Suspension of financial sanction: failure to establish "justified case" and "imminent damage" under summary review standard

Şedinţa publică din data de 8 februarie 2023

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti sub nr. x/2021, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară suspendarea executării articolului 1 din Decizia Autorităţii de Supraveghere Financiară nr. 83/25.01.2021, prin care a fost sancţionat cu amenda în cuantum de 530.000 RON, până la soluţionarea definitivă a contestaţiei formulate împotriva Deciziei de sancţionare, înregistrate in dosarul nr. x/2021 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ si Fiscal.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 474 din 2 aprilie 2021 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal a admis cererea de suspendare formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară şi a dispus suspendarea executării art. 1 din Decizia nr. 83/25.01.2021 emisă de pârâtă, pana la soluţionarea definitivă a acţiunii în anulare ce face obiectul dosarului nr. x/2021 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ si Fiscal.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei pronunţate de instanţa de fond a formulat recurs principal pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară (A.S.F.), iar reclamantul A. recurs incident.

3.1. Pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară în motivarea recursului invocă prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., şi înţelege să aducă critici sentinţei instanţei de fond prin raportare la argumentele reţinute din perspectiva respectării principiului proporţionalităţii sancţiunii şi prin raportare la argumentul singular al judecătorului fondului potrivit căruia A.S.F. nu ar fi analizat la data emiterii sancţiunii că societatea a transmis datele şi informaţiile solicitate, împrejurare care priveşte neîndeplinirea elementelor constitutive ale contravenţiei cuprinse în art. 163 alin. (1) lit. o) din Legea nr. 237/2015.

Instanţa de fond a apreciat, în mod neîntemeiat, că recurenta nu a aplicat principiul proporţionalităţii sancţiunii, că elementele/criteriile necesare individualizării nu au fost demonstrate, că nu există o motivare a cuantumului amenzii aplicate raportată la conduita şi contribuţia efectivă a reclamantului şi că ar fi putut aplica intimatului în timp un sistem gradual de sancţiuni.

În urma procesului de supraveghere permanentă, de către A.S.F., s-a constatat faptul că, prin activitatea de cedare în reasigurare, B. S.A. înregistra în bilanţul Solvabilitate II. raportat la data de 30.09.2020, active constând în creanţe din reasigurare şi parte cedată în reasigurare din rezervele tehnice ce deţineau o pondere semnificativă (peste 70%) în totalul activelor societăţii.

Prin urmare, în vederea derulării procesului de supraveghere cu privire la unele operaţiuni de reasigurare realizate de B. S.A., prin adresa nr. x/10.11.2020, A.S.F. a solicitat, în temeiul art. 8 alin. (4) din Legea nr. 237/2015 privind autorizarea şi supravegherea activităţii de asigurare şi reasigurare, cu modificările şi completările ulterioare, informaţii şi documente necesare acestei analize, stabilind termen de transmitere data de 20.11.2020.

Instanţa de fond a încălcat şi aplicat greşit normele de drept material aplicabile în cauză în ceea ce priveşte individualizarea sancţiunii, respectiv cele cuprinse în art. 163 alin. (11) din Legea nr. 237/2015 privind autorizarea şi supravegherea activităţii de asigurare şi reasigurare, coroborate cu cele cuprinse în art. 14 şi 15 din Legea nr. 554/2004.

Din perspectiva conţinutului obligatoriu al deciziei contestate sub acest aspect, se observă că acest conţinut este reglementat în cuprinsul art. 163 alin. (12) din Legea nr. 237/2015 care prevede că "deciziile de sancţionare emise de A.S.F. cuprind motivele de fapt şi de drept, menţiunea că persoanele şi entităţile sancţionate au dreptul de contestare conform art. 165, termenul în care se poate depune contestaţia, instanţa căreia i se poate adresa şi sunt comunicate persoanelor şi entităţilor respective". Instanţa a reţinut sub acest aspect că decizia respectă cerinţele minime prevăzute de textul de lege.

Recurenta reiterează faptul că, prin sentinţa civilă nr. 1049/24.05.2022, pronunţată în dosarul nr. x/2021, Curtea de Apel Bucureşti a respins acţiunea intimatului de anulare a Deciziei A.S.F. nr. 83/25.01.2021, ca neîntemeiată. Astfel, în dosarul de anulare a deciziei a cărei suspendare a executării s-a solicitat în prezenta cauza, Curtea de Apel Bucureşti a apreciat că s-a individualizat corect sancţiunea aplicată, fiind respectate dispoziţiile art. 163 alin. (11) şi alin. (12) din Legea nr. 237/2015.

Contrar aprecierilor instanţei de fond, arătă că actul administrativ contestat cuprinde elementele obligatorii prevăzute de lege şi dezvoltarea acestora.

Prin nepunerea la dispoziţie a informaţiilor solicitate prin notificarea transmisă de autoritate a fost împiedicată exercitarea drepturilor conferite A.S.F. de a verifica şi impune eventuale măsuri în consecinţă, respectiv de constituire de provizioane pentru sumele nerecuperate.

Având în vedere limitele amenzii prevăzute de lege şi faptul că amenda efectiv aplicată de recurentă s-a situat sub minimul prevăzut de lege, argumentele instanţei de fond din perspectiva gradualităţii în timp a sancţiunilor, nu are corespondent în nicio dispoziţie legală. Mai mult, nu există nicio dispoziţie legală care să permită A.S.F. să aplice din timp un sistem gradual de sancţiuni.

Instanţa de fond a încălcat şi aplicat greşit art. 163 alin. (11) din Legea nr. 237/2015 atunci când a reţinut că nu există o circumstanţiere aprofundată raportată la conduita şi la contribuţia reclamantului, subliniează faptul că nici acestea nu pot fi reţinute.

Sub un prim aspect, instanţa omite un aspect esenţial şi anume calitatea intimatului în cadrul societăţii şi atribuţiile acestuia.

Astfel, intimatul a deţinut calitatea de preşedinte al organului executiv de conducere, respectiv, Preşedinte al Directoratului B. S.A.

Din această perspectivă, este fără dubiu, din perspectiva existenţei faptei contravenţionale, că aceasta a fost săvârşită de către intimat, în sensul că acestuia îi este imputabilă netransmiterea informaţiilor solicitate de A.S.F., în calitate de Preşedinte, revenindu-i obligaţia de a asigura transmiterea informaţiilor către recurentă.

Potrivit art. 25 alin. (1) din Legea nr. 237/2015, "Conducerii societăţilor îi revine răspunderea privind nerespectarea tuturor prevederilor legale în vigoare ".

Potrivit art. 28 din Regulamentul A.S.F. nr. 2/2016 privind aplicarea principiilor de guvernantă corporativă de către entităţile autorizate, reglementate şi supravegheate de Autoritatea de Supraveghere Financiară, potrivit căruia, conducerea executivă/conducerea superioară se asigură că informaţiile prevăzute la art. 15 al aceluiaşi Regulament sunt disponibile conform legislaţiei specifice aplicabile fiecărei categorii de entităţi reglementate şi că termenul de raportare a informaţiilor este respectat.

Pe baza mandatului (cu titlu oneros) primit de la Societate, intimatul avea obligaţia continuă de a se asigura că activitatea societăţii se desfăşoară în limita şi cu respectarea dispoziţiilor legale în materie. Societatea, ca noţiune abstractă, poate da curs solicitărilor A.S.F. numai prin intermediul persoanelor care asigură conducerea acesteia

Cu luarea în considerare a acestor aspecte, nu poate fi reţinută nici susţinerea instanţei de fond potrivit căreia motivele dezvoltate de subscrisa sunt într-o manieră identică sau similară celorlalte persoane din administrarea societăţii. Dincolo de împrejurarea că este normal să fie aplicată aceeaşi sancţiune atunci când două persoane săvârşesc aceeaşi contravenţie în aceleaşi condiţii, poziţia intimatului în cadrul societăţii, atribuţiile legale anterior menţionate şi poziţia acestuia de netransmitere a informaţiilor, justifică măsura luată de subscrisa.

Sub un al doilea aspect, recurenta a arătat că în actul contestat din perspectiva conduitei intimatului, poziţia intimatului de nesocotire a solicitărilor, fapta intimatului fiind evaluată corect de recurentă ca având o gravitate mare. Astfel, la data de 27.11.2020, reclamantul care coordona departamentul de reasigurare a transmis prin e-mail A.S.F., printre altele că: "Am luat act de solicitarea dvs. (...) concluziile noastre sunt următoarele: 1. Cerinţa nu se circumscrie activităţii de supraveghere, astfel cum aceasta este definită prin lege şi pusă în aplicare prin Norma 21/2016.

Ulterior, în data de 12.01.2021, intimatul a reiterat, printre altele, faptul că, în opinia B. S.A: -prevederile art. 8 alin. (4) din Legea 237/2015, pe care se întemeiază solicitarea de date şi informaţii, sunt puse în aplicare prin Norma ASF nr. 21/2016 iar solicitările informaţiilor ASF în baza acestui articol sunt considerate neprocedurale şi nelegale.

În acest context, este relevant a se arăta că în vederea exercitării atribuţiilor de supraveghere a societăţilor de asigurare şi pornind de la necesitatea verificării activelor constând în creanţe de reasigurare şi parte cedată în reasigurare din rezervele tehnice ce deţin o pondere semnificativă în totalul activelor societăţii care intră în sfera de supraveghere a A.S.F., şi pentru asigurarea respectării celui de-al treilea principiu al supravegherii prevăzut de Legea nr. 237/2015, respectiv principiul documentării, autoritatea a solicitat societăţii şi organelor sale de conducere, transmiterea unor înscrisuri şi informaţii necesare efectuării verificării acestor active ale societăţii.

Instanţa a pronunţat hotărârea cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 163 alin. (1) lit. o) din Legea nr. 237/2015

Instanţa de fond reţine că A.S.F. nu ar fi analizat la data emiterii sancţiunii că societatea a transmis datele şi informaţiile solicitate, aspect care ar avea incidenţă asupra elementelor constitutive ale contravenţiei reţinute.

Termenul fixat pentru comunicarea informaţiilor a fost suficient, prima solicitare fiind adresată încă din luna noiembrie 2020, intimatul sau societatea neavând calitatea de pune în discuţie necesitatea informaţiilor şi documentelor solicitate. Recurenta avea obligaţia legală de a efectua controlul activităţii societăţii, motiv pentru care răspunsurile oferite de intimat anterior menţionate reprezentând veritabile opoziţii, veritabile împiedicări la exercitarea atribuţiilor recurentei, în condiţiile în care intimatului i s-a acordat posibilitatea transmiterii informaţiilor.

Mai mult decât atât, intimatul avea la îndemână, inclusiv posibilitatea de a solicita prorogarea termenului stabilit de A.S.F. pentru transmiterea documentelor, pentru motivele pe care le considera incidente. Or. intimatul nu a dorit să iasă din starea de pasivitate în care a rămas pe toată perioada în care A.S.F. a solicitat înscrisurile ce au făcut obiectul Notificărilor mai sus menţionate.

Pentru a decide cu privire la admisibilitatea unei cererii de suspendare, instanţa era obligată să examineze probele şi să constate în ce măsură - raportat la circumstanţele concrete ale speţei, la situaţia patrimonială şi la conduita intimatului - poate fi întrunită cerinţa pagubei iminente. Intimatul nici măcar nu a făcut dovada faptului că s-ar fi trecut la executarea silită a sancţiunii cu amenda.

Prejudiciul invocat de intimat nu constituie un efect al deciziei contestate, ci un efect străin acesteia, or, în analizarea îndeplinirii condiţiei pagubei iminente, un element esenţial care conduce la existenţa acestei condiţii este acela că paguba trebuie să fie generată de punerea în executare a actului administrativ.

Situaţia financiară a societăţii s-a dovedit a fi atât de gravă încât A.S.F., prin Decizia nr. 1148/17.09.2021, a retras autorizaţia societăţii şi a aprobat promovarea cererii de faliment, iar prin sentinţa civilă nr. 507/09.02.2022, pronunţată în dosarul nr. x/2021, Tribunalul Bucureşti a dispus intrarea în faliment a societăţii B. S.A., societate în cadrul căreia intimatul a avut calitatea de Preşedinte al Directoratului, organul executiv al societăţii.

3.2. Reclamantul A., în motivarea recursului incident, invocă, în principal, greşita aplicare a dispoziţiilor art. 14 raportat la art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004.

Prima instanţă a înlăturat în mod greşit argumentele ce vizau inexistenţa faptei contravenţionale de refuz nejustificat, în condiţiile în care nu era nevoie de prejudecarea fondului ci doar de "pipăirea" acestuia, făcând astfel o greşită aplicare a art. 14, raportat la art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004.

Societatea, prin Preşedinte Directorat, prin Răspunsul din 27.11.2020 a arătat toată disponibilitatea către ASF pentru a clarifica aspecte/contextul/motivarea/scopul privind solicitarea unor astfel de informaţii şi că va transmite informaţiile solicitate într-un termen rezonabil.

Prin urmare, cu toate că recurentul a circumstanţiat "cazul bine justificat", prima instanţă a omis în mod nejustificat şi nelegal să se pronunţe cu privire la ele.

În concluzie, solicită admiterea recursului incident, casarea în parte a sentinţei recurate în privinţa considerentelor acesteia.

4. Apărările formulate în cauză

Recurentul-reclamant A., prin întâmpinare şi concluzii scrise, a solicitat respingerea recursului A.S.F. ca nefondat şi menţinerea sentinţei civile nr. 474/02.04.2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ si Fiscal ca fiind legală şi temeinică.

Recurenta-pârâtă, prin întâmpinare, solicită respingerea recursului incident, ca nefondat, invocând practică judiciară a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

II. Soluţia instanţei de recurs

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Analizând cauza şi sentinţa atacată în raport cu actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte constată că recursul principal este fondat iar cel incident declarat de recurentul-reclamant este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluţie, instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

În ceea ce priveşte recursul formulat de pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară

Soluţia instanţei de fond a fost criticată de către recurenta-pârâtă pentru că ar fi fost pronunţată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material specifice condiţiilor de admisibilitate prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Înalta Curte apreciază că, în cauză, criticile invocate de recurentă, subsumate motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sunt întemeiate, sentinţa recurată reflectând aplicarea greşită a normelor de drept material incidente la circumstanţele de fapt ale cauzei.

Recurentul-reclamant A. a solicitat, în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004, suspendarea executării a art. 1 din Decizia nr. 83/25.01.2021 emisă de Autoritatea de Supraveghere Financiară, până la soluţionarea contestaţiei formulate împotriva acestei decizii.

Înalta Curte reţine că sunt fondate susţinerile recurentei potrivit cărora, prima instanţă a concluzionat în mod nejustificat că argumentele aduse în favoarea nelegalităţii actului administrativ contestat sunt de natură a crea o îndoială serioasă.

Conform dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, cazurile bine justificate reprezintă acele împrejurări legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.

La modul concret, condiţia existenţei unui caz bine justificat este îndeplinită în situaţia în care se regăsesc argumente juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu.

În acest context, trebuie subliniat faptul că principiul legalităţii actelor administrative presupune atât ca autorităţile administrative să nu eludeze dispoziţiile legale, cât şi ca toate deciziile acestora să se întemeieze pe lege. Acest principiu impune, în egală măsură, ca respectarea acestor exigenţe de către autorităţi să fie în mod efectiv asigurată.

Pe de altă parte, în cadrul cererii de suspendare, instanţa de judecată nu va cerceta îndeplinirea condiţiilor de legalitate a actului administrativ, această obligaţie revenindu-i instanţei învestite cu soluţionarea acţiunii în anulare.

Prin urmare, pentru a înlătura, chiar şi temporar, regula executării imediate şi din oficiu a actului administrativ, prin suspendarea acestuia, instanţa poate aprecia necesitatea unei asemenea măsuri doar prin raportare la probele administrate în cauză şi care trebuie să ofere suficiente indicii aparente de răsturnare a prezumţiei de legalitate a actului administrativ, instanţa având posibilitatea să efectueze numai o examinare sumară a aparenţei dreptului.

Analizând prima facie motivele invocate de reclamant, Înalta Curte constată că acestea nu relevă împrejurări legate de starea de fapt sau de drept de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.

În cauză, aspectele invocate de reclamant în susţinerea cazului bine justificat şi care vizează chiar existenţa şi gravitatea faptei imputate, dar şi temeiul legal şi proporţionalitatea cuantumului sancţiunii aplicate, depăşesc evident limitele procedurii sumare a suspendării executării.

Asemenea critici nu pot fi decelate doar printr-o verificare a aparenţei dreptului ci necesită o evaluare de fond, corelativ cu administrarea unui probatoriu adecvat, care să lămurească aspectele litigioase ale cauzei. Toate acestea presupun o analiză aprofundată a întregului ansamblu de fapte şi prevederi legale invocate de către părţi.

În altă ordine de idei, trebuie menţionat şi că, în jurisprudenţa europeană în materie, respectiv cauza T-184/01 R, C.. şi Comisia CE, s-a considerat că cerinţa cazului bine justificat este îndeplinită atunci când se relevă existenţa "cel puţin a unei dispute serioase cu privire la corectitudinea fundamentului legal al deciziei atacate".

Susţinerile recurentului-reclamant nu au însă aptitudinea de a genera, la nivel de aparenţă, îndoieli serioase cu privire la fundamentul legal al sancţiunii dispuse, de natură a conduce la temporizarea efectelor actului administrativ.

În dezacord cu instanţa de fond, Înalta Curte constată că nu reiese a fi aparent întemeiat motivul referitor la neaplicarea de către recurenta-pârâtă a unor criterii legale prin intermediul cărora să fi fost stabilit un cuantum adecvat al amenzii contravenţionale. Prin decizia contestată, se reţine aplicabilitatea criteriilor de individualizare prevăzute de art. 163 alin. (11) din Legea nr. 237/2015, recurenta-pârâtă a stabilit cuantumul amenzii raportându-se la natura şi gravitatea faptei şi la gradul de vinovăţie, acestea fiind determinate de circumstanţele concrete în care a fost săvârşită fapta apreciată contravenţie.

Nici susţinerea potrivit căreia în cuprinsul deciziei de sancţionare nu există o descriere a faptei contravenţionale săvârşită de recurentul-reclamant ca membru al directoratului societăţii şi că a primit Notificarea privind constatarea faptei contravenţionale de refuz nejustificat prin adresa nr. x/04.01.2021 fără ca anterior să i se fi solicitat personal furnizarea de informaţii privind societatea, nu este întemeiată şi nu poate fi primită.

Or, astfel cum reiese din cuprinsul deciziei de sancţionare dar şi din înscrisurile aflate la dosar, recurenta-pârâtă s-a preocupat ca în conţinutul actului sancţionator să fie prevăzută situaţia de fapt şi încadrarea în drept a faptei calificată contravenţie, fiind detaliate circumstanţele faptice şi juridice care au generat şi justificat aplicarea sancţiunii. Totodată, notificarea constatării contravenţiei a fost precedată de solicitarea formulată de recurenta-pârâtă, prin adresa nr. x/10.11.2020, de a-i fi transmise documentele şi informaţiile necesare desfăşurării activităţii de supraveghere, recurentul-reclamant având calitatea de membru al directoratului societăţii.

Faţă de absenţa unui răspuns la solicitarea adresată, ASF a considerat incidente dispoziţiile art. 163 alin. (1) lit. o) din Legea nr. 237/2015 care stabilesc ca fiind contravenţie împiedicarea fără drept a exercitării drepturilor convenite de către lege ASF, precum şi refuzul nejustificat al oricărei persoane de a răspunde solicitărilor ASF.

Nu poate fi apreciat ca îmbrăcând forma aparenţei de nelegalitate nici motivul referitor la faptul că s-a dispus sancţionarea recurentului-reclamant ca persoană fizică, fiind emise decizii de sancţionare identice pentru toţi membrii directoratului societăţii, cât timp pe de o parte, prevederile art. 25 din Legea nr. 237/2015 stabilesc că îi revine conducerii societăţii răspunderea privind respectarea tuturor prevederilor legale în vigoare, iar pe de altă parte, analiza aprofundată a acestor critici este atributul instanţei care soluţionează cauza pe fond.

În ceea ce priveşte pretinsa motivare contradictorie din actul de sancţionare (în sensul că încălcarea obligaţiilor privind transmiterea informaţiilor conform art. 37, 39, 41, 42 şi 47 constituie o altă contravenţie, respectiv cea prevăzută de art. 163 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 235/2015, al cărei subiect activ poate fi numai societatea), şi aceste aspecte invocate de reclamant şi reţinute de prima instanţă, ca reprezentând un caz bine justificat, implică o analiză ce antamează fondul, astfel încât şi aceste chestiuni pot fi tranşate tot în cadrul acţiunii în anulare. O eventuală eronată încadrare juridică a faptelor de către recurenta-pârâtă ASF reprezintă o chestiune ce ţine de fondul cauzei, ea neputând fi analizată în cadrul prezentului cadru procesual, ci doar în cadrul unei acţiuni în anulare.

Or, aspectele reţinute drept dovezi ale existenţei cazului bine justificat pentru suspendarea executării actului administrativ fiscal sunt, în realitate, motivele de nelegalitate invocate de parte cu privire la acest act, iar susţinerile potrivit cărora argumentele invocate ar crea o îndoială asupra legalităţii actului nu pot fi primite, fiind lipsite de suport real sub aspectul cercetării efectuate şi al îndeplinirii condiţiei referitoare la cazul bine justificat.

Caracterul provizoriu al măsurii de temporizare a efectelor unui act administrativ presupune existenţa unor indicii suficient de clare care să permită o astfel de protecţie în folosul persoanei vătămate prin actul administrativ pe care îl contestă, fără a fi necesar, pentru aceasta, să se examineze viciile de nelegalitate invocate în cererea în anulare a actului contestat.

În raport de aceste considerente, observă Înalta Curte că nu sunt reliefate în cererea recurentului-reclamant acele împrejurări care să constituie un caz bine justificat, în accepţiunea dată de legiuitor acestei cerinţe, conform definiţiei din cuprinsul dispoziţiilor art. 2 alin. (1), lit. t) din Legea nr. 554/2004.

Înalta Curte, în sprijinul soluţiei, reţine că prin sentinţa civilă nr. 1049 din 24 mai 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2021, a fost respinsă, ca neîntemeiată, acţiunea reclamantului privind anularea pct. 1 din Decizia nr. 83/2021.

Soluţia pronunţată de instanţa învestită cu acţiunea în anularea actului administrativ reprezintă nemijlocit o confirmare a prezumţiei de legalitate de care se bucură actul administrativ a cărui suspendare se solicită şi conferă consistenţă concluziei că, în cauză nu este îndeplinită condiţia cazului bine justificat, în sensul art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, pentru a fundamenta dispunerea măsurii provizorii a suspendării executării, în cadrul procedurii sumare reglementate de art. 14 din Legea nr. 554/2004.

În ceea ce priveşte cea de-a doua condiţie, prevăzută de dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004, deşi nu se mai impune a fi analizată, ambele condiţii trebuind să fie îndeplinite cumulativ, se reţine că noţiunea de pagubă iminentă are în vedere producerea unui prejudiciu.

În cauză, într-adevăr, prin cuantumul sumei impuse (530.000 RON), punerea în executare a deciziei de sancţionare ar avea drept consecinţă diminuarea patrimoniului reclamantului, însă, câtă vreme acest lucru are la bază un act administrativ care se bucură de prezumţia de legalitate, diminuarea patrimoniului are caracter prezumat legal, care nu se circumscrise cerinţelor textului de lege sus-menţionat.

În concluzie, Înalta Curte reţine că, în absenţa dovedirii existenţei unui caz bine justificat, hotărârea primei instanţe a fost pronunţată cu nerespectarea dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 554/2004, raportat la prevederile art. 2 lit. t) din Legea nr. 554/2004.

Pentru considerentele expuse, în temeiul prevederilor art. 496 C. proc. civ., prin raportare la dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat în cauză de pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară, va casa sentinţa recurată, iar în rejudecarea cauzei, va dispune respingerea, ca neîntemeiată, a cererii de suspendare formulate de reclamantul A..

În ceea ce priveşte recursul incident declarat de A. Înalta Curte, având în vedere considerentele deja expuse, constată că este nefondat.

Înalta Curte are în vedere că, recurentul-intimat deţinea o funcţie cheie în cadrul asigurătorului, coordona departamentul de reasigurare, conform prevederilor Regulamentului de Organizare şi Funcţionare şi ale Organigramei societăţii, aprobate prin Decizia Directoratului nr. 27.3 din data de 5.09.2019.

Contrar susţinerilor recurentului-intimat, pârâta a solicitat documentele şi informaţiile încă din data de 10.11.2020, respectiv cu mai bine de 2 luni înainte de data aplicării sancţiunii. Înscrisurile au fost transmise integral la data de 29.01.2021, deşi termenul de 8 zile stabilit pentru transmiterea acestora se împlinise pe data de 20.11.2020.

Cu privire la apărările referitoare la "volumul marc de documente" ce urma să fie transmis autorităţii, se constată că informaţiile solicitate ar trebui să existe în evidenţele contabile şi tehnico-operative ale oricărei societăţi de asigurare.

Prin refuzul transmiterii documentelor şi informaţiilor solicitate de A.S.F., autoritatea a fost pusă în imposibilitatea de a derula procesul de supraveghere cu privire la operaţiunile de reasigurare realizate de B., fiind împiedicată, fără drept, să-şi exercite una dintre atribuţiile sale fundamentale, respectiv pe aceea de supraveghetor al activităţii asigurătorilor, faptă ce se circumscrie contravenţiei prevăzute de art. 163 alin. (1) lit. o) din Legea nr. 237/2015 şi nu celei prevăzute de art. 163 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 237/2015.

Nici, critica recurentului-intimat cu privire la împrejurarea că "obligaţiile erau în sarcina societăţii", iar această situaţie l-ar exonera de respectarea dispoziţiilor legale menţionate în cuprinsul deciziei a cărei anulare se solicită, nu poate fi primită, deoarece, în baza mandatului cu titlu oneros primit de la societate, acesta avea obligaţia continuă de a se asigura că activitatea societăţii se desfăşoară în limita şi cu respectarea dispoziţiilor legale în materie.

Astfel fiind, Înalta Curte va respinge recursul incident, ca nefondat.

2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul pârâtei Autoritatea de Supraveghere Financiară, va casa sentinţa recurată şi, rejudecând, va respinge acţiunea formulată de reclamant, ca neîntemeiată şi, totodată, va respinge recursul incident declarat de recurentul-reclamant, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă Autoritatea de Supraveghere Financiară împotriva sentinţei nr. 474 din 2 aprilie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi rejudecând:

Respinge acţiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu Autoritatea de Supraveghere Financiară, ca neîntemeiată.

Respinge recursul incident declarat de recurentul-reclamant A. împotriva aceleiaşi sentinţei, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 8 februarie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.