Legality of military disciplinary retrogradation sanction and scope of appellate review for new administrative law claims

Şedinţa publică din data de 8 februarie 2022

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la 25.10.2016, sub nr. x/2016, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul INSPECTORATUL GENERAL DE AVIAŢIE AL MINISTERULUI AFACERILOR INTERNE, solicitând instanţei anularea Ordinului de reducere a salariului de bază pe o perioadă nedeterminată al inspectorului general al IGAv - nr. 23445 din data de 12.12.2014, repunerea sa în clasa de salarizare corespunzătoare funcţiei încadrate şi îndeplinite fără întrerupere începând cu data de 11.12.2013 şi repararea prejudiciului material, retroactiv, produs acestuia prin diminuarea veniturilor salariale cauzate de Ordinul inspectorului general al IGAv nr. 23445 din data de 12.12.2014, calculat de la data aplicării acestuia până la data plăţii retroactive a acestor venituri, la care se adaugă dobânda legală şi indexarea cu rata inflaţiei calculate la cuantumul total al acestora.

Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 916 pronunţată în data de 02.03.2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul INSPECTORATUL GENERAL DE AVIAŢIE AL MINISTERULUI AFACERILOR INTERNE, ca neîntemeiată.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză şi motivele înfăţişate

Împotriva hotărârii instanţei de fond a exercitat calea de atac a recursului, în condiţiile art. 493 din Codul de procedură civilă, reclamantul A..

Încadrând criticile sale în motivele de nelegalitate prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 4-6 şi 8 C. proc. civ., recurentul - reclamant a susţinut că, prin hotărârea dată instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, hotărârea se întemeiază pe motive contradictorii ori străine de natura cauzei şi a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În cadrul motivelor de casare, cu caracter prealabil, recurentul a susţinut că Ordinul nr. 23445/12.12.2014 este nul de drept, fiind întemeiat pe acte administrative cu caracter individual şi temporar care nu existau în vigoare la data emiterii acestuia (Hotărârea consiliului de judecată nr. 11245/27.10.2014), pe acte administrative care au fost anulate ca nelegale ulterior emiterii actului atacat (O.m.a.i. nr. 400/2004), precum şi pe acte administrative emise în temeiul unor articole de lege declarate neconstituţionale ulterior emiterii actului atacat (O.m.a.i. nr. 400/2004 şi O.m.ap.n nr. M64 pentru aprobarea Regulamentului disciplinei militare emise în aplicarea dispoziţiilor art. 34 şi art. 35 alin. (3) din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare) au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 71/2019 a Curţii Constituţionale.

Mai susţine recurentul -reclamant că o altă cauză de nulitate a actului atacat o constiuie faptul că Ordinul ministrului afacerilor interne nr. 400/29.10.2004, în temeiul căruia s-a desfăşurat procedura disciplinară şi au fost emise actele contestate, a fost anulat definitiv prin decizia civilă nr. 3711 din 20./11.2015 a ÎCCJ şi sentinţa civilă nr. 1219 din 25.02.2016 a Tribunalului Bucureşti, publicată în Monitorul Oficial nr. 286 din 24.04.2017.

Cu privire la aplicarea la timp a efectelor hotărârilor judecătoreşti prin care s-a dispus anularea actelor administrative cu caracter normativ s-a pronunţat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 10 din II mai 2015. publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 58 din 25 iunie 2015, decizie prin care s-a statuat că "Dispoziţiile art. 23 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, se interpretează în sensul că hotărârea judecătorească irevocabilă/definitivă prin care s-a anulat in tot sau în parte un act administrativ cu caracter normativ produce efecte şi în privinţa actelor administrative individuale emise în temeiul acestuia care, la data publicării hotărârii judecătoreşti de anulare, sunt contestate în cauze aflate în curs de soluţionare pe rolul instanţelor judecătoreşti".

Dat fiind faptul că decizia de sancţionare atacată reprezintă act subsecvent Ord.m.a.i. nr. 400/2004, i se aplică în mod corespunzător sancţiunea anulării, fiind inutilă cercetarea celorlalte motive şi susţineri care antamează procedura şi abaterile disciplinare ce i-au fost imputate.

Mai susţine recurentul că o a treia cauză de nulitate o constituie faptul că dispoziţiile legale care au stat la temeiul emiterii Regulamentului disciplinei militare, act administrativ pe care se întemeiază actul atacat, au fost declarate neconstituţionale prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 71 din 29 ianuarie 2019, publicată în MONITORUL OFICIAL nr. 352 din 7 mai 2019, prin care s-a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 34 si art. 35 alin. (3) din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, constatându-se ca acestea sunt neconstituţionale. Dispoziţiile declarate neconstituţionale au fost puse în executare prin ordinul pe care se întemeiază actul atacat, respectiv Ordinul Ministrului apărării naţionale nr. M.64/2013 pentru, aprobarea Regulamentului disciplinei militare, publicat în MONITORUL OFICIAL nr. 399 din 3 iulie 2013 şi Ordinul ministrului facerilor interne nr. 400/2004 privind regimul disciplinar al personalului Ministerului facerilor Interne, nepublicat.

Dispoziţiile declarate neconstituţionale au fost suspendate de drept începând cu data -7 mai 2019 şi-au încetat efectele juridice începând cu data de 16 mai 2019, urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 101/2019 pentru modifuicarea şi completarea legii nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, publicată în Monitorul oficial nr. 371 din 13 mai 2019.

În continuare, recurentul susţine că, în ce priveşte critica sentinţei atacate cu recurs, Curtea de Apel Bucureşti în mod eronat, prin încheierea din 28.09.2017 i-a respins, ca tardiv formulată, Cererea de completare cu noi motive de nelegalilate din data de 26.05.2017, calificând-o, neîntemeiat, ca fiind cerere modificatoare a cererii de chemare în judecată. De asemenea, Curtea a calculat, în mod eronat, termenul de decădere în raport de data înregistrării cererii introductive în instanţă şi nu în raport de data de 18.05.2017, când i-a fost comunicată copia actului administrativ atacat, astfel cum a solicitat prin Cerere. De asemenea, din conţinutul încheierii din 28.09.2017 lipseşte soluţia dată şi măsurile luate de Curte, cu arătarea motivelor, în fapt şi în drept precum şi calea de atac şi termenul de exercitare a acesteia, cu încălcarea dispoziţiilor art. 233 alin. (1) lit. i). k) C. proc. civ.

Fără a arăta motivele de fapt şi de drept, la termenul din 11.01.2018, Curtea i-a respins cererile de obligare a pârâtei de a prezenta extrase din Statul de organizare al USpAv Bucureşti şi din Registrul general de evidenţă al salariaţilor (Ordinele de zi nr. 1 din anii 2015 -2017), pentru a proba existenţa celor patru posturi de muncă înscrise la numărul curent 14, ca fiind tardiv formulate. Menţionează că cererile le-a adresat în contextul în care pârâta, prin inspectorul general şi consilierul juridic, afirma că în statul de organizare funcţia reală se înscrie cu creionul. Potrivit art. 272 din Codul muncii şi art. 13 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, sarcina probei în conflictele de muncă privind funcţionarii publici revine angajatorului iar instanţa are obligaţia să ceară autorităţii publice emitente să îi comunice de urgenţă actul atacat împreună cu documentaţia care a stat la baza emiterii lui, precum şi orice alte lucrări necesare pentru soluţionarea cauzei.

Într-o altă critică, recurentul arată că, în mod eronat, Curtea a calificat Ordinul nr. 23444/12.12.2014 ca find decizie de aplicare a sancţiunii cu retrogradarea în funcţie propusă prin Hotărârea 11245 a Consiliului de judecatâ, iar Ordinul 23445/12.12.2014 a fost calificat ca act administrativ de aplicare atât a Hotărârii 11245/27.10.2014 cât şi a deciziei 23444/12.12.2014 de aplicare a sancţiunii cu retrogradarea din funcţia propusă prin HCJ nr. 11245/2014, curtea nemotivând în drept nici necesitatea emiterii a două acte administrative pentru aplicarea unei singure propuneri de sancţionare şi nici necesitatea emiterii unui act administrativ pentru aplicarea unui act administrativ pentru aplicarea unei propuneri de sancţionare.

Mai susţine deopotrivă că instanţa nu a cercetat nici motivul de nelegalitate privind faptul că a continut să îndeplinească aceleaşi atribuţii dar a primit un salariu redus şi nici pe cel privind faptul că, în momentul emiterii Ordinului nr. 23444/12.12.2014 actele administrative cu caracter individual pe care acesta se întemeiază, respectiv Hotărârea Consiliului de Judecată nr. 11245/20145 şi Raportul DGMRU nr. x/24.11.2014 de respingere a recursului şi-au încetat efectele juridice.

De asemenea, recurentul menţionează că instanţa a respins fără temei cererea sa de examinare a legalităţii Hotărârii nr. 11245/2014 şi a Raportului de respingere a recursului împotriva acesteia, cu încălcarea dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 554/2004.

În mod eronat a reţinut instanţa că "norma generală/.../nu permite numirea militarilor pe o funcţie inferioară gradului deţinut". Potrivit art. 81 din Legea nr. 80/1995, Statutul cadrelor militare, "Ofiţerii în activitate pot fi numiţi- în funcţii inferioare gradelor pe care le au/.../c) când sunt sancţionaţi cu retrogradarea în funcţie."

În mod eronat a reţinut instanţa că "sancţiunea disciplinară de retrogradare din funcţie" nu este "condiţionată de existenţa unei funcţii inferioare (celei deţinute de reclamant la momentul aplicării sancţiunii) în statul de organizare al unităţii angajatoare" şi "nu prezintă vreo conexiune cu situaţia concretă a statului de organizare", invocând dispoziţile art. 81 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 80/1995, art. 87 alin. (2) Iit. d) si art. 91 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici şi art. 57 din Regulamentul disciplinei militare, aprobat prin O.m.ap.n. nr. M.64/2013, publicat în M.Of. nr. 399 bis din 3 iulie 2013, conform cărora aplicarea sancţiunii cu retrogradarea în funcţie se face prin emiterea de către autoritatea competentă a unui act administrativ de modificare a raportului de serviciu prin mutarea pe un post vacant prevăzut cu un coeficient de ierarhizare inferior.

În mod eronat, cu încălcarea legii, a reţinut instanţa că la un număr curent dintr-un stat de organizare se pot înscrie mai multe posturi de muncă, întemeiat pe demonstraţia pârâtei ("că poziţia în discuţie din statul de organizare al unităţii este corespunzătoare atât funcţiei de specialist principal (deţinută anterior de reclamant), cât şi funcţiei de specialist III (pe care a fost numit prin actul atacat)"). Arată că, potrivit art. 86 din Anexa 7 la Legea-cadru nr. 284/2010 privind privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice ("Funcţiile personalului din instituţiile publice de apărare, ordine publică şi siguranţă naţională sunt prevăzute în statele de organizare elaborate de aceste instituţii, pe baza structurilor organizatorice aprobate, şi cuprind, după caz, prevederile referitoare la gradul militar/profesional sau treapta profesională, nivelul studiilor, clasa de salarizare şi coeficientul de ierarhizare al soldei de funcţie/salariului de funcţie/salariului de bază..") şi art. 4 alin. (1), art. 14 alin, (1), art. 21 alin (1) şi art. 33 alin. (2) din O.m.a.i. nr. 105/2013. privind activitatea de planificare structurală şi management organizatoric în unităţile Ministerului Afacerilor Interne, publicată în M.Of. nr. 448 din 22 iulie 2013, posturile de muncă se înscriu în statele de organizare, numerotate în ordinea înscrierii;

Numărul postului de muncă este unic fiecărui post de muncă şi constituie numărul de identitate al fiecărui post de muncă; Disciplina de stat interzice atribuirea aceluiaşi număr de post mai multor posturi de muncă; Posturile de muncă sau funcţiile cadrelor militare sunt înscrise în statul de organizare al unităţii de care aparţin, şi cuprind prevederile referitoare la gradul militar, nivelul studiilor, clasa de salarizare şi coeficientul de ierarhizare al soldei de funcţie; statul de organizare al USpAv Bucureşti se elaborează în baza numărului de posturi, pe funcţii, grad militare, niveluri de studii, clase de salarizare şi coeficienţi de ierarhizare, aprobat de ministrul afacerilor interne; inspectorul general al Inspectoratului General de Aviaţie şi comandantul USpAv Bucureşti sunt lipsiţi de competenţa de a modifica gradele militare ale funcţiilor militare, precum şi clasele de salarizare şi coeficienţii de ierarhizare al acestora, iar faptul că un cadru militar în activitate îşi desfăşoară activitatea pe alt post decât cel pe care este încadrat sau cu încălcarea prevederilor din fişa postului, constituie încălcare a disciplinei de stat.

Consideră că nu are legătură în cauză invocarea de către instanţa de fond a art. 35 lit. k) din OMAI nr. 600/2005, referitor la numirea militarilor în posturi prevăzute cu grade mai mari decât cele pe care le deţin.

Mai susţine că, în mod eronat a reţinut instanţa că O.U.G. nr. 152/2008 constiuie actul de înfiinţare al Inspectoratului General de Aviaţie al Ministerului Afacerilor Interne. Nu există actul de înfiinţare al Inspectoratului General de Aviaţie al Ministerului Afacerilor Interne.

Fără să supună chestiunea dezbaterii contradictorii şi fără să indice temeiul legal Curtea a calificat juridic Sesizarea comandantului privind încălcarea dreptului său la salariu egal pentru muncă egală ca fiind " Raport de promovare pe maximul funcţiei", în condiţiile în care legislaţia în vigoare nu conţine termenii de " raport de promovare" şi"maximul funcţiei".

În mod eronat şi fără a supunerii dezbaterii contradictorii, Curtea a respins motivul de nelegalitate privitor la necomunicarea în condiţiile legii a actului atacat, recalificând, de la sine putere, dovezile de aducere la cunoştinţă a actelor adminstrative cu caracter individual depuse de pârâtă, ca fiind dovezi de comunicare. Susţine astfel că legea nr. 554/2004 face distincţie între comunicarea şi aducerea la cunoştionţă a actelor administrative cu caracter individual, pe prima asociind-o cu persoana căreia i se adresează actul iar pe a doua cu persoana vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim printr-un act administrativ individual adresat altui subiect de drept.

Curtea, în mod eronat, a refuzat să califice declaraţia olografă pe care a consemnat-o pe Hotărârea Consiliului de judecată nr. 11245/27.10.2014 în timpul şedinţei de judecată, după deliberare, ca fiind probă a faptului că hotărârea era deja luată, redactată şi înregistrată la secretariatul Inspectoratului General de Aviaţie în momentul desfăşurării şedinţei Consiliului de judecată, motiv de sancţionare cu nulitatea absolută a acesteia.

În mod eronat, contradictoriu şi fără temei legal, Curtea consideră că ordinul atacat are calificarea juridică de act administrativ de aplicare a sancţiunii propuse prin HCJ 11245/2014 dar nu este ţinut de cerinţele impuse de legiuitor deciziilor de aplicare a sancţiunilor. Faptul încalcă dispoziţiile art. 252 alin. f2) din Codul muncii şi pe cele ale art. 50 alin. f3) din H.G. nr. 1344/2008.

In mod eronat, Curtea a aplicat principiul "specialia generalibus derogant" între o lege - Codul muncii - şi un ordin de ministru - M.64/2013 pentru aprobarea Regulamentului disciplinei militare - astfel că, în mod nelegal, a respins motivele de drept pe care subsemnatul le-am arătat cu privire la Codul muncii.

Cu privire la motivul de nelegalitate că i s-a încălcat dreptul fundamental la un salariu egal pentru muncă egală, recurentul susţine că instanţa de fond i l-a respins preluând cu copy-paste din întâmpinarea pârâtului, că "dacă ar fi fost constatate încălcări ale drepturilor legale ale reclamantului de către instituţia noastră, s-ar fi dispus în acest sens, fapt ce nu s-a întâmplat până la acest moment".

Apărările formulate în cauză

Împotriva recursului promovat de reclamantul A. a formulat întâmpinare intimatul - pârât Inspectoratul General de Aviaţie.

Astfel, în cadrul întâmpinării sale, intimatul, fără a invoca excepţii, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat şi menţinerea hotărârii recurate, ca temeinică şi legală.

Răspunsul la întâmpinare

Deşi întâmpinarea intimatului - pârât i-a fost comunicată recurentului în termenul legal, acesta nu a combătut apărările autorităţii în cadrul unui Răspuns la întâmpinare, astfel cum permit dispoziţiile art. 4711 alin. (4) C. proc. civ., incidente şi în cazul recursului conform art. 494 din acelaşi act normativ.

Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ. şi dispoziţiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, prin Rezoluţia Preşedintelui completului învestit aleatoriu cu soluţionarea dosarului a fost fixat primul termen pentru judecata recursului la data de 08 februarie 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, când, Înalta Curte, considerând că au fost lămurite toate împrejurările de fapt şi temeiurile de drept ale cauzei, în baza art. 394 C. proc. civ. a declarat dezbaterile închise reţinând dosarul spre soluţionare pe fondul recursului ce face obiectul pricinii deduse judecăţii.

Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului, potrivit prevederilor art. 496-499 din Codul de procedură civilă.

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport cu motivele de casare invocate şi cu apărările din cuprinsul întâmpinării, Înalta Curte constată că recursul promovat de recurentul-reclamant A. este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele în continuare arătate:

Mai întâi, Înalta Curte constată că, deşi prin cererea de recurs, recurentul A. încadrează criticile sale în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4-6 şi şi 8 C. proc. civ., consideraţiile sunt comune, criticile nefiind structurate pe fiecare motiv în parte.

În ceea ce priveşte, însă, primul set de critici expuse în preambulul " Motivelor de casare", instanţa de control judiciar constată că acesta excedează motivelor de fapt şi de drept ce au fost evocate de recurentul-reclamant prin acţiunea introdusă pe rolul instanţei de contencios administrativ şi fiscal. Motivele de nulitate a ordinului contestat pe considerentul că a fost întemeiat pe acte administrative cu caracter individual şi temporar care nu erau în vigoare la data emiterii sale şi pe acte administrative care au fost anulate, ca nelegale, ulterior emiterii acestuia precum şi pe acte administrative emise în temeiul unor articole de legi declarate neconstituţionale ulterior emiterii sale, nu se regăsesc printre cele enunţate în cererea de chemare în judecată şi nici chiar în cuprinsul cererii precizatoare depusă la dosar după primul termen de judecată, fiind invocate de către reclamant, pentru prima dată direct în calea de atac a recursului. Prin urmare, recurentul nu a îndeplinit, în faza de judecată a fondului, rigorile procedurale ale învestirii instanţei de judecată cu astfel de critici aduse actului administrativ atacat, motiv pentru care acestea nu pot face obiectul cercetării în recurs, al cărei obiect îl reprezintă verificarea legalităţii sentinţei recurate şi în cadrul căruia nu pot fi formulate pretenţii noi, respectiv motive suplimentare de nelegalitate a actului administrativ contestat.

Ori, potrivit art. 478 alin. (3) C. proc. civ.:

"În apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nu se pot formula pretenţii noi.", iar potrivit art. 494 din acelaşi act normativ:

"Dispoziţiile de procedură privind judecata în primă instanţă în apel se aplică şi în instanţa de recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în prezenta secţiune."

Deopotrivă, Înalta Curte are în vedere şi dispoziţiile art. 483 C. proc. civ., potrivit cărora prin recurs se examinează conformitatea hotărârii pronunţate cu regulile de drept aplicabile, prevederi care, coroborate cu textele de lege sus indicate, conduc spre concluzia imposibilităţii formulării unor pretenţii noi în calea de atac, în sensul prezentării unor capete de cerere ori a unor motive de nelegalitate suplimentare, formularea acestor contravenind dreptului la apărare stipulat de art. 13 din C. proc. civ., precum şi principiului contradictorialităţii reglementat de art. 14 din acelaşi cod, partea chemată în judecată, în calitate de pârât, neavând posibilitatea de a formula apărări şi a administra probe faţă de pretenţiile reclamantului.

Pe cale de consecinţă, instanţa de control judiciar nu poate proceda la analiza unor motive de nelegalitate noi, neinvocate în faţa instanţei de fond, obiectul căii extraordinare de atac a recursului fiind limitat la examinarea legalităţii hotărârii de fond, în raport de pretenţiile din cererea de chemare în judecată şi de argumentele şi apărările formulate de părţi în faza procesuală a fondului, cu respectarea condiţiilor şi termenelor prevăzute de C. proc. civ.

Prin urmare, atâta timp cât aceste motive de nulitate a actului administrativ atacat nu au făcut obiectul analizei instanţei de primă jurisdicţie, aceste critici de nelegalitate nu pot face nici obiectul cercetării în recurs.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., potrivit cărora "instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti", Înalta Curte constată că, faţă de criticile de nelegalitate formulate de recurentul - reclamant, în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., întrucât acest motiv de casare priveşte nerespectarea unor competenţe jurisdicţionale în cadrul organizării statale, potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor, respectiv săvârşirea, de către instanţa de judecată a unor acte aflate în sfera de competenţă a organelor puterii executive sau legislative, situaţie care nu se regăseşte în speţă.

Ar putea fi încadrate în dispoziţiile art. 488 pct. 4 C. proc. civ., cu titlu de exemplu, următoarele situaţii, în care s-ar putea considera că instanţa depăşeşte atribuţiile puterii judecătoreşti, respectiv atunci când:

- săvârşeşte un act pe care numai un organ al puterii legislative sau executive îl poate face;

- consfinţeşte cu valoare legală texte abrogate;

- aplică o lege adoptată înaintea intrării ei în vigoare;

- se pronunţă pe cale de dispoziţii generale;

- iese din cadrul atribuţiilor sale, prin imixtiunea în domenii excluse intervenţiei puterii judecătoreşti (de exemplu, imixtiunea în atribuţiile Curţii Constituţionale, imixtiunea în domeniul cultelor etc.);

- refuză să judece pe motiv ca legea nu prevede, este neclară sau incompletă (denegare de dreptate);

Într-o încercare de definire a sintagmei "depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti", s-a considerat că aceasta semnifică intruziunea autorităţii judecă­toreşti în sfera activităţii autorităţii executive sau legislative, aşa cum a fost consacrată de Constituţie sau de o lege organică, instanţa judecătorească săvârşind acte care intră în atribuţiile unor organe aparţinând altei autorităţi constituite în stat, decât cea judecătorească.

Aceasta s-ar putea produce când instanţa săvârşeşte un act pe care numai un organ al puterii executive sau al puterii legislative îl poate face, când consfinţeşte, cu valoare legală, texte abrogate, când contestă puterea legiuită altor texte, când critică pe legiuitor, când aplică o lege adoptată, înaintea intrării ei în vigoare, când se pronunţă pe cale de dispoziţii generale.

Or, lecturând motivele de nelegalitate expuse de recurent în cererea sa, instanţa de control judiciar nu a decelat critici ce s-ar putea circumscrie acestui motiv de casare, astfel că sentinţa recurată nu va fi analizată din această perspectivă.

Trecând la analizarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că, potrivit acestuia, se poate cere casarea unei hotărâri în cazul în care instanţa de judecată a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Acest motiv de recurs include toate neregularităţile procedurale care atrag sancţiunea nulităţii, cu excepţia celor menţionate la punctele 1 - 4, precum şi nesocotirea unor principii fundamentale a căror nerespectare nu se încadrează în alte motive de recurs.

În doctrină s-a arătat, cu titlu de exemplu, că hotărârea poate fi casată pentru acest motiv atunci când se invocă: nesemnarea minutei de către judecători; nerespectarea principiului oralităţii, al publicităţii şedinţelor de judecată; încălcarea dreptului de apărare urmare a nelegalei citări a părţii pentru ultimul termen de judecată; efectuarea expertizei cu nesocotirea prevederilor art. 335 alin. (1) şi art. 338 C. proc. civ. încălcarea dreptului de apărare dacă instanţa a admis apelul şi s-a pronunţat şi asupra fondului, fără ca părţile să fi pus concluzii şi asupra fondului; încălcarea principiului contradictorialităţii şi al nemijlocirii prin pronunţarea soluţiei în baza unor dovezi care nu au fost administrate în cursul procesului şi nu au fost puse în dezbaterea părţilor; decăderea din administrarea unei probe cu nesocotirea prevederilor art. 254 C. proc. civ. lipsa încheierii de dezbateri sau nesemnarea acesteia; respingerea cererii de recuzare dacă a fost cauzată o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii; aplicarea greşită a unor texte de lege.

Lecturând cererea de recurs, Înalta Curte reţine că, în cadrul acestui motiv de nelegalitate se încadrează critica conform căreia, " Curtea de Apel Bucureşti, în mod eronat, prin încheierea din 28.09.2017, mi-a respins, ca tardiv formulată, Cererea de completare cu noi motive de nelegalitate din data de 26.05.2017, calificând-o, neîntemeiat, ca fiind cerere modificatoare a cererii de chemare în judecată. De asemenea, Curtea a calculat, în mod eronat termenul de decădere în raport de data înregistrării cererii introductive în instanţă şi nu în raport de data de 18.05.2017, când mi-a fost comunicată copia actului administrativ atacat, astfel cum a solicitat prin Cerere. De asemenea, din conţinutul încheierii din 28.09.2017 lipseşte soluţia dată şi măsurile luate de Curte, cu arătarea motivelor, în fapt şi în drept precum şi calea de atac şi termenul de exercitare a acesteia, cu încălcarea dispoziţiilor art. 233 alin. (1) lit. i). k) C. proc. civ.."

Preliminar, Înalta Curte constată că recurentul - reclamant, deşi a înţeles să critice şi considerentele încheierii de şedinţă din data de 28.09.2017, potrivit motivelor invocate în cadrul cererii de recurs ce vizează doar sentinţa civilă nr. 916/2018, această încheiere nu a fost indicată în mod expres în conţinutul recursului.

În ciuda acestui viciu, Înalta Curte constată aceste critici ca fiind nefondate, prin raportare la dispoziţiile art. 204 alin. (1)-(3) C. proc. civ., ce prevăd că " Reclamantul poate să îşi modifice cererea şi să propună noi dovezi, sub sancţiunea decăderii, numai până la primul termen la care acesta este legal citat… În acest caz, instanţa dispune amânarea pricinii şi comunicarea cererii modificate pârâtului în vederea formulării întâmpinării, care, sub sancţiunea decăderii, va fi depusă cu cel puţin 10 zile înaintea termenului fixat, urmând a fi cercetată de reclamant la dosarul cauzei.

2) Cu toate acestea, nu se va da termen, ci se vor trece în încheierea de şedinţă declaraţiile verbale făcute în instanţă când:

1.se îndreaptă greşelile materiale din cuprinsul cererii;

2.reclamantul măreşte sau micşorează cuantumul obiectului cererii;

3.se solicită contravaloarea obiectului cererii, pierdut sau pierit în cursul procesului;

4.se înlocuieşte o cerere în constatare printr-o cerere în realizarea dreptului sau invers,atunci când cererea în constatare este admisibilă.

3) Modificarea cererii de chemare în judecată peste termenul prevăzut la alin. (1) poate avea loc numai cu acordul expres al tuturor părţilor".

Din interpretarea acestor dispoziţii instanţa de control judiciar reţine că, tot astfel cum probele nu pot fi cerute în orice moment procesual, nici criticile de nelegalitate cu privire la un act administrativ nu pot fi invocate oricând. Astfel, fiecare motiv de nulitate pe care reclamantul îl invocă cu privire la actul administrativ pe care înţelege să îl atace se constituie în cauză a cererii de chemare în judecată. Or, în conformitate cu art. 204 alin. (1) C. proc. civ., reclamantul nu îşi poate modifica cererea de chemare în judecată, inclusiv sub aspectul cauzei, decât până la primul termen la care acesta este legal citat, iar ulterior, potrivit alin. (3) al aceluiaşi text de lege, doar dacă are acordul expres al pârâtului. Acest lucru înseamnă, în materia contenciosului administrativ, că primul termen la care reclamantul este legal citat marchează momentul până la care acesta poate invoca, în scris, noi motive de nelegalitate ale actului administrativ a cărui anulare o solicită. Orice astfel de motive invocate ulterior acestui moment nu mai pot fi primite.

Nicio dispoziţie a C. proc. civ. sau a Legii nr. 554/2004 nu îndrituieşte partea reclamantă să adauge cauzei juridice a cererii în anularea actului administrativ, formulând motive de nelegalitate noi, pe parcursul judecăţii, cu depăşirea termenului prevăzut de art. 204 C. proc. civ., în care cererea mai poate fi modificată. Cererea de chemare în judecată este cea care determină cadrul procesual atât din punctul de vedere al obiectului (pretenţia concretă), cât şi al cauzei (situaţia de fapt calificată juridic).

Nici argumentul recurentului - reclamant, în sensul că a formulat cererea precizatoare ca urmare a comunicării la termenul din 18.05.2017 a actului administrativ supus judecăţii, nu poate justifica primirea cererii precizatoare/completatoare de către prima instanţă, raportat la faptul că, în urma administrării unor probe, este permisă doar dezvoltarea motivelor de nelegalitate invocate iniţial. Dacă însă în urma probelor reies motive noi de nelegalitate a actelor atacate, pe care reclamantul nu avea cum să le cunoască, acesta poate constitui un motiv de repunere în termen pentru completarea cererii iniţiale. Cum în speţă recurentul nu a solicitat repunerea în termen, iar pârâtul nu şi-a dat acordul pentru ca reclamantul să formuleze noi motive de nelegalitate, după expirarea termenului legal, soluţia instanţei de fond, de respingere, ca tardiv formulată a cererii precizatoare/modificatoare depusă de recurentul -reclamant la data de 24.05.2017, în condiţiile în care primul termen la care acesta a fost legal citat, impus de dispoziţiile anterior menţionate, a fost la data de 30.03.2017, este corectă, judecătorul de primă jurisdicţie respectând întocmai această normă de procedură.

Nici critica ce vizează încălcarea dispoziţiilor art. 233 alin. (1) lit. i) şi k) din Codul de procedură civilă, nu poate fi reţinută de instanţa de control judiciar, raportat la conţinutul aceleaşi încheieri de şedinţă pronunţate de instanţa de fond la termenul de judecată din data de 28.09.2017.

Analizând atât practicaua cât şi considerentele şi dispozitivul acestei încheieri se constată cu uşurinţă, contrar celor susţinute de recurentul - reclamant, că, în cadrul acesteia sunt expuse atât cererile şi susţinerile contradictorii ale părţilor, cât şi motivele în fapt şi în drept pentru care instanţa a respins, ca tardiv formulată cererea precizatoare/modificatoare depusă de reclamant, şi excepţia de litispendenţă invocată de pârât, arătând deopotrivă mijloacele de probă încuviinţate, precum şi obligaţiile ce revin părţilor în legătură cu administrarea acestora, astfel cum impun dispoziţiile art. 233 alin. (1) lit. i) şi j) şi art. 258 C. proc. civ.

Nici lipsa menţiunii privind calea de atac şi termenul de exercitare a acesteia, invocate, de asemenea, de recurentul -reclamant, nu poate fi reţinută raportat la conţinutul complet al art. 233 alin. (1) lit. k) C. proc. civ., conform căruia" încheierea de şedinţă va cuprinde calea de atac şi termenul de exercitare a acesteia, atunci când, potrivit legii, încheierea poate fi atacată separat."

Prin încheierea de şedinţă din 28.09.2017 instanţa a dispus amânarea cauzei pentru administrarea probatoriului, această încheiere fiind premergătoare.

Ori, raportat la dispoziţiile art. 466 alin. (4) C. proc. civ. ce prevăd că" Împotriva încheierilor premergătoare nu se poate face apel decât odată cu fondul, afară de cazul când legea dispune altfel", incidente şi în cazul recursului, conform art. 494 C. proc. civ., încheierea de şedinţă din data de 28.09.2017 se atacă odată cu fondul, neputând fi, deci, atacată separat.

Cum această încheiere premergătoare nu este supusă în mod expres nici apelului şi nici recursului, separat, în mod corect instanţa de fond nu a menţionat calea de atac şi termenul de exercitare a acesteia, criticile formulate de recurentul-reclamant privind încălcarea dispoziţiilor art. 233 alin. (1) lit. k) C. proc. civ. fiind, aşadar, neîntemeiate.

Deopotrivă, nici critica ce vizează respingerea unor cereri de obligare a pârâtului de a prezenta/depune anumite înscrisuri (copii, extrase sau originale ale Statului de organizare al UspAv Bucureşti, ale Registrului general de evidenţă a salariaţilor, Ordinele de zi nr. 1 din anii 2015-2017) nu poate fi reţinută, în considerarea faptului că instanţele sunt suverane în administrarea probelor, putând să aprecieze asupra necesităţii şi utilităţii oricărei probe şi să respingă motivat administrarea unor probe care nu sunt necesare şi utile cauzei.

Respingerea probei cu înscrisuri nu poate fi obiect al unor critici de nelegalitate, întrucât reprezintă o chestiune ce ţine de aprecierea instanţei de fond, stabilirea utilităţii şi pertinenţei unei probe fiind atributul exclusiv al acesteia, în raport de elementele speţei şi de teza probatorie susţinută de părţi şi numai în mod indirect, instanţa de recurs, în contextul unei eventuale constatări a nelămuririi pe deplin a situaţiei de fapt a cauzei pe care se bazează soluţia recurată, ar putea decide chiar în sensul necesităţii administrării unor probe în rejudecare [conform celor prevăzute de art. 501 alin. (1) din C. proc. civ..].

Potrivit dispoziţiilor art. 488 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motivele de nelegalitate expres şi limitativ prevăzute în cuprinsul alin. (1), la punctele 1-8.

Curtea subliniază că nu pot forma obiect al analizei acestei instanţe decât acele critici care vizează nelegalitatea deciziei recurate, deoarece art. 488 C. proc. civ. permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu şi de netemeinicie, astfel că instanţa de recurs nu are competenţa de a cenzura situaţia de fapt stabilită prin hotărârea atacată şi de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situaţia de fapt deja constatată. Modul în care instanţele de fond au interpretat probele administrate şi au stabilit pe baza acestora o anumită situaţie de fapt nu poate constitui motiv de recurs.

În consecinţă, urmează a fi respinse şi argumentele ce se circumscriu motivului reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Nici criticile ce se circumscriu motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu pot fi reţinute de către instanţa de control judiciar ce constată că judecătorul de primă jurisdicţie a prezentat argumentele de fapt şi de drept pe care s-a întemeiat soluţia pronunţată, fără a exista motive contradictorii sau străine de natura pricinii.

Înalta Curte constată, astfel, că, potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor."

Verificându-se conţinutul sentinţei atacate, se poate observa cu uşurinţă că aceasta îndeplineşte exigenţele menţionate, întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar şi logic argumentele care au fundamentat soluţia adoptată.

Motivul de recurs analizat nu are în vedere fiecare dintre argumentele de fapt şi de drept folosite de reclamant în cererea de chemare în judecată, instanţa având posibilitatea să le grupeze şi să le structureze în funcţie de problemele de drept deduse judecăţii, putând să le răspundă prin considerente comune.

Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătoreşti nu se regăsesc literal toate susţinerile invocate de reclamant în susţinerea nelegalităţii ordinului atacat, sentinţa nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat; prima instanţă reţinând corect situaţia de fapt, în limitele impuse de această procedură şi, totodată, realizând o încadrare juridică adecvată.

Cercetând considerentele sentinţei recurate, Înalta Curte constată că acestea îndeplinesc exigenţele dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. şi explică în mod convingător soluţia pronunţată în dispozitiv, prin argumente de fapt şi de drept care demonstrează că judecătorul fondului a analizat în mod adecvat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri şi a explicat raţionamentul pe baza căruia a reţinut în final legalitatea ordinului atacat, dispunând respingerea acţiunii reclamantului, ca neîntemeiată.

Înalta Curte constată că argumentele recurentului - reclamant, în sensul că instanţa de fond " nu a cercetat motivul de nelegalitate privind faptul că subsemnatul am continuat să îndeplinesac aceleaşi atribuţii, dar am primit un salariu redus" respectiv că " nu a examinat motivul de nelegalitate privind faptul că, în momentul emiterii Ordinului nr. 23444/12.12.2014 actele administrative cu caracter individual pe care acesta se întemeiază, respectiv Hotărârea Consiliului de Judecată nr. 11245/20145 şi Raportul DGMRU nr. x/24.11.2014 de respingere a recursului şi-au încetat efectele juridice", nu pot fi reţinute, deoarece judecătorul este obligat să motiveze soluţia dată fiecărui capăt de cerere, iar nu să răspundă separat diferitelor argumente ale părţilor care sprijină fiecare capăt de cerere, astfel încât, dacă soluţia este motivată, nu constituie motiv de casare faptul că nu s-a răspuns la fiecare argument.

Pentru aceleaşi considerente nu pot fi reţinute nici criticile recurentului conform cărora " fără să supună chestiunea dezbaterii contradictorii şi fără să indice temeiul legal Curtea a calificat juridic Sesizarea comandantului privind încălcarea dreptului său la salariu egal pentru muncă egală ca fiind " Raport de promovare pe maximul funcţiei", în condiţiile în care legislaţia în vigoare nu conţine termenii de " raport de promovare" şi"maximul funcţiei" şi " În mod eronat şi fără a supunerii dezbaterii contradictorii, Curtea a respins motivul de nelegalitate privitor la necomunicarea în condiţiile legii a actului atacat, recalificând, de la sine putere, dovezile de aducere la cunoştinţă a actelor adminstrative cu caracter individual depuse de pârâtă, ca fiind dovezi de comunicare".

Analizând hotărârea pronunţată de prima instanţă, Înalta Curte constată că soluţia adoptată este motivată, respectând întocmai dispoziţiile art. 22 alin. (2) şi art. 425 C. proc. civ. şi nu există contradicţie între considerente sau între considerente şi dispozitiv, considerentele reţinute în fundamentarea soluţiei pronunţate fiind dezvoltate, clar explicate, nelăsând loc de confuzii cu privire la silogismul logico-juridic reţinut.

Astfel, prima instanţă a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluţiei pronunţate, fiind clare raţiunile avute în vedere de instanţă; lipsa de motivare neputând fi reţinută, raportat la faptul că instanţa are obligaţia de a răspunde argumentelor esenţiale invocate de părţi, iar nu tuturor subargumentelor aduse de acestea.

Reţine Înalta Curte că cerinţa motivării adecvate a unei hotărâri judecătoreşti nu trebuie confundată cu obligaţia de a răspunde tuturor argumentelor prezentate de părţi în vederea susţinerii temeiurilor de fapt şi de drept pe care se întemeiază solicitările părţilor litigante, fiind suficient ca aceste argumente să fie tratate grupat, în analiza aspectelor relevante care fundamentează poziţia procesuală a părţilor.

Motivarea hotărârii judecătoreşti înseamnă, în sensul strict al termenului, precizarea în scris a raţionamentului care îl determină pe judecător să admită sau să respingă o cerere de chemare în judecată.

O hotărâre motivată corespunzător, astfel încât să fie posibilă exercitarea controlului judiciar asupra sa şi să ofere toate garanţiile unui proces echitabil, cu respectarea prevederilor art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi ale art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, nu poate fi atinsă de un viciu de nelegalitate rezultat din lipsa unui răspuns la fiecare argument cuprins în cererile părţilor, cât timp raţionamentul logico-juridic s-a format cu luarea în considerare a acestor argumente, chiar şi în condiţiile în care nu s-a referit expres la fiecare dintre ele.

Astfel, aşa cum s-a statuat în prg. 20 al Deciziei pronunţate în Cauza Gheorghe Mocuţa împotriva României:

"În continuare, Curtea reiterează că, deşi articolul 6 § 1 obligă instanţele să îşi motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligaţia de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanţele trebuie să răspundă la argumentele esenţiale ale părţilor, dar măsura în care se aplică această obligaţie poate varia în funcţie de natura hotărârii şi, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanţelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)."

În speţa de faţă, instanţa de control judiciar constată că hotărârea recurată respectă exigenţele impuse de art. art. 425 alin. (1) C. proc. civ., pentru a fi considerată motivată, întrucât, raportat la obiectul cauzei, instanţa de fond a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se atât la susţinerile părţilor, cât şi la dispoziţiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecăţii, o astfel de motivare permitând exercitarea controlului ierarhic superior asupra legalităţii sale şi asigurând, totodată, garanţiile necesare pentru efectivul acces la justiţie şi pentru evitarea arbitrariului în soluţionarea cauzei.

Existenţa unor motive contradictorii vizează contrarietate între considerentele unei hotărâri, adică contrarietate între un considerent al hotărârii cu un alt considerent al hotărârii, ceea ce presupune, obligatoriu, indicarea a cel puţin două considerente ale hotărârii şi indicarea modului în care cele cel puţin două considerente ale hotărârii ar fi în contradicţie unul cu celălalt.

Ori, în cauză, recurentul nu a argumentat deloc pretinsa contradicţie a considerentelor şi nici nu a menţionat în concret care dintre considerentele instanţei de fond nu ar avea legătură cu natura cauzei, fiind astfel străine acesteia.

Prin urmare şi din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., recursul declarat de recurentul - reclamant este nefondat.

Nici motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu poate fi reţinut în speţă, în contextul în care instanţa de fond a făcut o justă interpretare şi aplicare a normelor de drept material incidente în cauza dedusă judecăţii.

În ceea ce priveşte criticile recurentulului conform cărora prin prin O.I.G. nr. 23445/12.12.2014 a fost sancţionat cu reducerea pe perioadă nedeterminată a drepturilor salariate, instanţa de control judiciar reţine că, prin Hotărârea consiliului de judecată nr. 11245/27.10.2014 s-a propus aplicarea sancţiunii disciplinare de retrogradare în funcţie.

O.I.G. nr. 23444/12.12.2014 este actul administrativ prin care s-a dispus măsura sancţiunii disciplinare de retrogradare în funcţie iar O.I.G. nr. 23445/12.12.2014 este actul administrativ prin care recurentul-reclamant a fost

Numit peFuncţia de ofiţer specialist III

Astfel, având în vedere că O.I.G. nr. 23445/12.12.2014 a fost emis în baza sancţiunii disciplinare de retrogradare în funcţie, menţiune expresă din cuprinsul actului administrativ, în mod corect a reţinut instanţa de fond că acesta nu trebuia să se conformeze cerinţelor de formă ale actului de sancţionare, fiind suficientă indicarea actelor în baza cărora a fost emis.

Se observă, fără echivoc, că recurentului-reclamant i-a fost aplicată sancţiunea disciplinară de retrogradare din funcţie, acesta fiind plătit în concordanţă cu funcţia pe care a fost numit şi nu se poate reţine ipoteza eronată a aplicării sancţiunii de reducere pe o perioadă nedeterminată a drepturilor salariale.

Nici criticile recurentului prin care susţine că a fost plătit pentru o funcţie inferioară celei pe care o ocupă în realitate, făcând trimitere la poziţia 14 din statul de organizare al Unităţii Speciale de Aviaţie Bucureşti, poziţie pe care era încadrat şi anterior aplicării sancţiunii disciplinare de retrogradare din funcţie, nu pot fi reţinute, din probatoriul administrat rezultând că acesta a fost plătit pentru funcţia pe care a ocupat-o după emiterea O.I.G. nr. 23445/12.12.2014, adică funcţia de ofiţer specialist III.

În acord cu instanţa de fond şi instanţa de control judiciar constată că, în cauză nu a existat o reducere salarială, însă numirea pe funcţia de ofiţer specialist III, urmată de diminuarea coeficientului de ierarhizare la 5,63, atrage după sine şi diminuarea drepturilor salariale, acesta fiind plătit în concordanţă cu funcţia pe care a fost numit.

Totodată, din probatoriul administrat prezentei cauze, rezultă că modalitatea prin care acestuia i s-a aplicat sancţiunea disciplinară a fost în conformitate cu prevederile actelor normative incidente, iar sancţiunea disciplinară de retrogradare din funcţie nu este condiţionată de existenţa unei funcţii inferioare în statul de organizare al angajatorului.

De asemenea, referitor la funcţia pe care a ocupat-o recurentul de la data aplicării sancţiunii disciplinare, 12.12.2014 până la data 14.02.2019, cea de ofiţer specialist III, în raport de care acesta a fost salarizat, în mod judicios a reţinut instanţa de fond că expirarea sancţiunii disciplinare nu presupune şi numirea pe funcţia ocupată anterior, aşa cum prevede art. 75 alin. (2) lit. b) din M 64/2013 Regulamentul disciplinei militare:

"retrogradarea în funcţie/retrogradarea din funcţie - se radiază după trecerea unui an calendaristic de la data aplicării sancţiunii disciplinare şi nu are ca efect numirea pe funcţia anterioară; după radiere, cadrul militar poate candida pentru ocuparea oricărei funcţii în condiţiile legii."

Cum propunerea comandantului Unităţii Speciale de Aviaţie adresată Inspectorului general al Inspectoratului General de Aviaţie, de promovare a recurentului - reclamant pe maximul funcţiei, respectiv ofiţer specialist principal, a fost respinsă de inspectorul general, acesta ocupă poziţia 14 din Statul de organizare al USA Bucureşti, funcţia ofiţer specialist III.

Nici critica ce vizează incidenţa în cauză a Codului Muncii, respectiv art. 248 alin. (1), art. 152 alin. (3) şi (4), nu poate fi reţinută de către instanţa de control judiciar, în condiţiile în care recurentul - reclamant este cadru militar, astfel că acesta este supus unor reglementări speciale, diferite de dreptul comun, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Codul Muncii, conform cărora, Prezentul cod se aplica si raporturilor de munca reglementate prin legi speciale, numai in măsura în care acestea nu conţin dispoziţii specifice derogatorii".

În concluzie, Înalta Curte constată că argumentele expuse de recurentul-reclamant în calea de atac a recursului nu sunt apte să determine reformarea hotărârii de fond, care, astfel cum s-a reţinut, a fost dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept material incidente în cauză.

În ceea ce priveşte apărărea intimatului-pârât Inspectoratul General de Aviaţie al Ministerului Afacerilor Interne, privind autoritatea de lucru judecat în raport de dosarul nr. x/2015, Înalta Curte o respinge, neexistând identitate între obiectul prezentei acţiuni şi cel ce a fost soluţionat prin Decizia nr. 4286 din 26 septembrie 2019.

Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru aceste considerente, nefiind identificate motive de casare a sentinţei, prin prisma prevederilor ar. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004, raportat la prevederile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul formulat de reclamantul A., ca nefondat, cu consecinţa menţinerii, ca legale, a hotărârii instanţei de fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 916 din 2 martie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 8 februarie 2022.