Rejection of appeal against integrity agency’s incompatibility report; affirmation of mayoral-merchant status conflict

Şedinţa publică din data de 29 noiembrie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal la data de 03.08.2018 sub numărul x/2018, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Integritate anularea raportului de evaluare nr. x/15.02.2018, emis de pârâtă, cu obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 7627/20.11.2018, Tribunalul Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale invocată de pârâtă şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a CAF.

2. Sentinţa instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1336 din 1 octombrie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a hotărât următoarele: "Admite în parte cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.

Dispune sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 87 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 161/2003 prin raportare la dispoziţiile art. 1 alin. (5) şi art. 21 alin. (3) din Constituţia României.

Respinge cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010 ca inadmisibilă.

Respinge cererea de suspendare a cauzei ca neîntemeiată.

Respinge cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Integritate, ca neîntemeiată.".

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond, reclamantul A. a formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ., solicitând casarea sentinţei atacate şi, în rejudecare, admiterea contestaţiei şi anularea raportului de evaluare nr. x/09.07.2018.

În motivarea recursului se arată, în esenţă, că sentinţa recurată este pronunţată cu încălcarea principiului priorităţii dispoziţiilor din dreptul Uniunii Europene privind principiul proporţionalităţii sancţiunilor reglementat de dispoziţiile din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene.

Sancţiunea complementară a interdicţiei de a ocupa funcţii publice alese pentru o perioadă de 3 ani, prevăzută de art. 25 alin. (2) din Legea 176/2010, contravine mai multor drepturi şi principii garantate de Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene şi deci trebuie înlăturată de la aplicare, susţine recurentul.

Potrivit art. 51 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, dispoziţiile Cartei se adresează şi statelor membre în cazul în care acestea pun în aplicare dreptul Uniunii. Dat fiind că prin adoptarea Legii 176/2010, România a pus în aplicare Decizia MCV, garanţiile conţinute de Cartă se aplică şi în privinţa Legii 176/2010, susţine recurentul.

În acest context, recurentul arată că se pune problema dacă sancţiunea complementară a interdicţiei de a ocupa orice funcţii alese timp de 3 ani (aşa cum această prevedere legală a fost interpretată prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 418/2014) - sancţiune ce nu este supusă individualizării, aplicându-se automat în temeiul legii, ope legis, şi deci care nu poate fi aplicată proporţional cu abaterea reţinută - respectă o serie de drepturi şi principii garantate de Cartă.

Astfel, este necesară o asemenea analiză pe tărâmul art. 49 din Cartă, care consacră principiul proporţionalităţii pedepselor. Evaluarea administrativă în materia incompatibilităţilor şi conflictelor de interese din legislaţia naţională corespunde conceptului de "acuzaţie în materie penală", în sensul art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, prin prisma criteriilor dezvoltate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în special cel al gravităţii sancţiunii.

Recurentul îşi întemeiază interpretarea şi pe dispoziţiile art. 52 alin. (3) din Cartă, potrivit cărora, în măsura în care Carta conţine drepturi ce corespund unor drepturi garantate prin Convenţie, înţelesul şi întinderea lor sunt aceleaşi ca şi cele prevăzute de Convenţie. Totodată, această prevedere nu împiedică dreptul Uniunii să confere o protecţie mai largă, arată acesta.

Pe de altă parte, arată recurentul, aceeaşi analiză este necesar a fi făcută şi pe tărâmul art. 52 alin. (1) din Cartă, care stabileşte principiul proporţionalităţii restrângerii exerciţiului drepturilor şi libertăţilor. Sancţiunea complementară conţinută de art. 25, alin. (2) din Legea 176/2010 limitează dreptul la muncă şi libertatea de a-şi alege ocupaţia, garantate de art. 15, alin. (1) din Cartă, precum şi dreptul de a fi ales, garantat de art. 39-40 din Cartă. În consecinţă, trebuie să respecte principiul proporţionalităţii sancţiunii cu fapta. Or, acest lucru devine imposibil în condiţiile în care această sancţiune nu poate fi individualizată, potrivit Legii nr. 176/2010. Problema conformităţii cu Carta se pune şi în privinţa art. 15 alin. (1) care garantează dreptul la muncă şi libertatea de a-şi alege ocupaţia.

În acelaşi timp, imposibilitatea de a contesta sancţiunea disciplinară complementară a interdicţiei de a ocupa funcţii publice alese timp de 3 ani, care intervine automat, în temeiul legii (ope legis), încalcă dreptul la o cale de atac eficientă, garantat de art. 47 din Cartă, mai susţine recurentul.

Totodată, arată acesta că argumentele anterior expuse au fost respinse de instnaţa de fond (fără a le analiza) ca fiind tardiv formulate (acest aspect se circumscrie motivelor de casare conţinute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.).

La termenul de judecată din data de 20.05.2019 recurentul a formulat o cerere completatoare a contestaţiei iniţiale, însă prin încheierea de şedinţă pronunţată la 21.05.2021 "Curtea a admis excepţia tardivităţii formulării cererii completatoare făcând aplicarea dispoziţiilor art. 22 alin. (1)din Legea 176/2010 şi a respins cererea completatoare, respectiv motivele noi invocate prin aceasta, ca fiind tardiv formulate (...)".

Această soluţie a instanţei de fond este nelegală şi echivalează cu o veritabilă denegare de dreptate, mai ales având în vedre faptul că argumentele din completarea contestaţiei vizează aplicarea cu prioritate a dreptului UE, concluzionează recurentul.

Apreciază acesta că soluţia este una greşită având în vedere că art. 22 alin. (1) din Legea 176/2010 nu conţine nicio referire la motivele contestaţiei, care ar trebui depuse într-un termen de decădere de 15 zile sau la imposibilitatea completării motivelor contestaţiei. De asemenea, nici Legea 554/2004 nu conţine vreo normă derogatorie în această privinţă.

Pe cale de consecinţă, având în vedere că Legea 176/2010 (legea specială) nu conţine dispoziţii referitoare la motivarea contestaţiei, în mod evident aceasta se completează cu dispoziţiile art. 204 C. proc. civ. (legea generală), care prevăd că recurentul-reclamant poate să modifice/completeze cererea şi să propună noi dovezi până la primul termen de judecată la care este legal citat.

Referitor la starea de incompatibilitate derivată din presupusa calitate de comerciant persoană fizică a "A. Întreprindere Individuală", sentinţa recurată este nelegală, instanţa de fond apreciind în mod greşit că raportul contestat are temei legal, deşi acesta se întemeiază pe o serie de dispoziţii echivoce, neclare şi greu de înţeles, imprevizibilitatea acestora pentru recurentul-reclamant reprezentând o cauză care înlătură o eventuală răspundere juridică întemeiată pe acestea.

Raportul ANI se întemeiază pe dispoziţiile art. 87 alin. (1) lit. g) din Legea 161/2003 care însă nu stabilesc în mod clar o incompatibilitate, ci fac trimitere către alte norme de drept cu ajutorul cărora ar trebui determinată calitatea de comerciant la care se referă, arată recurentul.

Conform textului de lege menţionat anterior, este în stare de incompatibilitate persoana care deţine şi exercită simultan funcţia de primar şi "calitatea de comerciant persoană fizică".

Această dispoziţie legală a devenit caducă, desuetă, lipsită de efecte juridice, abrogată implicit o dată cu intrarea în vigoarea a Noului C. civ., deoarece acesta a abrogat Codul comercial, care definea actele de comerţ şi, legat de acestea, comerciantul. În prezent noţiunea de comerciant nu este definită în mod expres de niciun text de lege. În acest mod, norma juridică pe care ANI întemeiază starea de incompatibilitate a recurentului-reclamant nu este accesibilă destinatarului şi a devenit imprevizibilă pentru acesta, susţine recurentul.

Raţionamentul pe baza căruia a fost emis Raportul de evaluare şi motivarea sentinţei recurate, care confirmă legalitatea Raportului, încalcă în mod flagrant principiul certitudinii juridice, componentă a principiului legalităţii, garantat de Constituţia României şi de CEDO, conform căruia aplicarea oricărei norme juridice trebuie să fie previzibilă pentru cei cărora li se adresează. O normă afectată de incertitudine juridică nu poate atrage aplicarea unor sancţiuni atât de grave, cum sunt cele care decurg din constatarea unei incompatibilităţi şi trebuie să fie înlăturată de la aplicare.

Mai susţine recurentul că sentinţa recurată este pronunţată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 87 alin. (1) lit. g) din Legea 161/2003, în sensul că recurentul-reclamant nu a exercitat efectiv calitatea de comerciant persoană fizică. Acest lucru rezultă în mod evident din documentele primite de ANI de la serviciul Fiscal Orăşenesc Oraviţa, documente din care reiese faptul că veniturile realizate de recurentul-reclamant din activităţi agricole au fost realizate în nume personal (înregistrate pe CNP) si nu prin intermediul Întreprinderii Individuale. De asemenea, prin adresa nr. x/13.07.2017 Serviciul Fiscal Orăşenesc Oraviţa menţionează expres:

"în evidenţele noastre întreprinderea individuală nu figurează cu niciun fel de document sau declaraţie depuse în perioada 2012-prezent".

Pe cale de consecinţă recurentul-reclamant A. nu a exercitat în mod efectiv calitatea de comerciant condiţie necesară pentru a se putea reţine starea de incompatibilitate.

Mai mult decât atât, susţine recurentul, având în vedere dispoziţiile O.U.G. nr. 44/2008, privind desfăşurarea activităţilor economice de către persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale şi întreprinderile familiale, nu toate Întreprinderile Individuale au calitatea de "comerciant".

Conform prevederilor art. 2 lit. g) din O.U.G. nr. 44/2008, întreprindere individuală este definită ca fiind "întreprinderea economică, fără personalitate juridică, organizată de un întreprinzător persoană fizică".

De asemenea, la lit. a) a aceluiaşi articol, este definită activitatea economică, după cum urmează:

"activitatea economică este activitatea agricolă, industrială, comercială, desfăşurată pentru obţinerea unor bunuri sau servicii a căror valoare poate fi exprimată în bani şi care sunt destinate vânzării ori schimbului pe pieţele organizate sau unor beneficiari determinaţi ori detenvinabili, în scopul obţinerii unui profit."

Or, Întreprinderea Individuală A. nu a fost autorizată să desfăşoare fapte de comerţ, ci doar activităţi de cultură vegetală şi creştere a animalelor, care nu intră în sfera acestor fapte de comerţ, concluzionează recurentul.

Mai susţine acesta că sentinţa recurată este pronunţată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, întrucât instanţa a apreciat în mod eronat, prin aplicare greşită a legii, că actele efectuate de Pârâta Agenţia Naţională de Integritate - ANI în lucrarea nr. 31654/A/II/27.07.2016, inclusiv Raportul de evaluare nr. x/09.07.2018, cu care a fost finalizată această lucrare, sunt întocmite în mod legal, deşi acestea sunt lovite de nulitate absolută, în temeiul art. 13 alin. (2) din Legea 176/2010.

Recurentul-reclamant a invocat încălcarea garanţiei procedurale instituite de art. 20 coroborat cu art. 13 din Legea nr. 176/2010 unde este reglementată procedura de desfăşurare a evaluării ANI în privinţa stării de incompatibilitate, împărţind-o în două etape: înainte şi respectiv după informarea persoanei evaluate.

Consideră recurentul că textele de lege invocate sunt destul de clare şi din interpretarea acestora rezultă că persoana evaluată trebuie informată şi invitată să depună un punct de vedere cu privire la faptele ce constituie elementele constitutive ale stării de incompatibilitate, ce se reţin în sarcina acestuia de către ANI, înainte ca Agenţia să poată solicita informaţii care nu sunt publice, de la persoane fizice sau juridice. Deci nu doar invitarea persoanei evaluate să depună un punct de vedere este reglementată de textul de lege ci şi momentul la care aceasta este invitată, care trebuie să fie anterior solicitării de către ANI de date şi informaţii cu caracter nepublic, susţine recurentul.

Or, în cadrul lucrării nr. 31654/A/II/27.07.2016, finalizată prin Raportul de evaluare nr. x/09.07.2018, pârâta ANI a transmis adresa prin care îl invita pe recurentul-reclamant să depună un punct de vedere la data de 09.02.2017. Pârâta ANI a solicitat şi recepţionat date şi informaţii cu privire la recurentul-reclamant înainte de această dată, după cum urmează: informaţii primite de la Primăria Comunei Răcăşdia, Jud. Caraş-Severin, prin adresa nr. x/05.09.2016; informaţii primite de la Oficiul Naţional al Registrului Comerţului prin adresa nr. x/24.11.2016; informaţii primite de la Serviciul Fiscal Orăşenesc Oraviţa prin adresa nr. x/29.11.2016.

Aşadar, informaţiile obţinute de către intimata-Pârâta ANI referitoare la recurentul-reclamant A. sunt, în mod evident, informaţii personale/nepublice, care au fost obţinute fără informarea şi invitarea recurentul-reclamant să formuleze un punct de vedere, motiv pentru care se impune anularea Raportului de evaluare, susţine recurentul.

În acest context arată recurentul că nu poate fi de acord cu raţionamentul instanţei de fond. Informaţiile solicitate şi recepţionate de către intimata-pârâtă ANI nu se circumscriu dispoziţiilor Legii nr. 554/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public, aşa cum eronat reţine instanţa de fond.

Totodată, sentinţa recurata este pronunţată cu aplicarea greşită a legislaţiei Uniunii Europene privind protecţia datelor cu caracter personal, aşa cum a fost interpretată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE) prin Hotărârea din Cauza C-201/14 Bara, apreciază recurentul.

Procedura de evaluare a incompatibilităţilor prevăzută de Legea nr. 176/2010, în baza căreia a fost emis Raportul contestat, încalcă legislaţia Uniunii Europene privind protecţia datelor cu caracter personal, aşa cum a fost interpretată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, prin Hotărârea din Cauza C-201/14 Bara şi alţii.

De asemenea, sentinţa recurată este pronunţată cu încălcarea principiului egalităţii în faţa legii şi al nediscriminării, având în vedere identitatea problemei de drept care se pune în prezenta cauză cu cea din Cauza Bara, în acea cauză fiind anulat actul administrativ emis cu încălcarea dispoziţiilor din dreptul UE privind datele cu caracter personal.

Mai mult decât atât, susţine recurentul, sentinţa de fond este dată cu încălcarea dispoziţiilor privind dreptul la apărare în procedura administrativă în faţa ANI, raportul contestat, fiind întocmit cu nerespectarea garanţiei dreptului la apărare al persoanei evaluate, având în vedere ignorarea completă şi evidentă a punctului de vedere exprimat de persoana evaluată.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă Agenţia Naţională de Integritate a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

5. Chestiuni prealabile

La termenul de judecată din data de 21.06.2022, recurentul reclamant A. a depus cerere de suspendare a judecăţii, în temeiul art. 413 alin. (1) indice 1 C. proc. civ. până la pronunţarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza C-40/21, cauză ce are ca obiect trimiterea preliminară de către Curtea de Apel Timişoara, învestită cu o cauză similară în dosarul nr. x/2019.

A mai depus recurentul şi o cerere privind sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabilre pentru dezlegarea unor chestiuni de drept:

1. Având în vedere că interdicţia de 3 ani prevăzută de art. 25 alin. (2) din Legea 176/2010 se aplică de drept, în temeiul legii, ope legis, ca urmare a rămânerii definitive a raportului de evaluare încheiat de Agenţia Naţională de Integritate (ANI) în privinţa unei incompatibilităţi/unui conflict de interese, fără a fi necesară îndeplinirea vreunei alte proceduri şi fără a exista posibilitatea practică de contestare a acestei sancţiuni, pentru că aceasta începe să producă efecte chiar din momentul rămânerii definitive a raportului prin respingerea definitivă a contestaţiei împotriva raportului de evaluare, în cadrul acestei contestaţii instanţa de contencios administrativ va verifica şi proporţionalitatea sancţiunii interdicţiei de 3 ani cu abaterea săvârşită?

2. Dacă răspunsul la prima întrebare este afirmativ şi instanţa de contencios administrativ va analiza legalitatea raportului de evaluare şi din perspectiva respectării principiului proporţionalităţii sancţiunii interdicţiei de 3 ani, aceasta, chiar dacă va reţine existenţa unei incompatibilităţi/unui conflict de interese, poate dispune anularea raportului de evaluarea pentru motivul că, în caz contrar, rămânerea definitivă a acestuia ar atrage aplicarea de drept, în temeiul legii, ope legis a interdicţiei de 3 ani şi astfel s-ar încălca principiul proporţionalităţii sancţiunilor? Dispoziţiile legale referitoare la chestiunile de drept în discuţie.

La termenul de judecată din data de 29.11.2022, recurentul reclamant A. a depus cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, pe calea procedurii trimiterii preliminare cu următoarele întrebări:

1. Posibilitatea (perspectiva) exercitării unei evaluări a averii, a incompatibilităţilor şi a conflictelor de interese, de către Agenţia Naţională de Integritate - ANI, în privinţa judecătorilor care compun completurile de judecată ce soluţionează contestaţiile tuturor persoanelor vizate de rapoartele Agenţiei şi în care Agenţia este parte - posibilitate care nu este îngrădită sau însoţită de garanţii - este contrară articolului 2 TUE, privind statul de drept, şi articolului 19 alin. (1) TUE, coroborat cu articolul 47 alin. (1) şi (2) CDFUE, privind dreptul la protecţie jurisdicţională efectivă, pentru că nu exclud orice îndoială legitimă privind existenţa unei influenţe exterioare asupra activităţii de judecată a acestor contestaţii şi nu înlătură astfel o lipsă a aparenţei de independenţă sau de imparţialitate a acestora, care aduce atingere încrederii pe care justiţia trebuie să o inspire justiţiabililor într-o societate democratică şi într-un stat de drept?

2. Articolele 10, 11 şi 13 din Directiva 95/46 privind protecţia persoanelor fizice în ceea ce priveşte prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date trebuie interpretate în sensul că se opun unor măsuri naţionale precum cele în discuţie în litigiul principal, care permit unei autorităţi a administraţiei publice a unui stat membru să transmită date personale unei alte autorităţi a administraţiei publice cu atribuţii în evaluarea conflictelor de interese şi incompatibilităţilor persoanelor care ocupă funcţii publice şi prelucrarea lor ulterioară, fără ca persoanele vizate să fi fost informate despre această transmitere sau despre această prelucrare?

3. Principiul proporţionalităţii ca principiu general de drept al Uniunii trebuie interpretat în sensul că se opune unei prevederi din legislaţia naţională de implementare prin care se aplică în cazul constatării unui conflict de interese sau a unei stări de incompatibilitate a unei persoane ce ocupă o fucţie de demnitate publică aleasă, în mod automat, în baza legii "ope legis", sancţiunea complementară a interdicţiei de a ocupa funcţii publice alese exclusiv pentru o perioadă de 3 ani, fără posibilitatea stabilirii unei snacţiuni proporţionale cu abaterea săvârşită?

4. Dreptul de a fi ales, garantat de articolele 39 şi 40 din Cartă, precum şi dreptul la o cale de atac eficientă şi la un proces echitabil, garantat de articolul 47 din Cartă, trebuie interpretate în sensul că se opun unei prevederi din legislaţia naţională de implementare prin care se aplică, în cazul constatării unei stări de incompatibilitate în ceea ce priveşte o persoană ce ocupă o funcţie publică aleasă, în mod automat, în baza legii (ope legis), sancţiunea complementară a interdicţiei de a ocupa funcţii publice alese exclusiv pentru o perioadă prestabilită de 3 ani, fără a da posibilitatea stabilirii unei sancţiuni proporţionale cu abaterea săvârşită?

De asemenea, a mai depus recurentul reclamant şi o cerere privind sesizarea Curţii Europene a Drepturilor Omului pentru emiterea unui aviz consultativ cu privire la următoarele chestiuni de principiu privind interpretarea ori aplicarea drepturilor şi libertăţilor prevăzute de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului:

1. Procedura de evaluare a situaţiilor de incompatibilitate desfăşurată de ANI în temeiul Legii nr. 176/2010, care potrivit legislaţiei naţionale este o procedură civilă, este o procedură penală prin prisma criteriilor dezvoltate de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în special cel al gravităţii sancţiunii?

2. Dacă răspunsul la chestiunea de principiu evocată anterior este afirmativ, procedurii de evaluarea a situaţiilor de incompatibilitate i se aplică principiul proporţionalităţii sancţiunilor şi pedepselor?

3. Sancţiunea interdicţiei de a ocupa funcţii publice (alese) pentru o perioadă prestabilită de 3 ani, care se aplică direct/automat, în virtutea legii, în cazul constatării definitive a unei situaţii de incompatibilitate este compatibilă cu principiul proporţionalităţii şi pedepselor (art. 3, 6 şi 7 CEDO)?

4. Imposibilitatea de a contesta sancţiunea interdicţiei de a ocupa funcţii publice timp de 3 ani, reglementată de art. 25 alin. (2) din Legea 176/2010, sancţiune care intervine automat, în temeiul legii, reprezintă o ingerinţă nejustificată/disproporţionată a dreptului de acces la justiţie/la o cale de atac efectivă şi astfel contravine cerinţelor prevăzute de art. 13 din Convenţie?

II. Considerentele Înaltei Curţi

Argumentele de fapt şi de drept relevante

Prin sentinţa civilă nr. 1336 din 1 octombrie 2021, Curtea de Apel Bucureşti a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată, având ca obiect Raportul de evaluare ANI cu nr. x/09.07.2018, în ceea ce îl priveşte pe reclamantul A..

Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea de Apel a reţinut legalitatea raportului de evaluare în privinţa existenţei stării de incompatibilitate, raportat la faptul că, pentru mandatele din 2012-2016, 2016-2020, A., primar al comunei Răşcădia, judeţul Carş Severin a deţinut şi a exercitat simultan cu funcţia de primar şi calitatea de comerciant persoană fizică - titular al "A. Întreprindere Individuală", încălcând dispoziţiile art. 87 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 161/2003.

Analizând cererea de recurs, cererile ulterioare formulate de recurent şi apărările intimatei-pârâte, în ordinea priorităţii acestora, în funcţie de efectele pe care le produc modul lor de soluţionare, Înalta Curte constată:

Cu privire la cererea de aviz consultativ CEDO

Recurentul solicită sesizarea Curţii Europene a Drepturilor Omului pentru emiterea unui aviz consultativ cu privire la următoarele chestiuni de principiu privind interpretarea ori aplicarea drepturilor şi libertăţilor prevăzute de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului:

1. Procedura de evaluare a situaţiilor de incompatibilitate desfăşurată de ANI în temeiul Legii nr. 176/2010, care potrivit legislaţiei naţionale este o procedură civilă, este o procedură penală prin prisma criteriilor dezvoltate de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în special cel al gravităţii sancţiunii?

2. Dacă răspunsul la chestiunea de principiu evocată anterior este afirmativ, procedurii de evaluarea a situaţiilor de incompatibilitate i se aplică principiul proporţionalităţii sancţiunilor şi pedepselor?

3. Sancţiunea interdicţiei de a ocupa funcţii publice (alese) pentru o perioadă prestabilită de 3 ani, care se aplică direct/automat, în virtutea legii, în cazul constatării definitive a unei situaţii de incompatibilitate este compatibilă cu principiul proporţionalităţii şi pedepselor (art. 3, 6 şi 7 CEDO)?

4. Imposibilitatea de a contesta sancţiunea interdicţiei de a ocupa funcţii publice timp de 3 ani, reglementată de art. 25 alin. (2) din Legea 176/2010, sancţiune care intervine automat, în temeiul legii, reprezintă o ingerinţă nejustificată/disproporţionată a dreptului de acces la justiţie/la o cale de atac efectivă şi astfel contravine cerinţelor prevăzute de art. 13 din Convenţie?

În susţinerea acestei cereri, recurentul arată că procedura solicitării de emitere a unui aviz consultativ cu privire la chestiuni de principiu a fost instituită în scopul asigurării unei jurisprudenţe cât mai unitare între statele membre cu privire la drepturile reglementate prin CEDO precum şi al degrevării instanţei europene, prin reducerea numărului mare de plângeri care sunt adresate acesteia, sens în care a fost adoptat Protocolul nr. 16 la Convenţie, ratificat şi de către România prin adoptarea Legii nr. 173/2022 (publicată în Monitorul Oficial, partea I nr. 560 din 08.06.2022).

Raportat la dosarul cauzei, cu privire la primele două chestiuni de principiu, subliniază că domeniul incompatibilităţilor este un domeniu prin care se aduc restrângeri drepturilor fundamentale, atât prin instituirea abaterii - incompatibilitate cât şi prin gravitatea sancţiunilor aplicabile. Potrivit unei jurisprudenţe constante a CEDO, materia penală nu acoperă numai sfera care este definită formal astfel potrivit dreptului naţional (primul criteriu), prin incriminarea unor fapte ca fiind infracţiuni, ci şi unele abateri administrative, mai ales disciplinare, în funcţie de alte două criterii alternative, aşa cum a decis Curtea în Cauza Engel ş.a. c. Olandei: natura abaterii şi natura şi gravitatea sancţiunii. Referitor la abaterea disciplinară a conflictului de interese, din conţinutul art. 25 din Legea 176/2010, aceasta are un caracter exclusiv punitiv: atât sancţiunea principală a eliberării din funcţie, cât şi sancţiunea complementară a interdicţiei de a ocupa orice funcţie publică electorală timp de 3 ani.

Analizând criteriile naturii penale a sancţiunii, concluzionează că abaterea administrativă a conflictelor de interese prevăzută de art. 25 din Legea 176/2010 este de natură penală, iar procedura de evaluare a incompatibilităţilor este o procedură penală, în sensul art. 6 alin. (1) din Convenţie.

Prin raportare la jurisprudenţa naţională, consideră că se impune emiterea unui aviz consultativ cu privire la această chestiune de principiu, Curtea EDO fiind singura în măsură să stabilească în concret.

Cu privire la aplicarea principiului proporţionalităţii sancţiunilor şi pedepselor în materia incompatibilităţilor şi conformitatea interdicţiei exercitării de funcţii alese pentru o perioadă de 3 ani, prevăzută de art. 25, alin. (2) din Legea 176/2010, cu drepturi şi principii garantate de Convenţie (art. 3, 6 şi 7), cu trimitere la cauza Vinter şi alţii împotriva Regatului Unit, Cererile nr. 66069/09, 130/10 şi 3896/10, punctul 835 şi 1026, concluzionează că principiul proporţionalităţii impune, pe de o parte, ca sancţiunea aplicată să corespundă gravităţii încălcării şi, pe de altă parte, ca la determinarea sancţiunii, precum şi la stabilirea cuantumului sancţiunii să se ţină seama de împrejurările individuale ale speţei. Or, aceste aspecte al proporţionalităţii sunt încălcate de sancţiunea interdicţiei privind ocuparea oricărei funcţii alese prevăzute de art. 25 alin. (2) din Legea 176/2010.

Cu privire la imposibilitatea de a contesta/ataca aplicarea interdicţiei de a mai ocupa funcţii publice timp de 3 ani, reglementată de art. 25 alin. (2) din Legea 176/2010, susţine că aceasta contravine cerinţelor prevăzute de art. 13 din Convenţie şi consideră că recurentul A. trebuie să dispună de un mecanism care să permită pronunţarea unei hotărâri pe fond cu privire la pretenţia sa (respectiv analiza interdicţiei prevăzute de art. 25 alin. (2) din Legea 176/2010 din perspectiva proporţionalităţii). O eventuală soluţie de respingere a recursului formulat de Recurenta-reclamantă B. atrage în mod automat aplicarea sancţiunii interdicţiei de 3 ani în temeiul legii, ope legis, fiind exclusă o procedură ulterioară, administrativă sau judiciară, de aplicare a acestei sancţiuni. Caracterul ope legis, al aplicării de drept, automate, în temeiul legii, al acestei interdicţii (sancţiuni) este indubitabil, fiind stabilit inclusiv printr-o Decizie ÎCCJ nr. 69/2017, pronunţată în dezlegarea unei chestiuni de drept.

Înalta Curte reţine că, în temeiul art. 2 alin. (1) Legea nr. 173 din 8 iunie 2022, "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie poate solicita Curţii Europene a Drepturilor Omului emiterea unui aviz consultativ cu privire la chestiuni de principiu privind interpretarea ori aplicarea drepturilor şi libertăţilor din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau la protocoalelor la aceasta, în cazul în care apreciază că avizul consultativ este necesar pentru clarificarea unor aspecte ale cauzei în vederea pronunţării hotărârii:

a) în materie civilă, când este investită cu judecarea cauzei în recurs sau, după caz, în procedura sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept;…"

Din cuprinsul prevederilor legale enunţate se desprind condiţiile de admisibilitate a cererii de aviz consultativ al CEDO:

i) existenţa unei cauze în materie civilă, aflată în curs de judecată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie;

ii) cauza care face obiectul judecăţii să se afle în recurs sau în procedura sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept;

iii) solicitarea să privească chestiuni de principiu de interpretare ori aplicare a drepturilor şi libertăţilor din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau din protocoalele la aceasta;

iv) soluţionarea cauze (ori doar anumite aspecte ale acesteia) să depindă de chestiunea de principiu a cărei lămurire se cere.

În plus, din modul de redactare a textului de lege rezultă că solicitarea avizului consultativ este o chestiune lăsată la libera apreciere a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, nefiind obligatoriu.

Dacă primele condiţii sunt îndeplinite, cauza aflându-se în recurs pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie iar solicitarea recurentului priveşte, la nivel de aparenţă, interpretarea art. 6 CEDO, se impune a reţine că ultima condiţie nu este îndeplinită.

Raportat la motivul de recurs şi argumentele ce îl susţin, aplicarea sau nu a principiului proporţionalităţii sancţiunii sunt chestiuni care nu fac obiectul analizei în recurs.

În consecinţă, în contextul arătat, limitele învestirii Înaltei Curţi şi motivele recursului formulat de reclamant în termen legal, obligă instanţa de recurs, conform art. 477 din C. proc. civ. (aplicabil şi în recurs, în temeiul art. 494 C. proc. civ.), să dezlege numai chestiunea existenţei stării de incompatibilitate din perspectiva "dispoziţiilor echivoce, neclare şi greu de înţeles … care definesc starea de incompatibilitate ce derivă din presupusa calitate de comerciant persoană fizică a "A. Întreprindere Individuală" şi a legalităţii procedurii de desfăşurare a evaluării ANI şi aplicarea legislaţiei Uniunii Europene privind protecţia datelor cu carater personal.

Chestiunea naturii abaterii şi sancţiunii ori modalitatea aplicării sancţiunii nu au fost contestate de reclamant prin cererea de recurs.

Mai mult, în consens cu poziţia intimatei-pârâte, Înalta Curte constată că obiectul judecăţii este reprezentat de un raport de evaluare prin care nu sunt aplicate sancţiuni ci doar se constată existenţa stării de incompatibilitate, sancţiunea fiind aplicată, ulterior, în situaţia rămânerii definitive a raportului de evaluare, de instituţia din care face parte persoana evaluată, în urma unei proceduri disciplinare, aşa cum dispune art. 22 alin. (2) din Legea nr. 176/2010.

Numai în cazul reţinerii unei abateri şi aplicării unei sancţiuni, actul de sancţionare (sau actul prin care se constată decăderea persoanei din dreptul de a ocupa anumite funcţii pentru o perioadă de 3 ani) poate fi supus cercetării legalităţii de către instanţa de judecată, cale pe care pot fi ridicate şi pot fi soluţionate, criticile de nelegalitate cu privire la natura abaterii şi sancţiunii aplicate, inclusiv modul de aplicare automată a decăderii din dreptul de a ocupa anumite funcţii pentru o perioadă de trei ani.

Aceste argumente sunt suficiente, în opinia Înaltei Curţi, pentru a fundamenta concluzia lipsei de legătură a cererii de aviz CEDO cu cauza aflată pe rolul instanţei de recurs, motiv pentru care cererea recurentei va fi respinsă.

Cu privire la cererea de suspendare a judecăţii, în temeiul art. 413 alin. (1) indice 1 C. proc. civ.

Această cerere are ca reper sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene de către Curtea de Apel Timişoara, (investită cu o cauză similară având ca obiect contestaţie împotriva Raportului de evaluare nr. x/09.07.2018 emis de către Agenţia Naţională de Integritate), cu o trimitere preliminară privind următoarele întrebări:

1. Principiul proporţionalităţii pedepselor, conţinut de articolul 49 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, trebuie interpretat în sensul că se aplică şi altor fapte decât cele definite în mod formal de legea naţională ca fiind infracţiuni, dar care pot fi considerate "acuzaţii în materie penală", în sensul art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, prin prisma criteriilor dezvoltate de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în special cel al gravităţii sancţiunii, cum este în cauza principală cazul evaluării conflictelor de interese, care poate conduce la aplicarea sancţiunii complementare constând în interdicţia de a ocupa funcţii publice alese pentru o perioadă de 3 ani?

2. Dacă răspunsul la întrebarea nr. 1 este afirmativ, principiul proporţionalităţii pedepselor, conţinut de articolul 49 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, trebuie interpretat în sensul că se opune unei prevederi din legislaţia naţională de implementare prin care se aplică, în cazul constatării unui conflict de interese a unei persoane ce ocupă o funcţie de demnitate publică aleasă, în mod automat, în baza legii (ope legis), sancţiunea complementară a interdicţiei de a ocupa funcţii publice alese exclusiv pentru o perioadă prestabilită de 3 ani, fără a da posibilitatea stabilirii unei sancţiuni proporţionale cu abaterea săvârşită?

3. Dreptul la muncă, garantat de articolul 15, alin. (1) din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, precum şi dreptul la o cale de atac eficientă şi la un proces echitabil, garantat de articolul 47 din Cartă, trebuie interpretate în sensul că se opun unei prevederi din legislaţia naţională de implementare prin care se aplică, în cazul constatării unui conflict de interese a unei persoane ce ocupă o funcţie publică aleasă, în mod automat, în baza legii (ope legis), sancţiunea complementară a interdicţiei de a ocupa funcţii publice alese exclusiv pentru o perioadă prestabilită de 3 ani, fără a da posibilitatea stabilirii unei sancţiuni proporţionale cu abaterea săvârşită?

Trimiterea preliminară formulată de către Curtea de Apel Timişoara a fost înregistrară pe rolul CJUE şi face obiectul Cauzei preliminare C-40/21.

Recurentul apreciază că soluţionarea cauzei preliminare C-40/21, respectiv răspunsul la întrebările formulate, are o deosebită importanţă şi pentru soluţionarea prezentei cauze.

Înalta Curte reţine că potrivit art. 413 alin. (1) pct. 11 C. proc. civ. instanţa poate suspenda judecată când, într-o cauză similară, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a fost sesizată cu o cerere de decizie preliminară.

În cauza C-40/21 instanţa europeană este chemată să se pronunţe cu privire la interpretarea art. 49, 15 şi 47 Carta drepturilor fundamentale, art. 6 CEDO, respectiv dacă normele invocate se opun unei reglementări naţionale privind sancţiunea complementară a interdicţiei de a ocupa funcţii publice alese pentru o perioadă prestabilită de 3 ani.

Având în vedere obiectul întrebării preliminare şi particularităţile speţei de faţă, aflată în recurs, pentru argumentele deja expuse anterior, contrar poziţiei recurentului, Înalta Curte opinează că soluţionarea recursului nu depinde de chestiunile ce fac obiectul trimiterii preliminare C-40/21, o eventuală decizie a instanţei europene în această cauză nefiind necesară pentru soluţionarea căii extraordinare de atac, prin urmare, va respinge cererea de suspendare a judecăţii recursului în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 indice 1 C. proc. civ.

Cu privire la cererea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarelor chestiuni de drept:

1. Având în vedere că interdicţia de 3 ani prevăzută de art. 25 alin. (2) din Legea 176/2010 se aplică de drept, în temeiul legii, ope legis, ca urmare a rămânerii definitive a raportului de evaluare încheiat de Agenţia Naţională de Integritate (ANI) în privinţa unei incompatibilităţi/unui conflict de interese, fără a fi necesară îndeplinirea vreunei alte proceduri şi fără a exista posibilitatea practică de contestare a acestei sancţiuni, pentru că aceasta începe să producă efecte chiar din momentul rămânerii definitive a raportului prin respingerea definitivă a contestaţiei împotriva raportului de evaluare, în cadrul acestei contestaţii instanţa de contencios administrativ va verifica şi proporţionalitatea sancţiunii interdicţiei de 3 ani cu abaterea săvârşită?

2. Dacă răspunsul la prima întrebare este afirmativ şi instanţa de contencios administrativ va analiza legalitatea raportului de evaluare şi din perspectiva respectării principiului proporţionalităţii sancţiunii interdicţiei de 3 ani, aceasta, chiar dacă va reţine existenţa unei incompatibilităţi/unui conflict de interese, poate dispune anularea raportului de evaluarea pentru motivul că, în caz contrar, rămânerea definitivă a acestuia ar atrage aplicarea de drept, în temeiul legii, ope legis a interdicţiei de 3 ani şi astfel s-ar încălca principiul proporţionalităţii sancţiunilor?

Dispoziţiile legale referitoare la chestiunile de drept în discuţie.

Articolul 25 alin. (2) din Legea 176/2010 are următorul conţinut:

"(2) Persoana eliberată sau destituită din funcţie potrivit prevederilor alin. (1) sau faţă de care s-a constatat existenţa conflictului de interese ori starea de incompatibilitate este decăzută din dreptul de a mai exercita o funcţie sau o demnitate publică ce face obiectul prevederilor prezentei legi, cu excepţia celor electorale, pe o perioadă de 3 ani de la data eliberării, destituiri din funcţia ori demnitatea publică respectivă sau a încetării de drept a mandatului. Dacă persoana a ocupat o funcţie eligibilă, nu mai poate ocupa aceeaşi funcţie pe o perioadă de 3 ani de la încetarea mandatului. În cazul în care persoana nu mai ocupă o funcţie sau o demnitate publică la data constatării stării de incompatibilitate ori a conflictului de interese, interdicţia de 3 ani operează potrivit legii, de la data rămânerii definitive a raportului de evaluare, respectiv a rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii judecătoreşti de confirmare a existenţei unui conflict de interese sau a unei stări de incompatibilitate."

Recurentul susţine că problema de interpretare a acestui text de lege rezultă din faptul că sancţiunea interdicţiei de 3 ani, aplicabilă ope legis, îngrădeşte pentru o perioadă de 3 ani dreptul fundamental de a fi ales, precum şi dreptul fundamental la muncă, fiind astfel o sancţiune gravă, pentru care nu există nicio reglementare legală a unui control al proportionalităţii.

Singura ocazie în care ar putea fi efectuat un control al proportionalităţii sancţiunii cu abaterea săvârşită este în cadrul contestaţiei împotriva raportului de evaluare emis de Agenţia Naţională de Integritate (ANI), când instanţa analizează împrejurările de fapt şi de drept ale presupusului incident de integritate.

Potrivit dispoziţiilor art. 519 din C. proc. civ., dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.

Conform art. 520 alin. (1) C. proc. civ., sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se face de către completul de judecată după dezbateri contradictorii, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 519, prin încheiere care nu este supusă niciunei căi de atac, iar dacă prin încheiere se dispune sesizarea, aceasta va cuprinde motivele care susţin admisibilitatea sesizării potrivit dispoziţiilor art. 519, punctul de vedere al completului de judecată şi al părţilor, iar aliniatul 2 prevede că, prin încheiere, cauza va fi suspendată până la pronunţarea hotărârii prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept.

Din cuprinsul prevederilor legale enunţate se desprind condiţiile de admisibilitate pentru declanşarea procedurii de sesizare în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, condiţii care trebuie să fie întrunite în mod cumulativ, după cum urmează:

i) existenţa unei cauze aflate în curs de judecată;

ii) cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenta legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza;

iii) instanţa care sesizează Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să judece cauza în ultimă instanţă;

iv) soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere;

v) chestiunea de drept a cărei lămurire se cere să fie nouă;

vi) chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare;

vii) problema pusă în discuţie trebuie să fie una veritabilă, norma legală fiind susceptibilă să dea naştere unor interpretări diferite.

Primele trei condiţii sunt îndeplinite, nefiind necesară o discuţie suplimentară, întrucât Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este legal investită cu soluţionarea căii de atac a recursului împotriva unei hotărâri pronunţare în materia contenciosului administrativ de către Curtea de apel.

Cu privire la condiţia iv) - a legăturii cu cauza- Înalta Curte constată că aceasta nu este îndeplinită.

Soluţionarea recursului nu depinde de chestiunile a căror lămurire se solicită, respectiv, nici de aplicarea de drept a interdicţiei de 3 ani prevăzută de art. 25 alin. (2) din Legea 176/2010, ca urmare a rămânerii definitive a raportului de evaluare încheiat de Agenţia Naţională de Integritate în privinţa stării de incompatibilitate şi nici de analiza legalităţii raportului de evaluare din perspectiva respectării principiului proporţionalităţii acestei sancţiuni, întrucât calea extraordinară de atac este limitată la criticile din cererea de recurs care nu vizează aceste chestiuni.

Potrivit art. 483 alin. (3) coroborat cu art. 488 C. proc. civ., recursul este o cale extraordinară de atac care analizează legalitatea hotărârii atacate în cazurile strict reglementate de lege şi în limita criticilor formulate.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge cererea de sesizare a completului pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, nefiind întrunite în mod cumulativ toate condiţiile prevăzute de art. 519 C. proc. civ.

Cu privire la cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, pe calea procedurii trimiterii preliminare cu următoarele întrebări:

1. Posibilitatea (perspectiva) exercitării unei evaluări a averii, a incompatibilităţilor şi a incompatibilităţilor şi a conflictelor de interese, de către Agenţia Naţională de Integritate - ANI, în privinţa judecătorilor care compun completurile de judecată ce soluţionează contestaţiile tuturor persoanelor vizate de rapoartele Agenţiei şi în care Agenţia este parte - posibilitate care nu este îngrădită sau însoţită de garanţii - este contrară articolului 2 TUE, privind statul de drept, şi articolului 19 alin. (1) TUE, coroborat cu articolul 47 alin. (1) şi (2) CDFUE, privind dreptul la protecţie jurisdicţională efectivă, pentru că nu exclud orice îndoială legitimă privind existenţa unei influenţe exterioare asupra activităţii de judecată a acestor contestaţii şi nu înlătură astfel o lipsă a aparenţei de independenţă sau de imparţialitate a acestora, care aduce atingere încrederii pe care justiţia trebuie să o inspire justiţiabililor într-o societate democratică şi într-un stat de drept?

2. Articolele 10, 11 şi 13 din Directiva 95/46 privind protecţia persoanelor fizice în ceea ce priveşte prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date trebuie interpretate în sensul că se opun unor măsuri naţionale precum cele în discuţie în litigiul principal, care permit unei autorităţi a administraţiei publice a unui stat membru să transmită date personale unei alte autorităţi a administraţiei publice cu atribuţii în evaluarea conflictelor de interese şi incompatibilităţilor persoanelor care ocupă funcţii publice şi prelucrarea lor ulterioară, fără ca persoanele vizate să fi fost informate despre această transmitere sau despre această prelucrare?

3. Principiul proporţionalităţii ca principiu general de drept al Uniunii trebuie interpretat în sensul că se opune unei prevederi din legislaţia naţională de implementare prin care se aplică în cazul constatării unui conflict de interese sau a unei stări de incompatibilitate a unei persoane ce ocupă o fucţie de demnitate publică aleasă, în mod automat, în baza legii "ope legis", sancţiunea complementară a interdicţiei de a ocupa funcţii publice alese exclusiv pentru o perioadă de 3 ani, fără posibilitatea stabilirii unei snacţiuni proporţionale cu abaterea săvârşită?

4. Dreptul de a fi ales, garantat de articolele 39 şi 40 din Cartă, precum şi dreptul la o cale de atac eficientă şi la un proces echitabil, garantat de articolul 47 din Cartă, trebuie interpretate în sensul că se opun unei prevederi din legislaţia naţională de implementare prin care se aplică, în cazul constatării unei stări de incompatibilitate în ceea ce priveşte o persoană ce ocupă o funcţie publică aleasă, în mod automat, în baza legii (ope legis), sancţiunea complementară a interdicţiei de a ocupa funcţii publice alese exclusiv pentru o perioadă prestabilită de 3 ani, fără a da posibilitatea stabilirii unei sancţiuni proporţionale cu abaterea săvârşită?

Primordial, Înalta Curte aminteşte că potrivit art. 267 alin. (1) lit. b) TFUE, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene este competentă să se pronunţe cu titlu preliminar "cu privire la interpretarea actelor adoptate de instituţiile, organele, oficiile sau agenţiile Uniunii".

Potrivit alin. (2), "În cazul în care o asemenea chestiune se invocă în faţa unei instanţe dintr-un stat membru, această instanţă poate, în cazul în care apreciază că o decizie în această privinţă îi este necesară pentru a pronunţa o hotărâre, să ceară Curţii să se pronunţe cu privire la această chestiune" iar potrivit alin. (3), în "cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în faţa unei instanţe naţionale ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanţă este obligată să sesizeze Curtea."

Totuşi, potrivit unei practici constante a CJUE (cauza CILFIT, C-283/81), instanţa naţională nu are această obligaţie dacă este îndeplinită una din următoarele condiţii:

- dacă se stabileşte că respectiva chestiune de interpretat este irelevantă în cauza dedusă judecăţii;

- dacă prevederea UE a făcut deja obiectul interpretării CJUE;

- dacă interpretarea dreptului UE este atât de evidentă încât nu lasă loc niciunei îndoieli rezonabile (Teoria actului clar).

Înalta Curte observă că Dreptul UE a asimilat Convenţia (CEDO) precum şi întreaga Cartă a drepturilor omului dar şi că România le-a încorporat în ordinea juridică internă.

De asemenea, Înalta Curte consideră necesar a prezenta, în esenţă, şi recomandările Curţii europene de justiţie (Recomandări în atenţia instanţelor naţionale, referitoare la efectuarea trimiterilor preliminare 2019/C 380/01 pct. 3 din Introducere), conform cărora:

"Competenţa Curţii de a se pronunţa cu titlu preliminar cu privire la interpretarea sau la validitatea dreptului Uniunii se exercită la iniţiativa exclusivă a instanţelor naţionale, indiferent de împrejurarea dacă părţile din litigiul principal şi-au exprimat sau nu şi-au exprimat dorinţa cu privire la o sesizare a Curţii. Întrucât este chemată să îşi asume răspunderea pentru hotărârea judecătorească ce urmează a fi pronunţată, instanţa naţională sesizată cu soluţionarea unui litigiu - şi numai ea - este cea care are competenţa să aprecieze, luând în considerare particularităţile fiecărei cauze, atât necesitatea unei cereri de decizie preliminară pentru a fi în măsură să pronunţe propria hotărâre, cât şi pertinenţa întrebărilor pe care le adresează Curţii."

În privinţa obiectului şi întinderii cererii de decizie preliminară, se recomandă la pct. 8: "Cererea de decizie preliminară trebuie să se refere la interpretarea sau la validitatea dreptului Uniunii, iar nu la interpretarea normelor dreptului naţional sau la aspecte de fapt invocate în cadrul litigiului principal." iar pct. 9 cere instanţei de trimitere să identifice cu precizie dispoziţiile de drept al Uniunii a căror interpretare este solicitată sau a căror validitate este pusă în discuţie.

Pct. 26 subliniază rolul pe care Curtea îl are în cadrul procedurii preliminare, şi anume acela de a contribui la administrarea efectivă a justiţiei în statele membre, iar nu de a formula opinii consultative cu privire la chestiuni generale sau ipotetice.

În ceea ce priveşte trimiterile preliminare care se referă la interpretarea Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, pct. 10 relevă faptul că "este important să se amintească faptul că, în temeiul articolului 51 alin. (1) din aceasta, dispoziţiile cartei se adresează statelor membre numai în cazul în care acestea pun în aplicare dreptul Uniunii. Deşi ipotezele unei asemenea puneri în aplicare pot fi diverse, este totuşi necesar ca din cererea de decizie preliminară să reiasă, în mod clar şi neechivoc, că o altă normă de drept al Uniunii decât carta este aplicabilă cauzei principale. Întrucât Curtea nu este competentă să se pronunţe asupra unei cereri de decizie preliminară atunci când o situaţie juridică nu intră în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii, dispoziţiile cartei eventual invocate de instanţa de trimitere nu pot constitui prin ele însele temeiul acestei competenţe."

Nu în ultimul rând, CJUE a statuat că, pe această cale, nu fixează reguli procedurale naţionale, ci enunţă exigenţele dreptului UE care trebuie satisfăcute confirmând constant principiul autonomiei instituţionale a Statelor membre în materie de organizare judiciară şi de drept procedural:

"în absenţa reglementării comunitare, aparţine ordinii juridice interne a fiecărui Stat membru de a stabili jurisdicţiile competente, modalităţile de acţiune în justiţie şi procedurile destinate să asigure protecţia drepturilor justiţiabililor, ca efect al dreptului comunitar" (CJUE hot. Mireco/10.07.1980).

Aplicând aceste recomandări, principii şi jurisprudenţă CJUE în speţă, Înalta Curte reţine că prezentul recurs poartă asupra unor chestiuni pentru care răspunsul la cele 4 întrebări nu este relevant, după cum urmează:

Se constată că, exceptând-o pe prima, întrebările propuse exced limitelor recursului, în cadrul căruia va fi cercetată legalitatea sentinţei numai din perspectiva interpretării şi aplicării prevederilor art. 87 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 161/2003 şi ale dispoziţiilor art. 20 şi art. 13 din Legea nr. 176/2010.

Oricare ar fi răspunsul instanţei europene la chestiunile preliminare sesizate de intimată, acesta nu ar putea influenţa soluţia instanţei de recurs în privinţa recursului formulat.

Cât priveşte prima întrebare, recurenta reclamantă este interesată dacă completurile de judecată ale secţiilor de contencios administrativ ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal şi curţilor de apel, competente să soluţioneze contestaţiile împotriva rapoartelor de evaluare, pot reprezenta instanţe imparţiale şi independente, având în vedere că judecătorii pot oricând face obiectul unei proceduri de evaluare efectuată chiar de către ANI, care este parte în dosarele judecate.

Ar rezulta că recurentul reclamant are o îndoială cu privire la independenţa şi imparţialitatea completului de judecată, fără însă să fi invocat vreun incident procedural referitor la astfel de împrejurări.

Înalta Curte constată că nu este necesară adresarea întrebării, pusă în legătură cu interpretarea art. 2 din TUE, privind statul de drept şi art. 19 TUE coroborat cu art. 47 alin. (1) şi (2) CDFUE, privind dreptul la protecţie jurisdicţională efectivă, nefiind prezentate de reclamant argumente care să releve nevoia obiectivă de interpretare a normelor de drept unional pentru decizia pe care trebuie să o pronunţe instanţa de recurs şi nicio dilemă serioasă referitoare la interpretarea dreptului european, în raport cu normele de organizare judiciară naţionale.

Împrejurarea că o reglementare naţională îi supune inclusiv pe judecători controlului ANI în materie de incompatibilităţi, conflicte de interese şi dobândire a averii nu trebuie considerată un element de natură să afecteze independenţa judecătorului şi, astfel, să nască îndoieli în privinţa îndeplinirii cerinţei de asigurare a unei protecţii jurisdicţionale efective, cerinţă impusă de art. 19 alin. (1) TUE.

În plus, trebuie observat faptul că recurentul nu invocă chestiuni în legătură cu aplicarea uniformă a dreptului Uniunii Europene. Cererea de decizie preliminară trebuie să se refere la interpretarea dreptului Uniunii, nu la analiza conformităţii dreptului naţional cu dreptul UE.

Prin urmare, în cadrul prezentului recurs, cererea de sesizare a CJUE cu întrebările preliminare va fi respinsă, dată fiind lipsa unei legături concrete cu obiectul prezentului recurs şi a caracterului util al răspunsului pentru soluţionarea sa.

Considerentele Înaltei Curţi asupra motivelor de recurs

În ceea ce priveşte recursul recurentului-reclamant, judecând în limitele motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., a argumentelor recurentului şi apărărilor intimatei, Înalta Curte constată că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:

Cu caracter prealabil, Înalta Curte constată că, deşi reclamantul şi-a întemeiat recursul pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., criticile expuse nu se circumscriu decât cazului de casare reglementat de pct. 8 al articolului menţionat, necuprinzând argumente de nelegalitate referitoare la încălcarea unor norme de procedură sau nemotivarea sentinţei recurate ori la existenţa unor motive contradictorii în cuprinsul acesteia; totodată, nu sunt indicate motivele apreciate a fi străine de natura cauzei.

Prin urmare, argumentaţia cererii de recurs se subsumează doar greşitei aplicări sau interpretării a dispoziţiilor legale incidente, urmând a fi analizată din această perspectivă.

Totodată, arată Înalta Curte că nu se pot analiza criticile recurentului subsumate motivului de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizând aplicarea greşită a unor norme de drept material. Acestea au fost respinse ca fiind tardiv formulate de către instanţa de fond prin încheirea de şedinţă din data de 21 mai 2021, iar recurentul nu a declarat recurs împotriva încheierii de şedinţă anterior menţionate. Astfel, aspectele dezlegate în cuprinsul acesteia au căpătat carater definitiv, fiind astfel intrate sub autoritate de lucru judecat.

Constatarea stării de incompatibilitate în care s-a aflat reclamantul s-a întemeiat pe dispoziţiile art. 87 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit cărora funcţia de primar (...) este incompatibilă cu exercitarea următoarelor funcţii sau calităţi: (...) calitatea de comerciant persoană fizică.

Înalta Curte constată că prima instanţă a reţinut corect situaţia de fapt şi a realizat o încadrare juridică adecvată, criticile referitoare la faptul că hotărârea atacată a fost dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 87 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 161/2003 şi a dispoziţiilor Legii nr. 176/2010, fiind nefondate.

Din înscrisurile dosarului de fond rezultă că recurentul - reclamant a avut calitatea de primar al Comunei Răşcădia, Judeţul Carş Severin pentru mandatele 2012-2016 şi 2016-2020 şi a exercitat simultan şi calitatea de comerciant persoană fizică - titular al "A. Întreprindere Individuală" .

Înalta Curte reţine că textul normativ prin care este reglementată situaţia de incompatibilitate constatată în privinţa recurentului-reclamant este art. 87 alin. (1), lit. g) din Legea nr. 161/2003, conform căruia: (1) Funcţia de primar şi viceprimar, primar general şi viceprimar al municipiului Bucureşti, preşedinte şi vicepreşedinte al consiliului judeţean este incompatibilă cu: … g) calitatea de comerciant persoană fizică.

Sub aspectul calităţii de comerciant a reclamantului, Înalta Curte reţine că modalitatea de desfăşurare a activităţilor economice de către persoanele fizice este reglementată de dispoziţiile O.U.G. nr. 44/2008 privind desfăşurarea activităţilor economice de către persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale şi întreprinderile familiale, care, în art. 3 alin. (1) prevede că în temeiul dreptului la liberă iniţiativă, al dreptului la liberă asociere şi al dreptului de stabilire, orice persoană fizică, cetăţean român sau cetăţean al unui alt stat membru al Uniunii Europene ori al Spaţiului Economic European, poate desfăşura activităţi economice pe teritoriul României, în condiţiile prevăzute de lege, iar conform art. 4 din acelaşi act normativ, "Persoanele fizice prevăzute la art. 3 alin. (1) pot desfăşura activităţile economice după cum urmează: a) individual şi independent, ca persoane fizice autorizate; b) ca întreprinzători titulari ai unei întreprinderi individuale; c) ca membri ai unei întreprinderi familiale."

Corelativ, dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi art. 13 alin. (1) din Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului stabilesc obligaţia persoanei fizice autorizate de a obţine înscrierea în registrul comerţului anterior începerii activităţii economice.

În acest context vor fi avute în vedere şi dispoziţiile art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 44/2008, care pentru perioada 2012-16 ianuarie 2017 definesc activitatea economică drept "activitatea agricolă, industrială, comercială, desfăşurată pentru obţinerea unor bunuri sau servicii a căror valoare poate fi exprimată în bani şi care sunt destinate vânzării ori schimbului pe pieţele organizate sau unor beneficiari determinaţi sau determinabili, în scopul obţinerii unui profit.", iar pentru perioada 17 ianuarie 2017 - 2020 o definesc drept "activitate economică - activitate cu scop lucrativ, constând în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de servicii".

Concluzia ce se desprinde din aceste dispoziţii legale este aceea că persoana fizică autorizată are calitatea de comerciant, reprezentând o formă de organizare a activităţii economice prestată de persoana fizică, orientată spre scopul obţinerii de profit sau cu scop lucrativ. Un argument suplimentar în sensul calificării persoanei fizice autorizate drept comerciant rezultă şi din prevederile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 278/2009 privind C. civ., potrivit cărora referirile la comercianţi din cuprinsul actelor normative în vigoare la data intrării în vigoare a C. civ., se consideră a fi referiri la persoanele fizice sau persoanele juridice supuse înregistrării în registrul comerţului.

În consecinţă, nu poate fi primită teza unei caducităţi a prevederilor art. 87 alin. (1), lit. g) din Legea nr. 161/2003 şi nici cea prin care recurentul - reclamant tinde a evoca prevederile art. 3 Noul C. civ., în sensul definirii calităţii de comerciant a reclamantului în raport cu exercitarea sistematică şi organizată a activităţii, respectiv cu obţinerea veniturilor din această activitate.

Conform prevederilor O.U.G. nr. 44/2008, coroborate cu cele ale Legii nr. 71/2011, calitatea de comerciant este dobândită de la data înregistrării în Registrul Comerţului a persoanei fizice autorizate, independent de desfăşurarea sau nu a activităţii economice ulterior acestui moment.

În acest context, criticile recurentului- reclamant privind lipsa stării de incompatibilitate ca urmare a neexercitării efective a activităţii economice a Întreprinderii Individuale A. sunt nefondate. Dispoziţiile art. 87 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 161/2003, în vigoare în perioada pentru care s-a reţinut starea de incompatibilitate (2012-2016 şi 2016-2020), au un conţinut clar interdictiv cu privire la deţinerea calităţii de comerciant persoană fizică, simultan cu deţinerea calităţii de primar.

Aşadar, legea nu condiţiona existenţa stării de incompatibilitate de derularea efectivă a actelor de comerţ, fiind sancţionat cumulul de funcţii şi/sau calităţi, independent de volumul de activitate al formei de organizare (întreprindere individuală, în cazul de faţă), sau chiar de lipsa activităţii. Modificările aduse dispoziţiilor art. 87 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 161/2003 prin Legea nr. 87/2017 (care au introdus condiţia "exercitării" concomitente a funcţiilor/calităţilor incompatibile) au intrat în vigoare ulterior perioadei pentru care s-a constatat starea de incompatibilitate a reclamantului (mai precis la data de 5 mai 2017) şi, din acest motiv, nu sunt aplicabile raportului litigios de faţă, în conformitate cu principiul neretroactivităţii legii civile.

În raport de conţinutul clar şi precis determinat al dispoziţiilor legale menţionate, se constată că starea de incompatibilitate există în prezenţa îndeplinirii simultane a funcţiei de primar cu calitatea de titular al Întreprinderii Individuale A., reţinând corect că este evidentă incompatibilitatea dintre funcţia de primar şi cea de comerciant-persoană fizică.

Instanţa de control judiciar este de acord cu soluţia de respingere a cererii de chemare în judecată, prima instanţă nefăcând o aplicare eronată a normelor de drept incidente în cauză, câtă vreme din starea de fapt reţinută cât şi din probatoriul administrat în cauză rezultă faptul că recurentul-reclamant a desfăşurat activităţi agricole în cadrul A. generatoare de venit .

De asemenea, trimiterile recurentului la faptul că nu ar mai fi realizat venituri din activitatea A. nu sunt apte a infirma starea de incompatibilitate reţinută în ceea ce îl priveşte, câtă vreme, după cum s-a afirmat în paragrafele anterioare, în raport de forma normativă a prevederilor art. 87 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 161/2003 aplicabilă cauzei, simpla deţinere a celor două calităţi era suficientă.

Faţă de criticile vizând nelegalitate desfăşurării procedurii de evaluare şi constatarea caracterului nelegal al procedurii de prelucrare a datelor cu caracter personal aparţinând reclamantului A., de la Oficiul Naţional al Registrului Comerţului, Primăria Comunei Răşcădia şi de la Serviciul Fiscal Orăşenesc Oraviţa către Agenţia Naţională de Integritate, instanţa de control judiciar împărtăşeşte opinia instanţei de fond în sensul că prin solicitarea informaţiilor de la Oficiul Naţional al Registrului Comerţului, Primăria Comunei Răşcădia şi de la Serviciul Fiscal Orăşenesc Oraviţa anterior informării şi a invitării recalamantului să formulaze un punct de vedere, pârâta nu a încălcat dispoziţiile art. 13 alin. (2) din Legea nr. 176/2020, întrucât informaţiile solicitate sunt informaţii publice, iar conform art. 13 alin. (1) din Legea nr. 176/2020:

"După repartizarea aleatorie a lucrării, inspectorul de integritate procedează la activitatea de evaluare a declaraţiilor de avere, a datelor, a informaţiilor şi a modificărilor patrimoniale existente, în sensul prezentei legi, după cum urmează: a) până la informarea persoanei care face obiectul evaluării şi invitarea acesteia pentru a prezenta un punct de vedere, desfăşoară proceduri administrative, prin raportare exclusivă la informaţii publice; b) după informarea persoanei care face obiectul evaluării şi invitarea acesteia pentru a prezenta un punct de vedere, solicită persoanelor fizice sau juridice şi date ori informaţii care nu sunt publice".

Totodată, în acord cu instanţa de fond, Înalta Curte constată că reclamantul a fost informat cu privire la declanşarea verificărilor cu privire la respectarea de către acesta a regimului incompatibilităţilor, prin adresa nr. x/1.08.2016, comunicată reclamantului personal la 4.08.2016 . Prin această adresă i s-a adus la cunoştinţă faptul că se fac verificări cu respectarea art. 13 alin. (1) lit. a) şi art. 20 alin. (5) din Legea nr. 176/2010, şi, în cazul în care vor rezulta elemente în sensul existenţei unei incompatibilităţi, va fi informat pentru a prezenta un punct de vedere.

Drept urmare, prevederile art. 13 alin. (1) lit. a) şi alin. (2) nu au fost încălcate, informaţiile solicitate de pârâtă fiind publice, acestea rezultând din înscrisuri şi evidenţe ale autorităţii publice locale şi din registrul comerţului.

Distincţia prevăzută de art. 13 alin. (1) la lit. a) şi b) are în vedere pe de o parte datele şi informaţiile publice, deţinute de autorităţi competente şi care rezultă din evidenţele acestora, şi, pe de altă parte, datele şi informaţiile deţinute de persoane fizice sau juridice cu privire la reclamant. Or, numai acestea din urmă, se pot solicita doar dacă în prealabil persoana evaluată este informată. Scopul reglementării este clar şi urmăreşte respectarea dreptului la apărare al persoanei evaluate care poate să propună ori să se apere în legătură cu aceste date.

În cauza de faţă, prin relaţiile solicitate s-au obţinut exclusiv date privind declaraţiile de avere şi interese ale reclamantului, date privind validarea acestuia în funcţia de primar, date de numire în calitate de reprezentant al comunei în AGA a C. şi datele şi informaţiile publice înregistrate în Registrul Comerţului .

În urma verificărilor acestor date şi informaţii publice obţinute de la autorităţi, având în vedere că au fost constate indicii privind existenţa incompatibilităţii, reclamantul a fost din nou informat, de data aceasta solicitându-i-se şi un punct de vedere în raport de informaţiile deja obţinute, iar acesta şi-a exercitat dreptul la apărare formulând punct de vedere la 9.02.2017 .

Abia după formularea punctului de vedere s-a completat probatoriul, solicitându-se informaţii şi date de la alte autorităţi publice, răspunsurile acestora şi înscrisurile comunicate fiind ataşate la dosar.

Aşadar, în raport de situaţia de fapt constatată, dar şi de interpretarea normelor invocate, rezultă că alegaţiile recurentul în sensul că raportul de evaluare a fost emis cu încălcarea "garanţiilor procedurale instituite de art. 20 coroborat cu art. 13 din Legea nr. 176/2010" sunt neîntemeiate.

Neîntemeiate sunt şi criticile recurentului constând în nerespectarea normelor internaţionale cu privire la protecţia datelor cu caracter personal.

Pârâta ANI a informat reclamantul la 4.08.2016 despre faptul că se fac verificări şi se solicită informaţii publice privind existenţa unei incompatibilităţi având în vedere calitatea sa de primar . La aceeaşi dată la care s-a emis informarea reclamantului, s-au solicitat informaţii publice Primarului şi Primăriei Comunei Răşcădia, primar fiind chiar reclamantul.

Or, nu se poate susţine că s-ar fi solicitat informaţii despre acesta fără a fi fost informat în prealabil, iar toate celelalte solicitări de informaţii sunt emise ulterior acestei informări.

De altfel, nerespectarea Regulamentului GDPR nu ar putea avea drept efect anularea raportului de evaluare emis de ANI, nefiind una dintre condiţiile prevăzute de legea specială în scopul emiterii acestuia, ci ar putea cel mult constitui temeiul unei acţiuni în răspundere ce poate fi formulată împotriva autorităţii în cazul în care ar fi îndeplinite condiţiile legale, reclamantul putând solicita despăgubiri.

În ceea ce priveşte nelegalitatea raportului contestat ca fiind rezultatul unei proceduri de comunicare a informaţiilor cu caracter personal şi aplicabilitatea Hotărârii pronunţate de CJUE în cauza C- 201/14 Smaranda Bara şi alţii împotriva Preşedintelui Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate, Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate, Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală (ANAF), instanţa reţine că situaţia de fapt şi de drept ce a generat întrebarea preliminară este diferită de cea existentă în cauză.

Totodată, după cum s-a arătat în precedent, procedura de informare prevăzută la art. 20 din Legea nr. 176/2010 raportată la art. 13 alin. (2) din Legea nr. 176/2010 nu a fost încălcată în sensul reclamat de recurent.

Înalta Curte constată neîntemeiate şi criticile recurentului constând în nerespectarea dreptului reclamantului la apărare prin ignorarea completă şi evidentă a punctului de vedere exprimat.

În acest sens, în mod corect a reţinut instanţa de fond că se arată expres în cuprinsul raportului de evaluare punctul de vedere al persoanei evaluate (pct. II - fila x verso doar Tribunalul Bucureşti vol. 1), precum şi motivele pentru care susţinerile sale sunt neîntemeiate (pct. III şi IV din raport - filele x).

Acesta susţinuse în esenţă faptul că nu deţine calitatea de comerciant persoană fizică deoarece săvârşirea faptelor de comerţ trebuie să fie efectivă şi nu potenţială, precum şi faptul că deţine calitatea de fermier şi a obţinut fonduri nerambursabile cu scopul de extindere şi modernizare fermă, aceasta nefiind echivalent calităţii de comerciant (punctul de vedere - dosar Tribunalul Bucureşti vol. 1 şi pct. II din raportul de evaluare - fila x verso doar Tribunalul Bucureşti vol. 1). Pârâta a răspuns acestor susţineri, arătând argumentat motivele pentru care se consideră că reclamantul are calitatea cerută de lege pentru a se constata situaţia de incompatibilitate (pct. III şi IV din raport - filele x).

S-a respectat deci dreptul la apărare al reclamantului, care a avut posibilitatea de a formula propriile susţineri, pe care autoritatea le-a respins motivat.

Nu în ultimul rând, în ceea ce priveşte argumentele evocate de recurentul reclamant în sensul încălcării principiului egalităţii în faţa legii şi al nediscriminării având în vedere identitatea problemei de drept din prezenta cauză cu cea din cauza Bara, Înalta Curte arată că acestea nu pot face obiectul analizei recursului de faţă.

Aşadar, observând chestiunile anterior enunţate în mod comparativ cu cele invocate prin cererea de chemare în judecată, Înalta Curte observă că, în fapt, chestiunile antereferite reprezintă seturi noi de argumente, ce privesc aspecte de drept bine determinate, având cauză juridică proprie şi care nu se regăsesc printre motivele de nelegalitate evocate de reclamant în faţa primei instanţe în susţinerea cererii de anulare a raportului de evaluare nr. x/09.07.2018.

De asemenea, Înalta Curte constată că respectivele critici nu au corespondent în motive de fapt care să fi făcut obiectul unei cereri de completare sau modificare a cererii de chemare în judecată, ce ar fi trebuit să fie formulată în condiţiile art. 204 C. proc. civ., fiind evocate de reclamant, pentru prima dată în recurs. Prin urmare, reclamantul nu a îndeplinit, în faza de judecată a fondului, rigorile procedurale ale învestirii instanţei de judecată cu sus indicatele aspecte, iar prin aceste noi critici de nelegalitate se tinde la schimbarea cauzei juridice a litigiului pendinte.

În considerarea prevederilor art. 478 alin. (3), art. 483 şi art. 494 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că obiectul căii extraordinare de atac a recursului este limitat la analizarea legalităţii hotărârii de fond, în raport de pretenţiile din cererea de chemare în judecată şi de apărările evocate în faţa acesteia, în recurs neputând fi schimbată calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot formula pretenţii noi.

Totodată, instanţa de control judiciar are în vedere şi că prin Decizia nr. 45/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în M.Of. nr. 386/23.05.2017, s-a statuat, cu forţă obligatorie, faptul că prin invocarea chestiunii prevalenţei dreptului unional nu se poate schimba cauza juridică a cererii de chemare în judecată sub aspectul motivelor de fapt care susţin obiectul cererii sau, altfel spus, al drepturilor subiective invocate care stau la baza pretenţiilor formulate şi a căror protecţie se solicită pe cale judiciară.

Pentru aceste considerente, nefiind identificat niciun motiv de nelegalitate a hotărârii, în temeiul prevederilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 1336 din 1 octombrie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de suspendare a judecării cauzei în temeiul dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

Respinge cererea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie-Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept.

Respinge cererea de sesizare a Curţii de Justiţiei a Uniunii Europene privind pronunţarea unei hotărâri preliminare cu privire la întrebările formulate.

Respinge cererea de sesizare a Curţii Europene a Drepturilor Omului privind emiterea unui aviz consultativ cu privire la chestiuni de principiu privind interpretarea ori aplicarea drepturilor şi libertăţilor prevăzute de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului.

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 1336 din 1 octombrie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 29 noiembrie 2022.