Administrative liability for delay in guaranteeing insurance claims: compensatory interest under Law 554/2004 and statutory caps under Law 213/2015

Şedinţa publică din data de 16 februarie 2023

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată, la data de 15.03.2021, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, obligarea pârâtului la soluţionarea de îndată a cererii de plată înregistrate sub nr. x/11.03.2016, în conformitate cu dispoziţiile legale, şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 31.08.2021, reclamanta a formulat cerere modificatoare, prin care a solicitat, în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004, obligarea FGA la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat reclamantei prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/03.11.2016, constând, în principal, în penalităţi de întârziere în cuantumul stabilit prin normele speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0,1%/zi întârziere conform Ordinului CSA 14/2011, în cuantum de 3.533,4 RON, calculate până la data de 08.12.2021 şi în continuare până la data plăţii efective. În subsidiar, a solicitat dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 1603 din 9 noiembrie 2021, Curtea a respins ca nefondate excepţiile inadmisibilităţii, tardivităţii şi prescripţiei acţiunii, şi a respins acţiunea formulată de reclamanta A. S.A., ca nefondată.

3. Cererile de recurs

Împotriva acestei hotărâri, au formulat recurs atât reclamanta A. S.A., cât şi pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

3.1. Recurenta-reclamantă a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei recurate cu privire la fondul cererii de chemare în judecată şi, rejudecând pe fond, admiterea acţiunii, în sensul obligării pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraţilor la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/11.03.2016, constând, în principal, în penalităţi de întârziere în cuantumul stabilit prin normele speciale incidente în materia asigurărilor, iar în subsidiar, dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, precum şi obligarea recurentului-pârât la plata cheltuielilor de judecată.

În dezvoltarea motivelor de recurs arată că hotărârea primei instanţei este pronunţată cu aplicarea greşită şi încălcarea normelor de drept material incidente, având în vedere că, în urma analizării pe fond cererii de plată şi a dosarului de daună, după obligarea FGA prin Decizia pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2018, prin care s-a dispus anularea Deciziei nr. 14452/03.05.2018 emise de FGA, acesta a achitat către A. S.A. sumele solicitate, cu o întârziere de peste 5 ani.

Susţine că actul administrativ nelegal constă în Decizia nr. 14452/03.25.2018, emisă la 2 ani de la depunerea cererii de plată, prin care FGA a respins cererea sa în mod nejustificat, decizie ce a fost anulată ulterior în dosarul nr. x/2018.

Consideră că prin plata despăgubirilor solicitate, Fondul de Garantare a Asiguraţilor a confirmat dreptul recurentei-reclamante.

Cu privire la prejudiciu, invocă dispoziţiile art. 1535 C. civ. şi lipsa de folosinţă a sumei de bani la care societatea recurentă era îndreptăţită cu titlu de despăgubiri, pentru o perioadă de peste 5 ani.

Susţine că prima instanţă a aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 şi că, în instrumentarea dosarelor de daună, Fondul de Garantare a Asiguraţilor este ţinut să respecte dispoziţiile legale aplicabile contractului de asigurare, printre care şi plata penalităţilor pentru întârzierea soluţionării cererii.

În acest sens, arată că dispoziţiile art. 1535 C. civ. prezumă existenţa prejudiciului în ipoteza lipsei de folosinţă a unor sume de bani, Fondul de Garantare a Asiguraţilor confirmând dreptul A. la plata despăgubirilor prin achitarea acestora la data de 29.10.2021.

În ceea ce priveşte legătura de cauzalitate, arată că şi această condiţie este îndeplinită, existând o legătură directă între actul administrativ anulat ca nelegal de către instanţa de judecată, respectiv Decizia FGA nr. 14452/03.25.2018, şi prejudiciul suferit de A. S.A., constând în lipsa de folosinţă a sumei de bani reprezentate de despăgubirile la care era îndreptăţită.

Referitor la culpa FGA, recurenta-reclamantă arată că şi aceasta este îndeplinită, având în vedere că acesta a tergiversat soluţionarea cererilor de plată, lipsind A. S.A. de o sumă semnificativă de bani, iar pe de altă parte, a interpretat greşit şi tendenţios prevederile legale incidente.

3.2. Recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a precizat că recursul priveşte considerentele hotărârii recurate, invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., şi a solicitat înlăturarea considerentelor instanţei în ceea ce priveşte respingerea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, şi, pe cale de consecinţă, respingerea acţiunii, ca inadmisibilă, cu cheltuieli de judecată.

După ce a prezentat istoricul cauzei, a susţinut recurentul că instanţa de fond a încălcat prevederile art. 18 şi art. 19 raportate la art. 8 din Legea nr. 554/2004, precum şi la art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015.

Astfel, în mod greşit instanţa de fond a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii, având în vedere că cererea de plată din prezenta cauză a fost soluţionată prin Decizia nr. 14452/03.05.2018, care a fost contestată în dosarul nr. x/2018 şi prin care decizia contestată a fost anulată, iar FGA a fost obligat să analizeze pe fond cererile de plată.

Critică respingerea exceptiei de inadmisibilitate, dat fiind faptul că prin hotărârea definitivă arătată mai sus a fost obligat la analizarea cererii de plată.

În acest sens invocă dispoziţiile art. 8 din Legea 554/2004, conform cărora actiunea în anularea actului administrativ trebuie să conţină atât solicitarea de anulare a actului administrativ considerat vătămător, cât şi repararea pagubei cauzate.

Reclamanta nu a făcut dovada unor împrejurări obiective care au făcut imposibilă stabilirea întinderii prejudiciului produs anterior promovării acţiunii principale în contenciosul administrativ ce face obiectul dosarului nr. x/2018, de vreme ce a solicitat penalităţi de întârziere pentru o pretinsă întârziere în soluţionarea cererii de plată nr. x/11.03.2016.

Art. 19 din Legea nr. 554/2004 are un caracter de excepţie faţă de regula instituită de art. 8 din aceeaşi lege, excepţie ce constă în condiţionarea exercitării separate a acţiunii în despăgubire faţă de acţiunea în anularea actului numai în cazul în care persoana vătămată ar face dovada unor împrejurări obiective care au făcut imposibilă stabilirea întinderii prejudiciului.

Daunele moratorii solicitate în prezenta cauză nu au fost solicitate de către intimată la FGA, fapt pentru care, în cauză, nu există un act administrativ ce poate fi atacat potrivit dispoziţiilor Legii nr. 554/2004 şi nici un refuz de soluţionare, de vreme ce intimata nu a solicitat penalităţi/dobânzi la despăgubirile pretinse prin cererea de plată în discuţie, astfel că, nefiind îndeplinită condiţia premisă pentru introducerea cererii de chemare în judecată potrivit art. 18 alin. (3) şi art. 19 din Legea nr. 554/2004, acţiunea trebuia respinsă ca inadmisibilă, şi nu ca neîntemeiată.

A mai susţinut recurentul că în mod greşit instanţa a respins şi excepţia tardivităţii acţiunii, încălcat art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 şi principiul specialia generalibus derogant, având în vedere că reclamanta putea solicita despăgubiri pentru pretinsa întârziere în soluţionarea cererii de plată cel mai târziu odată cu comunicarea deciziei de soluţionare a acesteia, şi nu după 3 ani, acţiunea de faţă fiind tardivă în raport cu prevederile legii speciale.

Prin urmare, având în vedere faptul că recurenta-reclamantă a contestat în 2018 decizia de respingere a despăgubirilor, la care solicită în prezenta cauză aplicarea de penalităţi/dobânzi, şi cum nu există niciun motiv să nu fi solicitat aceste daune moratorii odată cu debitul principal, respectiv în cadrul dosarului nr. x/2018, consideră că acţiunea de faţă este tardivă, în raport cu dispoziţiile legii speciale.

A criticat recurentul şi cele reţinute de prima instanţă referitor la excepţia prescripţiei când a considerat că acţiunea ar fi în termen faţă de dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004.

Nu se poate susţine faptul că abia în 2021 s-ar fi născut dreptul la daune moratorii al intimatei calculate asupra despăgubirilor solicitate de intimată prin cererea din 2016, aceste daune moratorii fiind calculate şi cerute asupra debitului principal reprezentând despăgubiri solicitate de intimată în 2016, precum şi faptul că nu există niciun act juridic care să statueze asupra acestor despăgubiri. În cazul în care ar exista un temei legal pentru ca acestea să fie datorate pot fi cerute de la data întârzierii executării obligaţiei de a plată debitul principal la care sunt calculate. Este fără tăgadă că dreptul la despăgubiri al reclamantei nu s-a născut în 2021, odată cu soluţionarea de către ÎCCJ a recursurilor şi cu rămânerea definitivă a sentinţei în dosarul nr. x/2018, ci la data la care aceasta a achitat despăgubirile asiguratului său CASCO.

4. Apărările formulate în recurs

Recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului reclamantei, ca nefondat.

5. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor invocate prin cererile de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare şi a dispoziţiilor legale incidente în materie, Înalta Curte constată că recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. este fondat, recursul recurentului-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor-FGA este nefondat.

Reclamanta A. S.A. a învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune prin care a solicitat, în temeiul art. 19 din Legea 554/2004, obligarea FGA la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/11.03.2016, constând în principal în penalităţi de întârziere în cuantumul stabilit prin normele speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0,1%/zi de întârziere conform Ordinului CSA nr. 14/2011, 3.533,4 RON, calculate până la 08.12.2021, şi în continuare până la data plăţii efective. În subsidiar, a solicitat dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

Prima instanţă a respins, ca nefondate, excepţiile inadmisibilităţii, prescripţiei şi tardivităţii şi a respins cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor-FGA, ca nefondată.

5.1. În ceea ce priveşte recursul formulat de reclamanta A. S.A., Înalta Curte constată incidenţa în cauză a motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., având în vedere că hotărârea recurată a fost dată cu interpretarea greşită a normelor de drept material incidente în ceea ce priveşte achitarea dobânzilor.

Astfel, prin decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, pârâtul a respins mai multe cereri de plată formulate de A. S.A. pentru suma de 7.913.561,09 RON, inclusiv cererea de plată din cauză, sub motiv că acestui creditor de asigurare i-a fost aprobată la plată şi plătită din disponibilităţile Fondului de garantare a asiguraţilor suma de 450.000 RON, reprezentând plafonul maxim prevăzut de Legea nr. 213/2015.

Prin sentinţa civilă nr. 4902/27.11.2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2018, definitivă prin decizia nr. 4644/13.10.2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, prin respingerea recursului, s-a admis acţiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor; a fost anulată decizia nr. 14452/03.05.2018; a fost obligat pârâtul să analizeze pe fond cererile de plată formulate de reclamantă şi menţionate în borderoul nr. 2 anexat deciziei cu privire la suma de 7.913.561,09 RON; s-a respins acţiunea, în rest, ca neîntemeiată. În motivare, instanţa a reţinut, între altele, că «(…) plafonul de garantare prevăzut de dispoziţiile art. 4 lit. e) şi art. 15 alin. (2) din Legea nr. 2134/2015 (…) nu poate face abstracţie de definirea creditorului, prin raportare la câte un singur contract de asigurare. (…) plafonul de 450.000 de RON este incident pentru drepturile izvorâte primar dintr-un singur contract de asigurare încheiat cu debitorul falit», respectiv «consecinţa nelegalităţii deciziei nu poate fi obligarea directă a Fondului la plata sumei pretinse sau la emiterea unei decizii de aprobare a plăţii acesteia. (…) pârâtul nu a analizat fondul celor 435 de drepturi pretinse de parte, rezumându-se la a emite o singură decizie de respingere globală prin prisma reţinerii depăşirii plafonului de garantare. (…) a proceda altfel şi a obliga direct pârâtul la plata sumei pretinse sau la emiterea unui act administrativ prin care să aprobe plata acesteia, Curtea consideră că ar imixtiona în activitatea Fondului, negându-i posibilitatea de a evalua pe fond cererile de plată».

În acest context, Înalta Curte constată că în urma demersului judiciar privind contestaţia formulată împotriva deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, instanţa de judecată a anulat în mod definitiv acest act administrativ, cu obligarea recurentului-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor la analizarea pe fond a cererilor de plată, fără însă a fi confirmată sau infirmată existenţa creanţei litigioase din cauza dedusă judecăţii.

La data de 29.10.2021, pârâtul FGA a procedat la plata către A. S.A. a unor creanţe de asigurări, inclusiv cea vizată de cererea de plată nr. x/11.03.2016, reprezentând 1.618 RON, despăgubirea cerută de reclamantă, respingând la plată suma de 194 RON solicitată cu titlu de cheltuieli de judecată.

Înalta Curte reţine că, în cadrul prezentului litigiu, se solicită despăgubiri sub forma daunelor interese moratorii aplicate sumei de bani solicitate prin cererea adresată FGA referitoare la despăgubiri, motivat de faptul că prin hotărâre judecătorească a fost declarat nelegal refuzul FGA de soluţionare pe fond a cererii de plată a despăgubirilor.

Înalta Curte are în vedere că acţiunea formulată pe cale separată în acordarea despăgubirilor, întemeiată pe art. 19 din Legea nr. 554/2004, este condiţionată de existenţa unei hotărâri judecătoreşti prin care să fi fost admisă acţiunea îndreptată împotriva actului administrativ nelegal, tipic sau asimilat, pentru că repararea pagubei persoanei vătămate este o latură intrinsecă litigiului de contencios administrativ. O altă cerinţă ce se deduce din interpretarea aceleiaşi norme este că, pentru angajarea răspunderii administrative patrimoniale, se cere dovedirea legăturii de cauzalitate între prejudiciu, respectiv daunele pretinse, şi emiterea actelor administrative anterior anulate sau a căror anulare a fost solicitată prin aceeaşi acţiune, în temeiul art. 8 din Legea nr. 554/2004.

Întreaga reglementare a acţiunii în contenciosul administrativ subiectiv determină concluzia conform căreia acţiunea în acordarea de despăgubiri, chiar atunci când este formulată separat, are un caracter subsecvent acţiunii în anularea actului nelegal sau împotriva refuzului de rezolvare a unei cereri referitoare la un drept sau un interes legitim.

Natura juridică a răspunderii reglementate de art. 19 din Legea nr. 554/2004 este aceea a răspunderii civile delictuale pentru emiterea unui act administrativ nelegal.

De asemenea, se reţine că răspunderea pentru prejudiciile cauzate de o autoritate publică în condiţiile prevăzute de Legea nr. 554/2004 este o răspundere patrimonială de drept administrativ, iar regulile generale ale angajării acestei răspunderi sunt cele ale răspunderii civile delictuale.

Astfel, potrivit art. 1349 C. civ., având denumirea marginală Răspunderea delictuală, "(1) Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. (2) Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral", iar potrivit art. 1357, având denumirea marginală Condiţiile răspunderii, din acelaşi act normativ, "(1) Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare. (2) Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă".

Condiţiile generale cumulative ale răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie sunt: (1) existenţa unui prejudiciu, (2) existenţa unei fapte ilicite, (3) existenţa unui raport de cauzalitate ca raport cauză-efect între fapta ilicită şi prejudiciu, (4) existenţa vinovăţiei celui care a cauzat prejudiciul, constând în intenţia, neglijenţa sau imprudenţa cu care a acţionat.

Prin prejudiciu se înţelege rezultatul, efectul negativ suferit de o anumită persoană, fie sub aspect patrimonial, fie sub aspect moral, ca urmare a faptei ilicite săvârşite de o altă persoană, iar fapta ilicită desemnează orice faptă prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparţinând unei persoane.

În cauză, recurenta-reclamantă a indicat drept faptă ilicită emiterea de către pârâtul FGA a deciziei nr. 14452/03.05.2018 de neacordare a despăgubirii solicitate, prejudiciul constând în lipsa de folosinţă asupra sumei de bani cerute cu titlu de creanţă de asigurare prin cererea de plată, apreciind că legătura de cauzalitate este evidentă.

În îndeplinirea de către Fondul de Garantare a Asiguraţilor a propriilor atribuţii, acesta a respins cererea de plată a recurentei-reclamante la data de 03.05.2018 ca urmare a unei interpretări eronate a noţiunilor de creanţă de asigurare şi creditor de asigurare, apreciind că plafonul de 450.000 de RON era deja depăşit prin achitarea sumelor cuvenite A. pentru alte cereri de plată.

De asemenea, odată anulată prin hotărâre judecătorească definitivă decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, în sarcina părţii pârâte se reţine o faptă ilicită constând în emiterea unui act administrativ unilateral nelegal, prin care Fondul de Garantare a Asiguraţilor a întârziat folosinţa de către partea reclamantă a sumei cuvenite acesteia cu titlu de creanţă de asigurări.

De esenţa acţiunii de contencios administrativ este nu doar anularea actului administrativ nelegal, ci şi repararea prejudiciului suferit de persoana vătămată.

În continuare, admiţând existenţa faptei ilicite a FGA prin emiterea deciziei nr. 14452/03.05.2018, anulată prin hotărâre judecătorească definitivă, se identifică şi prejudiciul suferit de partea reclamantă pentru lipsa de folosinţă a sumei solicitate, a cărui compensare corespunde dobânzii legale aferente sumei respective, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021.

Potrivit dispoziţiilor art. 1535 alin. (1) C. civ.:

"În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenţă până în momentul plăţii, în cuantumul convenit de părţi sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu. În acest caz, debitorul nu are dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plăţii ar fi mai mic".

Totodată, art. 3 din O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar prevede că "(2) Rata dobânzii legale penalizatoare se stabileşte la nivelul ratei dobânzii de referinţă plus 4 puncte procentuale. (…) (3) În raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, în sensul art. 3 alin. (3) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., republicată, rata dobânzii legale se stabileşte potrivit prevederilor alin. (1), respectiv alin. (2), diminuat cu 20%.", art. 1 alin. (3) din actul normativ amintit arătând că "Dobânda datorată de debitorul obligaţiei băneşti pentru neîndeplinirea obligaţiei respective la scadenţă este denumită dobândă penalizatoare".

Înalta Curte reţine, pe de o parte, că dobânda cuvenită A. S.A. prezintă natura juridică a celei penalizatoare, iar, pe de altă parte, că raportul juridic litigios nu decurge din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, ci priveşte activitatea Fondului de Garantare a Asiguraţilor vizând creanţele de asigurări potrivit Legii nr. 213/2015. În acest din urmă sens, premisa esenţială a acordării sumei cu titlul de creanţă de asigurări de către FGA nu se regăseşte în activitatea de asigurări desfăşurată în trecut de societatea de asigurări falită, B. S.A., ci în competenţa acordată recurentului-pârât prin Legea nr. 213/2015 de repartizare a sumelor din Fondul de Garantare a Asiguraţilor către creditorii de asigurări.

De asemenea, raportul de cauzalitate este neîndoielnic, actul nelegal emis de pârât în sensul respingerii cererii de plată în discuţie împiedicând recurenta-reclamantă să beneficieze de folosinţa creanţei de asigurări pentru perioada 03.05.2018 (prima analiză a cererii de plată) - 29.10.2021 (reanalizarea cererii de plată urmată de achitarea sumei amintite).

În sfârşit, vinovăţia recurentului-pârât nu poate fi exclusă, emiterea deciziei nr. 14452/03.05.2018 fiind rezultatul unei conduite culpabile a FGA în interpretarea Legii nr. 213/2015, cu atât mai mult cu cât partea pârâtă a ales să promoveze prin actele emise o interpretare a textului legal defavorabilă creditorilor de asigurări, fără însă ca pentru un astfel de rezultat să fi procedat la o analiză atentă, gramaticală, logică şi sistematică a dispoziţiilor legale respective, astfel încât să identifice concluzia corectă.

În consecinţă, despăgubirea ce se cuvine părţii reclamante va fi la nivelul dobânzii legale penalizatoare, stabilite conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021.

5.2. În ceea ce priveşte recursul formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, Înalta Curte constată că acesta este nefondat.

O primă critică formulată de către recurentul-pârât se referă la faptul că prima instanţă în mod greşit ar fi respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii, întrucât cererea de reparare a prejudiciului formulată pe cale separată şi întemeiată pe prevederile art. 19 şi art. 8 din Legea nr. 554/2004 este condiţionată de dovedirea existenţei unor împrejurări obiective care au făcut imposibilă stabilirea întinderii prejudiciului.

Critica este nefondată, în condiţiile în care potrivit art. 19 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 554/2004:

"(1) Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în acelaşi timp şi despăgubiri, termenul de prescripţie pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

(2) Cererile se adresează instanţelor de contencios administrativ competente, în termenul de un an prevăzut la art. 11 alin. (2)."

De asemenea, potrivit art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004:

"(2) Pentru motive temeinice, în cazul actului administrativ individual, cererea poate fi introdusă şi peste termenul prevăzut la alin. (1), dar nu mai târziu de un an de la data comunicării actului, data luării la cunoştinţă, data introducerii cererii sau data încheierii procesului-verbal de conciliere, după caz."

Din interpretarea coroborată a textelor de lege de mai sus se constată că susţinerea recurentului-pârât este nefondată, întrucât art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 prevede tocmai ipoteza din speţă, respectiv aceea când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în acelaşi timp şi despăgubiri, stabilind că într-o asemenea situaţie, termenul de prescripţie pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei, însă cu respectarea termenului de un an prevăzut la art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Din această perspectivă, reiese că persoana vătămată are un drept de opţiune, iar nu o obligaţie de a solicita plata de despăgubiri în cadrul acţiunii în anularea actului vătămător, sau printr-o cerere separată, ultima fiind însă condiţionată de respectarea termenului de prescripţie, care curge de la data la care a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei, motiv pentru care nu se poate reţine existenţa unui fine de neprimire, în ipoteza în care reclamanta ar fi cunoscut întinderea pagubei chiar de la formularea acţiunii în anulare, însă a ales să introducă cererea în despăgubiri pe cale separată, un astfel de drept de opţiune cu privire la modalitatea în care înţelege să acţioneze fiind prevăzut de lege.

Prin urmare, în condiţiile în care din textul art. 19 din Legea nr. 554/2004 nu reiese în mod expres interdicţia formulării unei cereri de acordarea a despăgubirilor pe cale separată, ci dimpotrivă, legiuitorul permite, pe cale de excepţie, un asemenea demers, excepţia inadmisibilităţii este neîntemeiată, prima instanţă procedând în mod corect la respingerea acesteia.

O a doua critică formulată prin motivele de recurs incident vizează respingerea de către instanţa de fond a excepţiei tardivităţii, recurentul-pârât considerând că în mod greşit instanţa de judecată a respins-o, încălcând dispoziţiile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015.

Potrivit dispoziţiilor art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, în forma în vigoare la data introducerii acţiunii, "(5) În caz de respingere a sumelor pretinse se va emite o decizie de respingere. Împotriva deciziei se poate formula contestaţie, în condiţiile prevăzute la art. 19 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările [...] ulterioare."

Înalta Curte constată că prima instanţă a respins excepţia tardivităţii în mod corect în raport cu criticile formulate de către pârât.

Astfel, este adevărat că recurenta-reclamantă a contestat în 2018 decizia de respingere a despăgubirilor (nr. 14452/2018), la care solicită în prezenta cauză aplicarea de penalităţi/dobânzi, însă aceasta a fost soluţionată în mod definitiv de către instanţele judecătoreşti abia la data de 13 octombrie 2021 şi comunicată recurentei-reclamante la începutul anului 2022.

Pe de altă parte, decizia FGA nr. 14452/2018 se referea la respingerea în bloc a celor 435 cereri de despăgubire pentru depăşirea plafonului de 450.000 RON, astfel că nu a avut loc o analiză pe fondul pretenţiilor solicitate cu titlu de despăgubiri pentru a se putea reţine că recurenta-reclamantă ar fi cunoscut cuantumul despăgubirii la care era îndreptăţită.

Înalta Curte constată că este nefondată susţinerea recurentului-pârât în sensul că acţiunea este tardivă în raport cu prevederile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, conform cărora:

"(5) În caz de respingere a sumelor pretinse se va emite o decizie de respingere, motivată; împotriva deciziei se poate formula contestaţie în termen de 30 zile de la comunicarea acesteia, sub sancţiunea decăderii, la instanţele civile de la sediul Fondului, potrivit normelor de competenţă generală din Legea nr. 134/2010, republicată, cu modificările şi completările ulterioare", câtă vreme în cauză este vorba de despăgubirile acordate în materia contenciosului administrativ, întemeiate pe prevederile art. 19 din Legea nr. 554/2004, care fac trimitere la termenul prevăzut de art. 11 alin. (2) din aceeaşi lege, care se calculează de la data la care persoana vătămată a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

Prin cererea de recurs, recurentul-pârât a formulat critici şi cu privire la modalitatea de soluţionare de către instanţa de fond a excepţiei prescripţiei, însă, Înalta Curte reţine că, în raport cu prevederile art. 19 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 554/2004, acţiunea formulată pe cale separată în acordarea despăgubirilor se raportează la momentul când persoana vătămată a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

Din actele dosarului de fond rezultă că cererea de chemare în judecată a fost formulată de recurenta-reclamantă la data de 15.03.2021 şi modificată la data de 31.08.2021.

Prin cererea modificatoare recurenta-reclamantă A. S.A. a solicitat obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraţilor la plata penalităţilor de întârziere/dobânzi legale penalizatoare aferente cererii de plată.

În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei, Înalta Curte constată că, într-adevăr, prin decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, pârâtul a respins mai multe cereri de plată formulate de A. S.A. pentru suma de 7.913.561,09 RON, inclusiv cererea de plată nr. x/11.03.2016, cererea de chemare în judecată formulată împotriva acestei decizii fiind soluţionată definitiv la data de 13.10.2021 prin decizia nr. 4644 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Or, atâta timp cât din analiza deciziei nr. 14452/03.05.2018 rezultă că unicul motiv care a condus la respingerea cererii de plată este cel legat de interpretarea eronată de către pârât a prevederilor art. 4 alin. (1) lit. e) coroborate cu cele ale art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 privind plafonul maxim al despăgubirilor de 450.000 RON, precum şi faptul că nici Fondul de Garantare al Asiguraţilor, nici instanţa judecătorească învestită cu soluţionarea dosarului nr. x/2018 nu au analizat situaţia concretă a reclamantei în sensul de a se stabili concret dacă deţine o creanţă de asigurări în sensul art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 în raport de cererea de plată şi înscrisurile care o însoţesc, rezultă că reclamantei nu i s-a recunoscut existenţa şi întinderea prejudiciului a cărui reparare a solicitat-o prin cererea de plată nr. x/28.01.2016.

În acest context rezultă că dreptul material la acţiune nu este prescris extinctiv, atât timp cât existenţa creanţei este strâns legată de anularea deciziei nr. 14452/03.05.2018 ca act administrativ unilateral, dosarul având ca obiect anularea acestui act fiind soluţionat definitiv la data de 13.10.2021, cât şi de lămurirea existenţei în beneficiul reclamantei a creanţei principale, care de altfel, a fost achitată pe cale amiabilă de către recurentul-pârât la data de 29.10.2021.

În raport cu aceste momente, nu se poate reţine tardivitatea cererii de chemare în judecată, formulate la data de 15.03.2021.

Având în vedere că data la care începe să curgă termenul de prescripţie pentru introducerea acţiunii în despăgubire reprezintă momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei, iar recurentei-reclamante i s-a recunoscut dreptul de creanţă prin efectuarea plăţii, la data de 29.10.2021, rezultă în mod indubitabil că acest drept nu poate fi considerat ca fiind prescris.

De fapt, prin această manifestare unilaterală de voinţă recurentul-pârât a procedat la recunoaşterea voluntară a dreptului a cărui prescripţie o invocă, iar această manifestare de voinţă produce efecte juridice în sensul că înlătură posibilitatea recurentului-pârât de a invoca excepţia prescripţiei dreptului la acţiune al recurentei-reclamante.

Mai mult, prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 22/2019, s-a admis recursul în interesul legii şi, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004, prin raportare la dispoziţiile art. 11 alin. (2) din acelaşi act normativ, s-a stabilit că data la care începe să curgă termenul de prescripţie pentru introducerea acţiunii în despăgubire reprezintă momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei, nefiind legat în mod direct şi aprioric nici de comunicarea actului administrativ nelegal şi nici de momentul rămânerii definitive a hotărârii de anulare a acestuia.

6. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 din C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A., va casa, în parte, sentinţa recurată şi va admite, în parte, acţiunea formulată de reclamantă şi va obliga pârâtul să plătească reclamantei dobânzi legale penalizatoare, conform art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021, menţinând restul dispoziţiilor sentinţei.

De asemenea, va respinge recursul formulat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor-FGA împotriva aceleiaşi sentinţe, ca nefondat.

Având în vedere cererea recurentei-reclamante de obligare a FGA la plata cheltuielilor de judecată pentru recurs în cuantum de 588,46 RON, onorariu avocaţial, şi în cuantum de 100 RON, taxă judiciară de timbru, dovedite cu înscrisurile depuse la dosar, în temeiul dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., îl va obliga pe recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor la plata acestora.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinţei nr. 1603 din 9 noiembrie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează în parte sentinţa atacată şi, în rejudecare:

Admite în parte acţiunea formulată de reclamantă şi obligă pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor să plătească dobânzi legale penalizatoare, conform art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011 de la data de 03.05.2018 până la data plăţii, 29.10.2021.

Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.

Respinge recursul formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva aceleiaşi sentinţe, ca nefondat.

Obligă recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor la plata cheltuielilor de judecată către recurenta-reclamantă A. S.A., respectiv la plata sumei de 588,46 RON, reprezentând onorariu avocaţial, şi a sumei de 100 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 16 februarie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.