State liability for damages from annulled normative emergency decree limited to parties who obtained prior annulment under Law 554/2004

Şedinţa publică din data de 22 februarie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 12 noiembrie 2021 pe rolul Curţii de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2021, reclamanţii A., B. şi C. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Comitetul Naţional Pentru Situaţii de Urgenţă, obligarea pârâtului la plata următoarelor sume de bani: 967 RON reprezentând jumătate din contravaloarea biletelor de avion, 450 euro reprezentând contravaloarea transportului cu microbuz pe ruta Basel-Cluj, 14,66 euro + 65,7 CHF reprezentând cheltuieli cu alimente pe parcursul drumului Basel-Cluj, 300 RON reprezentând contravaloarea transportului de la graniţă până în Cluj-Napoca, 6000 euro (2000 euro pentru fiecare) reprezentând daune morale pentru că s-a refuzat, în data de 13.02.2021, îmbarcarea reclamanţilor în avionul D. W6-3372, pe ruta Basel-Mullhouse-Freiburg (BSL) - Cluj-Napoca (CLJ), în intervalul orar 15:00-18:05, cu cheltuieli de judecată.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 82 din data de 18 martie 2022, Curtea de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A., B. şi C. în contradictoriu cu pârâtul Comitetul Naţional pentru Situaţii de Urgenţă ca nefondată, reţinând că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru angajarea răspunderii patrimoniale pentru emiterea unui act administrativ nelegal şi vătămător, reglementate de legea contenciosului administrativ.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei menţionate la punctul I.2. de mai sus au declarat recurs reclamanţii A., B. şi C., prin care, invocând incidenţa cazurilor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 şi 8 C. proc. civ., au solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi rejudecarea cauzei, admiterea acţiunii, cu cheltuieli de judecată în fond şi recurs.

În susţinerea căii de atac promovate, recurenţii au învederat că fapta ilicită există, iar decizia nr. 3479/09.06.2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în dosarul nr. x/2021, publicată în M.Of. nr. 597/15.06.2021 îşi produce efectele şi în prezentul dosar.

Au arătat, în esenţă, recurenţii că prima instanţă a aplicat eronat prevederile art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, câtă vreme doar deciziile Curţii Constituţionale de admitere sunt definitive şi obligatorii, iar nu şi cele de respingere a excepţiilor de neconstituţionalitate. În opinia recurenţilor, întrucât lipsa de obligativitate vizează şi considerentele unor astfel de hotărârilor, în mod eronat prima instanţă a dat eficienţă, în cauza pendinte, considerentelor deciziilor nr. 126/2015 şi nr. 602/2019 pronunţate de Curtea Constituţională, ce sunt decizii de respingere a excepţiilor de neconstituţionalitate.

De asemenea, citând paragrafe din Decizia nr. 126/2015, recurenţii au subliniat că deciziile evocate de prima instanţă nu clarifică expres situaţia litigiilor demarate ulterior publicării hotărârii judecătoreşti de anulare a actului normativ în Monitorul Oficial, motiv pentru care au opinat că plângerile prealabile şi, consecutiv, acţiunile introduse ulterior unei astfel de publicări ar trebui analizate prin prisma noului cadru normativ.

Urmare unei redări a considerentelor deciziei nr. 10/2015 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept şi a dispozitivului şi considerentelor de la pct. 72-74 ale decizia nr. 77/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, recurenţii au argumentat în sensul că anularea unui act normativ produce aceleaşi efecte precum o decizie a Curţii Constituţionale de admitere a unei excepţii de neconstituţionalitate, întrucât sintagma "sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor" utilizată atât de Constituţie, cât şi de Legea nr. 554/2004, nu poate primi decât o interpretare unitară.

Din această perspectivă, recurenţii au subliniat că prin hotărârea nr. 77/2017 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a reţinut că o decizie a CCR îşi produce efectele şi în cauzele înregistrate pe rolul instanţelor ulterior publicării în Monitorul Oficial, motiv pentru care, în mod similar, în opinia recurenţilor, hotărârea judecătorească de anulare a unui act normativ va produce efecte şi în cauzele înregistrate pe rolul instanţelor ulterior publicării în Monitorul Oficial a hotărârii judecătoreşti de anulare a actului administrativ cu caracter normativ.

Printr-un alt set de critici, recurenţii au arătat că nu a existat o culpă concurentă a acestora, întrucât nu a existat vreun text de lege care să îi fi obligat să efectueze demersuri de informare, CNSU având obligaţia să publice hotărârea nr. 9/11.02.2021 în Monitorul Oficial, pentru ca aceasta să existe şi să le fie opozabilă, demers pe care intimatul - pârât nu l-a întreprins. Mai mult, recurenţii au argumentat şi în sensul că hotărârea CNSU era nelegală şi inoportună intrinsec, aspect care însă nu mai poate fi supus cenzurii instanţelor de judecată.

Nu în ultimul rând, recurenţii au arătat că au verificat anterior zborului spre România, site-ul MAE, iar acolo nu era menţionată cerinţa testelor PCR.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată, intimatul-pârât Comitetul Naţional pentru Situaţii de Urgenţă a invocat, în principal, nulitatea recursului pentru neîndeplinirea obligaţiei de achitare a taxei de timbru şi a celei de motivare a căii de atac, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea hotărârii instanţei de fond ca temeinică şi legală.

Din perspectiva excepţiei nulităţii pentru netimbrare, intimatul a evocat incidenţa prevederilor art. 197 C. proc. civ. şi a art. 24 din O.U.G. nr. 80/2013, precum şi obligaţia recurenţilor de a se conforma unor astfel de prevederi normative, iar sub aspectul nulităţii recursului pentru nemotivare, intimatul a apreciat că motivele invocate de recurenţi, astfel cum au fost prezentate prin simpla enumerare, nu au fost dezvoltate raportat la considerentele reţinute de instanţa de fond.

De asemenea, din perspectiva aspectelor de fond, intimatul a susţinut, în esenţă, că prima instanţă a aplicat şi interpretat corect prevederile art. 23 teza I din Legea nr. 554/2004.

5. Răspunsul la întâmpinare

Prin răspunsul la întâmpinare formulat, recurenţii - reclamanţi A., B. şi C. au solicitat respingerea excepţiilor nulităţii recursului pentru netimbrare şi nemotivare, iar în privinţa fondului au solicitat înlăturarea apărărilor formulate de intimat, ca neîntemeiate.

6. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluţia din data de 5 iulie 2022 s-a fixat termen de judecată la data de 22 februarie 2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, normele legale incidente şi aspectele învederate în întâmpinare, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanţii A., B. şi C. este nefondat, pentru următoarele considerente:

a. Cu titlu prealabil, Înalta Curte urmează să respingă excepţia nulităţii recursului, invocată de intimatul-pârât Comitetul Naţional pentru Situaţii de Urgenţă, ca neîntemeiată, constatând că, deşi cazurile de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ. au fost invocate de recurenţi într-o manieră pur formală (astfel cum se va arăta în paragrafele ulterioare), argumentele de ordin critic formulate în memoriul de recurs privind o pretinsă nerespectare a autorităţii şi a puterii de lucru judecat a deciziei nr. 3479/09.06.2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi o pretinsă încălcare sau aplicare greşită a normelor privind răspunderea patrimonială de drept administrativ, prezintă structura necesară spre a fi calificate drept critici de nelegalitate prin care recurenţii tind la evocarea cazurilor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 7 şi 8 C. proc. civ.. Or, astfel de critici sunt suficiente spre a se aprecia că recurenţii şi-au îndeplinit obligaţia de a motiva calea de atac promovată şi pentru a nu fi aplicată sancţiunea nulităţii recursului.

b. Cât priveşte calea de atac exercitată în cauză de recurenţii - reclamanţi, instanţa de control judiciar observă (în mod contrar celor evocate de aceştia prin răspunsul la întâmpinare) că, deşi recursul a fost întemeiat, în drept, pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 şi 8 C. proc. civ., motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ. au fost invocate (după cum s-a arătat şi mai sus) doar formal, câtă vreme, prin criticile expuse în memoriul de recurs, recurenţii nu au invocat faptul că hotărârea atacată nu ar cuprinde motivele pe care aceasta se întemeiază sau că ar cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei şi nici nu au învederat care sunt regulile de procedură a căror nerespectare ar atrage sancţiunea nulităţii ori demersul prin care instanţa ar fi încălcat astfel de reguli. În raport de astfel de aspecte, Înalta Curte apreciază că nu poate fi realizată o analiză a legalităţii hotărârii primei instanţe din perspectiva unor astfel de cazuri de casare.

De altfel, chiar dacă s-ar trece peste aspectele învederate anterior, Înalta Curte apreciază că nu se poate reţine o nerespectare, de către prima instanţă, a obligaţiilor ce îi incumbau în virtutea art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., judecătorul fondului respectând rigorile sus indicatului text normativ, câtă vreme sentinţa atacată cuprinde argumente care demonstrează că prima instanţă a analizat în mod adecvat susţinerile reclamanţilor, indicând elementele de fapt şi de drept ale cauzei, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri, cu expunerea silogismului logico - juridic ce a stat la baza soluţiei pronunţate.

Raţiunile avute în vedere de prima instanţă sunt clare, lipsite de elemente contradictorii şi conforme naturii cauzei, obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârile netrebuind a fi înţeleasă ca necesitând un răspuns la fiecare argument invocat de părţi pentru a fi respectate cerinţele procesului echitabil. Este suficient ca motivarea să evidenţieze că judecătorul a examinat chestiunile esenţiale ce i-au fost prezentate (în acest sens fiind, spre exemplu, şi aspectele reţinute de Curtea EDO în hotărârea Boldea c. României), potenţiala lipsă a unui răspuns al instanţei la fiecare argument al părţii neputând fi calificată drept lipsă a motivării.

Ceea ce trebuie observat în cauză este faptul că cerinţa existenţei unei motivări concise, care nu are elemente de contradictorialitate, este îndeplinită, fiind respectate garanţiile unui proces echitabil şi ale dreptului la apărare, astfel cum acestea sunt ocrotite prin prisma dispoziţiilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

De asemenea, nu pot fi identificate nici norme de procedură a căror nerespectare ar fi sancţionată cu nulitatea şi care să fi fost încălcate de prima instanţă.

c. Examinând, în continuare, sentinţa recurată prin prisma cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că nu sunt fondate nici criticile fundamentate pe incidenţa unui astfel de motiv de recurs, întrucât ipoteza vizată de acesta (ce priveşte autoritatea de lucru judecat) presupune îndeplinirea cerinţei triplei identităţi cu efect asupra unei noi judecăţi, în sensul că se opune ca aceeaşi cauză să fie din nou dedusă soluţionării, fiind anterior pronunţată o hotărâre judecătorească între aceleaşi părţi, asupra unei cereri având acelaşi obiect şi aceeaşi cauză juridică.

Or, între cauza pendinte şi cea deferită soluţionării în dosarul nr. x/2021 (în care a fost pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie decizia nr. 3479 din 9 iunie 2021) nu există tripla identitate impusă de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., câtă vreme respectiva cauză a avut, în primul rând, un cadru procesual diferit de cel al prezentului dosar (din care recurenţii nu au făcut parte), precum şi un obiect şi o cauză diferite (constarea inexistenţei/anularea Hotărârii Comitetului Naţional pentru Situaţii de Urgenţă nr. 9/2021 în considerarea, printre altele, a încălcării prevederilor art. 11 alin. (1) din Legea nr. 24/2000, privind obligaţia de publicare în Monitorul Oficial al României).

d. De asemenea, nefondate sunt şi criticile subsumate de recurenţi cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., modul în care prima instanţă a interpretat şi aplicat prevederile art. 19 din Legea nr. 554/2004, în principal, dar şi dispoziţiile art. 23 din acelaşi act normativ, fiind împărtăşit şi de instanţa de control judiciar.

Printr-un prim set de argumente, recurenţii au criticat valorificarea, în cauza pendinte, a considerentelor deciziilor Curţii Constituţionale nr. 126/2015 şi nr. 602/2019, susţinând, în esenţă, că au caracter obligatoriu doar considerentele deciziilor de admitere a excepţiilor de neconstituţionalitate, categorie în care nu se încadrează cele două decizii antereferite.

În mod contrar celor afirmate de recurenţi, Înalta Curte reţine că se impune a se da eficienţă şi considerentelor deciziilor Curţii Constituţionale prin care au fost respinse excepţiile de neconstituţionalitate a art. 23 din Legea nr. 554/20041, întrucât considerentele pe care astfel de decizii se întemeiază dau o anume interpretare normei supuse controlului de constituţionalitate. Astfel, interpretarea dată art. 23 din Legea nr. 554/2004 în privinţa efectelor pe care le produce hotărârea de anulare a actului administrativ se subsumează caracterului general obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale, prevăzut de art. 147 alin. (4) din Constituţie.

Printr-un alt set de critici, recurenţii au criticat maniera în care prima instanţă a dezlegat chestiunea efectelor soluţiei de anulare a Hotărârii CNSU nr. 9/11.02.2021, publicată în Monitorul Oficial nr. 597 la data de 15 iunie 2021, susţinând că sintagma "au putere numai pentru viitor" din cuprinsul primei teze a art. 23 din Legea nr. 554/2004 trebuie să aibă o interpretare simetrică celei date sintagmei similare din cuprinsul art. 147 alin. (4) din Constituţie. Înalta Curte este de acord cu susţinerile recurenţilor în sensul unei interpretări simetrice a sintagmei, însă, din chiar aplicarea modului în care, în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, a fost dezlegată chestiunea sensului acesteia, se reţin următoarele:

Cu titlu preliminar, din circumstanţele concrete ale cauzei, Înalta Curte constată că, la data de 12 noiembrie 2021, reclamanţii au învestit instanţa de contencios administrativ şi fiscal cu o acţiune prin care au solicitat obligarea pârâtului Comitetul Naţional pentru Situaţii de Urgenţă la plata unor despăgubiri apreciate de reclamanţi ca fiind apte a acoperi un pretins prejudiciu considerat de recurenţi ca fiind cauzat patrimoniului lor prin fapta pârâtului de a emite Hotărârea nr. 9/11.02.2021.

În individualizarea prejudiciului, recurenţii au arătat că la data de 13.02.2021, în aplicarea prevederilor art. 2 alin. (5) al antereferitei hotărâri, le-a fost refuzată îmbarcarea în cursa aeriană W6-3372 organizată de compania D., pe ruta Basel-Mullhouse-Freiburg (BSL) - Cluj-Napoca (CLJ), în intervalul orar 15:00-18:05, întrucât, la reîntoarcerea în România din ţările aflate pe lista ţărilor cu risc epidemiologic ridicat stabilită prin anexa 1 a hotărârii (printre care se număra şi Elveţia), nu au prezentat: a) rezultatul unui test PCR negativ, rezultatul negativ al unui test RT-PCR pentru infecţia cu virusul SARS-CoV-2, efectuat cu cel mult 72 de ore înaintea îmbarcării sau b) efectuarea vaccinului împotriva virusului SARS-CoV-2 inclusiv a celei de a 2-a doze şi pentru care au trecut cel puţin 10 zile de la administrarea acesteia până la data îmbarcării sau c) faptul că au fost confirmaţi pozitiv pentru infecţia cu virusul SARS-CoV-2 în ultimele 90 de zile anterioare îmbarcării şi că au trecut cel puţin 14 zile de la data confirmării până la data îmbarcării.

Astfel, reperele demersului de învestire a instanţei de contencios administrativ indică formularea de către reclamanţi a unei acţiuni în răspundere patrimonială în condiţiile prevăzute de art. 19 din Legea nr. 554/2004.

În acord cu prima instanţă, Înalta Curte reţine că, în cazul cererii de despăgubire formulată în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004 condiţia de exercitare a acesteia este ca persoana vătămată să fi cerut anularea actului administrativ producător de prejudicii într-o cauză anterioară, în care se pronunţă o soluţie definitivă de anulare a respectivului act.

În acest sens sunt şi considerentele expuse în prima teză a pct. 77 al Deciziei nr. 22/2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, prin care s-a statuat că: Cererea pentru despăgubiri formulată pe cale separată, întemeiată pe dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, este condiţionată de existenţa unei hotărâri judecătoreşti prin care să fi fost admisă acţiunea îndreptată împotriva actului administrativ nelegal, tipic sau asimilat, pentru că repararea pagubei persoanei vătămate este o latură intrinsecă litigiului administrativ.

Hotărârea CNSU nr. 9/11.02.2021 a fost anulată, după cum s-a arătat mai sus, prin decizia nr. 3479 din 9 iunie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2021, ce, astfel cum s-a precizat deja, a avut un cadru procesual subiectiv diferit de cel al cauzei pendinte, în sensul că reclamanţii din dosarul de faţă (A., B. şi C.) nu au avut calitatea de părţi în antereferitul dosar.

Pe cale de consecinţă, nu este îndeplinită condiţia necesară pentru formularea cererii de despăgubiri prevăzută de art. 19 din Legea nr. 554/2004, aceea ca titularul acestei cereri să fi solicitat şi obţinut anularea actului administrativ vătămător.

Reclamanţii nu au atacat un act administrativ individual, emis în baza Hotărârii CNSU nr. 9/11.02.2021, ci au formular doar prezenta cerere de despăgubiri, invocând efectele vătămătoare ale actului administrativ normativ printr-o acţiune formulată la data de 12 noiembrie 2021, ulterior publicării hotărârii judecătoreşti de anulare a Hotărârii CNSU nr. 9/11.02.2021 (decizia nr. 3479 din 9 iunie 2021) în Monitorul Oficial.

Astfel, reclamanţii sunt terţi de litigiul în care s-a dispus anularea actului administrativ normativ şi, ca atare, în lumina aspectelor statuate prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 126/2015, efectele anulării s-au produs faţă de aceştia de la data de 15 iunie 2021 (drept dată a publicării deciziei nr. 3479 din 9 iunie 2021 în Monitorul Oficial), dată anterioară celei la care a fost formulată prezenta cerere de despăgubiri.

Efectele unei hotărâri judecătoreşti de anulare a actului administrativ normativ se produc şi în litigiile terţilor aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti la data publicării hotărârii de anulare, indiferent că au ca obiect anularea actului administrativ normativ sau a unor acte administrative individuale emise în temeiul acestuia, precum şi în litigiile având ca obiect anularea actelor administrative individuale emise în baza actului administrativ normativ care sunt pornite ulterior publicării hotărârii judecătoreşti de anulare a actului administrativ normativ, dacă reclamantul mai este încă în termen pentru a ataca actul administrativ individual.

Reclamanţii negăsindu-se în nicio astfel de situaţie, efectele anulării Hotărârii CNSU nr. 9/11.02.2021 nu se pot produce în sensul pretins, de îndreptăţire la acordarea de despăgubiri.

De asemenea, se mai reţine că, în cazul admiterii, într-o altă cauză (a altui reclamant) a excepţiei de neconstituţionalitate a unei dispoziţii dintr-o ordonanţă de guvern, art. 9 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 permite formularea unei cereri de despăgubire, într-un termen de decădere de 1 an, ce poate fi introdusă direct la instanţa de contencios administrativ competentă, însă, în cazul anulării unui act administrativ cu caracter normativ Legea nr. 554/2004 nu prevede o posibilitate similară.

În raport de astfel de repere, reţinând elementele specifice materiei reglementate de art. 23 din Legea nr. 554/2004 (ce nu permit a fi omis faptul că textul în discuţie vizează, în esenţă, acte administrative, chiar dacă acestea au caracter normativ), instanţa de control judiciar constată că acţiunea recurenţilor - reclamanţi nu se încadrează în categoria celor în privinţa cărora hotărârea judecătorească de anulare a Hotărârii CNSU nr. 9/11.02.2021 poate să producă efecte.

Astfel cum s-a arătat mai sus, recurenţii au fost terţi de cadrul procesual al dosarului nr. x/2021, în care a fost pronunţată decizia civilă nr. 3479 din 9 iunie 2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, motiv pentru care, întrucât dreptul la despăgubiri urmează acţiunii în anularea actului administrativ formulată de acelaşi reclamant, o atare acţiune (ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2021) nu poate fi apreciată, în privinţa recurenţilor, drept acţiunea pe care mecanismul reglementat de art. 19 din Legea nr. 554/2004 o impune drept condiţie pentru exercitarea acţiunii în răspundere patrimonială.

Contrar celor evocate de recurenţi, ipoteza acţiunii reglementate de prevederile art. 19 din Legea nr. 554/2004 nu este similară celei a contestaţiei la executare vizate de decizia nr. 77/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, cea din urmă (contestaţia la executare) privind faza execuţională a procesului, în timp ce prima un tip particular de acţiune prin care este exercitat un drept la despăgubiri, ce urmează acţiunii în anularea actului administrativ.

De asemenea, Înalta Curte reţine că prin teza finală a pct. 77 al Deciziei nr. 22/2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, s-a statuat în sensul că reclamantul nu poate recurge decât la calea dreptului comun pentru angajarea răspunderii delictuale a autorităţii publice, în condiţiile prevăzute de C. civ., în ipoteza inexistenţei unei hotărâri judecătoreşti prin care să fi fost admisă acţiunea reclamanţilor îndreptată împotriva actului administrativ nelegal, tipic sau asimilat.

În concluzie, Înalta Curte apreciază că prima instanţă a reţinut, în mod corect, caracterul nefondat al cererii reclamanţilor de angajare a răspunderii patrimoniale a intimatului pentru emiterea unui act administrativ nelegal şi vătămător, inexistenţa, în reperele specificate anterior, a hotărârii judecătoreşti impuse de art. 19 din Legea nr. 554/2004, drept primă condiţie pentru exercitarea acţiunii în răspundere patrimonială administrativă, fiind suficientă în acest sens. Pentru aceste motive, instanţa de control judiciar apreciază că nu se impune o examinare a argumentelor recurenţilor privind lipsa culpei lor în generarea refuzului de îmbarcare.

În considerarea aspectelor expuse în paragrafele anterioare, nefiind identificate motive de casare prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, coroborat cu art. 496 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamanţii A., B. şi C., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului, invocată de intimatul Comitetul Naţional pentru Situaţii de Urgenţă, ca neîntemeiată.

Respinge recursul declarat de reclamanţii A., B. şi C. împotriva sentinţei civile nr. 82 din data de 18 martie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 22 februarie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin intermediul grefei instanţei.