Scope of CNSC plenary power to unify practice: validity of mandatory security deposit condition for public procurement contests

Şedinţa publică din data de 15 februarie 2022

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII a de contencios administrativ şi fiscal, la data de 12.09.2018, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu Consiliul Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor, anularea Hotărârii de plen pronunţată de către CNSC la data de 05.06.2018, referitoare la aplicarea dispoziţiilor O.U.G. nr. 45/2018 şi a Răspunsului la plângerea prealabilă înregistrat sub nr. x/06.07.2018, anularea răspunsului la plângerea prealabilă înregistrat sub nr. x/06.07.2018 şi, pe cale de consecinţă, anularea măsurii dispuse de către CNSC prin Hotărârea de plen, respectiv aceea de obligare a tuturor operatorilor economici de a prezenta odată cu formularea contestaţiilor depuse la CNSC, dovada constituirii cauţiunii impuse la art. 61 din Legea 101/2016, astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 45/2018 pentru modificarea şi completarea unor acte normative cu impact asupra sistemului achiziţiilor publice.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1100 din 20 martie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, invocată de pârâtă prin întâmpinare, ca fiind neîntemeiată.

Pe fond, a repins cererea de chemare în judecată, ca fiind neîntemeiată.

3. Cererea de recurs

Împotriva sentinţei civile nr. 1100 din 20 martie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII -a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În motivarea căii de atac exercitate, recurenta - reclamantă a arătat, în esenţă, că instanţa de fond, în mod corect, a respins excepţia inadmisibilităţii invocată de către CNSC -apreciind că este evident necesar un remediu judiciar împotriva unei atare măsuri.

De asemenea, instanţa de fond, în mod greşit, a reţinut că argumentele referitoare la nemotivarea Hotărârii de plen sunt neîntemeiate. Curtea de Apel a reţinut în mod sintetic faptul ca fiind în prezenţa unui act administrativ cu caracter normativ rigorile motivării sunt mai reduse, absolutizând nepermis astfel ideea unei motivări reduse în privinţa acestei categorii de acte.

Analizând conţinutul Hotărârii de plen, Curtea de Apel a considerat, în mod nejudicios, că aceasta îndeplineşte cerinţele de motivare şi stabileşte domeniul de aplicare (respectiv în ceea ce priveşte contestaţiile transmise sau depuse începând cu data de 04.06.2018), precum şi textul de lege în baza căruia pronunţă hotărârea.

Instanţa de fond a constatat, ignorând cele dezvoltate pe calea actelor procesuale de către recurenta - reclamantă, faptul că actul administrativ contestat este dat cu scopul unificării practicii unui organism administrativ jurisdicţional, care nu ar releva o extindere a unui text de lege din perspectiva aplicabilităţii sale, ci care ar fi fost emis strict ca necesitate a unei interpretări faţă de un text de lege neclar.

În mod nelegal, prima instanţă a statuat că CNSC a acţionat în limitele prevăzute de art. 63 din Legea nr. 101/2016, în accepţiunea primei instanţe necesitatea intervenirii rezultând "cu evidenţă" ca urmare a anticipării unei practici neunitare sub aspectul obligaţiei de a constitui cauţiunea.

Curtea de Apel a stabilit în mod greşit faptul că modificările impuse de O.U.G. nr. 45/2018 urmează a fi aplicate cu privire la contestaţiile formulate începând cu data de 04.06.2018, când a intervenit modificarea legislativă. Prima instanţă a apreciat că modul de interpretare a articolului nu conduce la ipoteza retroactivităţii, momentul declanşării procedurii de atribuire fiind lipsit de relevanţă în opinia sa.

Recurenta - reclamantă arată că instanţa de fond nu a motivat soluţia de respingere a criticii încadrată de A. în secţiunea 2.6 a cererii introductive, încălcând astfel dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Susţine că este vădită lipsa oricărei motivări din partea curţii de apel în ceea ce priveşte soluţia de respingere a motivelor ce privesc o altă problemă de nelegalitate a hotărârii de plen, respectiv aceea ca intenţia legiuitorului asupra modului de aplicare al normei legale a fost doar aceea de constituire a unei cauţiuni unice pentru fiecare persoană contestatoare.

În concret, a arătat că deşi a învestit instanţa în mod legal şi cu această critică esenţială, din considerentele sentinţei recurate reiese clar faptul că instanţa a refuzat să analizeze argumentele ce sunt subsumate acestei critici.

Prin urmare, nu numai că nu sunt respectate exigenţele motivării hotărârii judecătoreşti - componentă a principiului procesului echitabil, aşa cum au fost acestea reţinute inclusiv în literatura de specialitate, respectiv motivarea să fie "corectă, clară şi simplă, precisă, concisă şi fermă, într-un cuvânt, să aibă putere de convingere", ci motivarea nu există.

Recurenta - reclamantă susţine că dacă ar fi analizat în realitate acest motiv de nelegalitate, prima instanţă ar fi observat următoarele argumente ce se subsumează acestuia:

În baza Hotărârii de plen, CNSC a aplicat două cauţiuni unor contestaţii chiar conexate, ce au făcut obiectul aceluiaşi dosarul aflat pe rolului completului CNSC C9 (trimitem la Anexa 9 ataşată cererii introductive - pagina 22 a Deciziei nr. 2358/C9/2330,2472/28.08.2018).

Acest modus operandi contravine chiar dispoziţiilor art. 611 alin. (5) din Legea nr. 101/2016, reiese fără echivoc faptul că legiuitorul, are intenţia constituirii unei cauţiuni unice pentru fiecare dintre procedurile judiciare supuse dispoziţiilor. Aceasta pentru că, legiuitorul foloseşte noţiunea de restituire a unei singure "cauţiuni", la singular, după soluţionarea definitivă a procesului pentru care aceasta a fost depusă.

Măsura administrativă de impunere a unei plăţi/constituiri de cauţiune pentru fiecare contestaţie aferentă aceleiaşi proceduri de atribuire, nu este corespunzătoare atingerii unui scop legitim, ceea ce o face excesivă şi contradictorie principiului proporţionalităţii.

În ceea ce o priveşte pe recurenta - reclamantă, arată că din cauza modului insuficient în care CNSC a decis în cuprinsul Hotărârii de plen să se constituie cauţiunea, i s-a perceput constituirea aceleiaşi cauţiuni pentru două contestaţii formulate în cadrul aceleiaşi proceduri(Anexa 8 ataşată cererii introductive).

Aşadar, fiind încălcate dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., care stabilesc obligaţia instanţei de a preciza motivele de fapt şi de drept care i-au format convingerea, precum şi pe cele pentru care s-au înlăturat criticile principale ale părţilor, este fără putinţă de tăgadă că motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este incident.

Recurenta - reclamantă arată că cererea de recurs se grefează deopotrivă pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanţa de fond a interpretat şi aplicat în mod greşit normele de drept material aplicabile în cauză.

Instanţa de fond a încălcat sau aplicat greşit dispoziţiile art. 63 - 64 din Legea nr. 101/2016. Prezentul motiv de recurs este îndreptat inclusiv a unei părţi din considerentele sentinţei recurate ce stau la baza soluţiei asupra excepţiei inadmisibilităţii acţiunii.

Deşi a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii, în mod surprinzător, prima instanţă a statuat în susţinerea acestei soluţii, faptul că hotărârea ar fi fost emisă în mod legal în temeiul dispoziţiilor art. 63 - 64 din Legea nr. 101/2016.

Statuând ca atare, Curtea de Apel a ignorat că dispoziţiile art. 63 din Legea nr. 101/2016 nu se circumscriu efectelor Hotărârii de plen atacate, ci a acelor hotărâri de plen emise cu scopul de a unifica practica CNSC asupra anumitor probleme de drept deduse soluţionării în cadrul contestaţiilor aflate pe rolul CNSC.

Mai precis, prin Hotărârea de plen, CNSC nu a interpretat dispoziţii legale în ipoteza unei practici neunitare la nivelul CNSC, ci, chiar în absenţa practicii la nivelul CNSC, a emis un act administrativ care are ca efect interpretarea abuzivă a unei norme legale clare şi neechivoce.

În plus, efectele pe care le generează de fapt Hotărârea de plen atacată, nu pot sta sub umbrela dispoziţiilor art. 63, de vreme ce privesc instituirea indirectă a unei obligaţii procesuale de admisibilitate a contestaţiei şi nicidecum nu unifică practica.

În al doilea rând, nu poate fi primită nici susţinerea Curţii de Apel Bucureşti din cuprinsul paginii 15 a sentinţei recurate - parte a considerentelor pe fondul cauzei, potrivit căreia CNSC ar fi acţionat în limitele prevăzute de art. 63 din Legea nr. 101/2016, pentru aceleaşi argumente expuse anterior.

Ignorând raţiunea dispoziţiilor art. 63 - 64 din Legea nr. 101/2016, prima instanţă a emis un raţionament profund greşit, creând un precedent incompatibil cu filosofia achiziţiilor publice, inducându-se următoarele idei greşite:

- faptul că CNSC ar putea anticipa ivirea unei practici neunitare sub aspectul obligaţiei de a constitui cauţiunea, deşi textul art. 63 este foarte clar, statuând că o astfel de hotărâre va fi emisă după convocarea Plenului, doar dacă anterior completurile CNSC au semnalat o problemă de drept necesar a fi soluţionată sau dacă este necesară unificarea practicii deja existente;

-faptul că intervenţia CNSC era necesară, chiar fără a se fi exprimat opinii divergente în cadrul practicii existente;

-faptul că ceea ce s-a statuat prin intermediul Hotărârii de plen nu indică existenţa unei extinderi a textului de lege al art. 611 în mod nepermis.

Interpretând în acest mod, prima instanţă a ignorat chiar susţinerile proprii ale CNSC din cuprinsul Răspunsului la plângerea prealabilă.

Astfel, CNSC a susţinut în cuprinsul Răspunsului la plângerea prealabilă faptul că acest act nu ar produce efecte juridic concrete, deşi, astfel cum tot art. 63 în baza căruia îşi întemeiază prima instanţă sentinţa recurată, în cuprinsul alin. (4), prevede foarte clar că Hotărârile de plen sunt obligatorii pentru membrii Consiliului până la pronunţarea unei hotărâri diferite de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în procedura recursului în interesul legii, respectiv în procedura hotărârilor prealabile.

Acelaşi art. 63 alin. (4) prevede de altfel şi faptul că nerespectarea obligativităţii acestor hotărâri ale Plenului Consiliului constituie abatere disciplinară, ipostază juridică care nu oglindeşte nicicum nici susţinerile CNSC potrivit cărora Hotărârea de plen nu produce efecte juridice concrete şi nici argumentaţia instanţei de fond.

De asemenea, recurenta - reclamantă a arătat că instanţa a încălcat sau aplicat greşit dispoziţiile art. 43 din Legea nr. 101/2016 şi deopotrivă a încălcat principiul separaţiei puterilor în stat.

Potrivit instanţei de fond, motivul de nelegalitate referitor la lipsa competenţei CNSC de a legifera în domeniul achiziţiilor publice sau de a aviza proiecte de acte normative, nu ar avea legătură cu situaţia concretă dedusă judecăţii.

Or, în susţinerea acestui aspect, Curtea de Apel se raportează exclusiv la temeiul indicat legal formal de către CNSC în cuprinsul actului contestat, susţinând Curtea în mod superficial faptul că "În cuprinsul hotărârii criticate se menţionează expres că acest act este emis în temeiul art. 63 alin. (1) şi (4) din Legea nr. 101/2016 […]".

Or, contrar celor reţinute de instanţa de fond, în opinia recurentei instanţa nu poate fi ţinută doar de ceea ce formal CNSC a stabilit ca fiind temeiul elaborării actului, ci ex propriis sensibus trebuie să analizeze conţinutul actului şi efectele acesteia şi să stabilească dacă acestea pot fi raportate la temeiul legal doar formal indicat.

După cum se poate observa, o atare analiză de rigoare lipseşte din cuprinsul sentinţei recurate, iar contrar acestei aprecieri superficiale a instanţei de fond, aceasta nu observă că în realitate scopul actului atacat a fost de a crea o modificare şi extindere nepermisă a textului de lege vizat, instituind în sarcina operatorilor economici o condiţie de admisibilitate la procedura contestaţiei, care constituie fine de neprimire a acestor acte procesuale.

Instanţa a încălcat sau aplicat greşit dispoziţiile art. 43 din Legea nr. 101/2016 şi deopotrivă a încălcat principiul separaţiei puterilor în stat.

În susţinerea acestui aspect, Curtea de Apel se raportează exclusiv la temeiul indicat legal formal de către CNSC în cuprinsul actului contestat, susţinând în mod superficial faptul că "În cuprinsul hotărârii criticate se menţionează expres că acest act este emis în temeiul art. 63 alin. (1) şi (4) din Legea nr. 101/2016 […]".

Or, apreciază că instanţa nu poate fi ţinută doar de ceea ce formal CNSC a stabilit ca fiind temeiul elaborării actului, ci ex propriis sensibus trebuie să analizeze conţinutul actului şi efectele acesteia şi să stabilească dacă acestea pot fi raportate la temeiul legal doar formal indicat.

După cum se poate observa, o atare analiză de rigoare lipseşte din cuprinsul sentinţei recurate, iar contrar acestei aprecieri superficiale a instanţei de fond, aceasta nu observă că în realitate scopul actului atacat a fost de a crea o modificare şi extindere nepermisă a textului de lege vizat, instituind în sarcina operatorilor economici o condiţie de admisibilitate la procedura contestaţiei, care constituie fine de neprimire a acestor acte procesuale.

Instanţa a încălcat sau aplicat greşit dispoziţiile legale ale art. 69 din Legea nr. 101/2016, ale art. 15 alin. (2) din Constituţie, ale art. 27 C. proc. civ., precum şi ale art. VII al O.U.G. nr. 45/2018. Procedând în acest mod, prima instanţă a permis CNSC să adauge la lege în mod nepermis, impunând o supra-condiţie pentru formularea contestaţiei pe rolul CNSC, fără ca această supra-condiţie să fie reglementată ca şi condiţie de admisibilitate a contestaţiei, de către forma Legii nr. 101/2016 aplicabilă la data începerii desfăşurării procedurilor de atribuire şi evident la data formulării notificărilor prealabile impuse de vechea formă a legii.

În consecinţă, deşi ignorată de către prima instanţă, obligaţia de formulare a notificării prealabile prezintă relevanţă clară sub aspect procedural, constituind fine de neprimire pentru contestaţiile formulate fără să fi ţinut cont de această formalitate, sens în care contestaţiile referite NU pot fi formulate în baza formei noi a legii care a exclus tocmai această procedură a notificării prealabile.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată, intimatul - pârât Consiliul Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

5. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de recurenta - reclamantă A. S.R.L. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Intimatul - pârât Consiliul Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor a adoptat, la data de 5.06.2018, Hotărârea de plen referitoare la aplicarea dispoziţiilor O.U.G. nr. 45/2018, prin care a hotărât, în temeiul art. 63 alin. (1) şi (4) din Legea nr. 101/2016, că "pentru contestaţiile transmise sau depuse la Consiliu începând cu data de 4.06.2018, se va solicita operatorilor economici prezentarea dovezii constituirii cauţiunii impuse la art. 611 din Legea nr. 101/2016, modificată prin O.U.G. nr. 45/2018. În cazul contestaţiilor care nu sunt însoţite de dovada constituirii cauţiunii, înainte de soluţionarea lor, completul va solicita autorilor acestora transmiterea dovezii de constituire în termen de 3 zile de la primirea solicitării, corespondenţa având conţinutul anexei la prezenta. Regula de la punctul 2 se aplică şi în cazul în care cauţiunea depusă nu respectă cuantumul menţionat la art. 611 din Legea nr. 101/2016, modificată prin O.U.G. nr. 45/2018, caz în care se va solicita dovada completării acestuia".

Recurenta - reclamantă A. S.R.L. a formulat acţiunea în anularea acestei hotărâri, invocând următoarele motive de nelegalitate: nemotivarea actului administrativ contestat, adăugarea la lege, prin instituirea unei supra condiţii de admisibilitate care nu este prevăzută de legea în vigoare la data începerii desfăşurării procedurii de atribuire, instituirea acestei condiţii în cazul unor proceduri reglementate de legi speciale, precum şi lipsa unei competenţa a Consiliului de a reglementa în domeniu.

Prin sentinţa recurată, Curtea de Apel Bucureşti a respins acţiunea ca neîntemeiată.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că subsumat acestuia, recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de fond nu a motivat soluţia de respingere a criticii ce viza faptul că intenţia legiuitorului asupra modului de aplicare al normei legale a fost doar aceea de constituire a unei cauţiuni unice pentru fiecare persoană contestatoare.

Înalta Curte constată că motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu este incident în cauză.

Astfel, verificând sentinţa atacată prin prisma argumentelor invocate de recurentul-pârât sub acest aspect, instanţa de control judiciar constată că aceasta îndeplineşte exigenţele impuse de textul art. 425 alin. (1) C. proc. civ., care reglementează elementele pe care trebuie să le cuprindă orice hotărâre judecătorească pentru exercitarea unui control judiciar.

În acest context, Înalta Curte subliniază că motivarea hotărârii constituie o garanţie pentru părţi în faţa eventualului arbitrariu judecătoresc, precum şi singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se putea exercita controlul judiciar, circumscriindu-se astfel noţiunii de proces echitabil în condiţiile prevăzute de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Altfel spus, motivarea hotărârii este necesară pentru ca părţile să cunoască motivele ce au fost avute în vedere de către instanţă în pronunţarea soluţiei, iar instanţa ierarhic superioară să aibă în vedere, în aprecierea legalităţii şi temeiniciei hotărârii, şi considerentele pentru care s-a pronunţat soluţia respectivă.

Lecturând considerentele sentinţei recurate, instanţa de control judiciar constată că acestea îndeplinesc exigenţele dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei şi limitele în care a fost învestită, prima instanţă a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecăţii.

În aceste condiţii faptul că prima instanţă nu a răspuns punctual la fiecare susţinere din cererea de chemare în judecată ori fiecărei nuanţe a interpretării date de reclamantă dispoziţiilor legale apreciate de acesta ca fiind incidente în cauză ori a aspectelor de fapt, nu este de natură să ducă la concluzia că sentinţa nu este motivată corespunzător.

Astfel, este de observat că motivarea hotărârii atacate este logică, clară şi concretă, în concordanţă cu probele şi actele de la dosar, fiind raportată la dispoziţiile legale aplicabile, sub acest aspect constatându-se că, în realitate, afirmaţia recurentei - reclamante referitoare la neanalizarea de către instanţa de fond a intenţiei pe care reclamanta a presupus că a avut-o în vedere legiuitorul, respectiv aceea de constituire a unei cauţiuni unice pentru fiecare persoană contestatoare, nu reflectă decât dezacordul părţii recurente în privinţa soluţiei pronunţate de prima instanţă, fără a susţine motivul de casare invocat.

De altfel, cerinţa motivării adecvate a unei hotărâri judecătoreşti nu trebuie confundată cu obligaţia de a răspunde tuturor argumentelor prezentate de părţi în vederea susţinerii temeiurilor de fapt şi de drept pe care se întemeiază solicitările acestora, fiind suficient ca aceste argumente să fie tratate grupat, în analiza aspectelor relevante care fundamentează poziţia procesuală a părţilor.

Or, în sensul art. 425 alin. (1) din C. proc. civ., precum şi al art. 6 § 1 din CEDO, motivele de fapt şi de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt şi de drept care au condus instanţa la adoptarea soluţiei din dispozitiv, condiţii îndeplinite în cauză.

În concluzie, critica recurentei-reclamante privind încălcarea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., nu este susţinută de argumente valide, de natură să atragă incidenţa cazului de casare referitor la nemotivarea hotărârii, astfel cum este prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sentinţa de fond nefiind susceptibilă de nicio critică formulată din această perspectivă.

Înalta Curte nu poate reţine nici incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. vizează situaţiile în care instanţa de fond evocă norme de drept substanţial incidente situaţiei în cauză, dar le încalcă în litera sau spiritul lor ori le aplică greşit, consecinţă a unei interpretări eronate a legii.

Recurenta-reclamantă a invocat aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 63-64 din Legea nr. 101/2016.

Art. 63 alin. (1) prevede că "Preşedintele Consiliului sau colegiul, din oficiu ori la solicitarea motivată a unui complet sau a oricărui membru al Consiliului, va convoca Plenul pentru emiterea unei hotărâri de unificare a practicii sale administrativ-jurisdicţionale sau pentru emiterea unei hotărâri privind soluţionarea unei probleme de drept nou-apărute. În cazul în care solicitarea este formulată de către un complet al Consiliului, preşedintele convoacă Plenul în cel mult 5 zile de la solicitare".

(4) "Hotărârile Plenului Consiliului se adoptă cu votul majorităţii absolute a membrilor săi şi sunt obligatorii pentru membrii Consiliului până la pronunţarea unei hotărâri diferite de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în procedura recursului în interesul legii, respectiv în procedura hotărârilor prealabile. Nerespectarea obligativităţii acestor hotărâri ale Plenului Consiliului constituie abatere disciplinară."

Înalta Curte constată că hotărârea care face obiectul prezentei cauze este un act administrativ cu caracter normativ, fiind emisă în vederea organizării executării Legii nr. 101/2016 privind atribuţiile Consiliului Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor.

Contrar susţinerilor recurentei - reclamante, scopul emiterii hotărârii contestate în prezenta cauză a fost acela de unificare a practicii unui organism administrativ jurisdicţional şi nu de a institui în sarcina operatorilor economici o supra condiţie de admisibilitate a contestaţiei.

Aşa cum a reţinut şi instanţa de fond, hotărârea contestată vizează interpretarea unui text de lege neclar din prisma aplicabilităţii în timp a acestuia, respectiv modalitatea de aplicare a O.U.G. nr. 45/2018, în contextul normelor tranzitorii prevăzute de acest act normativ şi de Legea nr. 101/2016.

Împrejurarea că hotărârea a fost emisă la o zi distanţă după intrarea în vigoare a noii reglementări, cu scopul de preveni apariţia unei practici neunitare la nivelul CNSC, nu este de natură să atragă nulitatea acesteia.

Prin urmare, instanţa de control judiciar constată că hotărârea a fost emisă în limite prevăzute de art. 63 din Legea nr. 101/2006 şi îndeplineşte cerinţele de motivare, respectiv prevede în mod expres că se referă la aplicabilitatea dispoziţiilor O.U.G. nr. 45/2018, şi stabileşte domeniul de aplicare, respectiv în ceea ce priveşte contestaţiile transmise sau depuse începând cu data de 4.06.2018, precum şi textul de lege care a stat la baza pronunţări acesteia, respectiv art. 63 alin. (1) şi (4) din Legea nr. 101/2016.

Nu pot fi primite nici criticile referitoare la încălcarea sau aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 69 din Legea nr. 101/2016, Înalta Curte reţinând ca fiind corectă motivarea instanţei de fond cu privire la aplicarea în timp a noii reglementări, neputând fi validate susţinerile recurentei - reclamante în sensul că pentru stabilirea cauţiunii pârâtul ar trebui să se raporteze la momentul începerii procedurilor de atribuire.

Astfel, în mod corect a statuat instanţa de fond că modificările impuse prin O.U.G. nr. 45/2018, inclusiv cele referitoare la constituirea cauţiunii, urmează a fi aplicate cu privire la contestaţiile formulate începând cu data de 4.06.2018, când a intervenit modificarea legislativă, astfel cum s-a decis şi prin hotărârea de plen contestată întrucât, fiind vorba despre o normă de procedură, a fost aplicat principiul aplicării imediate a legii de procedură, ceea ce nu însemnă retroactivitate, momentul declanşării procedurii de atribuire fiind lipsit de relevanţă.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte constată că sunt neîntemeiate criticile formulate de recurenta-reclamantă subscrise motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., şi, în baza art. 496 C. proc. civ., urmează să respingă recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 1100 din 20 martie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 februarie 2022.