Deputy mayor's office-school council incompatibility affirmed; appeal and ancillary requests rejected.

Şedinţa publică din data de 29 noiembrie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti sub nr. x/2018 reclamanta A. a formulat în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Integritate - ANI, contestaţie împotriva raportului de evaluare nr. x/21.11.2018 prin care a solicitat anularea Raportului de evaluare precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta contestaţie.

Prin sentinţa civilă nr. 2468/2019, Tribunalul Bucureşti şi-a declinat competenţa în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, instanţă care prin sentinţa nr. 226/2019 a declinat competenţa în favoarea Curţii de Apel Bacău.

2. Sentinţa instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 80/2020 din 30 octombrie 2020, Curtea de Apel Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia inadmisibilităţii, a respins excepţia de nelegalitate a Protocoalelor încheiate de pârâta Agenţia Naţională de Integritate cu Oficiul Naţional al Registrului Comerţului şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, ca inadmisibilă şi a respins acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Integritate, ca nefondată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond, reclamanta A. a formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ., solicitând casarea sentinţei atacate şi, în rejudecare, admiterea contestaţiei şi anularea raportului de evaluare nr. x/21.11.2018.

În motivarea recursului se arată, în esenţă, că sentinţa recurată este nelegală, având în vedere evoluţia legislaţiei aplicabile, prin reglementarea mai întâi implicită, apoi explicită, a posibilităţii de exercitare simultană a funcţiei de viceprimar şi a celei de membru în consiliul de administraţie la unităţile de învăţământ.

Legea renunţând în final la reglementarea şi sancţionarea acestei incompatibilităţi, rezultă că sancţiunile ce decurg din raport nu mai corespund scopului legii, iar efectele actului din care decurg, raportul de evaluare ANI, trebuie încetate.

Totodată, având în vedere contextul legislativ, raportul contestat se întemeiază pe o serie de dispoziţii echivoce, neclare şi greu de înţeles, imprevizibilitatea acestora pentru reclamantă reprezentând o cauză care înlătură o eventuală răspundere juridică întemeiată pe acestea (art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.).

Coroborând dispoziţiile Legii nr. 215/2001 cu art. 96 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 1/2011 este evident că viceprimarul poate fi numit în consiliul de administraţie al unei unităţi de învăţământ.

Din coroborarea prevederilor legale menţionate anterior (reglementări ulterioare Legii 161/2003), rezultă că intenţia legiuitorului a fost aceea ca viceprimarul, în calitatea sa de consilier local să poată exercita toate atribuţiile care revin consilierilor locali, inclusiv aceea de a fi numiţi în Consiliile de administraţie ale unităţilor de învăţământ, fără ca îndeplinirea aceste obligaţii să fie considerată o încălcare a regimului incompatibilitătilor.

În plus, exercitarea drepturilor unei persoane (în speţă drepturile ce derivă din calitatea de consilier local) poate fi restrânsă/cenzurată doar prin dispoziţii exprese ale legii. Singura limitare expresă în ceea ce priveşte viceprimarul este aceea că nu beneficiază de indemnizaţia aferentă statutului de consilier local (art. 57 alin. (7) din Legea 215/2001).

În concluzie, recurenta-reclamantă A. a ocupat funcţia de membru în Consiliul de Administraţie al Şcolii Gimnaziale Scorţeni, în virtutea funcţiei de consilier local, fapt ce nu atrage o eventuală stare de incompatibilitate.

Mai arată recurenta că prima instanţă nu ţine cont de faptul că legea nu mai considera, la momentul constatării ANI, că există o stare de pericol public pentru valorile sociale ocrotite, creată prin exercitarea simultană a funcţiei de viceprimar si a celei de membru în consiliul de administraţie la unităţile de învăţământ, renunţând la reglementarea şi sancţionarea unei astfel de incompatibilităţi.

Referitor la soluţionarea excepţiilor de nelegalitate a Protocoalelor de colaborare dintre Intimata-Pârâta ANI, pe de-o parte şi ANAF respectiv ONRC, pe de altă parte, învederează recurenta că soluţia dispusă prin sentinţa recurată este nelegală, având în vedere că instanţa de fond, cu aplicarea eronată a dispoziţiilor legale, a respins-o ca fiind inadmisibilă (acest aspect se circumscrie motivelor de casare conţinute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.)

Astfel, cele două Protocoale de colaborare care fac obiectul excepţiei de nelegalitate sunt acte administrative, în sensul Legii nr. 554/2004 şi îndeplinesc toate condiţiile prevăzute de art. 4 din aceeaşi lege pentru a putea fi cercetate în cadrul unei excepţii de nelegalitate.

Totodată, instanţa de fond a pronunţat sentinţa recurată fără a avea în vedere garanţia procedurală instituită de art. 20 coroborat cu art. 13 din Legea nr. 176/2010, care reglementează procedura de desfăşurare a evaluării ANI în privinţa stării de incompatibilitate, împărţind-o în două etape: înainte şi respectiv după informarea persoanei evaluate.

Aşadar, potrivit dispoziţiilor acestor texte de lege, persoana evaluată trebuie informată şi invitată să depună un punct de vedere cu privire la faptele generatoare stării de incompatibilitate, ce se reţin în sarcina acesteia de către ANI, înainte ca Agenţia să poată solicita informaţii care nu sunt publice, de la persoane fizice sau juridice.

În acest sens, arată recurenta, până la informarea persoanei evaluate şi invitarea acesteia pentru a prezenta un punct de vedere, inspectorul de integritate desfăşoară doar proceduri administrative, prin raportare exclusivă la informaţii publice, iar numai după informarea persoanei evaluate si invitarea acesteia pentru a prezenta un punct de vedere, solicită persoanelor fizice sau juridice şi date ori informaţii care nu sunt publice.

Mai susţine recurenta că sentinţa recurată este pronunţată cu aplicarea greşită a legislaţiei Uniunii Europene privind protecţia datelor cu caracter personal, aşa cum a fost interpretată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE) prin Hotărârea din Cauza C-201/14 Bara (art. 488, alin. (1), pct. 8 C. proc. civ.).

Procedura de evaluare a incompatibilităţilor, prevăzută de Legea 176/2010 în baza căreia a fost emis Raportul contestat încalcă legislaţia Uniunii Europene privind protecţia datelor cu caracter personal, aşa cum a fost interpretată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, prin Hotărârea din Cauza C-201/14 Bara şi alţii.

În consecinţă, solicită recurenta aplicarea principiilor efectului direct şi efectului util al dreptului Uniunii Europene şi, pe cale de consecinţă să fie lipsită de efecte juridice această procedură şi, drept urmare, să se caseze sentinţa recurată şi, în rejudecare, să se anuleze Raportul ANI.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă Agenţia Naţională de Integritate nu a formulat întâmpinare, însă a depus în scris concluzii, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

5. Chestiuni prealabile

La termenul de judecată din data de 18.10.2022, recurenta reclamantă A. a depus cerere de suspendare a judecăţii, în temeiul art. 413 alin. (1) indice 1 C. proc. civ. până la pronunţarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza C-40/21, cauză ce are ca obiect trimiterea preliminară de către Curtea de Apel Timişoara, învestită cu o cauză similară în dosarul nr. x/2019.

A mai depus recurenta şi o cerere privind sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabilre pentru dezlegarea unor chestiuni de drept:

1. Având în vedere că interdicţia de 3 ani prevăzută de art. 25 alin. (2) din Legea 176/2010 se aplică de drept, în temeiul legii, ope legis, ca urmare a rămânerii definitive a raportului de evaluare încheiat de Agenţia Naţională de Integritate (ANI) în privinţa unei incompatibilităţi/unui conflict de interese, fără a fi necesară îndeplinirea vreunei alte proceduri şi fără a exista posibilitatea practică de contestare a acestei sancţiuni, pentru că aceasta începe să producă efecte chiar din momentul rămânerii definitive a raportului prin respingerea definitivă a contestaţiei împotriva raportului de evaluare, în cadrul acestei contestaţii instanţa de contencios administrativ va verifica şi proporţionalitatea sancţiunii interdicţiei de 3 ani cu abaterea săvârşită?

2. Dacă răspunsul la prima întrebare este afirmativ şi instanţa de contencios administrativ va analiza legalitatea raportului de evaluare şi din perspectiva respectării principiului proporţionalităţii sancţiunii interdicţiei de 3 ani, aceasta, chiar dacă va reţine existenţa unei incompatibilităţi/unui conflict de interese, poate dispune anularea raportului de evaluarea pentru motivul că, în caz contrar, rămânerea definitivă a acestuia ar atrage aplicarea de drept, în temeiul legii, ope legis a interdicţiei de 3 ani şi astfel s-ar încălca principiul proporţionalităţii sancţiunilor?

La termenul de judecată din data de 29.11.2022, recurenta reclamantă A. a depus cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, pe calea procedurii trimiterii preliminare cu următoarele întrebări:

1. Posibilitatea (perspectiva) exercitării unei evaluări a averii, a incompatibilităţilor şi a incompatibilităţilor şi a conflictelor de interese, de către Agenţia Naţională de Integritate - ANI, în privinţa judecătorilor care compun completurile de judecată ce soluţionează contestaţiile tuturor persoanelor vizate de rapoartele Agenţiei şi în care Agenţia este parte - posibilitate care nu este îngrădită sau însoţită de garanţii - este contrară articolului 2 TUE, privind statul de drept, şi articolului 19 alin. (1) TUE, coroborat cu articolul 47 alin. (1) şi (2) CDFUE, privind dreptul la protecţie jurisdicţională efectivă, pentru că nu exclud orice îndoială legitimă privind existenţa unei influenţe exterioare asupra activităţii de judecată a acestor contestaţii şi nu înlătură astfel o lipsă a aparenţei de independenţă sau de imparţialitate a acestora, care aduce atingere încrederii pe care justiţia trebuie să o inspire justiţiabililor într-o societate democratică şi într-un stat de drept?

2. Articolele 10, 11 şi 13 din Directiva 95/46 privind protecţia persoanelor fizice în ceea ce priveşte prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date trebuie interpretate în sensul că se opun unor măsuri naţionale precum cele în discuţie în litigiul principal, care permit unei autorităţi a administraţiei publice a unui stat membru să transmită date personale unei alte autorităţi a administraţiei publice cu atribuţii în evaluarea conflictelor de interese şi incompatibilităţilor persoanelor care ocupă funcţii publice şi prelucrarea lor ulterioară, fără ca persoanele vizate să fi fost informate despre această transmitere sau despre această prelucrare?

3. Principiul proporţionalităţii infracţiunilor şi pedepselor, conţinut de articolul 49 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, trebuie interpretat în sensul că se aplică şi altor fapte decât cele definite în mod formal de legea naţională ca fiind infracţiuni, dar care pot fi considerate "acuzaţii în materie penală", în sensul art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, prin prisma criteriilor dezvoltate de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în special cel al gravităţii sancţiunii, cum este în cauza principală cazul evaluării conflictelor de interese sau a stării de incompatibilitate, care poate conduce la aplicarea sancţiunii complementare constând în interdicţia de a ocupa funcţii publice alese pentru o perioadă de 3 ani?

4. Dacă răspunsul la întrebarea nr. 4 este afirmativ, principiul proporţionalităţii infracţiunilor şi pedepselor, conţinut de articolul 49 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, trebuie interpretat în sensul că se opune unei prevederi din legislaţia naţională de implementare prin care se aplică, în cazul constatării unui conflict de interese sau a unei stări de incompatibilitate a unei persoane ce ocupă o funcţie de demnitate publică aleasă, în mod automat, în baza legii (ope legis), sancţiunea complementară a interdicţiei de a ocupa funcţii publice alese exclusiv pentru o perioadă prestabilită de 3 ani, fără a da posibilitatea stabilirii unei sancţiuni proporţionale cu abaterea săvârşită?

5. Dreptul la muncă, garantat de articolul 15, alin. (1) din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, dreptul de a fi ales, garantat de articolele 39 şi 40 din Cartă, precum şi dreptul la o cale de atac eficientă şi la un proces echitabil, garantat de articolul 47 din Cartă, trebuie interpretate în sensul că se opun unei prevederi din legislaţia naţională de implementare prin care se aplică, în cazul constatării unei stări de incompatibilitate în ceea ce priveşte o persoană ce ocupă o funcţie publică aleasă, în mod automat, în baza legii (ope legis), sancţiunea complementară a interdicţiei de a ocupa funcţii publice alese exclusiv pentru o perioadă prestabilită de 3 ani, fără a da posibilitatea stabilirii unei sancţiuni proporţionale cu abaterea săvârşită?

De asemenea, a mai depus recurenta reclamanta şi o cerere privind sesizarea Curţii Europene a Drepturilor Omului pentru emiterea unui aviz consultativ cu privire la următoarele chestiuni de principiu privind interpretarea ori aplicarea drepturilor şi libertăţilor prevăzute de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului:

1. Procedura de evaluare a situaţiilor de incompatibilitate desfăşurată de ANI în temeiul Legii nr. 176/2010, care potrivit legislaţiei naţionale este o procedură civilă, este o procedură penală prin prisma criteriilor dezvoltate de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în special cel al gravităţii sancţiunii?

2. Dacă răspunsul la chestiunea de principiu evocată anterior este afirmativ, procedurii de evaluarea a situaţiilor de incompatibilitate i se aplică principiul proporţionalităţii sancţiunilor şi pedepselor?

3. Sancţiunea interdicţiei de a ocupa funcţii publice (alese) pentru o perioadă prestabilită de 3 ani, care se aplică direct/automat, în virtutea legii, în cazul constatării definitive a unei situaţii de incompatibilitate este compatibilă cu principiul proporţionalităţii şi pedepselor (art. 3, 6 şi 7 CEDO)?

4. Imposibilitatea de a contesta sancţiunea interdicţiei de a ocupa funcţii publice timp de 3 ani, reglementată de art. 25 alin. (2) din Legea 176/2010, sancţiune care intervine automat, în temeiul legii, reprezintă o ingerinţă nejustificată/disproporţionată a dreptului de acces la justiţie/la o cale de atac efectivă şi astfel contravine cerinţelor prevăzute de art. 13 din Convenţie?

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Argumentele de fapt şi de drept relevante

Prin sentinţa civilă nr. 80 din 30 octombrie 2020, Curtea de Apel Bacău a respins, ca nefondată, cererea de chemare în judecată, având ca obiect Raportul de evaluare ANI cu nr. x/21.11.2018, în ceea ce o priveşte pe reclamanta A..

Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea de Apel a reţinut legalitatea raportului de evaluare în privinţa existenţei stării de incompatibilitate, raportat la faptul că, în perioada 03.10.2016-31.05.2017, A., viceprimar al comunei Scorţeni a deţinut şi a exercitat simultan cu funcţia de viceprimar şi calitatea de membru în Consiliul de Administraţie al Scolii Gimnaziale Scorţeni, încălcând dispoziţiile art. 87 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 161/2003.

Analizând cererea de recurs, cererile ulterioare formulate de recurentă şi apărările intimatei-pârâte, în ordinea priorităţii acestora, în funcţie de efectele pe care le produc modul lor de soluţionare, Înalta Curte constată:

Cu privire la cererea de aviz consultativ CEDO

Recurenta solicită sesizarea Curţii Europene a Drepturilor Omului pentru emiterea unui aviz consultativ cu privire la următoarele chestiuni de principiu privind interpretarea ori aplicarea drepturilor şi libertăţilor prevăzute de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului:

1. Procedura de evaluare a situaţiilor de incompatibilitate desfăşurată de ANI în temeiul Legii nr. 176/2010, care potrivit legislaţiei naţionale este o procedură civilă, este o procedură penală prin prisma criteriilor dezvoltate de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în special cel al gravităţii sancţiunii?

2. Dacă răspunsul la chestiunea de principiu evocată anterior este afirmativ, procedurii de evaluarea a situaţiilor de incompatibilitate i se aplică principiul proporţionalităţii sancţiunilor şi pedepselor?

3. Sancţiunea interdicţiei de a ocupa funcţii publice (alese) pentru o perioadă prestabilită de 3 ani, care se aplică direct/automat, în virtutea legii, în cazul constatării definitive a unei situaţii de incompatibilitate este compatibilă cu principiul proporţionalităţii şi pedepselor (art. 3, 6 şi 7 CEDO)?

4. Imposibilitatea de a contesta sancţiunea interdicţiei de a ocupa funcţii publice timp de 3 ani, reglementată de art. 25 alin. (2) din Legea 176/2010, sancţiune care intervine automat, în temeiul legii, reprezintă o ingerinţă nejustificată/disproporţionată a dreptului de acces la justiţie/la o cale de atac efectivă şi astfel contravine cerinţelor prevăzute de art. 13 din Convenţie?

În susţinerea acestei cereri, recurenta arată că procedura solicitării de emitere a unui aviz consultativ cu privire la chestiuni de principiu a fost instituită în scopul asigurării unei jurisprudenţe cât mai unitare între statele membre cu privire la drepturile reglementate prin CEDO precum şi al degrevării instanţei europene, prin reducerea numărului mare de plângeri care sunt adresate acesteia, sens în care a fost adoptat Protocolul nr. 16 la Convenţie, ratificat şi de către România prin adoptarea Legii nr. 173/2022 (publicată în Monitorul Oficial, partea I nr. 560 din 08.06.2022).

Raportat la dosarul cauzei, cu privire la primele două chestiuni de principiu, subliniază că domeniul incompatibilităţilor este un domeniu prin care se aduc restrângeri drepturilor fundamentale, atât prin instituirea abaterii - conflictul de interese cât şi prin gravitatea sancţiunilor aplicabile, că potrivit unei jurisprudenţe constante a CEDO, materia penală nu acoperă numai sfera care este definită formal astfel potrivit dreptului naţional (primul criteriu), prin incriminarea unor fapte ca fiind infracţiuni, ci şi unele abateri administrative, mai ales disciplinare, în funcţie de alte două criterii alternative, aşa cum a decis Curtea în Cauza Engel ş.a. c. Olandei: natura abaterii şi natura şi gravitatea sancţiunii şi că, referitor la abaterea disciplinară a conflictului de interese, din conţinutul art. 25 din Legea 176/2010, aceasta are un caracter exclusiv punitiv: atât sancţiunea principală a eliberării din funcţie, cât şi sancţiunea complementară a interdicţiei de a ocupa orice funcţie publică electorală timp de 3 ani.

Analizând criteriile naturii penale a sancţiunii, concluzionează că abaterea administrativă a conflictelor de interese prevăzută de art. 25 din Legea 176/2010 este de natură penală, iar procedura de evaluare a conflictelor de interese este o procedură penală, în sensul art. 6 alin. (1) din Convenţie.

Prin raportare la jurisprudenţa naţională, consideră că se impune emiterea unui aviz consultativ cu privire la această chestiune de principiu, Curtea EDO fiind singura în măsură să stabilească în concret.

Cu privire la aplicarea principiului proporţionalităţii sancţiunilor şi pedepselor în materia incompatibilităţilor şi conformitatea interdicţiei exercitării de funcţii alese pentru o perioadă de 3 ani, prevăzută de art. 25, alin. (2) din Legea 176/2010, cu drepturi şi principii garantate de Convenţie (art. 3, 6 şi 7), cu trimitere la cauza Vinter şi alţii împotriva Regatului Unit, Cererile nr. 66069/09, 130/10 şi 3896/10, punctul 835 şi 1026, concluzionează că principiul proporţionalităţii impune, pe de o parte, ca sancţiunea aplicată să corespundă gravităţii încălcării şi, pe de altă parte, ca la determinarea sancţiunii, precum şi la stabilirea cuantumului sancţiunii să se ţină seama de împrejurările individuale ale speţei. Or, aceste aspecte al proporţionalităţii sunt încălcate de sancţiunea interdicţiei privind ocuparea oricărei funcţii alese prevăzute de art. 25 alin. (2) din Legea 176/2010.

Cu privire la imposibilitatea de a contesta/ataca aplicarea interdicţiei de a mai ocupa funcţii publice timp de 3 ani, reglementată de art. 25 alin. (2) din Legea 176/2010, susţine că aceasta contravine cerinţelor prevăzute de art. 13 din Convenţie şi consideră că recurenta A. trebuie să dispună de un mecanism care să permită pronunţarea unei hotărâri pe fond cu privire la pretenţia sa (respectiv analiza interdicţiei prevăzute de art. 25 alin. (2) din Legea 176/2010 din perspectiva proporţionalităţii). O eventuală soluţie de respingere a recursului formulat de Recurenta-reclamantă B. atrage în mod automat aplicarea sancţiunii interdicţiei de 3 ani în temeiul legii, ope legis, fiind exclusă o procedură ulterioară, administrativă sau judiciară, de aplicare a acestei sancţiuni. Caracterul ope legis, al aplicării de drept, automate, în temeiul legii, al acestei interdicţii (sancţiuni) este indubitabil, fiind stabilit inclusiv printr-o Decizie ÎCCJ nr. 69/2017, pronunţată în dezlegarea unei chestiuni de drept.

Înalta Curte reţine că, în temeiul art. 2 alin. (1) Legea nr. 173 din 8 iunie 2022, "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie poate solicita Curţii Europene a Drepturilor Omului emiterea unui aviz consultativ cu privire la chestiuni de principiu privind interpretarea ori aplicarea drepturilor şi libertăţilor din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau la protocoalelor la aceasta, în cazul în care apreciază că avizul consultativ este necesar pentru clarificarea unor aspecte ale cauzei în vederea pronunţării hotărârii:

a) în materie civilă, când este investită cu judecarea cauzei în recurs sau, după caz, în procedura sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept;…"

Din cuprinsul prevederilor legale enunţate se desprind condiţiile de admisibilitate a cererii de aviz consultativ al CEDO:

i) existenţa unei cauze în materie civilă, aflată în curs de judecată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie;

ii) cauza care face obiectul judecăţii să se afle în recurs sau în procedura sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept;

iii) solicitarea să privească chestiuni de principiu de interpretare ori aplicare a drepturilor şi libertăţilor din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau din protocoalele la aceasta;

iv) soluţionarea cauze (ori doar anumite aspecte ale acesteia) să depindă de chestiunea de principiu a cărei lămurire se cere.

În plus, din modul de redactare a textului de lege rezultă că solicitarea avizului consultativ este o chestiune lăsată la libera apreciere a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, nefiind obligatoriu.

Dacă primele condiţii sunt îndeplinite, cauza aflându-se în recurs pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie iar solicitarea recurentei priveşte, la nivel de aparenţă, interpretarea art. 6 CEDO, se impune a reţine, că ultima condiţie nu este îndeplinită.

Raportat la motivul de recurs şi argumentele ce îl susţin, aplicarea sau nu a principiului proporţionalităţii sancţiunii sunt chestiuni care nu fac obiectul analizei în recurs.

În consecinţă, în contextul arătat, limitele învestirii Înaltei Curţi şi motivele recursului formulat de reclamantă în termen legal, obligă instanţa de recurs, conform art. 477 din C. proc. civ. (aplicabil şi în recurs, în temeiul art. 494 C. proc. civ.), să dezlege numai chestiunea existenţei stării de incompatibilitate din perspectiva evoluţiei legislaţiei aplicabile şi a legalităţii procedurii de desfăşurare a evaluării ANI şi aplicarea legislaţiei Uniunii Europene privind protecţia datelor cucarater personal.

Chestiunea naturii abaterii şi sancţiunii ori modalitatea aplicării sancţiunii nu au fost contestate de reclamantă prin cererea de recurs.

Mai mult, în consens cu poziţia intimatei-pârâte, Înalta Curte constată că obiectul judecăţii este reprezentat de un raport de evaluare prin care nu sunt aplicate sancţiuni ci doar se constată existenţa stării de incompatibilitate, sancţiunea fiind aplicată, ulterior, în situaţia rămânerii definitive a raportului de evaluare, de instituţia din care face parte persoana evaluată, în urma unei proceduri disciplinare, aşa cum dispune art. 22 alin. (2) din Legea nr. 176/2010.

Numai în cazul reţinerii unei abateri şi aplicării unei sancţiuni, actul de sancţionare (sau actul prin care se constată decăderea persoanei din dreptul de a ocupa anumite funcţii pentru o perioadă de 3 ani) poate fi supus cercetării legalităţii de către instanţa de judecată, cale pe care pot fi ridicate şi pot fi soluţionate, criticile de nelegalitate cu privire la natura abaterii şi sancţiunii aplicate, inclusiv modul de aplicare automată a decăderii din dreptul de a ocupa anumite funcţii pentru o perioadă de trei ani.

Aceste argumente sunt suficiente, în opinia Înaltei Curţi, pentru a fundamenta concluzia lipsei de legătură a cererii de aviz CEDO cu cauza aflată pe rolul instanţei de recurs, motiv pentru care cererea recurentei va fi respinsă.

Cu privire la cererea de suspendare a judecăţii, în temeiul art. 413 alin. (1) indice 1 C. proc. civ.

Această cerere are ca reper sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene de către Curtea de Apel Timişoara, (investită cu o cauză similară având ca obiect contestaţie împotriva Raportului de evaluare nr. x/25.11.2019 emis de către Agenţia Naţională de Integritate), cu o trimitere preliminară privind următoarele întrebări:

1. Principiul proporţionalităţii pedepselor, conţinut de articolul 49 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, trebuie interpretat în sensul că se aplică şi altor fapte decât cele definite în mod formal de legea naţională ca fiind infracţiuni, dar care pot fi considerate "acuzaţii în materie penală", în sensul art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, prin prisma criteriilor dezvoltate de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în special cel al gravităţii sancţiunii, cum este în cauza principală cazul evaluării conflictelor de interese, care poate conduce la aplicarea sancţiunii complementare constând în interdicţia de a ocupa funcţii publice alese pentru o perioadă de 3 ani?

2. Dacă răspunsul la întrebarea nr. 1 este afirmativ, principiul proporţionalităţii pedepselor, conţinut de articolul 49 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, trebuie interpretat în sensul că se opune unei prevederi din legislaţia naţională de implementare prin care se aplică, în cazul constatării unui conflict de interese a unei persoane ce ocupă o funcţie de demnitate publică aleasă, în mod automat, în baza legii (ope legis), sancţiunea complementară a interdicţiei de a ocupa funcţii publice alese exclusiv pentru o perioadă prestabilită de 3 ani, fără a da posibilitatea stabilirii unei sancţiuni proporţionale cu abaterea săvârşită?

3. Dreptul la muncă, garantat de articolul 15, alin. (1) din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, precum şi dreptul la o cale de atac eficientă şi la un proces echitabil, garantat de articolul 47 din Cartă, trebuie interpretate în sensul că se opun unei prevederi din legislaţia naţională de implementare prin care se aplică, în cazul constatării unui conflict de interese a unei persoane ce ocupă o funcţie publică aleasă, în mod automat, în baza legii (ope legis), sancţiunea complementară a interdicţiei de a ocupa funcţii publice alese exclusiv pentru o perioadă prestabilită de 3 ani, fără a da posibilitatea stabilirii unei sancţiuni proporţionale cu abaterea săvârşită?

Trimiterea preliminară formulată de către Curtea de Apel Timişoara a fost înregistrară pe rolul CJUE şi face obiectul Cauzei preliminare C-40/21.

Recurenta apreciază că soluţionarea cauzei preliminare C-40/21, respectiv răspunsul la întrebările formulate, are o deosebită importanţă şi pentru soluţionarea prezentei cauze.

Înalta Curte reţine că potrivit art. 413 alin. (1) pct. 11 C. proc. civ. instanţa poate suspenda judecată când, într-o cauză similară, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a fost sesizată cu o cerere de decizie preliminară.

În cauza C-40/21 instanţa europeană este chemată să se pronunţe cu privire la interpretarea art. 49, 15 şi 47 Carta drepturilor fundamentale, art. 6 CEDO, respectiv dacă normele invocate se opun unei reglementări naţionale privind sancţiunea complementară a interdicţiei de a ocupa funcţii publice alese pentru o perioadă prestabilită de 3 ani.

Având în vedere obiectul întrebării preliminare şi particularităţile speţei de faţă, aflată în recurs, pentru argumentele deja expuse anterior, contrar poziţiei recurentei, Înalta Curte opinează că soluţionarea recursului nu depinde de chestiunile ce fac obiectul trimiterii preliminare C-40/21, o eventuală decizie a instanţei europene în această cauză nefiind necesară pentru soluţionarea căii extraordinare de atac, prin urmare, va respinge cererea de suspendare a judecăţii recursului în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 indice 1 C. proc. civ.

Cu privire la cererea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarelor chestiuni de drept:

1. Având în vedere că interdicţia de 3 ani prevăzută de art. 25 alin. (2) din Legea 176/2010 se aplică de drept, în temeiul legii, ope legis, ca urmare a rămânerii definitive a raportului de evaluare încheiat de Agenţia Naţională de Integritate (ANI) în privinţa unei incompatibilităţi/unui conflict de interese, fără a fi necesară îndeplinirea vreunei alte proceduri şi fără a exista posibilitatea practică de contestare a acestei sancţiuni, pentru că aceasta începe să producă efecte chiar din momentul rămânerii definitive a raportului prin respingerea definitivă a contestaţiei împotriva raportului de evaluare, în cadrul acestei contestaţii instanţa de contencios administrativ va verifica şi proporţionalitatea sancţiunii interdicţiei de 3 ani cu abaterea săvârşită?

2. Dacă răspunsul la prima întrebare este afirmativ şi instanţa de contencios administrativ va analiza legalitatea raportului de evaluare şi din perspectiva respectării principiului proporţionalităţii sancţiunii interdicţiei de 3 ani, aceasta, chiar dacă va reţine existenţa unei incompatibilităţi/unui conflict de interese, poate dispune anularea raportului de evaluarea pentru motivul că, în caz contrar, rămânerea definitivă a acestuia ar atrage aplicarea de drept, în temeiul legii, ope legis a interdicţiei de 3 ani şi astfel s-ar încălca principiul proporţionalităţii sancţiunilor Dispoziţiile legale referitoare la chestiunile de drept în discuţie.

Articolul 25 alin. (2) din Legea 176/2010 are următorul conţinut:

"(2) Persoana eliberată sau destituită din funcţie potrivit prevederilor alin. (1) sau faţă de care s-a constatat existenţa conflictului de interese ori starea de incompatibilitate este decăzută din dreptul de a mai exercita o funcţie sau o demnitate publică ce face obiectul prevederilor prezentei legi, cu excepţia celor electorale, pe o perioadă de 3 ani de la data eliberării, destituiri din funcţia ori demnitatea publică respectivă sau a încetării de drept a mandatului. Dacă persoana a ocupat o funcţie eligibilă, nu mai poate ocupa aceeaşi funcţie pe o perioadă de 3 ani de la încetarea mandatului. În cazul în care persoana nu mai ocupă o funcţie sau o demnitate publică la data constatării stării de incompatibilitate ori a conflictului de interese, interdicţia de 3 ani operează potrivit legii, de la data rămânerii definitive a raportului de evaluare, respectiv a rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii judecătoreşti de confirmare a existenţei unui conflict de interese sau a unei stări de incompatibilitate."

Recurenta susţine că problema de interpretare a acestui text de lege rezultă din faptul că sancţiunea interdicţiei de 3 ani, aplicabilă ope legis, îngrădeşte pentru o perioadă de 3 ani dreptul fundamental de a fi ales, precum şi dreptul fundamental la muncă, fiind astfel o sancţiune gravă, pentru care nu există nicio reglementare legală a unui control al proportionalităţii.

Singura ocazie în care ar putea fi efectuat un control al proportionalităţii sancţiunii cu abaterea săvârşită este în cadrul contestaţiei împotriva raportului de evaluare emis de Agenţia Naţională de Integritate (ANI), când instanţa analizează împrejurările de fapt şi de drept ale presupusului incident de integritate.

Potrivit dispoziţiilor art. 519 din C. proc. civ., dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.

Conform art. 520 alin. (1) C. proc. civ., sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se face de către completul de judecată după dezbateri contradictorii, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 519, prin încheiere care nu este supusă niciunei căi de atac, iar dacă prin încheiere se dispune sesizarea, aceasta va cuprinde motivele care susţin admisibilitatea sesizării potrivit dispoziţiilor art. 519, punctul de vedere al completului de judecată şi al părţilor, iar aliniatul 2 prevede că, prin încheiere, cauza va fi suspendată până la pronunţarea hotărârii prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept.

Din cuprinsul prevederilor legale enunţate se desprind condiţiile de admisibilitate pentru declanşarea procedurii de sesizare în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, condiţii care trebuie să fie întrunite în mod cumulativ, după cum urmează:

i) existenţa unei cauze aflate în curs de judecată;

ii) cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenta legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza;

iii) instanţa care sesizează Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să judece cauza în ultimă instanţă;

iv) soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere;

v) chestiunea de drept a cărei lămurire se cere să fie nouă;

vi) chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare;

vii) problema pusă în discuţie trebuie să fie una veritabilă, norma legală fiind susceptibilă să dea naştere unor interpretări diferite.

Primele trei condiţii sunt îndeplinite, nefiind necesară o discuţie suplimentară, întrucât Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este legal investită cu soluţionarea căii de atac a recursului împotriva unei hotărâri pronunţare în materia contenciosului administrativ de către Curtea de apel.

Cu privire la condiţia iv) - a legăturii cu cauza- Înalta Curte constată că aceasta nu este îndeplinită.

Soluţionarea recursului nu depinde de chestiunile a căror lămurire se solicită, respectiv, nici de aplicarea de drept a interdicţiei de 3 ani prevăzută de art. 25 alin. (2) din Legea 176/2010, ca urmare a rămânerii definitive a raportului de evaluare încheiat de Agenţia Naţională de Integritate în privinţa stării de incompatibilitate şi nici de analiza legalităţii raportului de evaluare din perspectiva respectării principiului proporţionalităţii acestei sancţiuni, întrucât calea extraordinară de atac este limitată la criticile din cererea de recurs care nu vizează aceste chestiuni.

Potrivit art. 483 alin. (3) coroborat cu art. 488 C. proc. civ., recursul este o cale extraordinară de atac care analizează legalitatea hotărârii atacate în cazurile strict reglementate de lege şi în limita criticilor formulate.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge cererea de sesizare a completului pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, nefiind întrunite în mod cumulativ toate condiţiile prevăzute de art. 519 C. proc. civ.

Cu privire la cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, pe calea procedurii trimiterii preliminare cu următoarele întrebări:

1. Posibilitatea (perspectiva) exercitării unei evaluări a averii, a incompatibilităţilor şi a incompatibilităţilor şi a conflictelor de interese, de către Agenţia Naţională de Integritate - ANI, în privinţa judecătorilor care compun completurile de judecată ce soluţionează contestaţiile tuturor persoanelor vizate de rapoartele Agenţiei şi în care Agenţia este parte - posibilitate care nu este îngrădită sau însoţită de garanţii - este contrară articolului 2 TUE, privind statul de drept, şi articolului 19 alin. (1) TUE, coroborat cu articolul 47 alin. (1) şi (2) CDFUE, privind dreptul la protecţie jurisdicţională efectivă, pentru că nu exclud orice îndoială legitimă privind existenţa unei influenţe exterioare asupra activităţii de judecată a acestor contestaţii şi nu înlătură astfel o lipsă a aparenţei de independenţă sau de imparţialitate a acestora, care aduce atingere încrederii pe care justiţia trebuie să o inspire justiţiabililor într-o societate democratică şi într-un stat de drept?

2. Articolele 10, 11 şi 13 din Directiva 95/46 privind protecţia persoanelor fizice în ceea ce priveşte prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date trebuie interpretate în sensul că se opun unor măsuri naţionale precum cele în discuţie în litigiul principal, care permit unei autorităţi a administraţiei publice a unui stat membru să transmită date personale unei alte autorităţi a administraţiei publice cu atribuţii în evaluarea conflictelor de interese şi incompatibilităţilor persoanelor care ocupă funcţii publice şi prelucrarea lor ulterioară, fără ca persoanele vizate să fi fost informate despre această transmitere sau despre această prelucrare?

3. Principiul proporţionalităţii infracţiunilor şi pedepselor, conţinut de articolul 49 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, trebuie interpretat în sensul că se aplică şi altor fapte decât cele definite în mod formal de legea naţională ca fiind infracţiuni, dar care pot fi considerate "acuzaţii în materie penală", în sensul art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, prin prisma criteriilor dezvoltate de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în special cel al gravităţii sancţiunii, cum este în cauza principală cazul evaluării conflictelor de interese sau a stării de incompatibilitate, care poate conduce la aplicarea sancţiunii complementare constând în interdicţia de a ocupa funcţii publice alese pentru o perioadă de 3 ani?

4. Dacă răspunsul la întrebarea nr. 4 este afirmativ, principiul proporţionalităţii infracţiunilor şi pedepselor, conţinut de articolul 49 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, trebuie interpretat în sensul că se opune unei prevederi din legislaţia naţională de implementare prin care se aplică, în cazul constatării unui conflict de interese sau a unei stări de incompatibilitate a unei persoane ce ocupă o funcţie de demnitate publică aleasă, în mod automat, în baza legii (ope legis), sancţiunea complementară a interdicţiei de a ocupa funcţii publice alese exclusiv pentru o perioadă prestabilită de 3 ani, fără a da posibilitatea stabilirii unei sancţiuni proporţionale cu abaterea săvârşită?

5. Dreptul la muncă, garantat de articolul 15, alin. (1) din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, dreptul de a fi ales, garantat de articolele 39 şi 40 din Cartă, precum şi dreptul la o cale de atac eficientă şi la un proces echitabil, garantat de articolul 47 din Cartă, trebuie interpretate în sensul că se opun unei prevederi din legislaţia naţională de implementare prin care se aplică, în cazul constatării unei stări de incompatibilitate în ceea ce priveşte o persoană ce ocupă o funcţie publică aleasă, în mod automat, în baza legii (ope legis), sancţiunea complementară a interdicţiei de a ocupa funcţii publice alese exclusiv pentru o perioadă prestabilită de 3 ani, fără a da posibilitatea stabilirii unei sancţiuni proporţionale cu abaterea săvârşită?

Primordial, Înalta Curte aminteşte că potrivit art. 267 alin. (1) lit. b) TFUE, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene este competentă să se pronunţe cu titlu preliminar "cu privire la interpretarea actelor adoptate de instituţiile, organele, oficiile sau agenţiile Uniunii".

Potrivit alin. (2), "În cazul în care o asemenea chestiune se invocă în faţa unei instanţe dintr-un stat membru, această instanţă poate, în cazul în care apreciază că o decizie în această privinţă îi este necesară pentru a pronunţa o hotărâre, să ceară Curţii să se pronunţe cu privire la această chestiune" iar potrivit alin. (3), în "cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în faţa unei instanţe naţionale ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanţă este obligată să sesizeze Curtea."

Totuşi, potrivit unei practici constante a CJUE (cauza CILFIT, C-283/81), instanţa naţională nu are această obligaţie dacă este îndeplinită una din următoarele condiţii:

- dacă se stabileşte că respectiva chestiune de interpretat este irelevantă în cauza dedusă judecăţii;

- dacă prevederea UE a făcut deja obiectul interpretării CJUE;

- dacă interpretarea dreptului UE este atât de evidentă încât nu lasă loc niciunei îndoieli rezonabile (Teoria actului clar).

Înalta Curte observă că Dreptul UE a asimilat Convenţia (CEDO) precum şi întreaga Cartă a drepturilor omului dar şi că România le-a încorporat în ordinea juridică internă.

Înalta Curte consideră necesar a prezenta, în esenţă, şi recomandările Curţii europene de justiţie (Recomandări în atenţia instanţelor naţionale, referitoare la efectuarea trimiterilor preliminare 2019/C 380/01 pct. 3 din Introducere), conform cărora:

"Competenţa Curţii de a se pronunţa cu titlu preliminar cu privire la interpretarea sau la validitatea dreptului Uniunii se exercită la iniţiativa exclusivă a instanţelor naţionale, indiferent de împrejurarea dacă părţile din litigiul principal şi-au exprimat sau nu şi-au exprimat dorinţa cu privire la o sesizare a Curţii. Întrucât este chemată să îşi asume răspunderea pentru hotărârea judecătorească ce urmează a fi pronunţată, instanţa naţională sesizată cu soluţionarea unui litigiu - şi numai ea - este cea care are competenţa să aprecieze, luând în considerare particularităţile fiecărei cauze, atât necesitatea unei cereri de decizie preliminară pentru a fi în măsură să pronunţe propria hotărâre, cât şi pertinenţa întrebărilor pe care le adresează Curţii."

În privinţa obiectului şi întinderii cererii de decizie preliminară, se recomandă la pct. 8: "Cererea de decizie preliminară trebuie să se refere la interpretarea sau la validitatea dreptului Uniunii, iar nu la interpretarea normelor dreptului naţional sau la aspecte de fapt invocate în cadrul litigiului principal." iar pct. 9 cere instanţei de trimitere să identifice cu precizie dispoziţiile de drept al Uniunii a căror interpretare este solicitată sau a căror validitate este pusă în discuţie.

Pct. 26 subliniază rolul pe care Curtea îl are în cadrul procedurii preliminare, şi anume acela de a contribui la administrarea efectivă a justiţiei în statele membre, iar nu de a formula opinii consultative cu privire la chestiuni generale sau ipotetice.

În ceea ce priveşte trimiterile preliminare care se referă la interpretarea Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, pct. 10 relevă faptul că "este important să se amintească faptul că, în temeiul articolului 51 alin. (1) din aceasta, dispoziţiile cartei se adresează statelor membre numai în cazul în care acestea pun în aplicare dreptul Uniunii. Deşi ipotezele unei asemenea puneri în aplicare pot fi diverse, este totuşi necesar ca din cererea de decizie preliminară să reiasă, în mod clar şi neechivoc, că o altă normă de drept al Uniunii decât carta este aplicabilă cauzei principale. Întrucât Curtea nu este competentă să se pronunţe asupra unei cereri de decizie preliminară atunci când o situaţie juridică nu intră în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii, dispoziţiile cartei eventual invocate de instanţa de trimitere nu pot constitui prin ele însele temeiul acestei competenţe."

Nu în ultimul rând, CJUE a statuat că, pe această cale, nu fixează reguli procedurale naţionale, ci enunţă exigenţele dreptului UE care trebuie satisfăcute confirmând constant principiul autonomiei instituţionale a Statelor membre în materie de organizare judiciară şi de drept procedural:

"în absenţa reglementării comunitare, aparţine ordinii juridice interne a fiecărui Stat membru de a stabili jurisdicţiile competente, modalităţile de acţiune în justiţie şi procedurile destinate să asigure protecţia drepturilor justiţiabililor, ca efect al dreptului comunitar" (CJUE hot. Mireco/10.07.1980).

Aplicând aceste recomandări, principii şi jurisprudenţă CJUE în speţă, Înalta Curte reţine că prezentul recurs poartă asupra unor chestiuni pentru care răspunsul la cele 5 întrebări nu este relevant, după cum urmează:

Se constată că, exceptând-o pe prima, întrebările propuse exced limitelor recursului, în cadrul căruia va fi cercetată legalitatea sentinţei numai din perspectiva interpretării şi aplicării prevederilor art. 87 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 161/2003 şi ale dispoziţiilor art. 96 alin. (2) din Legea nr. 1/2011.

Or, oricare ar fi răspunsul instanţei europene la chestiunile preliminare sesizate de intimată, acesta nu ar putea influenţa soluţia instanţei de recurs în privinţa recursului formulat.

Cât priveşte prima întrebare, recurenta reclamantă se interesează dacă completurile de judecată ale secţiilor de contencios administrativ ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal şi curţilor de apel, competente să soluţioneze contestaţiile împotriva rapoartelor de evaluare, pot reprezenta instanţe imparţiale şi independente, având în vedere că judecătorii pot oricând face obiectul unei proceduri de evaluare efectuată chiar de către ANI, care este parte în dosarele judecate.

Ar rezulta că recurenta reclamantă are o îndoială cu privire la independenţa şi imparţialitatea completului de judecată, fără însă să fi invocat vreun incident procedural referitor la astfel de împrejurări.

Înalta Curte constată că nu este necesară adresarea întrebării, pusă în legătură cu interpretarea art. 2 din TUE, privind statul de drept şi art. 19 TUE coroborat cu art. 47 alin. (1) şi (2) CDFUE, privind dreptul la protecţie jurisdicţională efectivă, nefiind prezentate de reclamantă argumente care să releve nevoia obiectivă de interpretare a normelor de drept unional pentru decizia pe care trebuie să o pronunţe instanţa de recurs şi nicio dilemă serioasă referitoare la interpretarea dreptului european, în raport cu normele de organizare judiciară naţionale.

Împrejurarea că o reglementare naţională îi supune inclusiv pe judecători controlului ANI în materie de incompatibilităţi, conflicte de interese şi dobândire a averii nu trebuie considerată un element de natură să afecteze independenţa judecătorului şi, astfel, să nască îndoieli în privinţa îndeplinirii cerinţei de asigurare a unei protecţii jurisdicţionale efective, cerinţă impusă de art. 19 alin. (1) TUE.

În plus, trebuie observat faptul că recurenta nu invocă chestiuni în legătură cu aplicarea uniformă a dreptului Uniunii Europene. Cererea de decizie preliminară trebuie să se refere la interpretarea dreptului Uniunii, nu la analiza conformităţii dreptului naţional cu dreptul UE.

Prin urmare, în cadrul prezentului recurs, cererea de sesizare a CJUE cu întrebările preliminare va fi respinsă, dată fiind lipsa unei legături concrete cu obiectul prezentului recurs şi a caracterului util al răspunsului pentru soluţionarea sa.

Considerentele Înaltei Curţi asupra motivelor de recurs

În ceea ce priveşte recursul recurentei-reclamante, judecând în limitele motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., a argumentelor recurentei şi apărărilor intimatei, Înalta Curte constată că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:

Cu caracter prealabil, Înalta Curte constată că, deşi reclamanta şi-a întemeiat recursul pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., criticile expuse se circumscriu cazului de casare reglementat de pct. 8 al articolului menţionat, necuprinzând argumente de nelegalitate referitoare la încălcarea unor norme de procedură sau nemotivarea sentinţei recurate ori la existenţa unor motive contradictorii în cuprinsul acesteia; totodată, nu sunt indicate motivele apreciate a fi străine de natura cauzei.

Prin urmare, argumentaţia cererii de recurs se subsumează exclusiv greşitei aplicări sau interpretării a dispoziţiilor legale incidente, urmând a fi analizată din această perspectivă.

Constatarea stării de incompatibilitate în care s-a aflat reclamanta s-a întemeiat pe dispoziţiile art. 87 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit cărora funcţia de viceprimar este incompatibilă cu funcţia de (...) membru al consiliului de administraţie (...) la instituţiile publice.

Înalta Curte constată că prima instanţă a reţinut corect situaţia de fapt şi a realizat o încadrare juridică adecvată, criticile referitoare la faptul că hotărârea atacată a fost dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 87 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 161/2003, fiind nefondate.

Conform art. 87 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 161/2003, în forma în vigoare în perioada evaluată, funcţia de viceprimar este incompatibilă cu funcţia de membru al consiliului de administraţie al unei instituţiile publice.

De asemenea, conform art. 96 alin. (2) lit. a) din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011, în unităţile de învăţământ de stat consiliul de administraţie este organ de conducere şi este constituit din 7, 9 sau 13 membri, astfel: a) în cazul unităţilor de învăţământ de nivel gimnazial cu un singur rând de clase, consiliul de administraţie este format din 7 membri, cu următoarea componenţă: 3 cadre didactice, inclusiv directorul; 2 reprezentanţi ai părinţilor; un reprezentant al primarului; un reprezentant al consiliului local. Prevederile prezentului articol se aplică în mod corespunzător şi pentru învăţământul preşcolar şi primar.

În raport de conţinutul clar şi precis determinat al acestor dispoziţii legale, se constată că starea de incompatibilitate există în prezenţa îndeplinirii simultane a funcţiei de viceprimar cu calitatea de membru în consiliul de administraţie al unor unităţi de învăţământ de nivel gimnazial, cum este cazul în speţă.

Este de observat că, potrivit textului legal mai sus-menţionat, existenţa situaţiei de incompatibilitate este întrunită prin simpla realizare cumulativă a celor două condiţii - calitatea de viceprimar şi calitatea, simultană, de membru în consiliul de administraţie într-o instituţie publică - unitate de învăţământ de nivel gimnazial, condiţii pe care este cert că recurenta-reclamantă le-a întrunit, simultan, în perioada relevantă în cauză, 03.10.2016 - 31.05.2017.

Astfel, trebuie avut în vedere domeniul diferit de reglementare al dispoziţiilor în examinare, art. 87 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 161/2003 stabilind incompatibilităţile specifice aleşilor locali, iar art. 96 alin. (2) lit. a) din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011 referindu-se la constituirea consiliilor de administraţie în cazul unităţilor de învăţământ de stat de nivel gimnazial, preşcolar şi primar şi Legea nr. 215/2001 reglementează regimul general al autonomiei locale, organizarea şi funcţionarea administraţiei publice locale.

Potrivit dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, reglementările de acelaşi nivel şi având acelaşi obiect se cuprind, de regulă, într-un singur act normativ, iar un act normativ poate cuprinde reglementări şi din alte materii conexe numai în măsura în care sunt indispensabile realizării scopului urmărit prin acest act.

Potrivit art. 67 alin. (3) din Legea nr. 24/2000, evenimentele legislative implicite (abrogare implicită) nu sunt recunoscute în cazul actelor normative speciale ale căror dispoziţii nu pot fi socotite modificate, completate sau abrogate nici prin reglementarea generală a materiei, decât dacă acest lucru este exprimat expres.

Prin urmare, prevederile art. 87 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 161/2003 nu puteau fi abrogate implicit ca urmare a modificărilor aduse Legii nr. 215/2001 şi Legii nr. 1/2011, avându-se în vedere că normele de tehnică legislativă enunţate nu permit elaborarea unor reglementări cu acelaşi obiect prin acte normative deosebite.

Dispoziţia legală permite doar reglementarea unor materii conexe prin acte diferite şi numai dacă sunt indispensabile realizării scopului urmărit prin acest act.

Înalta Curte constată că materiile reglementate în cele trei acte normative sunt deosebite şi nu conexe.

De asemenea, Legea nr. 24/2000 nu recunoaşte abrogarea implicită în cazul unor acte normative speciale, cum este Legea nr. 161/2003.

În ceea ce priveşte intenţia legiuitorului prin care s-a modificat Legea nr. 215/2001, în sensul ca viceprimarul să îşi păstreze pe durata mandatului statutul de consilier local, având toate drepturile şi îndatoririle care îi revin din această calitate, se reţine că, din cuprinsul expunerii de motive a Legii nr. 286/2006, s-a hotărât modificarea art. 61 al Legii nr. 215/2001, datorită procedurii greoaie de demitere a viceprimarului, complicată de necesitatea votului a două treimi din numărul consilierilor în funcţie şi pierderea statutului de consilier al viceprimarului.

S-a propus astfel, păstrarea calităţii de consilier a viceprimarului şi demiterea sa cu votul majorităţii consilierilor în funcţie, precum şi eliminarea restricţiilor privind atribuţiile pe care primarul le poate delega viceprimarului.

Prin urmare, modificarea legislativă nu are nicio influenţă asupra prevederilor speciale ale Legii nr. 161/2003, cu privire la incompatibilităţile funcţiei de viceprimar, persoana vizată fiind obligată să respecte dispoziţiile art. 87 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 161/2003.

Totodată, dispoziţiile art. 96 alin. (2) lit. a) din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011 nu obligă viceprimarul să fie membru în consiliul de administraţie al şcolii, ci prevede numai că, în cazul unităţilor de învăţământ de nivel gimnazial, consiliul de administraţie include şi un reprezentant al primarului, respectiv al consiliului local, dispoziţia normei fiind precis determinată sub aspectul obligaţiei prevăzute în sarcina primarului/consiliului local, aceea privind desemnarea unui astfel de reprezentant în consiliul de administraţie.

Intenţia legiuitorului, aşadar, este clară şi neechivoc exprimată, în sensul stabilirii unei incompatibilităţi între funcţia de primar/viceprimar, şi cea de membru în consiliul de administraţie al unei instituţii publice.

Dispoziţiile art. 96 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 1/2011 nu intră în conflict cu prevederea de la art. 87 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 161/2003, dimpotrivă, fac posibilă evitarea/înlăturarea situaţiei de incompatibilitate, prin obligaţia de numire a unui reprezentant al consiliului local în consiliul de administraţiei al unităţii de învăţământ.

Aşa fiind, Înalta Curte constată că numirea viceprimarului comunei Scorţeni, judeţul Bacău - recurenta-reclamantă în consiliul de administraţie al şcolii gimnaziale nu a avut loc în temeiul şi cu respectarea legii, persoana desemnată/numită în calitate de reprezentant al consiliului local în consiliul de administraţie al unităţii de învăţământ având obligaţia de a nu încălca ea însăşi regimul juridic al incompatibilităţilor.

Este de subliniat aspectul că în consiliul de administraţie al şcolii putea fi desemnat orice consilier local, în afara viceprimarului, întrucât acesta nu putea deţine în mod legal ambele funcţii.

De altfel, aşa cum s-a reţinut în jurisprudenţa consolidată a instanţei supreme, "reprezentantul primarului" în consiliul de administraţie poate fi orice persoană care nu deţine o funcţie incompatibilă cu cea desemnată. Or, viceprimarul este nominalizat expres de prevederile art. 87 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 161/2003, în vigoare în perioada de referinţă, funcţia sa fiind astfel incompatibilă cu funcţia de membru al consiliului de administraţie la instituţiile publice şi, prin urmare, şi la unităţile de învăţământ de stat.

Reglementarea incompatibilităţilor, din punct de vedere al existenţei şi efectelor pe care le generează, se raportează la legea în vigoare la momentul cumulării funcţiilor incompatibile, fără a avea relevanţă modificările legislative intervenite ulterior, în cursul, sau după finalizarea activităţii de evaluare.

Astfel, raportul juridic este supus reglementărilor legale în vigoare la data naşterii sale, schimbarea ulterioară a condiţiilor legale neavând nicio influenţă asupra legalităţii acestuia. Cu alte cuvinte, o situaţie juridică produce acele efecte care sunt prevăzute de legea civilă în vigoare la data naşterii ei.

Aşadar, în mod legal, pârâta ANI a aplicat faptelor de incompatibilitate dispoziţiile art. 87 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 161/2003, în vigoare la data comiterii acestora, şi nu dispoziţiile Legii nr. 128/2017, care a intrat în vigoare ulterior săvârşirii faptei de incompatibilitate referitoare la deţinerea şi exercitarea simultană a funcţiei de viceprimar şi funcţiei de membru în Consiliul de Administraţie al unor şcoli gimnaziale.

De aceea, în mod legal, pârâta ANI a aplicat faptelor de incompatibilitate dispoziţiile art. 87 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 161/2003, în vigoare la data comiterii acestora, şi nu dispoziţiile Legii nr. 128/2017, care a intrat în vigoare ulterior săvârşirii faptei de incompatibilitate referitoare la deţinerea şi exercitarea simultană a funcţiei de viceprimar şi funcţiei de membru în Consiliul de Administraţie al unor şcoli gimnaziale.

Faţă de acestea, se reţine, încă o dată, că intimata-reclamantă s-a aflat în stare de incompatibilitate, prin efectul legii, întrucât a exercitat simultan funcţia de viceprimar al comunei Scorţeni, Judeţul Bacău şi cea de membru în consiliul de administraţie al Şcolii Gimnaziale Scorţeni.

Nu serveşte în prezenta cauză, pentru înlăturarea concluziilor de mai sus, nici argumentul legat de interpretarea dispoziţiilor cu observarea modificărilor succesive în timp.

Soluţia legislativă instituită de art. 87 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 161/2003, în forma în vigoare intervalului temporal pentru care se constatase incidentul de integritate, este clar în sensul unei incompatibilităţi pentru situaţia de cumul de calităţi precum cel în cauză, astfel că, nu invită la speculaţii şi interpretări, în care forma viitoare a legii (care introduce excepţia), să poată constitui un argument de clarificare, interpretare. Această lege este o chestiune de optică legislativă ce aparţine exclusiv legiuitorului, care şi-a asumat o astfel de formă, tot astfel cum, ulterior, în 2017, legiuitorul a înţeles să-şi asume o altă optică şi să instituie o excepţie în sensul arătat anterior.

În acest sens, de altfel, s-a pronunţat şi Curtea Constituţională în Decizia nr. 45 din 22 ianuarie 2019, arătând că din această perspectivă, a succesiunii legilor în timp, Curtea a observat că autorul critică, în realitate, modul de interpretare şi aplicare a legii de către Agenţia Naţională de Integritate, aspect ce excedează controlului de constituţionalitate. În acest sens, Curtea a reţinut că, în jurisprudenţa sa în materie, a constatat că susţinerile privind înţelegerea conţinutului normelor juridice criticate, prin corelare cu alte dispoziţii legale, vizează interpretarea şi aplicarea legilor în cauza dedusă judecăţii. Cu privire la succesiunea în timp a soluţiilor legislative criticate, Curtea a reţinut că acestea reprezintă opţiunea legiuitorului, încadrându-se în marja sa de apreciere cu privire la stabilirea regimului incompatibilităţilor, iar instanţa judecătorească analizează aplicarea legii la cazul dedus judecăţii, potrivit principiului tempus regit actum.

În ceea ce priveşte critica recurentului vizând soluţia de respingere ca inadmisibilă a excepţiilor de nelegalitate a Protocoalelor încheiate de pârâta Agenţia Naţională de Integritate cu Oficiul Naţional al Registrului Comerţului, Înalta Curte o va respinge ca nefondată.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 2 din Legea privind contenciosul administrativ nr. 554/2004 -, Semnificaţia unor termeni:

(1) În înţelesul prezentei legi, termenii şi expresiile de mai jos au următoarele semnificaţii:

……….

c)*) act administrativ - actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice;"

Din conţinutul dispoziţiilor anterior citate rezultă că actul administrativ, pentru a fi supus cenzurii instanţelor judecătoreşti, trebuie să producă efecte juridice, să creeze, să modifice sau să suprime o situaţie juridică subiectivă sau obiectivă.

Or, protocoalele de colaborare la care face referire recurenta, nu au trăsăturile caracteristice ale unui act administrativ, chiar dacă emană de la autorităţi publice, scopul încheierii lui nu a fost producerea prin el însuşi de efecte juridice separate, specifice dreptului administrativ, ci doar de a constitui un instrument procedural aferent prelucrării de date cu caracter personal, în condiţiile legii, în îndeplinirea atribuţiilor cu care părţile sunt învestite prin lege.

Astfel, protocolul reprezintă o procedură scrisă încheiată între autorităţi publice, în baza unor prevederi legale exprese, prin care se prevăd operaţiuni administrative complexe pe care autorităţile semnatare trebuie să le efectueze în comun, în vederea exercitării atribuţiilor legale şi comune.

Deşi este un act juridic, protocolul nu naşte, modifică sau stinge drepturi şi obligaţii noi instituite în vederea organizării generale a legii sau a executării în concret a legii, ci reia fidel, texte din legi, ordonanţe sau hotărâri, după caz, ce privesc atribuţiile comune ale celor două autorităţi în domeniile lor de activitate. Constatăm astfel că protocolul însuşi izvorăşte din acte administrative normative şi individuale, fiind simple forme scrise de executare în concret, unitar şi imediat a atribuţiilor legale. Astfel, efectele juridice nu sunt unele noi şi directe, ci ele rezultă chiar din textul actelor normative în temeiul cărora s-au încheiat protocoalele. În acest sens, este de reţinut că manifestarea de voinţă a celor două instituţii publice semnatare, în sensul configurării conţinutului dreptului/obligaţiei de cooperare/colaborare instituţională prin stabilirea unui corp comun de proceduri interne, reguli procedurale de urmat de către acestea cu ocazia diferitelor proceduri, inclusiv judiciare, nu a fost exprimată în regim de putere publică şi nici nu a fost emisă în vederea executării/organizării în concret a legii, nefiind aptă, prin ea însăşi, a schimba realitatea juridică.

Rezultă protocolul nu are caracterul unui act administrativ, ci este un act intern al celor două instituţii, Agenţia Naţională de Integritate şi Oficiul Naţional al Registrului Comerţului, având ca obiect instrumentarea unui schimb de informaţii între cele două autorităţi, astfel cum este prevăzut în Legea specială nr. 176/2010 privind integritatea in exercitarea functiilor si demnitatilor publice, pentru modificarea si completarea Legii nr. 144/2007 privind infiintarea, organizarea si functionarea Agentiei Nationale de Integritate, precum si pentru modificarea si completarea altor acte normative.

Faţă de capătul de cerere vizând nelegalitate desfăşurării procedurii de evaluare şi constatarea caracterului nelegal al procedurii de prelucrare a datelor cu caracter personal aparţinând reclamantei A., de la Oficiul Naţional al Registrului Comerţului, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală către Agenţia Naţională de Integritate, instanţa de control judiciar împărtăşeşte opinia instanţei de fond în sensul că prin solicitarea informaţiilor de la Primăria comunei Scorţeni, de la ONRC şi AJFP Bacău anterior datei de 9.07.2018 data informării persoanei evaluate), pârâta nu a încălcat dispoziţiile art. 13 alin. (2) din Legea nr. 176/2020, întrucât informaţiile solicitate sunt informaţii publice, iar conform art. 13 alin. (1) din Legea nr. 176/2020:

"După repartizarea aleatorie a lucrării, inspectorul de integritate procedează la activitatea de evaluare a declaraţiilor de avere, a datelor, a informaţiilor şi a modificărilor patrimoniale existente, în sensul prezentei legi, după cum urmează: a) până la informarea persoanei care face obiectul evaluării şi invitarea acesteia pentru a prezenta un punct de vedere, desfăşoară proceduri administrative, prin raportare exclusivă la informaţii publice; b) după informarea persoanei care face obiectul evaluării şi invitarea acesteia pentru a prezenta un punct de vedere, solicită persoanelor fizice sau juridice şi date ori informaţii care nu sunt publice".

În ceea ce priveşte nelegalitatea raportului contestat ca fiind rezultatul unei proceduri de comunicare a informaţiilor cu caracter personal şi aplicabilitatea Hotărârii pronunţate de CJUE în cauza C- 201/14 Smaranda Bara şi alţii împotriva Preşedintelui Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate, Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate, Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală (ANAF), instanţa reţine că situaţia de fapt şi de drept ce a generat întrebarea preliminară este diferită de cea existentă în cauză.

Totodată, se observă că procedura de informare prevăzută la art. 20 din Legea nr. 176/2010 raportată la art. 13 alin. (2) din Legea nr. 176/2010 nu a fost încălcată în sensul reclamat de recurentă.

Aşadar, conform dispoziţiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 176/2010 (forma în vigoare la data înregistrării sesizării): "Dacă, în urma evaluării declaraţiei de interese, precum şi a altor date şi informaţii, inspectorul de integritate identifică elemente în sensul existenţei unui conflict de interese sau a unei incompatibilităţi, informează despre aceasta persoana în cauză şi are obligaţia de a o invita pentru a prezenta un punct de vedere".

Din cuprinsul prevederilor legale precizate rezultă împrejurarea că persoana în cauză va fi informată despre identificarea unor elemente în sensul existenţei unui conflict de interese sau a unei incompatibilităţi şi invitată pentru a prezenta un punct de vedere numai dacă în urma evaluării inspectorul de integritatea va identifica existenţa unor astfel de indicii.

De altfel, şi art. 14 invocat de către reclamantă este în acelaşi sens: numai dacă din activitatea de evaluare rezultă că există diferenţe semnificative, inspectorul de integritate informează despre aceasta persoana în cauză şi are obligaţia de a o invita pentru a prezenta un punct de vedere.

În sensul dispoziţiilor precitate şi fără a relua reţinerile ample ale instanţei de fond, Înalta Curte arată că rezultă în mod clar că în derularea procedurii de evaluare reclamanta a fost informată prin adresele nr. x/31.05.2017 şi nr. x că s-a declaşat procedura de evaluarea a respectării regimului incompatibilităţilor pe perioada deţinerii funcţiei/demnităţii publice, respectiv că din activitatea de evaluare efectuară, au fost identificate elemente privind nerespectarea regimului juridic al incompatibilităţilor prin încălcarea prevederilor art. 87 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 161/2003 întrucât în calitate de viceprimar la comunei Scorţeni în perioada 3.10.2016-prezent deţine şi funcţia de membru în consiliu de Administraţie al Şcolii gimnaziale Scorţeni.

Totodată, în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 176/2010, reclamanta a fost invitată să prezinte un punct de vedere, probe, date sau informaţii pe care le consideră necesare, punându-se în vedere şi dispoziţiile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 176/2010.

Nu în ultimul rând, în ceea ce priveşte argumentele evocate de recurenta reclamantă în sensul că procedura de evaluarea a incompatibilităţilor prevăzută de Legea nr. 176/2010 care a condus la emiterea rapotului de evaluare contestat reprezintă o procedută penală în sensul art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului sau că abaterea disciplinară incidentă în prezenta cauză are un caracter punitiv, Înalta Curte arată că acestea nu pot face obiectul analizei recursului de faţă.

Aşadar, observând chestiunile anterior enunţate în mod comparativ cu cele invocate prin cererea de chemare în judecată, Înalta Curte observă că, în fapt, chestiunile antereferite reprezintă seturi noi de argumente, ce privesc aspecte de drept bine determinate, având cauză juridică proprie şi care nu se regăsesc printre motivele de nelegalitate evocate de reclamantă în faţa primei instanţe în susţinerea cererii de anulare a raportului de evaluare nr. x/21.11.2018.

De asemenea, Înalta Curte constată că respectivele critici nu au corespondent în motive de fapt care să fi făcut obiectul unei cereri de completare sau modificare a cererii de chemare în judecată, ce ar fi trebuit să fie formulată în condiţiile art. 204 C. proc. civ., fiind evocate de reclamantă, pentru prima dată în recurs. Prin urmare, reclamanta nu a îndeplinit, în faza de judecată a fondului, rigorile procedurale ale învestirii instanţei de judecată cu sus indicatele aspecte, iar prin aceste noi critici de nelegalitate se tinde la schimbarea cauzei juridice a litigiului pendinte.

În considerarea prevederilor art. 478 alin. (3), art. 483 şi art. 494 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că obiectul căii extraordinare de atac a recursului este limitat la analizarea legalităţii hotărârii de fond, în raport de pretenţiile din cererea de chemare în judecată şi de apărările evocate în faţa acesteia, în recurs neputând fi schimbată calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot formula pretenţii noi.

Totodată, instanţa de control judiciar are în vedere şi că prin Decizia nr. 45/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în M.Of. nr. 386/23.05.2017, s-a statuat, cu forţă obligatorie, faptul că prin invocarea chestiunii prevalenţei dreptului unional nu se poate schimba cauza juridică a cererii de chemare în judecată sub aspectul motivelor de fapt care susţin obiectul cererii sau, altfel spus, al drepturilor subiective invocate care stau la baza pretenţiilor formulate şi a căror protecţie se solicită pe cale judiciară.

Prin urmare, Înalta Curte constată că instanţa de fond a interpretat judicios prevederile legale aplicabile, motiv pentru care, în temeiul art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 544/2004 şi art. 496 din C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 80/2020 din 30 octombrie 2020 a Curţii de Apel Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de suspendare a judecării cauzei în temeiul dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

Respinge cererea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie-Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept.

Respinge cererea de sesizare a Curţii de Justiţiei a Uniunii Europene privind pronunţarea unei hotărâri preliminare cu privire la întrebările formulate.

Respinge cererea de sesizare a Curţii Europene a Drepturilor Omului privind emiterea unui aviz consultativ cu privire la chestiuni de principiu privind interpretarea ori aplicarea drepturilor şi libertăţilor prevăzute de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului.

Respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 80/2020 din 30 octombrie 2020 a Curţii de Apel Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 29 noiembrie 2022.