Resale price fixing by food supplier: fine reduced for lack of economic benefit and no ne bis in idem due to distinct factual periods

Şedinţa publică din data de 24 noiembrie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată. Hotărârile primei instanţe ce fac obiectul recursului

1.1. Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a la data de 14.05.2019, sub nr. x/2019, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenţei, în principal,

- anularea Deciziei Consiliului Concurenţei nr. 71/14.12.2018 privind constatarea încălcării prevederilor art. 5 alin. (1) din Legea concurenţei şi a art. 101 alin. (1) din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene şi sancţionarea B. S.A., C. S.A., D. S.A., E. S.R.L., A. S.R.L., F. S.R.L., G. S.R.L. prin care A. a fost sancţionată cu o amendă de 5.984.053 RON, reprezentând 0,7% din cifra de afaceri totală realizată în anul Financiar 2017, şi, pe cale de consecinţă, exonerarea A. de la plata acestei amenzi, şi

- anularea Ordinului Preşedintelui Consiliului Concurenţei nr. 482/17.10.2014 prin care s-a declanşat investigaţia având ca obiect "posibila încălcare a art. 5 din Legea concurenţei, precum şi a art. 101 TFUE, de către: B. S.A., C. S.A., D. S.A., H., I., J. S.R.L., E. România şi A., precum şi de către alţi furnizori ai retailerilor menţionaţi, aflaţi în situaţii similare, începând cu data de 16.05.2006 şi până în prezent, pe piaţa comercializării de produse alimentare din România" şi, pe cale de consecinţă, anularea Deciziei 71, ca fiind emisă în baza unui ordin de investigaţie nelegal.

În subsidiar, a solicitat reducerea cuantumului amenzii dispuse prin Decizia atacată, respectiv de 5.984.053 RON, în baza principiului proporţionalităţii, cu obligarea autorităţii publice pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

1.2. Prin încheierea de şedinţă din 6 martie 2020, Curtea a încuviinţat pârâtului proba cu înscrisurile depuse la dosar.

A încuviinţat reclamantei proba cu înscrisurile depuse la dosar, astfel cum au fost menţionalte la pct. II din nota de probe, precum şi solicitările de a se depune la dosar de către pârât înscrisurile menţionate la pct. A şi B din nota de probe.

În ceea ce priveşte pct. C, a pus în vedere pârâtului să depună precizări, prin care să indice dacă există corespondenţă purtată cu H. cu privire la politica de stabilire a preţurilor pentru produsele A. aflate în promoţie iar, în caz afirmativ, să depună la dosar această corespondenţă precum şi ordinul de închidere a investigaţiei, şi a prorogat discutarea altor aspecte cu privire la H. ulterior depunerii la dosar a acestor precizări.

Referitor la pct. D, privind depunerea înregistrărilor dezbaterilor din cadrul şedinţei de audiere din 06.12.2018 pe suport audio-video, a pus în vedere pârâtului să depună la dosar doar audierile organizate între reclamantă şi fiecare dintre cei doi retaileri (B. şi C.), urmând ca reclamanta să transcrie pasajele considerate relevante.

A pus în vedere pârâtului să depună la dosar toate informaţiile şi documentele cu cel puţin 10 zile înainte de termen şi, în cazul în care anumite documente au caracter secret, să le depună la Departamentul Documente Clasificate al Curţii de Apel Bucureşti, împreună cu motivaţia în fapt şi în drept pentru care se apreciază asupra caracterului secret al acestora sau să le confidenţializeze.

A luat act de faptul că reprezentantul pârâtului se obligă să comunice părţii adverse informaţiile şi înscrisurile la care a fost obligat în urma admiterii notei de probe pe pct. A, B şi D, şi precizările conform lit. C), astfel cum s-a dispus de către instanţă.

Prin încheierea de şedinţă din 29 mai 2020, Curtea a pus în vedere pârâtului Consiliul Concurenţei să complinească proba cu înscrisuri solicitată la un termen anterior, respectiv

1) să depună documentaţia astfel cum a fost încuviinţată la pct. A din nota de probatorii a reclamantei, iar, în măsura în care există documente sau părţi din documente care nu îndeplinesc cerinţele de comunicare în integralitate către partea reclamantă, acestea urmează a se depune în format integral pentru instanţă, însoţite de o copie a părţilor ce nu sunt comunicate părţii adverse, pentru a se observa ce se aduce la cunoştinţa acesteia.

2) cu privire la pct. C al notei de probatorii a reclamantei, să depună corespondenţa comercială la care partea face referire ca fiindu-i necesară pentru a analiza înţelegerile, iar în măsura în care se consideră că respectiva corespondenţă între societăţi nu are o formă care să poată fi comunicată în cadrul litigiului, le va prezenta atât în varianta pentru instanţă, ce va fi înaintată la cutia de valori a secţiei, cât şi în varianta ce poate fi cenzurată.

A constatat că pârâtul Consiliul Concurenţei a îndeplinit obligaţia de a prezenta la dosar înscrisul Nota Direcţiei Bunuri de Consum S-298/09.10.2014, astfel cum a fost încuviinţat la data de 06.03.2020 în cadrul probei cu înscrisuri, iar, în ceea ce priveşte forma actului comunicat reclamantei, a constatat că acesta cuprinde aspectele ce fac obiectul cauzei pendinte, părţile înlăturate din înscris fiind corespunzător explicate de pârât în cadrul pct. II din precizările scrise depuse la dosar la 19.05.2020.

Prin sentinţa civilă nr. 1282 din 8 decembrie 2020, Curtea a respins acţiunea reclamantei, ca neîntemeiată.

2. Calea de atac exercitată. Cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene

Împotriva acestor hotărâri reclamanta A. S.R.L. a formulat recurs, întemeiat pe motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând, admiterea recursului, casarea în tot a sentinţei civile recurate şi a încheierilor de şedinţă din 06.03.2020 şi 29.05.2020, rejudecarea cauzei pe fond şi, pe cale de consecinţă,

- admiterea în integralitate a cererilor în materie probatorie formulate şi obligarea pârâtului la depunerea i) întregii documentaţii care a stat la baza emiterii Ordinului de investigaţie nr. 482/17.10.2014 şi a Deciziei nr. 71/14.12.2018 şi ii) a totalităţii documentelor din dosarul de investigaţie referitoare la relaţia H. cu furnizorii

- admiterea cererii de chemare în judecată şi,

- în principal,

-anularea Deciziei Consiliului Concurenţei nr. 71/14.12.2018 prin care a fost sancţionată cu o amendă de 5.984.053 RON, reprezentând 0,7% din cifra de afaceri totală realizată în anul financiar 2017, şi, pe cale de consecinţă, exonerarea sa de la plata acestei amenzi

- anularea Ordinului Preşedintelui Consiliului Concurenţei nr. 482/17.10.2014 prin care s-a declanşat investigaţia şi, pe cale de consecinţă, anularea Deciziei nr. 71/2018 ca fiind emisă în baza unui ordin de investigaţie nelegal.

- în subsidiar,

- reducerea cuantumului amenzii dispuse prin decizia atacată, respectiv 5.984.053 RON, în baza principiului proporţionalităţii cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii de recurs, recurenta a arătat în esenţă următoarele:

Sentinţa recurată este dată cu încălcarea/greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 33 din Legea nr. 21/1996 a concurenţei, nereţinând excesul de putere cu care a acţionat intimatul la declanşarea investigaţiei, fiind totodată nemotivată cu privire la apărările esenţiale ale A., respinse în mod neargumentat - motive de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Recurenta arată că, sentinţa recurată şi încheierea din 29.05.2020 sunt pronunţate cu încălcarea dispoziţiilor art. 10, 14 şi 254 alin. (5) C. proc. civ., prima instanţă negând dreptul A. de a-şi proba întocmai şi complet apărările - motiv de casare reglementat în art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În opinia recurentei, sentinţa recurată nu respectă standardul de motivare şi este pronunţată cu încălcarea/greşita interpretare şi aplicare a jurisprudenţei europene în materie de concurenţă, prima instanţă adăugând în mod nelegal la condiţiile stabilite în jurisprudenţa europeană (obligatorie) pentru reţinerea incidenţei principiului ne bis in idem -motive de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Sentinţa recurată a fost pronunţată cu încălcarea/greşita interpretare şi aplicare a principiului egalităţii de tratament, apreciindu-se nelegal că acesta nu putea fi invocat întrucât vizează alte părţi (deşi tocmai compararea cu terţi este de esenţa evaluării egalităţii de tratament). Sentinţa recurată a fost pronunţată şi cu încălcarea/greşita interpretare şi aplicare a principiului dreptului la apărare, apreciindu-se nelegal că refuzul accesului A. la toate documentele din dosarul de investigaţie ar fi justificat. Curtea de Apel Bucureşti nu a motivat de ce a respins apărările A.. Încheierile din 06.03.2020 şi 29.05.2020 au fost date cu nesocotirea dreptului la apărare al A. - motive de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Sentinţa recurată a fost pronunţată cu încălcarea/greşita interpretare şi aplicare a principiului dreptului la apărare, apreciindu-se în mod nelegal că s-a respectat termenul de depunere a apărărilor în faţa Consiliului Concurenţei. Stabilirea datei de 03.12.2019 pentru formularea observaţiilor după ce deja expirase termenul de 29 de zile acordat pentru depunerea apărărilor (inferior aşadar termenului minim de 30 de zile prevăzut în mod imperativ de lege) nu reprezintă o respectare a termenului legal minim de formulare a apărării, soluţia instanţei fiind pronunţată cu interpretarea şi încălcarea greşită a art. 45 alin. (1) din Legea nr. 21/1996 a concurenţei - motive de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. .

Sentinţa recurată este dată cu încălcarea/greşita interpretare şi aplicare a prevederilor art. 5 din Legea concurenţei nr. 21/1996 ("Legea concurenţei") şi a art. 101 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene ("Tratat") sub aspectul interpretării şi aplicării noţiunii de "standard de probă necesar pentru dovedirea încălcării regulilor de concurenţă" cu consecinţa încălcării şi a principiului in dubio pro reo - motive de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

Sentinţa recurată este dată cu încălcarea prevederilor art. 53 din Constituţia României şi ale art. 5 alin. (5) din O.G. nr. 2/2001 - motiv de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În drept, recursul a fost întemeiat pe prevederile art. 20 din Legea nr. 554/2004, art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., art. 101 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene, art. 5, art. 33 alin. (1) lit. a), art. 51 alin. (1) şi (3) din Legea concurenţei nr. 21/1996, celelalte prevederi legale menţionate în cuprinsul cererii, precum şi principiile în care îşi are sediul materia.

Odată cu recursul, recurenta-reclamantă A. S.R.L. a depus şi cerere de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu întrebări preliminare, respectiv:

1. Principiul exercitării puterilor de investigaţie cu bună-credinţă, fără a comite un exces/abuz de putere, se opune unei practici a unei autorităţi de concurenţă precum cea din prezenta cauză, în sensul în care deşi autoritatea de concurenţă deţinea indicii cu privire la o presupusă faptă anticoncurenţială în cadrul unei investigaţii deja declanşate, a mai declanşat o a doua investigaţie cu privire la (i) acelaşi tip de faptă, (ii) (parţial) aceeaşi perioadă şi (iii) (parţial) aceleaşi părţi investigate la ani distanţă faţă de momentul obţinerii indiciilor şi a aplicat amenzi la cifre de afaceri mult mai ridicate?

2. Dreptul la o bună administrare prevăzut în art. 41 din Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene se opune unei practici a autorităţii de concurenţă astfel cum aceasta a fost descrisă mai sus?

şi suspendarea cauzei în temeiul art. 412 pct. 7 C. proc. civ. până la pronunţarea unei hotărâri preliminare de către CJUE cu privire la întrebările formulate.

În motivarea cererii de sesizare, recurenta-reclamantă a arătat, în esenţă următoarele:

Îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a întrebărilor preliminare:

Conform unei jurisprudenţe constante, atâta timp cât o întrebare preliminară priveşte interpretarea unei dispoziţii de drept UE, CJUE este, în principiu, ţinută să se pronunţe.

În prezenta cauză, cererea de sesizare a CJUE cu întrebările preliminare propuse este admisibilă, fiind îndeplinite toate condiţiile stabilite în acest sens de dispoziţiile articolului 267 TFUE, de jurisprudenţa CJUE şi de doctrină:

(i) întrebările vizează interpretarea dreptului Uniunii Europene, respectiv principiul investigării cauzelor de concurenţă cu bună-credinţă fără comiterea unui abuz/exces de putere/dreptul Ia o bună administrare (art. 41 din Cartă);

(ii) Interpretarea dispoziţiilor şi principiilor de drept UE ce formează obiectul întrebării propuse este necesară pentru soluţionarea prezentei cauze;

(iii) Dispoziţiile care formează obiectul întrebărilor raportate la specificităţile cazului de faţă nu au mai format obiectul unei interpretări din partea CJUE - abuzul de putere al autorităţii de concurenţă în cazul declanşării a două investigaţii separate cu privire la fapte anticoncurenţiale ce puteau fi analizate în cadrul unei singure investigaţii conform practicii sale anterioare;

(iv) întrebările propuse nu se încadrează în vreuna din situaţiile pe care CJUE le califică drept inadmisibile: nu vizează o situaţie care nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul litigiului principal sau este pur ipotetică şi nici nu urmăresc aplicarea de către CJUE a dreptului UE Ia situaţia de fapt din acest litigiu.

Sesizarea CJUE cu întrebările preliminare este necesară, iar răspunsul CJUE este util pentru a clarifica dacă declanşarea celei de-a doua Investigaţii în locul extinderii Primei Investigaţii poate fi calificată ca reprezentând un exces/abuz de putere în condiţiile în care, prerogativele legale în materie de inspecţie şi de sancţionare au limitări extrem de clare în special în considerarea amenzilor ridicate în materie de concurenţă, fapt care, de altfel, a determinat Curtea Europeană a Drepturilor Omului să includă dreptul concurenţei în sfera dreptului penal.

Deşi pârâta putea să extindă Prima Investigaţie, având la dispoziţie indiciile necesare în acest sens, preferă să fragmenteze fără nicio justificare o încălcare pe care în practica sa anterioară o consideră "complexă", unitară.

Pârâta nu are un drept de opţiune în a fragmenta investigarea unei fapte unice şi continue fără indicarea unui motiv obiectiv.

Astfel cum subliniază Recomandările CJUE în atenţia instanţelor naţionale, referitoare la efectuarea trimiterilor preliminare, o trimitere preliminară se poate dovedi deosebit de utilă atunci când ridică o problemă de interpretare care prezintă interes general pentru Uniune sau atunci când jurisprudenţa existentă nu pare a fi aplicabilă într-o situaţie de fapt inedită.

Aşadar, faţă de situaţia concretă a A., reiese cu evidenţă necesitatea clarificării şi detalierii noţiunii de "abuz de putere" şi a "motivelor obiective" ce pot fi invocate cu succes de autorităţi, în vederea unei corecte calificări a deciziei Consiliului Concurenţei de a declanşa două investigaţii separate cu privire la fapte ce se înscriu în cadrul unei încălcări unice, "complexe".

3. Apărările formulate în cauză

3.1. Intimatul-pârât Consiliul Concurenţei a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, şi menţinerea hotărârii recurate, ca legală şi temeinică.

3.2. Asupra cererii recurentei-reclamante de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, intimatul a formulat punct de vedere prin care a solicitat respingerea ca inadmisibilă a cererii, în raport cu obiectul şi scopul urmărit prin mecanismul întrebărilor preliminare.

4. Soluţionarea cererii de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene

Examinând cererea recurentei-reclamante A. S.R.L. de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, în raport cu actele şi lucrările dosarului şi cu dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte o va respinge, apreciind că întrebările preliminare formulate nu întrunesc cerinţa de a fi utile şi pertinente în soluţionarea litigiului.

În conformitate cu dispoziţiile art. 267 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene (fost 234 Tratatul Comunităţilor Europene), Curtea de Justiţie a Uniunii Europene este competentă să se pronunţe, cu titlu preliminar, cu privire la:

a) interpretarea tratatelor;

b) validitatea şi interpretarea actelor adoptate de instituţiile, organele, oficiile sau agenţiile Uniunii.

Alin.(2) din text prevede posibilitatea unei instanţe dintr-un stat membru de a sesiza Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, dacă apreciază că o decizie în această privinţă este necesară în soluţionarea pricinii, iar în cazul în care chestiunea se invocă într-o cauză pendinte în faţa unei instanţe naţionale, ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanţă este obligată să sesizeze Curtea.

Ca atare, procedura hotărârii preliminare prevăzută de dispoziţiile art. 267 din TFUE dă posibilitatea instanţelor statelor membre de a adresa întrebări Curţii de Justiţie, cu ocazia unui litigiu aflat pe rolul acestora, întrebările vizând interpretarea sau validitatea normei comunitare fiind adresate înainte de a se pronunţa hotărârea în litigiul pendinte, singurul competent a decide dacă întrebările sunt relevante pentru soluţionarea litigiului, precum şi asupra conţinutului acestora, fiind judecătorul naţional.

În conformitate cu o jurisprudenţă consacrată (a se vedea, în primul rând, Hotărârea din 29 noiembrie 1978, Pigs Marketing Board, considerentul 25, 83/78, Rec. p. 2347 şi Hotărârea din 28 noiembrie 1991, Durighello, considerentul 8, C-186/90, Rec. p. 1-5773), în cadrul cooperării dintre CJUE şi instanţa naţională, instituită prin art. 177 din TFUE, este de competenţa instanţei naţionale, care este învestită cu soluţionarea cauzei, are cunoştinţă directă despre situaţia de fapt şi probele administrate şi trebuie să-şi asume responsabilitatea hotărârii judecătoreşti subsecvente, să aprecieze, având în vedere particularităţile litigiului, asupra necesităţii pronunţării unei hotărâri preliminare.

Totodată CJUE a estimat că nu se poate pronunţa asupra unei întrebări preliminare adresate de o instanţă naţională, atunci când este evident că interpretarea sau aprecierea valabilităţii unei norme comunitare, solicitată de instanţa naţională, nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul acţiunii principale (a se vedea, în special, Hotărârea din 26 octombrie 1995, Furlanis Construzioni Generali, C-143/94, Rec. p. I-3653, considerentul 12), sau atunci când problema este de natură ipotetică, iar Curtea nu dispune de elementele de fapt sau de drept necesare pentru a răspunde într-o manieră utilă întrebărilor care i-au fost adresate (a se vedea, în special, Hotărârea Meilicke din 16-07-1992, C83/1991).

În acest context, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene s-a pronunţat în sensul că şi instanţele care soluţionează irevocabil un litigiu au posibilitatea de a aprecia asupra pertinenţei şi utilităţii interpretării care ar putea fi dată de Curtea de la Luxembourg în cauza dedusă judecăţii.

În cauza 283/81, Cilfit şi Lanificio di Gavardo SpA, soluţionată prin hotărârea din 6-10-1982, CEJ (în prezent CJUE) a precizat care sunt circumstanţele şi factorii ce trebuie avuţi în vedere de instanţele naţionale (inclusiv de cele ale căror soluţii nu sunt supuse unei căi de atac) pentru a hotărî dacă sesizează sau nu instanţa Uniunii Europene cu solicitarea pronunţării unei hotărâri preliminare.

Astfel, concluzia Curţii în această cauză a fost că instanţele ale căror decizii nu mai pot fi atacate în dreptul intern nu sunt obligate să folosească procedura hotărârii preliminare, atunci când consideră că problema legată de interpretarea unor prevederi din Tratat, ridicată de una din părţile din proces, care solicită sesizarea CJUE cu o întrebare preliminară, nu este pertinentă, iar răspunsul la întrebare, oricare ar fi acesta, nu este concludent în soluţionarea litigiului.

Tot în jurisprudenţa CJUE s-a stabilit că instanţele naţionale sunt cele în măsură să aprecieze, în funcţie de particularităţile fiecărei cauze, atât asupra necesităţii unei întrebări preliminare în vederea soluţionării fondului litigiului, cât şi asupra pertinenţei întrebărilor adresate Curţii.

Astfel, chiar în Cauza Da Costa, Curtea de Justiţie a subliniat că "o instanţă naţională ale cărei decizii nu pot face obiectul unei căi de atac în dreptul intern trebuie, atunci când i se adresează o întrebare de drept comunitar, să îşi îndeplinească obligaţia de sesizare a Curţii de Justiţie, cu excepţia cazului în care constată că întrebarea adresată nu este pertinentă sau că dispoziţia comunitară în cauză a făcut deja obiectul unei interpretări din partea Curţii sau că aplicarea corectă a dreptului comunitar se impune cu o asemenea evidenţă încât nu mai lasă loc nici unei îndoieli rezonabile".

Aşadar, cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene se formulează doar în situaţia în care, în cursul unul litigiu aflat pe rol, se iveşte problema interpretării sau validităţii unei norme comunitare.

Prin urmare, instanţa naţională este cea care stabileşte relevanţa dreptului comunitar pentru soluţionarea litigiului aflat pe rol şi dacă cererea de adresare a unei întrebări preliminare este sau nu necesară.

Înalta Curte reţine că, în materie, Curtea de Justiţie a recunoscut instanţelor naţionale o marjă largă de apreciere a relevanţei unei hotărâri preliminare, iar instanţei naţionale îi revine obligaţia de a înainta o cerere preliminară doar atunci când consideră că există dubii în legătură cu aplicarea sau interpretarea unei norme comunitare.

Întrebarea ce se poate adresa de instanţa naţională vizează exclusiv probleme de interpretare sau validitate a dreptului comunitar, iar nu aspecte legate de dreptul naţional sau elemente particulare ale speţei deduse judecăţii.

Raportat la consideraţiunile şi reperele jurisprudenţiale mai sus expuse, cu certă valoare doctrinară, Înalta Curte reţine lipsa de pertinenţă dar şi de utilitate a întrebărilor propuse de recurenta reclamantă, fapt ce determină respingerea cererii de sesizare a CJUE formulată în cauză.

Constată Înalta Curte că, prin cererea de adresare a unei întrebări preliminare, recurenta-reclamantă susţine că, intimatul Consiliul Concurenţei ar fi acţionat cu exces de putere şi contrar principiului bunei administrări prin decizia de a declanşa o a doua investigaţie, în loc să extindă prima investigaţie din retailul alimentar, afectând drepturile recurentei, întrucât amenda impusă acesteia are ca bază o cifră de afaceri semnificativ mai ridicată.

Reţine Înalta Curte că, aspectele invocate de recurent nu pun o problemă de interpretare a dreptului Uniunii Europene, ci o problemă de aplicare a acestui drept, care este atributul instanţei naţionale.

Astfel, prin întrebările formulate, recurenta-reclamantă nu urmăreşte să obţină interpretarea unor reglementări europene, cu privire la care se presupune că ar avea un conţinut neclar, ci, în realitate, încearcă să determine interpretarea situaţiei de fapt din prezenta cauză de către instanţa europeană; redefinirea de către CJUE a unor concepte/principii din propria jurisprudenţă, iar nu interpretarea unor norme pretins neclare; oferirea unei dezlegări din partea CJUE privind conformitatea practicii autorităţii cu dreptul european.

În cazul de faţă, nu este vorba de o solicitare care să vizeze validitatea sau interpretarea normelor de drept european, recurenta-reclamantă urmărind, în esenţă, dezlegarea litigiului de către instanţa europeană, în condiţiile în care, Înalta Curte constată că speţa oferă suficiente elemente pentru ca instanţa supremă să fie în măsură să soluţioneze cauza prin aplicarea reglementărilor naţionale în acord cu dreptul Uniunii Europene.

Aşadar, din chiar modalitatea de formulare a întrebărilor preliminare, prin referire la aspecte de fapt aflate în dispută şi reciproc contestate de către părţi, asupra cărora instanţa naţională urmează a se pronunţa în litigiul principal, Înalta Curte reţine că recurenta-reclamantă tinde, în realitate, să obţină o "decizie de îndrumare" în soluţionarea în concret a cauzei de către instanţa naţională, din partea CJUE, ceea ce evident excedează competenţei acestei din urmă instanţe.

Conform prevederilor art. 267 TFUE şi ale jurisprudenţei în materie, CJUE are doar obligaţia interpretării normelor indicate de instanţa naţională, cu luarea în considerare a particularităţilor cauzei, fără însă a face vreo apreciere pe fondul demersului judiciar şi fără a pronunţa o hotărâre prin care să fie dezlegate chestiunile litigioase din cauză, aceste prerogative fiind în mod evident şi exclusiv atributul instanţei naţionale.

Faţă de aceste împrejurări de fapt şi de drept, având în vedere conţinutul întrebărilor preliminare propuse, care relevă aspecte ce intră în competenţa de analiză şi soluţionare a instanţei naţionale, Înalta Curte constată că dezlegarea prezentului recurs nu depinde de interpretarea ce ar urma să fie dată de CJUE.

Având în vedere soluţia de respingere dată cererii de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, cererea de suspendare a judecăţii, nu va mai fi analizată.

5. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa prin prisma motivelor de recurs invocate, a susţinerilor părţilor, a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte reţine că recursul este fondat, urmând a fi admis, în limitele şi pentru următoarele considerente:

Recurenta-reclamantă şi-a întemeiat recursul pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. - când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii; art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. - când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei; art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.- când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, atât în ceea ce priveşte sentinţa recurată, cât şi încheierile din data din data de 06.03.2020 şi 29.05.2020, atacate odată cu sentinţa.

Cu privire la criticile recurentei-reclamante întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. - când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, Înalta Curte constată că sunt nefondate, urmând a fi respinse.

În esenţă, subsumat acestui motiv de casare, recurenta-reclamantă a susţinut că, sentinţa recurată şi încheierea din 29.05.2020 sunt pronunţate cu încălcarea dispoziţiilor art. 10, 14 şi 254 alin. (5) C. proc. civ., prima instanţă negând dreptul A. de a-şi proba întocmai şi complet apărările - motiv de casare reglementat în art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Sentinţa recurată a fost pronunţată cu încălcarea/greşita interpretare şi aplicare a principiului egalităţii de tratament şi cu încălcarea/greşita interpretare şi aplicare a principiului dreptului la apărare, apreciindu-se nelegal că refuzul accesului A. la toate documentele din dosarul de investigaţie ar fi justificat. Curtea de Apel Bucureşti nu a motivat de ce a respins apărările A.. Încheierile din 06.03.2020 şi 29.05.2020 au fost date cu nesocotirea dreptului la apărare al A.. Sentinţa recurată este dată cu încălcarea/greşita interpretare şi aplicare a prevederilor art. 5 din Legea concurenţei nr. 21/1996 ("Legea concurenţei") şi a art. 101 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene ("Tratat") sub aspectul interpretării şi aplicării noţiunii de "standard de probă necesar pentru dovedirea încălcării regulilor de concurenţă" cu consecinţa încălcării şi a principiului in dubio pro reo - motive de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. .

Constată Înalta Curte că, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., are în vedere neregularităţi de ordin procedural şi care sunt sancţionate cu nulitatea prevăzută de art. 174 C. proc. civ.

Potrivit art. 174 C. proc. civ.:

"(1) Nulitatea este sancţiunea care lipseşte total sau parţial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerinţelor legale, de fond sau de formă. (2) Nulitatea este absolută atunci când cerinţa nerespectată este instituită printr-o normă care ocroteşte un interes public. (3) Nulitatea este relativă în cazul în care cerinţa nerespectată este instituită printr-o normă care ocroteşte un interes privat".

Nulitatea reprezintă principala sancţiune ce se răsfrânge asupra actelor de procedură care au fost aduse la îndeplinire cu nesocotirea dispoziţiilor legale.

Dispoziţiile art. 174 C. proc. civ. constituie dreptul comun în materia actelor de procedură. Textul vizează o singură ipoteză de nulitate: încălcarea formelor procedurale. Nulitatea prevăzută în art. 174 C. proc. civ. este condiţionată de producerea unei vătămări.

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, Înalta Curte reţine că, sentinţa şi cele două încheieri de şedinţă recurate au fost pronunţate cu luarea în considerare a dispoziţiilor legale referitoare la obligaţiile părţilor în desfăşurarea procesului - art. 10 C. proc. civ. cele referitoare la contradictorialitate, prevăzute de art. 14 C. proc. civ. şi cele referitoare la propunerea probelor şi rolul instanţei, prevăzute de art. 254 alin. (5) C. proc. civ., cu respectarea totodată, a principiilor fundamentale ale procesului civil, respectiv egalitatea şi dreptul la apărare, urmând a se detalia punctual motivarea cu privire la fiecare critică, subsumată acestui motiv de casare, odată cu analiza ce va fi făcută din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 Co dpr. civ. .

Referitor la critica din recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, Înalta Curte reţine că este neîntemeiată, astfel că o va respinge, având în vedere următoarele aspecte:

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, atât cu privire la sentinţa recurată, cât şi la încheierile care fac obiectul controlului judiciar, reţine Înalta Curte că au fost respectate prevederile art. 425 lit. b) din C. proc. civ., conform cărora hotărârea judecătorească trebuie să conţină "expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".

Recurenta a susţinut că, sentinţa recurată ar fi fost pronunţată fără să cuprindă motivele pe care se întemeiază, instanţa fondului "preluând apărările esenţiale ale pârâtei, fără a proceda la o motivare circumstanţiată la situaţia de fapt dedusă judecăţii, care să aibă în vedere argumentele dezvoltate de societate".

Înalta Curte constată că, art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. vizează, astfel cum rezultă din lectura sa, nemotivarea unei hotărâri judecătoreşti. În concepţia legiuitorului, nemotivarea constituie motiv de casare atunci când, nu se arată motivele pe care se sprijină hotărârea judecătorului, ori când cuprinde motive contradictorii sau numai motive străine de natura pricinii.

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, judecătorul fondului a analizat, în mod efectiv, atât argumentele acesteia, cât şi pe cele ale intimatului, şi a prezentat, în concret, în raport de natura cauzei, motivele de fapt şi de drept, care au format convingerea sa.

Nu în ultimul rând, Înalta Curte reţine că, în jurisprudenţa sa constantă, instanţa supremă a reţinut că, motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esenţă, de conţinut, aceasta trebuind să fie clară, concisă, concretă, în concordanţă cu probele şi actele de la dosar. Ca principiu, instanţa de judecată nu este obligată să răspundă tuturor argumentelor de fapt şi de drept care susţin cererea de chemare în judecată, ci poate să le analizeze global, printr-un raţionament juridic de sinteză, ori să analizeze un singur aspect considerat esenţial.

Sub acest aspect, din analiza considerentelor de fapt şi de drept cuprinse de sentinţa recurată şi de încheierile recurate, se reţine că, prima instanţă a respectat întrutotul exigenţele motivării acesteia, conform art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., recurenta având posibilitatea de a evalua conţinutul concret al acestora şi a-şi formula şi structura criticile de nelegalitate împotriva acestor considerentelor acestora.

Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. - când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, Înalta Curte reţine următoarele:

Sunt nefondate susţinerile recurentei cu privire la pretinsul exces de putere al Consiliului Concurenţei la declanşarea investigaţiei faţă de A. prin Ordinul nr. 482/2014.

Contrar celor susţinute de către recurentă, în mod pe deplin justificat, prima instanţă a reţinut că, la declanşarea investigaţiei vizate prin Ordinul nr. 482/2014, intimatul Consiliul Concurenţei şi-a exercitat în mod legal atribuţiile ce i-au fost încredinţate prin dispoziţiile Legii concurenţei nr. 21/1996.

Potrivit prevederilor art. 33 alin. (1) din Legea nr. 21/1996:

"Consiliul Concurenţei, potrivit atribuţiilor sale, dispune efectuarea de investigaţii, dacă există suficient temei de fapt şi de drept: a) din oficiu; (...) ", iar conform prevederilor art. 64 alin. (4) teza a II-a din lege, termenul de prescripţie va expira cel mai târziu în ziua în care se împlineşte perioada egală cu dublul termenului de prescripţie, aplicabil pentru săvârşirea încălcării în cauză, în situaţia în care Consiliul Concurenţei nu a impus niciuna dintre sancţiunile prevăzute de prezenta lege.

Astfel cum rezultă din textele legale precizate, Legea concurenţei nu conţine nicio reglementare în privinţa momentului la care autoritatea de concurenţă este obligată să declanşeze o investigaţie sau în privinţa duratei de desfăşurare a unei investigaţii, singurele condiţii impuse autorităţii de concurenţă vizând existenţa unui suficient temei de fapt şi de drept pentru declanşarea unei investigaţii, constatarea săvârşirii unei fapte anticoncurenţiale şi impunerea unei sancţiuni putând a se face de Consiliul Concurenţei oricând în cadrul termenului de prescripţie de 5 ani, dar nu mai târziu de 10 ani de la momentul săvârşirii faptei anticoncurenţiale.

Similar Comisiei Europene, pentru exercitarea competenţelor de investigare încredinţate prin Legea concurenţei şi prin Regulamentul nr. 1/2003, în scopul de a veghea la respectarea aplicării eficiente şi uniforme a prevederilor art. 101 şi art. 102 din TFUE în cadrul pieţei naţionale şi a pieţei interne, Consiliul Concurenţei beneficiază de o marjă de apreciere pentru a decide, mai întâi, dacă să facă uz de aceste competenţe atunci când acţionează din oficiu şi, în caz afirmativ, momentul potrivit pentru a face acest lucru, în cadrul unei singure proceduri sau a mai multor proceduri.

Aceste aspecte rezultă cu claritate chiar din jurisprudenţa invocată de recurentă, respectiv cauza T-91/11 InnoLux Corp. Împotriva Comisiei, unde la par. 136 şi 137 se reţin următoarele:

"Observaţii introductive

136 Trebuie arătat că, dacă jurisprudenţa referitoare la noţiunea de încălcare unică şi continuă permite Comisiei să investigheze printr-o singură procedură şi o singură decizie, în acelaşi timp, mai multe comportamente care ar fi putut fi investigate în mod individual, aceasta nu are drept consecinţă obligaţia Comisiei de a proceda astfel. Prin urmare, presupunând că pretinsa concertare dintre furnizorii japonezi de LCD-TV şi participanţii coreeni la înţelegerea vizată de decizia atacată constituie o încălcare a articolului 101 TFUE şi că această încălcare face parte din aceeaşi încălcare unică şi continuă care a fost constatată în decizia atacată, Comisia nu ar fi fost totuşi obligată să investigheze toate aceste comportamente în acelaşi timp.

137 Astfel, Comisia dispune de o putere de apreciere cu privire la întinderea procedurilor pe care le iniţiază. În această privinţă, potrivit jurisprudenţei, aceasta nu poate fi obligată să constate şi să sancţioneze toate comportamentele anticoncurenţiale şi instanţele Uniunii nu ar putea să se pronunţe - chiar dacă numai în scopul reducerii amenzii - cu privire la faptul că, în lumina probelor aflate la dispoziţia sa, Comisia ar fi trebuit să stabilească existenţa unei încălcări săvârşite de-a lungul unei anumite perioade şi de o anumită întreprindere (a se vedea în acest sens Tokai Carbon şi alţii/Comisia, citată anterior, punctele 369 şi 370)".

Prin urmare, potrivit celor reţinute în jurisprudenţă, chiar dacă ar fi vorba de o faptă unică şi continuă, situaţie care nu este incidentă în ceea ce priveşte faptele pentru care recurenta a fost sancţionată prin Decizia nr. 71/2018, contrar susţinerilor recurentei-reclamante, intimatul Consiliul Concurenţei, nu era obligat să investigheze toate aceste comportamente posibil anticoncurenţiale de fixare a preţului de revânzare în acelaşi timp şi în cadrul aceleiaşi proceduri. O astfel de concluzie este cu atât mai pertinentă cu cât trebuie să se aibă în vedere particularităţile pieţei de retail, piaţă pe care acţionează/au acţionat mai multe lanţuri de retaileri aflaţi în relaţie cu zeci sau sute de furnizori de bunuri de consum alimentare şi nealimentare.

Momentul la care autoritatea de concurenţă intră în posesia indiciilor privind săvârşirea unei fapte anticoncurenţiale nu este relevant. Existenţa în posesia autorităţii de concurenţă a unor indicii privind posibila săvârşire a unei fapte anticoncurenţiale nu semnifică faptul că autoritatea de concurenţă are şi probele necesare pentru a constata în privinţa persoanelor la care se referă săvârşirea unei fapte anticoncurenţiale la standardul legal impus. Autoritatea de concurenţă, în acord cu jurisprudenţa europeană, are dreptul de a declanşa o investigaţie pentru a verifica exactitatea sau pentru a completa indiciile şi informaţiile de care ar fi luat cunoştinţă în cursul unei investigaţii anterioare, în cazul în care aceste informaţii ar indica existenţa unor comportamente contrare normelor de concurenţă, ceea ce în speţă s-a realizat în cadrul investigaţiei declanşate prin Ordinul nr. 482/2014, prin desfăşurarea unor inspecţii la sediile întreprinderilor, solicitarea de informaţii. În acelaşi sens, în jurisprudenţa europeană (cauza T-655/11) s-au reţinut următoarele:

"56 în al treilea rând, trebuie să se observe că decizia de a scinda o procedură, care echivalează cu deschiderea uneia sau a mai multor noi proceduri de investigaţie, este de competenţa discreţionară a Comisiei în exercitarea prerogativelor care îi sunt conferite prin tratat în domeniul dreptului concurenţei (a se vedea în acest sens Hotărârea Dow Benelux/Comisia, punctele 17-19, Hotărârea Limburgse Vinyl Maatschappij şi alţii/Comisia, punctul 49 de mai sus, punctele 446-449, şi Hotărârea Tribunalului din 19 mai 2010, Wieland-Werke şi alţii/Comisia, T-11/05, nepublicată în Repertoriu, punctul 101).

57 Astfel, Comisia are dreptul de a disocia şi de a conexa procedurile din motive obiective (Hotărârea Tribunalului din 12 septembrie 2007, Prym şi Prym Consumer/Comisia, T-30/05, nepublicată în Repertoriu, punctul 64, şi Hotărârea Tribunalului din 13 iulie 2011, Polimeri Europa/Comisia, T-59/07, Rep., p. II-4687, punctul 100).

(...)

104 Or, din jurisprudenţa citată la punctele 54 şi 55 de mai sus rezultă că, deşi informaţiile obţinute de Comisie în timpul verificărilor nu trebuie utilizate în alte scopuri decât cele indicate în mandatul sau în decizia de verificare, nu se poate totuşi concluziona de aici că ar fi interzis Comisiei să iniţieze o procedură de investigaţie pentru a verifica exactitatea sau pentru a completa informaţii de care ar fi luat cunoştinţă întâmplător în cursul unei inspecţii anterioare, în cazul în care aceste informaţii ar indica existenţa unor comportamente contrare normelor de concurenţă din tratat, şi că, în cadrul unei astfel de noi investigaţii, Comisia are dreptul să solicite noi copii ale documentelor obţinute în cadrul primei investigaţii şi să le utilizeze ca mijloace de probă în cazul vizat de a doua investigaţie, fără ca dreptul la apărare al întreprinderilor în cauză să fie afectat de acest lucru."

Având în vedere aceste aspecte reţinute în jurisprudenţa europeană, afirmaţiile recurentei, potrivit cărora autoritatea de concurenţă ar fi acţionat cu exces de putere la declanşarea celei de a doua investigaţii nu pot fi primite.

Chiar din jurisprudenţa invocată de recurentă, respectiv cauza CMA CGM T-213/00, reiese că, odată declanşată o procedură de investigaţie aceasta nu poate fi prelungită excesiv:

"...Comisia nu poate să prelungească în mod nelimitat expunerea poziţiei sale şi, în scopul protejării securităţii juridice şi al asigurării protecţiei juridice adecvate, aceasta este obligată să adopte o decizie sau să emită o adresă formală, dacă aceasta a fost solicitată, într-un termen rezonabil (...)".

Sunt neîntemeiate susţinerile recurentei-reclamante, urmând a fi respinse, potrivit cărora, între cele două investigaţii ar exista identitate de faptă, de perioadă şi parţial de părţi investigate, întrucât recurenta A. nu este în situaţia în care împotriva sa s-ar fi declanşat mai multe proceduri de investigaţie pentru una şi aceeaşi faptă, săvârşită pe acelaşi teritoriu şi în aceeaşi perioadă de timp.

Prin Decizia nr. 13/2015, prin care a fost finalizată prima investigaţie, autoritatea de concurenţă a constatat următoarele fapte:

"- încălcarea art. 5 alin. (1) lit. a) din lege şi art. 101 alin. (1) din TFUE de către societatea K. S.R.L. şi furnizorii acesteia L. S.R.L., M. S.A., A. S.R.L. şi E. S.R.L., prin încheierea unor înţelegeri verticale anticoncurenţiale având ca obiect denaturarea şi împiedicarea concurenţei pe piaţă prin stabilirea preţului de vânzare şi/sau revânzare pentru produsele furnizorilor (art. 1).

- încălcarea art. 5 alin. (1) lit. a) din lege şi art. 101 alin. (1) din TFUE de către societatea N. S.R.L. şi furnizorii acesteia O. S.R.L., P. S.A., Q. S.A., R. S.R.L., M. S.A., E. S.R.L., S. S.R.L., T. S.A. prin încheierea unor înţelegeri verticale anticoncurenţiale având ca obiect denaturarea şi împiedicarea concurenţei pe piaţă prin stabilirea preţului de revanzare pentru produsele furnizorilor (art. 2).

- încălcarea art. 5 alin. (1) lit. a) din lege de către societatea N. S.R.L. şi furnizorii acesteia U. S.A., V. S.A., J. S.R.L., W. S.R.L., X. S.R.L., prin încheierea unor înţelegeri verticale anticoncurenţiale având ca obiect denaturarea şi împiedicarea concurenţei pe piaţă prin stabilirea preţului de revânzare pentru produsele furnizorilor (art. 3).

- încălcarea art. 5 alin. (1) lit. a) din lege şi art. 101 alin. (1) din TFUE de către societatea Y. S.R.L. şi furnizorii acesteia Z. S.A., Q. S.A., AA. S.A., A. S.R.L., BB. S.R.L., S. S.R.L., CC. S.R.L., T. S.A., prin încheierea unor înţelegeri verticale anticoncurenţiale având ca obiect denaturarea şi împiedicarea concurenţei pe piaţă prin stabilirea preţului de vânzare şi/sau revânzare pentru produsele furnizorilor (art. 4).

- încălcarea art. 5 alin. (1) lit. a) din lege de către societatea Y. S.R.L. şi furnizorii acesteia V. S.A., De DD. S.R.L., J. S.R.L., W. S.R.L., EE. S.A. prin încheierea unor înţelegeri verticale anticoncurenţiale având ca obiect denaturarea şi împiedicarea concurentei pe piaţă prin stabilirea preţului de vânzare şi/sau revânzare pentru produsele furnizorilor (art. 5).

- încălcarea art. 5 alin. (1) lit. a) din lege si art. 101 alin. (1) din TFUE de către societatea FF. S.R.L. şi furnizorii acesteia Q. S.A., E. S.R.L., A. S.R.L., prin încheierea unor înţelegeri verticale anticoncurenţiale având ca obiect denaturarea şi împiedicarea concurenţei pe piaţă prin stabilirea preţului de vânzare şi/sau revânzare pentru produsele furnizorilor (art. 6).

- încălcarea art. 5 alin. (1) lit. a) din lege de către societatea FF. S.R.L. şi furnizorii acesteia V. S.A., J. S.R.L., prin încheierea unor înţelegeri verticale anticoncurenţiale având ca obiect denaturarea şi împiedicarea concurenţei pe piaţă prin stabilirea preţului de vânzare şi/sau revânzare pentru produsele furnizorilor (art. 7)."

Prin urmare, faptele din cadrul primei investigaţii au fost considerate unice şi complexe în privinţa retailerilor ce au participat la acestea şi a furnizorilor acestora, strict pentru situaţia de fapt reţinută în Decizia nr. 13/2015, determinată de perioada analizată în aceasta, respectiv 2005-2009, perioadă pentru care s-a putut dovedi existenţa practicilor anticoncurentiale.

Aşadar, Decizia nr. 13/2015 se referă la fapte anticoncurenţiale săvârşite în perioada 2005-2009, astfel cum afirmă inclusiv recurenta, iar indiciile deţinute de Consiliul Concurenţei privind pe retailerii aflaţi în relaţie cu A., deşi se referă la aceeaşi perioadă, nu reprezintă şi probe ale încălcării constatate în sarcina recurentei în relaţia cu aceştia.

Astfel, inclusiv prin raportare la jurisprudenţa din cauza InnoLux invocată chiar de către recurenta A., Consiliul Concurenţei a acţionat în limitele competenţelor sale. Astfel, intimatul Consiliul Concurenţei nu deţinea probe suficiente pentru a finaliza analiza şi a acestor relaţii contractuale în cadrul primei investigaţii, ci doar nişte indicii privind posibile fapte anticoncurenţiale, care au fost verificate în cadrul celei de a doua proceduri, al cărei subiect au fost B., C. şi furnizorii, inclusiv recurenta.

Ţinându-se cont de situaţia concretă pe piaţa de retail pe care acţionează un număr însemnat de întreprinderi, atât ca furnizori, cât şi ca achizitori, nu se poate susţine că acţiunile recurentei pe această piaţă trebuie să fie considerate ca reprezentând o faptă unică şi continuă, pe care autoritatea de concurenţă ar fi ales să o trateze fragmentar şi fără un motiv obiectiv, procedând nelegal.

Consiliul Concurenţei are dreptul prevăzut de lege de a declanşa o procedură de investigaţie pentru a verifica anumite indicii privind posibile fapte anticoncurenţiale de care ia cunoştinţă în exercitarea atribuţiilor sale, mai ales atunci când acţionează din oficiu, având în vedere şi posibilitatea prevăzută de lege de a prioritiza cazurile pe care le instrumentează. De asemenea, Consiliul Concurenţei are dreptul, iar nu obligaţia, de a conexa sau de a disjunge procedurile pe care le instrumentează, pentru o mai bună administrare a activităţii sale, astfel cum rezultă din prevederile art. 13 din Regulamentul de funcţionare al Consiliului Concurenţei.

Declanşând o investigaţie privind posibila încălcare a prevederilor art. 5 din Legea concurenţei şi a prevederilor art. 101 TFUE de către recurenta A. şi retailerii B. şi C. prin fixarea preţurilor de revânzare, Consiliul Concurenţei, prin emiterea Ordinului nr. 482/2014, a acţionat în exercitarea atribuţiilor ce i-au fost încredinţate prin Legea concurenţei, autoritatea având dreptul de a declanşa, din oficiu, o investigaţie privind posibila săvârşire a unei fapte anticoncurenţiale, în exercitarea atribuţiilor ce i-au fost conferite de lege, la orice moment în cadrul termenului de prescripţie.

Odată declanşată o procedură de investigaţie, în interiorul termenului de prescripţie de 5 ani de la momentul săvârşirii unei fapte anticoncurenţiale, Consiliul Concurenţei trebuie să parcurgă etapele procedurale prevăzute de lege pentru a demonstra, la standardul legal impus, o practică anticoncurenţială, iar finalizarea investigaţiei se va face doar la momentul în care Consiliul Concurenţei a investigat cauza sub toate aspectele de fapt şi de drept.

Legea concurenţei prevede o procedură specifică de investigaţie care, fără a produce o vătămare a drepturilor subiecţilor săi, este necesar a se derula pe o perioadă de timp proporţională cu complexitatea cazului, singura limitare fiind impusă, de incidenţa termenului de prescripţie specială de 10 ani de la momentul epuizării faptei.

Faptul că recurenta a fost subiect al unei investigaţii declanşate de Consiliul Concurenţei şi că a fost sancţionată cu amendă raportată la un criteriu obiectiv prevăzut de lege, respectiv cifra de afaceri realizată în anul financiar anterior sancţionării, nu se datorează unei culpe sau unui abuz al Consiliului Concurenţei, acesta acţionând în limita competenţelor şi atribuţiilor încredinţate prin Legea concurenţei, ci propriei sale culpe, prin participarea la fapte anticoncurenţiale.

Sunt neîntemeiate criticile recurentei, potrivit cărora Consiliul Concurenţei nu ar fi declanşat la momentul oportun cea de a doua investigaţie şi că ar fi în culpă pentru pasivitate şi gestionarea ineficientă a resurselor umane, ţinând cont de următoarele aspecte: complexitatea celor două investigaţii, care au vizat retaileri şi sute de furnizori ai acestora; analiza a mii de documente contractuale şi a zeci de mii de promoţii; necesitatea de a finaliza într-un termen rezonabil prima investigaţie ce fusese declanşată în cursul anului 2009; echipele de investigaţie alocate fiecăreia din cele două proceduri, în condiţiile în care cele două proceduri nu au constituit obiectul exclusiv de analiză al acestora.

Prin urmare, sunt neîntemeiate susţinerile recurentei privind pretinsul exces de putere cu care ar fi acţionat Consiliul Concurenţei prin adoptarea Ordinului nr. 482/2014, întrucât ordinul de declanşare a investigaţiei a fost emis în mod legal, astfel cum în mod corect a reţinut şi instanţa fondului.

Sunt neîntemeiate susţinerile recurentei A. referitoare la pretinsa încălcare a principiului ne bis in idem.

În mod judicios a constatat judecătorul fondului că, nu poate fi reţinută încălcarea principiului ne bis in idem, întrucât nu este întrunită condiţia triplei identităţi de faptă, făptuitor şi interes juridic protejat.

Recurenta a susţinut că, prin Decizia Consiliului Concurenţei nr. 13/2015 şi prin Decizia Consiliului Concurenţei nr. 71/2018 sunt sancţionate în concret acte materiale ale unei singure contravenţii, aplicându-i-se două amenzi diferite, intimatul divizând artificial investigaţia asupra pieţei de retail alimentar în două investigaţii distincte, pentru perioade suprapuse de timp, ceea ce ar fi determinat dubla sancţionare a A. pentru o unică contravenţie, având în vedere, potrivit recurentei, identitatea de faptă (fixarea preţurilor de revânzare - RPM- în promoţii), (parţial) perioadă şi (parţial) părţi investigate sau cu privire la care s-au solicitat informaţii în cadrul primei investigaţi, fiind astfel, încălcat articolul 50 din Carta drepturilor fundamentale a UE:

"Dreptul de a nu fi judecat sau condamnat de două ori pentru aceeaşi infracţiune. Nimeni nu poate fi judecat sau condamnat pentru o infracţiune pentru care a fost deja achitat sau condamnat în cadrul Uniunii, prin hotărâre judecătorească definitivă, în conformitate cu legea".

Reţine Înalta Curte că, principiul ne bis in idem trebuie respectat în cadrul procedurilor care au drept scop aplicarea de amenzi din domeniul dreptului concurenţei. Acest principiu interzice, în domeniul concurenţei, ca o întreprindere să fie condamnată sau urmărită din nou pentru un comportament anticoncurenţial pentru care a fost sancţionată sau cu privire la care a fost declarată ca nefiind răspunzătoare printr-o decizie anterioară care nu mai poate fi atacată.

În mod constant în jurisprudenţa europeană, s-a reţinut că, incidenţa principiului ne bis in idem implică îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii: identitatea faptelor; identitatea contravenientului; identitatea interesului legal protejat.

Cu privire la identitatea faptelor, ca primă condiţie pentru a putea reţine incidenţa principiului ne bis in idem se reţin următoarele:

Perioada în care o înţelegere anticoncurenţială produce sau poate produce efecte (în cazul unei restricţii prin obiect), este un element esenţial al situaţiei de fapt. Înţelegerile sunt interzise şi sancţionate deoarece produc efecte anticoncurenţiale sau pot influenţa concurenţa în mod nefavorabil. Potrivit prevederilor din materia concurenţei, întreprinderile care participă la o înţelegere sunt sancţionate de către autorităţile de concurenţă întrucât comportamentul lor are ca obiect sau ca efect împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenţei.

Astfel, o restrângere sau denaturare a concurenţei nu poate fi apreciată în mod abstract, ci trebuie examinată în permanenţă prin raportare la un anumit teritoriu şi la o anumită perioadă.

În ceea ce priveşte condiţia privind identitatea faptelor, în opinia furnizată în cazul Toshiba C-17/10, Avocatul General a considerat că faptele identice sau faptele care sunt, în esenţă, aceleaşi ar trebui să fie singurul criteriu relevant pentru a constata existenţa unui "idem":

"trebuie să se reţină că, pentru determinarea noţiunii de idem, în sensul principiului non bis in idem, este relevantă doar identitatea actelor materiale, înţeleasă ca existenţa unui ansamblu de circumstanţe concrete indisolubil legate între ele. Cu alte cuvinte, este necesar să fie vizată aceeaşi situaţie de fapt sau o situaţie de fapt identică în esenţă", iar teritoriul şi perioada în care un cartel produce sau poate produce efecte sunt elemente esenţiale ale faptelor:

"128. Înţelegerile sunt interzise şi urmărite deoarece produc efecte anticoncurenţiale sau pot influenţa concurenţa în mod defavorabil. Potrivit articolului 81 alin. (1) CE [articolul 101 alin. (1) TFUE], întreprinderile care participă la o înţelegere sunt sancţionate de către autorităţile de concurenţă întrucât comportamentul lor are ca obiect sau ca efect împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenţei.

129. Dacă într-o cauză s-a urmărit sau a avut loc o astfel de împiedicare, restrângere sau denaturare a concurenţei, aceasta nu poate fi apreciată în mod abstract, ci trebuie examinată în permanenţă prin raportare la o anumită perioadă şi la un anumit teritoriu, deoarece acţiunea sancţionată în temeiul articolului 81 CE (articolul 101 TFUE) nu este consecinţa înţelegerii în sine, ci a punerii sale în aplicare. Prin aceasta, înţelegerea intervine şi modifică structura concurenţei, ceea ce, în final, se poate repercuta în mod negativ şi asupra consumatorilor de pe acel teritoriu la momentul respectiv.

130. Prin urmare, faptul material căruia i se aplică ulterior principiul non bis in idem, cuprinde întotdeauna, în legătură necesară cu o înţelegere, perioada şi teritoriul în care înţelegerea şi-a produs într-un mod anticoncurenţial efectele (aşa-numita restrângere a concurenţei "prin efect"), respectiv şi le-a putut produce (aşa-numita restrângere a concurenţei "prin obiect"). Acesta nu are legătură cu interesul legal protejat sau cu încadrarea juridică a situaţiei de fapt; dimpotrivă, efectele reale sau potenţiale ale unei înţelegeri sunt mai degrabă un element indispensabil al situaţiei de fapt, din cauza căruia întreprinderile participante la înţelegere sunt acuzate de o autoritate de concurenţă, după care nu mai pot fi acuzate a doua oară (non bis in idem).

131. Interdicţia dublei condamnări din dreptul Uniunii (principiul non bis in idem) împiedică, în Spaţiul Economic European, ca mai multe autorităţi de concurenţă sau mai multe instanţe să sancţioneze una si aceeaşi înţelegere din cauza efectelor sale anticoncurenţiale pe acelaşi teritoriu sau din aceeaşi perioadă. În schimb, principiul non bis in idem nu interzice în niciun caz ca, în cadrul SEE, mai multe autorităţi de concurenţă sau mai multe instanţe să sancţioneze restrângerile aduse concurenţei - intenţionate sau realizate - de una şi aceeaşi înţelegere pe teritorii sau în perioade diferite. [...]".

În acelaşi sens, s-a pronunţat şi CJUE în cazul Toshiba, preluând concluziile Avocatului General. Astfel, la par. 99 din hotărârea pronunţată în data de 14 februarie 2012 în cauza C-17/10 a reţinut că:

"99. Astfel, aspectul dacă întreprinderile au adoptat un comportament având ca obiect sau ca efect împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenţei nu poate fi apreciat în mod abstract, ci trebuie examinat în raport cu teritoriul, fie din cadrul Uniunii, fie din exteriorul acesteia, pe care comportamentul vizat a avut un asemenea obiect sau efect şi în raport cu perioada în care comportamentul vizat a avut un asemenea obiect sau efect".

Având în vedere cele prezentate anterior, în mod pe deplin justificat, prima instanţă a reţinut faptul că, pentru aplicarea principiului ne bis in idem este necesară îndeplinirea cumulativă a celor trei condiţii enumerate anterior, iar pentru îndeplinirea condiţiei privind identitatea faptelor este necesar ca acestea să vizeze acelaşi teritoriu si aceeaşi perioadă de timp.

În privinţa identităţii faptelor, în raport de cele expuse anterior, reţine Înalta Curte că, cele două condiţii privind teritoriul şi perioada de timp trebuie îndeplinite cumulativ.

Aşadar, sunt neîntemeiate, urmând a fi respinse susţinerile recurentei cu privire la identitatea de perioadă pentru fapta sancţionată prin Decizia nr. 13/2015 şi cea sancţionată prin Decizia nr. 71/2018.

În speţă, în ceea ce priveşte faptele săvârşite şi sancţionate prin Decizia nr. 71/2018 de furnizorul A., se constată că, nu este incident principiul ne bis in idem, cum în mod eronat susţine recurenta, întrucât faptele săvârşite de aceasta nu vizează aceeaşi perioadă ca cea sancţionată prin Decizia nr. 13/2015, neputând fi reţinută condiţia privind existenţa unei identităţi, după cum a reţinut şi judecătorul fondului.

Concluzionând, în raport de elementele concrete ale cazului, principiul ne bis in idem nu este aplicabil în cazul recurentei, nefiind îndeplinită cerinţa identităţii faptelor, întrucât faptele analizate vizează perioade diferite faţă de cele pentru care recurenta A. a fost sancţionată în investigaţia finalizată prin Decizia nr. 13/2015.

Identitatea de faptă între cele două decizii nu poate fi reţinută nici din perspectiva faptelor sancţionate, câtă vreme, prima decizie a reţinut un complex de înţelegeri anticoncurenţiale realizat pe două paliere (clauză RPM şi clauză promo), iar cea de a doua decizie a reţinut exclusiv clauze de tip RPM.

Complexul de înţelegeri verticale a avut ca obiect denaturarea şi împiedicarea concurenţei pe piaţa în cauza prin stabilirea preţului de vânzare şi revânzare pentru produsele furnizorilor. Societăţile stabileau preţul minim sau fix de vânzare la raft pentru produsele furnizate de furnizor în reţeaua de magazine respectiva şi/sau limitau preţul de livrare en-gross prin stabilirea (în mod indirect) a unor limite minime de preţ de vânzare către alţi clienţi ai furnizorului. În acest mod, furnizorul se obligă să nu reducă preţul de listă către alţi clienţi ai săi în perioada de promoţii derulate în anumite magazine, deci se obligă să nu vândă reţelelor de retail concurente cu reţeaua în care desfăşura promoţia sub un anumit nivel de preţ, pe care îl garanta reţelei în care desfăşura promoţia.

Nici condiţia privind identitatea de părţi nu este îndeplinită, întrucât, prima investigaţie vizează alte relaţii verticale, respectiv alţi retaileri în relaţie cu furnizorii acestora. Cu privire la recurenta-reclamantă A. s-a reţinut în prima investigaţie fapte anticoncurenţiale săvârşite în relaţie cu K., FF. şi Y., iar în cea de a doua investigaţie, recurenta A. a fost reţinută în relaţie cu B. şi C..

Recurenta interpretează în mod eronat, jurisprudenţa europeană din cauza Toshiba, când afirmă că CJUE analizează teritoriul şi perioada exclusiv pentru a delimita competenţa autorităţii naţionale de concurenţă de cea a Comisiei Europene. Or, această abordare este contrară celor reţinute în mod evident de CJUE în cauza Toshiba, respectiv pentru a determina existenţa condiţiei privind existenţa unui idem, prima condiţie pentru a reţine incidenţa principiului ne bis in idem.

Nefiind aceeaşi faptă prin raportare la durata reţinută în Decizia nr. 71/2018, reiese că intimatul Consiliul Concurenţei avea competenţa de a constata săvârşirea faptei anticoncurenţiale reţinute în această decizie.

Întrucât cele două condiţii privind identitatea faptelor şi a persoanelor nu sunt întrunite în cauză, Înalta Curte nu va mai analiza cea de-a treia condiţie privind identitatea interesului legal protejat, dat fiind faptul că, îndeplinirea acestora trebuie să fie cumulativă.

Prin urmare, principiul ne bis in idem nu este incident în speţă.

Sunt neîntemeiate susţinerile recurentei A. cu privire la pretinsa nerespectare a dreptului la apărare, urmând a fi respinse, avându-se în vedere următoarele aspecte:

În acord cu judecătorul fondului, Înalta Curte reţine că, dreptul la apărare al recurentei A. a fost asigurat şi respectat de către intimatul Consiliul Concurenţei, recurenta având acces la toate documentele aflate la dosarul cauzei pe baza cărora a fost propusă spre sancţionare.

Potrivit art. 45 alin. (3) din lege, Preşedintele Consiliului Concurenţei va permite părţilor în cauză consultarea dosarului şi obţinerea de copii şi/sau extrase ale actelor procedurii de investigaţie.

În ceea ce priveşte noţiunea de acces la dosar, Instrucţiunile privind regulile de acces la dosarul Consiliului Concurenţei, prevăd următoarele:

- Pct. 3 "În sensul prezentelor instrucţiuni, expresia «acces la dosar» semnifică accesul permis reprezentanţilor autorităţilor şi instituţiilor administraţiei publice centrale sau locale, persoanelor, întreprinderilor şi asociaţiilor de întreprinderi al căror comportament face obiectul raportului de investigaţie al Consiliului Concurenţei".

- Pct. 6 din aceleaşi Instrucţiuni, conform căruia, accesul la dosar este menit să asigure exercitarea efectivă a dreptului la apărare faţă de concluziile şi propunerile din raportul de investigaţie.

- Pct. 11 din Instrucţiuni, conform căruia destinatarii raportului de investigaţie trebuie să aibă posibilitatea de a cunoaşte informaţiile din dosar, astfel încât, pe baza acestora, să îşi poată face cunoscut, în mod efectiv, punctul de vedere cu privire la concluziile la care a ajuns echipa de investigaţie, exprimate în raportul de investigaţie, este edificator în ceea ce priveşte scopul acordării accesului la dosar.

Prin urmare, având în vedere dispoziţiile legale mai sus arătate, reiese că, scopul acordării accesului la dosar este de a permite întreprinderilor, al căror comportament face obiectul raportului de investigaţie, să îşi poată exercita efectiv dreptul la apărare în ceea ce priveşte concluziile şi propunerile din raport formulate în privinţa lor.

În acelaşi sens este şi jurisprudenţa europeană, respectiv, hotărârea pronunţată în cauza C-109/10 P Solvay S.A., în care s-au reţinut următoarele:

"53 Respectarea dreptului la apărare în cadrul unei proceduri desfăşurate în faţa Comisiei având ca obiect aplicarea în privinţa unei întreprinderi a unei amenzi pentru încălcarea normelor de concurenţă impune ca întreprinderii în cauză să i se fi oferit posibilitatea să îşi prezinte în mod eficient punctul de vedere asupra caracterului veridic şi pertinent al faptelor şi circumstanţelor invocate, precum şi asupra înscrisurilor reţinute de Comisie în susţinerea afirmaţiei sale privind existenţa unei încălcări a tratatului."

Astfel cum rezultă atât din legislaţia, cât şi din jurisprudenţa în materie, dreptul de acces la dosar nu se extinde asupra secretelor de afaceri şi asupra altor informaţii confidenţiale, accesul la acest tip de informaţii acordându-se doar în anumite condiţii.

Astfel, dreptul de acces la dosarul de investigaţie se acordă întreprinderilor al căror comportament face obiectul raportului de investigaţie, pentru ca acestea să îşi poată exercita efectiv dreptul la apărare în ceea ce priveşte concluziile şi propunerile din raport.

Verificarea de către instanţă a măsurii în care se putea aduce atingere dreptului la apărare al recurentei prin refuzul de acces la anumite documente confidenţiale se face strict prin raportare la natura încălcării constatate şi propuse a fi sancţionată prin raportul de investigaţie.

Instanţa de control judiciar constată că, accesul la dosar al recurentei s-a desfăşurat cu respectarea dispoziţiilor legale, astfel: recurenta A. a avut acces la dosarul cauzei, cu excepţia documentelor interne, a celor conţinând secrete de afaceri ale altor întreprinderi sau a altor documente confidenţiale, prin împuterniciţii GG. SCA, la data de 5.11.2018.

La data de 26.11.2018, recurenta a primit acces la informaţiile confidenţiale solicitate, conform Ordinului preşedintelui Consiliului Concurenţei nr. 1435/26.11.2018. Totodată, termenul de formulare a observaţiilor la raport a fost prelungit până la data de 3.12.2018.

Prin ordinul Consiliului Concurenţei nr. 1435/26.11.2018 s-a acordat societăţii A. accesul la adresele autorităţii către J. şi la rezumatul documentelor J.; s-a respins recurentei A. accesul la informaţii confidenţiale solicitate, aparţinând J. în relaţie cu B. si C., în conformitate cu dispoziţiile art. 45 alin. (4) din Legea concurenţei.

În speţă, accesul la dosar a fost acordat părţilor implicate conform prevederilor din Instrucţiunile privind regulile de acces la dosar. Consiliul Concurenţei a pus la dispoziţia fiecărui furnizor toate documentele care au stat la baza analizei cu privire la furnizorul în cauza, respectiv documente privind relaţia cu retailerul în raport cu care a fost reţinut şi propus spre sancţionare precum şi documentele altor furnizori ai retailerilor.

Versiunile neconfidenţiale ale informaţiilor dosarelor furnizorilor au fost accesate de recurenta A. în cadrul procedurii de acces la dosar într-o formă neconfidenţială pentru terţi, în mod similar cu versiunea pentru terţi realizată de recurentă pentru alţi furnzori la documentele aparţinând acestuia într-o formă confidenţializată, inclusiv în ceea ce priveşte capetele de tabel.

Ţinând cont de cele mai sus expuse, Înalta Curte constată că, instanţa de fond, în mod corect a reţinut că, autoritatea de concurenţă a dat curs tuturor solicitărilor recurentei privind dreptul de acces la dosarul de investigaţie, iar împrejurarea că răspunsurile primite nu împlinesc aşteptările acesteia, nu poate echivala cu faptul că recurenta nu a primit niciun răspuns la solicitările sale.

În ceea ce priveşte declanşarea investigaţiei în privinţa recurentei A., Înalta Curte reţine că, prin Ordinul 482 din 17.10.2014 a fost declanşată o investigaţie având ca obiect posibila încălcare a prevederilor art. 5 din Legea concurenţei, precum şi ale art. 101 TFUE de către B. S.A., C. S.A., D. S.A., H., I., J., E. S.R.L., A. S.R.L., precum şi de alţi furnizori ai retailerilor menţionaţi, pe piaţa comercializării de produse alimentare din România.

În speţa dedusă judecăţii, s-a acordat acces la documentele care se aflau la baza propunerilor şi concluziilor din raportul de investigaţie aferent fiecărei relaţii comerciale.

Prin urmare, informaţiile cu privire la formularele promoţionale aferente relaţiei dintre alţi furnizori şi alţi retaileri nu conduc la incriminarea/dezincriminarea recurentei în ceea ce priveşte săvârşirea faptei anticoncurenţiale reţinute în sarcina sa, neavând concludenţă în formularea apărărilor faţă de concluziile şi propunerile din Raportul de investigaţie.

În ceea de priveşte propunerile raportului de investigaţie, faţă de care recurenta A. avea interesul şi dreptul să se apere în faţa organului decizional al autorităţii de concurentă, se reţin următoarele:

Raportul de investigaţie a analizat o posibilă încălcare a regulilor de concurenţă pe piaţa de retail alimentar. Ca urmare a investigaţiei efectuate, s-a constatat că în perioada 2010-2016, între 3 reţele de magazine, respectiv fiecare dintre B., C. şi HH. şi 4 furnizori ai acestora, respectiv recurenta A., E., F. şi G. s-au încheiat înţelegeri anticoncurenţiale şi/sau practici concertate, prin care aceştia şi-au restricţionat comportamentul pe piaţă şi au stabilit, de comun acord, niveluri minime sau fixe ale preţurilor de vânzare către consumatorii finali.

În privinţa recurentei şi a celor doi retaileri, B. şi C., s-a constatat încălcarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea concurenţei nr. 21/1996, republicată, cu modificările şi completările ulterioare şi a art. 101 alin. (1) TFUE prin încheierea unor înţelegeri verticale şi/sau practici concertate anticoncurenţiale având ca obiect denaturarea şi împiedicarea concurenţei pe piaţă prin stabilirea preţului de revânzare pentru produsele furnizorilor în perioada 2010-2011 în relaţie cu B. şi 2010 în relaţie cu C..

Din raportul de investigaţie, reiese că, între fiecare dintre retailerii investigaţi şi furnizorii acestora s-au încheiat înţelegeri verticale şi/sau practici concertate anticoncurenţiale având ca obiect denaturarea si împiedicarea concurenţei pe piaţa în cauză prin stabilirea preţului de revânzare pentru produsele furnizorilor.

Aşadar, raportul a analizat şi a concluzionat cu privire la existenţa unor înţelegeri/practici concertate anticoncurenţiale între fiecare din cei 3 retaileri şi furnizorii săi, prin restricţionarea preţurilor de revânzare ale retailerilor prin clauze RPM.

Astfel, având în vedere considerentele prezentate mai sus, în mod corect a reţinut instanţa de fond că, accesul la dosar a fost acordat părţilor implicate, inclusiv recurentei, conform prevederilor din Instrucţiunile privind accesul la dosar, respectându-se următoarele principii:

- părţile au primit acces la toate documentele aflate la dosarul cauzei pe baza cărora au fost propuse spre sancţionare în raportul de investigaţie;

- fiecare retailer a primit acces la toate documentele furnizorilor în relaţie cu care a fost propus spre sancţionare în Raportul de investigaţie;

- părţile, atât retailerii, cât şi furnizorii, au primit acces atât la documentele cu caracter incriminator, cât şi la cele cu caracter dezincriminator, cu excepţia documentelor interne, a secretelor de afaceri şi a altor informaţii confidenţiale;

- retailerii nu au avut acces la documente aparţinând altor retaileri sau ale furnizorilor acestora. Furnizorii nu au avut acces la documente ale retailerilor în raport cu care nu au fost propuşi spre sancţionare şi nici la documentele furnizorilor respectivilor retaileri.

Analiza unei anumite relaţii verticale dintre un anumit retailer şi furnizorii acestuia s-a bazat pe documente ale părţilor din respectiva relaţie, celelalte documente, aparţinând altor retaileri, care vizau o altă relaţie verticală derulată cu alţi furnizori, neputând avea nici caracter incriminator, nici dezincriminator, astfel încât acestea nu puteau servi exercitării dreptului la apărare.

Prin urmare, dreptul la apărare al recurentei a fost respectat, susţinerile sale fiind neîntemeiate.

În acelaşi sens este şi jurisprudenţa CJUE -hotărârea pronunţată în cauza C-109/10 P Solvay S.A., care la par. 54, statuează:

"dreptul de acces la dosar presupune ca întreprinderii în cauză să i se acorde de către Comisie posibilitatea de a proceda la o examinare a tuturor înscrisurilor care figurează în dosarul de investigare şi care sunt susceptibile să fie pertinente pentru apărarea sa. Acestea cuprind atât înscrisurile incriminatoare, cât şi pe cele dezincriminatoare, sub rezerva secretelor comerciale ale altor întreprinderi, a documentelor interne ale Comisiei şi a altor informaţii confidenţiale".

Aşadar, contrar celor susţinute de recurenta A., pentru a-şi exercita dreptul la apărare o întreprindere trebuie să aibă acces la acele documente susceptibile să fie pertinente pentru apărarea sa, respectiv ca întreprinderea să îşi poată prezenta în mod eficient punctul de vedere asupra caracterului veridic şi pertinent al faptelor şi circumstanţelor invocate, precum şi asupra înscrisurilor reţinute de autoritate în susţinerea afirmaţiei sale privind existenţa unei încălcări a regulilor de concurenţă.

Faptul că la dosar se află alte informaţii nu conduce automat la ideea că acestea sunt susceptibile să fie utile pentru exercitarea dreptului la apărare al întreprinderii, mai ales în condiţiile în care relaţiile respective dintre alţi retaileri şi furnizorii lor puteau fi instrumentate ca proceduri administrative distincte, de sine stătătoare funcţie de fiecare relaţie retailer-furnizori.

Totodată, trebuie remarcat că prin toate solicitările, pe lângă accesul la anumite informaţii confidenţiale, acces ce s-a acordat recurentei prin Ordinul nr. 1435/2018, s-a solicitat accesul la dosarul cauzei, ceea ce s-a acordat.

Având în vedere toate considerentele expuse anterior, reţine instanţa de control judiciar că, nu pot fi primite susţinerile recurentei potrivit cărora autoritatea de concurenţă i-ar fi încălcat dreptul la apărare, prin "refuzul accesului la toate documentele din dosarul de investigaţie", documentele nefiindu-i necesare pentru stabilirea standardului probatoriu aplicabil întreprinderii.

Standardul probatoriu aplicat de autoritate cu privire la înţelegerea anticoncurenţială de fixare a preţului de vânzare la raft (RPM) propusă a se constata, prin raportul de investigaţie, în sarcina recurentei şi a retailerilor cu care aceasta era în relaţie şi constatată prin Decizia nr. 71/2018, rezultă exclusiv din documentele (formularele de promoţie, corespondenţa e-mail) aferente relaţiei contractuale dintre A. -B., respectiv A. - C., ce se regăsesc la dosarul de investigaţie şi la care recurenta a avut acces.

Prin urmare, autoritatea de concurenţă a pus la dispoziţia recurentei toate documentele aparţinând retailerilor în raport cu care aceasta a fost propusă spre sancţionare, documente cu privire la care avea dreptul şi interesul să se apere. Având în vedere că analiza unei anumite relaţii verticale dintre un anumit retailer şi furnizorii acestuia s-a bazat pe documente ale părţilor din respectiva relaţie, celelalte documente, aparţinând altor retaileri, care vizau o altă relaţie verticală derulată cu alţi furnizori, nu puteau avea nici caracter incriminator, nici dezincriminator, astfel încât acestea nu puteau servi exercitării dreptului la apărare.

În consecinţă, documentele puse la dispoziţia recurentei A. în cadrul procedurii de acces la dosar au permis exercitarea efectivă a dreptului la apărare, recurenta fiind în poziţia de a-şi realiza propria analiză pe baza documentelor furnizate de autoritatea de concurenţă.

Astfel, în mod corect a reţinut instanţa de fond că, prin acordarea accesului la dosar în modalitatea descrisă în Decizia nr. 71/2018, Consiliul Concurenţei a respectat dreptul la apărare al recurentei.

Sunt neîntemeiate criticile recurentei-reclamante A. cu privire la pretinsa nerespectare a principiului egalităţii de tratament.

În vederea respectării principiului legalităţii şi a principiului răspunderii personale, o întreprindere nu se poate folosi, sub apanajul unei presupuse nerespectări a principiului egalităţii de tratament, de o eventuală nelegalitate săvârşită în favoarea unei alte societăţi, ceea ce în fapt recurenta urmăreşte în prezentul dosar, deşi în privinţa relaţiei H. nu s-a comis de către Consiliul Concurenţei nicio nelegalitate.

Contrar susţinerilor recurentei, prin acordarea accesului la dosar în modalitatea descrisă pe larg în Decizia nr. 71/2018, Consiliul Concurenţei a respectat dreptul la apărare al acesteia, precum şi principiul egalităţii de tratament atât timp cât între cele două proceduri (cea finalizată cu emiterea Deciziei nr. 71/2018 şi cea în care a fost emis ordinul de închidere a investigaţiei privind H. şi furnizorii săi) există diferenţe esenţiale, cu consecinţa existenţei unor situaţii distincte, nicidecum identice, astfel cum reclamă principiul egalităţii de tratament a cărui încălcare este invocată de recurentă.

Documentele care au stat la baza practicilor reţinute ca fiind anticoncurenţiale prin Decizia nr. 71/2018 sunt documentele transmise de retailer, respectiv formularele care se regăseau în arhiva retailerului sau documentele obţinute de la furnizor, dar confirmate ca fiind transmise retailerului şi care conţineau promoţii derulate la raft.

Condiţiile avute în vedere pentru a demonstra o manifestare comună de voinţă a părţilor, pentru toate relaţiile şi practicile reţinute de decizie, au fost următoarele: formularele de promoţii se regăseau în arhiva retailerului, ceea ce proba faptul că documentul a fost retransmis de furnizor şi a ajuns la retailer, deci retailerul a luat cunoştinţa de propunerea furnizorului şi nu s-a distanţat public de invitaţia anticoncurenţială a furnizorului; formularele de promoţie se regăseau în arhiva furnizorului şi conţineau elemente care probau transmiterea acestor informaţii către retailer; fiecare promoţie înscrisă în formularele cu conţinut anticoncurenţial trebuia să se regăsească în documentul excel transmis de retailer, deci era realizată la raft şi asumată de retailer.

Doar promoţiile realizate la raft de retailer au fost considerate ca fiind acceptate de retailer în forma transmisă de furnizor, respectiv cu clauzele RPM, cu excepţia situaţiei în care acordul de voinţă al părţilor reieşea expres din corespondenţa purtată de părţi pe e-mail.

Aşadar, în ceea ce priveşte alte documente obţinute de autoritatea de concurenţă doar de la furnizori, acestea nefiind semnate de retailer şi/sau neavând nicio dovadă că acestea au ajuns în posesia retailerului, nu au fost considerate ca probând acordul de voinţă dintre furnizor şi retailer, retailerul fiind cel care trebuia sa deruleze promoţia la raft.

Documentele provenite exclusiv de la furnizori, pentru care nu se putea proba transmiterea către retailer, pentru că nu se regăseau în arhiva acestuia, nu au fost reţinute de autoritate, ele neconstituind probe ale încălcării.

Astfel fiind, între cele două situaţii, respectiv situaţia recurentei şi a celor doi retaileri împreună cu care a fost sancţionată prin Decizia Consiliului Concurenţei nr. 71/2018 şi situaţia retailerului H. şi a furnizorilor săi, există diferenţe esenţiale, cu consecinţa existenţei unor situaţii distincte, nicidecum identice, astfel cum reclamă principiul egalităţii de tratament.

Reiese că, verificarea legalităţii sancţionării recurentei este necesar a se realiza prin prisma situaţiei de fapt ce a fost constatată în sarcina întreprinderii, iar nu a celei referitoare la societăţi al căror comportament nu se circumscrie obiectului de analiză al actului administrativ dedus judecăţii.

Decizia nr. 71/2018 priveşte exclusiv sancţionarea retailerilor B., C., D. şi a furnizorilor A. S.R.L., E. S.R.L., F. şi G. S.R.L., pentru încălcarea art. 5 (1) din Legea concurenţei şi a art. 101 (1) din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene. Fiind o decizie de sancţionare a unor întreprinderi, aceasta trebuie motivată prin prisma constatărilor în acest sens.

Decizia nr. 71/2018 vizează doar societăţile menţionate anterior, prin urmare nu pot fi primite argumentele recurentei în sensul că s-ar încălca principiul egalităţii de tratament prin raportare la soluţia adoptată faţă de o altă întreprindere, soluţie care nu face obiectul Deciziei nr. 71/2018.

Prin urmare, dreptul la apărare al A. se exercită exclusiv prin raportare la fapta care i se impută, faţă de materialul probator care stabileşte încălcarea regulilor de concurenţă de către aceasta, iar nu prin raportare la situaţia unor alte societăţi şi a unor fapte nereţinute în decizie.

Prin urmare, nu pot fi primite susţinerile A. potrivit cărora Decizia Consiliului Concurenţei ar încălca principiul egalităţii de tratament, adoptând decizii diferite pentru recurentă în comparaţie cu alte părţi investigate.

Sunt neîntemeiate susţinerile recurentei A. privind nerespectarea termenului pentru transmiterea de observaţii la raportul de investigaţie

În acord cu judecătorul fondului, Înalta Curte constată că, termenul pentru transmitere a observaţiilor la raport a acoperit termenul minim de 30 de zile prevăzut de art. 45 alin. (1) din lege.

Astfel, raportul de investigaţie a fost comunicat recurentei la data de 29.10.2018, termenul final de formulare a observaţiilor fiind stabilit la data de 03.12.2018, astfel că, recurenta A. a beneficiat de termenul legal pentru depunerea unor observaţii la raportul de investigaţie.

Totodată, părţile, inclusiv recurenta, şi-au putut susţine observaţiile scrise la raportul de investigaţie şi în faţa Plenului Consiliului Concurenţei, în cadrul şedinţei de audieri din data de 6.12.2018, iar după acest moment au avut posibilitatea de a depune concluzii scrise.

Sunt neîntemeiate, urmând a fi respinse, susţinerile A. potrivit cărora Decizia nr. 71/2018 nu ar proba în mod corespunzător înţelegerea de fixare a preţurilor de revânzare în relaţie cu B. şi C..

Astfel, în mod legal a reţinut prima instanţă că actul administrativ contestat conţine toate elementele esenţiale care contribuie la stabilirea neechivocă, conform standardului de probă impus, a faptei anticoncurenţiale pentru care recurenta a fost sancţionată, prin identificarea tuturor aspectelor care au determinat incidenţa dispoziţiilor art. 5 alin. (1) din Legea concurenţei şi a art. 101 din Tratat, respectiv: existenta unei înţelegeri şi/sau practici concertate între A. şi retailerii B. şi C. (pct. 112-176 din decizie); natura anticoncurenţială a obiectului acestei înţelegeri şi/sau practici concertate verticale (pct. 385-431 din decizie), indicarea probelor pe care s-a fundamentat raţionamentul Consiliului Concurenţei, precum şi prezentarea modului în care acestea au fost analizate şi interpretate, aspecte care conduc la concluzia că decizia atacată este un act administrativ motivat; inexistenta unei cauze care să determine neincidenţa dispoziţiilor art. 5 alin. (1) din lege şi a art. 101 alin. (1); motivarea afectării comerţului dintre Statele Membre, ceea ce atrage incidenţa art. 101 alin. (1)TFUE (pct. 484-524 din decizie); poziţia Consiliului Concurenţei în privinţa observaţiilor formulate de părţile implicate, inclusiv de recurentă, faţă de concluziile raportului de investigaţie, cu indicarea motivelor pentru care respectivele susţineri nu au fost de natură a înlătura vinovăţia întreprinderilor (în special, în ceea ce o priveşte pe recurentă, pct. 538-544, 573-611, 614-626, 653-669, 685-690 din decizie); prezentarea procesului de individualizare a sancţiunii (pct. 745-772 din decizie).

Înalta Curte reţine că, intimata - autoritatea de concurenţă nu a constatat în sarcina A. existenţa mai multor contravenţii distincte, ci o singură faptă contravenţională, o înţelegere şi/sau practică concertată verticală anticoncurenţială având ca obiect denaturarea şi împiedicarea concurenţei pe piaţă prin stabilirea preţului de revânzare pentru produsele sale la rafturile retailerilor B. şi C..

Prin urmare, reiese că, decizia este motivată corespunzător în raport de cele constatate, respectiv sancţionarea recurentei pentru încălcarea prevederilor art. 5 din lege şi a art. 101 TFUE în relaţia cu cei doi retaileri, B. şi C..

Recurenta A. a susţinut că, autoritatea de concurenţă trebuia să furnizeze dovezi precise şi coerente pentru a susţine convingerea fermă că încălcarea a avut loc, iar Decizia nr. 71/2018 nu ar proba conform standardului de probă încălcarea reţinută.

Referitor la standardul de probă necesar pentru a constata o înţelegere/practică concertată, în mod constant în jurisprudenţă s-a reţinut că, autoritatea de concurenţă are obligaţia de a dovedi încălcările regulilor de concurenţă şi de a stabili elementele de probă adecvate în vederea demonstrării, corespunzător cerinţelor legale, a existenţei faptelor constitutive ale unei încălcări.

Contrar celor susţinute de către recurenta-reclamantă, probele avute în vedere de intimatul Consiliul Concurenţei, apreciate în ansamblul lor, constituie dovezi precise şi concordante care dovedesc la standardul legal impus, fapta anticoncurenţială săvârşită de recurenta A. în relaţia cu B., respectiv C., avându-se în vedere următoarele aspecte:

Referitor la politica comercială a B. şi C.:

Contrar sutinerilor recurentei, fiecare operator economic trebuie să îşi realizeze independent politica comercială pe o piaţă comună mai multor operatori. Chiar dacă această cerinţă de independenţă nu exclude un comportament inteligent şi legal pe piaţă al operatorilor economici, liberi să previzioneze evoluţia pieţei şi să se adapteze ca atare, ea interzice strict orice formă de contact, direct sau indirect, între agenţii de pe piaţă, al cărui obiect sau efect este ori de a influenţa comportamentul unei întreprinderi pe piaţă, ori de a releva propria strategie de acţiune a unei societăţi pe respectiva piaţă.

Din înscrisurile aflate la dosar, reiese că, magazinele din reţeaua B. nu erau independente, ci aplicau promoţiile negociate la nivel central de către B., cel puţin în anumite limite de preţ.

Faptul că, în sistemul B. exista şi o centralizare separată a preţurilor aplicate de magazine nu excludea faptul că acestea aveau şi nişte limite de acţiune impuse de achizitorii centrali, cel puţin pentru anumite promoţii.

Potrivit C., alegerea articolului care făcea obiectul promoţiei se făcea în funcţie de tema catalogului, sezonalitate, performanţa anterioară a produsului etc., iar în cazul promoţiilor naţionale organizate de furnizori, acestea erau implementate de C. indiferent de planul intern pentru promoţii avut în vedere în perioada respectivă.

Sunt neîntemeiate, urmând a fi respinse susţinerile recurentei-reclamante, potrivit cărora Consiliul Concurenţei nu ar fi demonstrat un acord de voinţă sub forma unei înţelegeri şi nicio practică concertată.

În practica şi jurisprudenţa europeană s-au reţinut, referitor la aplicarea art. 101 alin. (1) din Tratat, al cărui echivalent în legislaţia naţională este art. 5 alin. (1) din Legea concurenţei, următoarele principii de configurare a acordurilor anticoncurenţiale: pentru a exista o înţelegere în înţelesul normelor de concurenţă, este necesar şi suficient ca părţile să-şi fi exprimat intenţia comună de a se comporta pe piaţă într-un anumit mod; conceptul de înţelegere se centrează pe concursul de voinţă a cel puţin două părţi, forma în care aceasta se manifestă fiind neimportantă atât timp cât constituie expresia fidelă a intenţiei părţilor; nu este necesar ca înţelegerea să fie scrisă, nu sunt necesare formalităţi; este suficient ca o anumită prevedere să reprezinte expresia intenţiei părţilor de a se comporta pe piaţa în concordanţă cu termenii acesteia, fără ca respectiva prevedere să constituie un contract valid şi obligatoriu sub legea naţională; înţelegerea poate fi explicită sau poate fi dedusă din comportamentul părţilor.

Pentru a dovedi săvârşirea unei practici concertate nu trebuie probat concursul de voinţă necesar constatării înţelegerii, ci orice formă de contact (chiar redus) şi un minim consens, acesta din urmă stabilindu-se inclusiv în situaţia în care întreprinderile primesc informaţii despre activitatea comerciala a concurenţilor lor. Totodată, conceptul de practică concertată implică un comportament subsecvent şi o legătură de cauzalitate între cele două elemente, standardul de proba, asa cum se precizează în doctrina de specialitate, fiind unul specific.

Contrar susţinerilor recurentei, practicile concertate nu vizează exclusiv relaţiile orizontale, în acest sens fiind cele 4 cazuri ale Comisiei Europene finalizate în anul 2018, Cazurile COMP/40469 Denon&Marantz, COMP/40465 Asus, COMP/40182 Pioneer, COMP/40181 Philips.

Referitor la relaţia A.-B.:

Potrivit susţinerilor recurentei, corespondenţa pe care aceasta a purtat-o cu B. nu probează o înţelegere de fixare a preţului de revânzare la raft al B..

Contrar susţinerilor recurentei, reţine Înalta Curte că în cazul relaţiei A. - B., informaţiile au fost obţinute atât din răspunsurile recurentei A. şi B. la cererile de informaţii ale autorităţii, cât şi din inspecţia inopinată realizată la sediul celor două societăţi.

Astfel, recurenta A. a transmis la solicitarea Consiliului Concurenţei un set de formulare de promoţii încheiate cu B., unele dintre acestea, conţinând sintagma "preţ minim raft", acestea regăsindu-se la dosarul cauzei în format electronic. O parte dintre aceste documente au fost confirmate ca fiind transmise retailerului, prin intermediul altor documente, în principal corespondenţa de tip email între B. şi A..

Prin corespondenţa purtată, B. propunea furnizorului participarea la promoţiile aferente perioadei şi ataşa formulare de promoţie necompletate, care conţineau o coloană goală cu indicaţia "preţ minim de raft" sau evidenţiau promoţia. Majoritatea acestor formulare se regăsesc la dosar şi în forma completată de furnizor, inclusiv cu menţionarea preţurilor minime de raft.

Aceste documente probează faptul că relaţia dintre B. şi recurenta A., cel puţin cu referire la activitatea de promoţii, se derula astfel: dacă promoţia era iniţiată de B., acesta solicita furnizorului să confirme promoţia prin completarea unui formular de promoţie, care conţinea şi o coloană preţ minim de raft. Furnizorul confirma participarea la promoţie şi completa formularul pe care îl retransmitea retailerului, indicând şi limitele minime sub care preţurile de raft ale retailerului nu ar trebui să fie stabilite. Atunci când furnizorul era iniţiatorul promoţiei, B. revenea cu solicitarea de completare a formularului de promoţie.

Răspunsul recurentei A. a indicat formularele de promoţie ca fiind documentele care au stat la baza desfăşurării relaţiilor comerciale cu B., în perioada anterioară anului 2014.

Documentele regăsite la sediul recurentei întăresc faptul că politica acesteia era aceea de a implementa anumite preţuri de revânzare la rafturile retailerilor, deşi preţul de raft ar trebui să fie stabilit în mod independent de către retailer.

Referitor la relaţia recurenta A.-C.:

În ceea ce priveşte relaţia recurenta A. - C., au fost identificate 98 de promoţii pentru care cele două întreprinderi au agreat preţurile de revânzare minime la raft către consumatorul final, preţuri pe care C. ar fi trebuit să le stabilească în mod independent.

C. a recunoscut în totalitate fapta reţinută în sarcina sa de autoritatea de concurenţă.

Analiza derulării promoţiilor la raftul retailerului s-a realizat prin identificarea produselor înscrise în formularele de promoţie/emailuri în cadrul tabelului centralizator al retailerului care conţine toate promoţiile derulate de acesta la raft. Cele 98 de promoţii cu RPM au fost identificate ca fiind realizate la raft plecând de la data de început promoţie, aceasta considerându-se informaţia care stabilea începutul promoţiei la raft.

În urma analizei tuturor elementelor conţinute de documentul centralizator de promoţii, s-a constatat că, în 96 din totalul de 98 de cazuri de stabilire a preţurilor minime, reţeaua de magazine C. a respectat aceste limite de preţ şi a vândut către consumator la preţuri egale sau mai mari decât nivelul minim de preţ indicat de A.. Aşadar, C. şi recurenta-reclamantă A. au agreat asupra preţului final de vânzare, către consumatorul final, preţ care ar fi trebuit să fie stabilit în mod independent de către retailer.

Aşa cum reiese din corespondenţa dintre cele două societăţi, politica comercială a C. era aceea de a aplica o promoţie la raft după ce obţinea confirmarea furnizorului. Conform contractului cadru semnat de C. cu furnizorii, încheierea formularului de promoţie era consemnată în contract.

Din cele 98 de promoţii în care au fost stabilite preţurile minime la raft ale C., în 96 dintre acestea preţurile minime au fost respectate în practică, iar produsele C. au fost comercializate la un nivel de preţ egal sau mai mare decât preţul minim din formular.

În raport de cele reţinute mai sus, reiese că acordul de voinţă al întreprinderilor participante cu privire la restricţionarea preţurilor de revânzare a produselor recurentei A. a fost demonstrat fără echivoc de autoritatea de concurenţă.

Referitor la raţiunile economice pentru a implementa înţelegerea contrar susţinerilor recurentei A., intimatul Consiliul Concurenţei nu a incriminat activitatea comercială a recurentei, nici activitatea promoţională a acesteia, ci doar acele promoţii pentru care au fost stabilite preţuri minime de revânzare, interzise de legea concurenţei.

Dacă în cazul promoţiilor cu RPM furnizorul a considerat relevante doar anumite produse, acest aspect nu are legătură cu fapta constatată, deciziile asupra realizării promoţiilor raportându-se la strategia de marketing a fiecăruia dintre furnizori, pe baza intereselor lor de afaceri.

În cazul restricţionărilor de tip RPM nu trebuie demonstrată justificarea pentru care furnizorii optează pentru un produs sau pentru o gamă de produse în legătură cu care restricţionează libertatea distribuitorului la revânzarea produsului, tocmai pentru că experienţa a demonstrat că acest tip de restricţionare este nocivă în orice variantă, acesta fiind şi motivul pentru care astfel de practici au fost calificate ca restricţionări grave, prin obiect, ale normelor de concurenţă.

Aşa cum s-a reţinut în practica europeană, noţiunea de înţelegere are natură obiectivă. Motivele propriu-zise (şi intenţiile ascunse) care fundamentează comportamentul adoptat de părţi sunt nerelevante - Decizia Comisiei Europene în cazul COMP/E-3/36.700 - Industrial and Medical Gases, par 351 - Jurnalul Oficial nr. 84/2003 .

În cauză, a fost incriminat acordul anticoncurenţial de stabilire a unor preţuri minime/fixe prin formularele promoţionale, practică ce implica restrângerea libertăţii retailerului în stabilirea politicii de preţ şi a desfăşurării promoţiilor, în condiţiile în care negocierea dintre un furnizor şi un retailer cu privire la desfăşurarea unei anumite promoţii în reţeaua de magazine a retailerului respectiv trebuie să privească relaţia comercială dintre cele două parti implicate, fără să conţină restricţionări ale comportamentului retailerului în relaţia sa cu terţii.

În analiza obiectivului (scopului) pentru care a fost încheiat un acord anticoncurenţial, cerinţa de analiză vizează scopul obiectiv urmărit de acord, aşa cum s-a reţinut în hotărârea pronunţată de Curtea Europeană de Justiţie în soluţionarea unor întrebări preliminare privind noţiunea de "acord având ca obiect restrângerea concurenţei" - hotărârea din data de 20 noiembrie 2008, pronunţată în cauza C- 209/07.

Aşadar, în acord cu judecătorul fondului, constată Înalta Curte că, întrucât în sarcina recurentei A. se reţine existenţa unui înţelegeri şi/sau practici cu obiect anticoncurenţial, ponderea redusă a promoţiilor incriminate nu are nicio relevanţă din perspectiva existenţei încălcării prevederilor art. 5 din Legea concurenţei şi aart. 101 TFUE.

În prezenţa unei înţelegeri având obiect anticoncurenţial, numărul concret de promoţii cu RPM este lipsit de relevanţă, acest aspect ţinând de efectele concrete ale unei înţelegeri, efecte care, în cazul acordurilor restrictive "prin obiect", nu trebuie examinate. Obiectul anticoncurenţial al unui acord de fixare de preţ, în mod special capacitatea acordului menţionat de a produce efecte negative asupra pieţei, nu poate depinde de numărul concret de înţelegeri prin care s-a fixat preţul de revanzare efectiv.

Sunt neîntemeiate, urmând a fi respinse susţinerile recurentei, în sensul că, deşi autoritatea de concurenţă a reţinut în sacina sa o înţelegere şi/sau practică concertată constând în fixarea preţului de revanzare, ar fi trebuit să facă proba efectelor anticoncurenţiale.

Conform jurisprudenţei europene, s-a reţinut că "pentru a intra sub incidenţa interdicţiei prevăzute la articolul 101 alin. (1) TFUE, un acord trebuie să aibă "ca obiect sau efect împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenţei în cadrul pieţei interne".

Astfel, începând cu Hotărârea din 30 iunie 1966, LTM (56/65, Rec, p. 337), caracterul alternativ al acestei condiţii, indicat prin conjuncţia "sau", conduce la necesitatea de a analiza mai întâi însuşi obiectul acordului, ţinând seama de contextul economic în care acesta trebuie să fie aplicat.

Distincţia dintre "încălcarea prin obiect" şi "încălcarea prin efect" rezultă din împrejurarea că anumite forme de coluziune între întreprinderi pot fi considerate, prin însăşi natura lor, ca fiind dăunătoare pentru buna funcţionare a concurenţei - cauza C-209/07.

Aşadar, pentru a aprecia caracterul anticoncurenţial al înţelegerilor încheiate de recurentă, intimatul Consiliul Concurenţei a analizat corect, în acord cu jurisprudenţa europeană în materie, cuprinsul înţelegerii şi obiectivele pe care urmărea să le atingă, context în care a constatat că acordul face parte dintr-o categorie expres prevăzută la art. 101 alin. (1) TFUE, prezentând aşadar în mod intrinsec un grad de nocivitate, situaţie în care analiza contextului economic şi juridic ar putea fi efectuată marginal.

Cu toate acestea, în decizia a cărei anulare se solicită, autoritatea de concurenţă a realizat o analiză detaliată a contextului economic şi juridic. Astfel fiind, contrar susţinerilor recurentei, intimatul Consiliul Concurenţei a avut în vedere nu doar cuprinsul înţelegerii şi obiectivele pe care urmăreşte să le atingă, ci şi contextul economic şi juridic în care acestea se înscriu, în acord cu standardul impus, aşa cum în mod legal a reţinut şi prima instanţă.

În ceea ce priveşte criticile recurentei-reclamante referitoare la individualizarea sancţiunii, Înalta Curte reţine că, acestea sunt întemeiate în parte, şi ca atare, vor fi admise în mod corespunzător, avându-se în vedere următoarele considerente:

Conform art. 53 alin. (1) din Legea concurenţei nr. 21/1996, republicată, cu modificările şi completările ulterioare: "Constituie contravenţii şi se sancţionează cu amendă de la 0,5% la 10% din cifra de afaceri totală realizată în anul financiar anterior sancţionări următoarele fapte, săvârşite cu intenţie sau din neglijenţă de întreprinderi sau de asociaţii de întreprinderi: a) încălcarea prevederilor art. 5 şi 6 din prezenta lege, precum şi a prevederilor art. 101 şi 102 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (…)".

În art. 55 din Legea concurenţei sunt prevăzute criteriile generale în funcţie de care se individualizează sancţiunile prevăzute la art. 53 din lege, acestea fiind reprezentate de gravitatea şi durata faptei, criterii care au fost aplicate şi în speţa de faţă.

Legislaţia secundară adoptată în executarea legii aflate în discuţie este reprezentată de Instrucţiunile privind individualizarea sancţiunilor pentru contravenţiile prevăzute la art. 51 din Legea concurenţei nr. 21/1996.

În speţă, Plenul Consiliului Concurenţei a emis Decizia nr. 71/14.12.2018, prin care, printre altele, a constatat încălcarea dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea concurenţei nr. 21/1996 şi 101 alin. (1) din TFUE de către furnizorul A.., în relaţia cu distribuitorii B. şi C., concretizată prin încheierea unor înţelegeri verticale anticoncurenţiale, având ca obiect denaturarea şi împiedicarea concurenţei pe piaţă, prin stabilirea în mod direct sau indirect a preţurilor de revânzare pentru produsele furnizorilor. În temeiul dispoziţiilor art. 55 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 21/1996, Plenul Consiliului a sancţionat A. cu amendă contravenţională în cuantum de 5.984.053 RON, reprezentând 0,7% din cifra de afaceri totală realizată în anul 2017.

Recurenta-reclamantă A. a susţinut că fapta a fost în mod greşit încadrată de Consiliul Concurenţei ca fiind de gravitate medie.

Contrar susţinerilor recurentei, Înalta Curte reţine că fapta a fost în mod corect calificată de autoritatea de concurenţă ca încălcare de gravitate medie.

Astfel, potrivit prevederilor Cap. II, (B), pct. 7 din Instrucţiuni, în evaluarea gravităţii încălcării se iau în considerare, printre altele, natura faptei săvârşite, dimensiunea şi importanta pieţei relevante, cotele de piaţă cumulate ale tuturor întreprinderilor participante, impactul concret al încălcării pe piaţă, atunci când acesta poate fi măsurat.

Potrivit prevederilor Cap. II, secţiunea B, pct. 7. lit. b) din Instrucţiuni, în categoria faptelor de gravitate medie se încadrează restricţiile verticale prevăzute la art. 7 alin. alin. (4) lit. b) din lege, în care intra şi acordurile de restricţionare a preţurilor de revânzare, aşa cum este cel din prezenta cauză:

"b) fapte de gravitate medie - În această categorie se încadrează, de regulă, restricţiile pe orizontală sau pe verticală, dar a căror modalitate de realizare este mai complexă şi mai riguroasă decât în cazul celor de gravitate mică şi care au un impact mai mare pe piaţă, producând efecte pe zone întinse ale acesteia. În această categorie se includ, de regulă, şi restricţiile de natura celor prevăzute la art. 7 alin. (4) lit. b) din lege. (...)".

Or, art. 7 alin. (4) lit. b) pct. 1 din lege vizează acordurile dintre neconcurenţi care, în mod direct sau indirect, izolat ori în combinaţie cu alţi factori aflaţi sub controlul părţilor au ca obiect:

"restrângerea capacităţii cumpărătorului de a-şi stabili preţul de vânzare, fără a aduce atingere posibilităţii furnizorului ele a impune un preţ de vânzare maxim sau de a recomanda un preţ de vânzare, cu condiţia ca acestea din urmă să nu fie echivalente cu un preţ de vânzare fix ori minim stabilit in urma presiunilor exercitate de una dintre părţi sau a măsurilor de stimulare practicate de aceasta".

Prin urmare, fapta anticoncurenţială reţinută în sarcina recurentei-reclamante A., constând în fixarea directă a preţurilor de revânzare, se încadrează în clasa încălcărilor de gravitate medie, potrivit prevederilor exprese ale Instrucţiunilor privind individualizarea sancţiunilor.

Referitor la criticile recurentei-reclamantei în sensul că, instanţa de fond a interpretat şi a aplicat greşit normele referitoare la principiul proporţionalităţii, prin respingerea aplicării unor circumstanţe atenuante suplimentare, Înalta Curte reţine că sunt întemeiate în parte, urmând a fi admise în mod corespunzător, ţinând cont de următoarele aspecte:

În primul rând, reţine Înalta Curte că, în mod corect, instanţa de fond a confirmat, că acestea ar putea fi considerate împrejurări de natura circumstanţelor atenuante enumerate expres de prevederile Instrucţiunilor. Instanţa de fond a respins aplicarea circumstanţelor atenuante, pe motiv că, în cazul recurentei-reclamante A., nu sunt îndeplinite condiţiile pentru acordarea lor şi nu pe motiv că acestea nu ar putea fi considerate circumstanţe atenuante în sensul regulilor în materie.

Ca atare, vor fi repinse ca nefondate susţinerile recurentei-reclamante, potrivit cărora, sentinţa recurată este dată cu încălcarea prevederilor art. 53 din Constituţia României şi cele ale art. 5 alin. (5) din O.G. nr. 2/2001.

Aşa cum s-a reţinut anterior, individualizarea sancţiunilor se face ţinând seama de gravitatea şi durata faptei, iar prin instrucţiunile adoptate de către Consiliul Concurenţei se stabilesc şi celelalte elemente în funcţie de care se face individualizarea sancţiunilor, precum şi gradarea pe tranşe a acestora.

Referitor la circumstanţa atenuantă suplimentară în beneficiul recurentei-reclamante A. respectiv, absenţa beneficiilor economice care să fi rezultat din fapta reţinută, Înalta Curte reţine că se justifică şi îşi găseşte pe deplin aplicare în cazul acesteia, contrar celor reţinute de către instanţa de fond.

Instanţa de fond a respins reţinerea acestei circumstanţe atenuante, arătând, în esenţă, că impunerea preţurilor era în beneficiul furnizorului, din moment ce, asigurându-se că preţurile retailerului nu scad sub un anumit nivel, furnizorul împiedica un retailer concurent să solicite o scădere a preţurilor de listă, protejându-şi, astfel, propria marjă de distribuţie.

Contrar acestei concluzii a instanţei de fond, faţă de specificul activităţii recurentei-reclamante şi a ponderii extrem de reduse a faptelor reţinute în practica sa comercială, nu se poate considera că, recurenta-reclamantă A. şi-a asigurat o marjă de distribuţie mai mare sau ca a împiedicat în vreun fel retailerii concurenţi să solicite o scădere a preţurilor de listă.

Prin urmare, reţine Înalta Curte că, în considerarea faptului că la impunerea unei amenzi se au în vedere avantajele părţilor reţinute ca încălcând legea, absenţa beneficiilor este o împrejurare de natură să imprime faptei un caracter atenuat, aceasta fiind aşadar o circumstanţă atenuantă care se justifică în aplicarea în cazul recurente-reclamante.

În ceea ce priveşte celelate circumstanţe atenuante suplimentare, invocate de către recurenta -reclamantă, respectiv, durata excesivă a procedurii; încetarea faptelor reţinute în contextul intervenţiei Consiliului Concurenţei; inexistenţa efectelor negative asupra pieţei relevante; fapta reţinută a fost rezultatul unei simple neglijenţe, Înalta Curte reţine, contrar susţinerilor recurentei-reclamante că nu îşi găsesc aplicarea în cazul acesteia, pentru următoarele considerente:

În mod legal nu a fost reţinută circumstanţa atenuantă constând în durata excesivă a procedurii, ţinându-se cont de complexitatea cauzei şi analiza desfăşurată în cadrul investigaţiei, care nu a privit doar comportamentul A., ci şi al frunizorilor săi.

Circumstanţa atenuantă referitoare la stoparea practicilor incriminate, imediat ce autoritatea de concurenţă a intervenit, nu a fost reţinută în mod legal, deoarece, acţiunea părţilor ce invocă această împrejurare trebuie să fie legată în mod direct de acţiunea autorităţii de concurenţă. În speţă, faptele pentru care a fost sancţionată recurenta au încetat anterior declanşării investigaţiei finalizate prin Decizia nr. 71/2018.

În mod corect s-a reţinut prin sentinţa recurată că, faptele pentru care recurenta A. a fost sancţionată nu au fost săvârşite din neglijenţă, deoarece aceasta are implementat la nivel intern un program de conformare cu regulile de concurenţă, pentru care a beneficiat de o reducere a cuantumului amenzii, iar derularea acestui program ar fi trebuit să prevină neglijenţa.

Referitor la inexistenţei efectelor negative asupra pieţei relevante, reţine Înalta Curte că, în mod corect, Consiliul Concurenţei nu a reţinut această împrejurare drept circumstanţă atenuantă deoarece înţelegerile de tip RPM analizate au şi fost aplicate în practică, în majoritatea cazurilor.

Concluzionând, Înalta Curte urmează a reduce cuantumul amenzii aplicate prin Decizia Consiliului Concurenţei nr. 71/14.12.2018, la 0,5% din Cifra de Afaceri totală realizată în anul financiar 2017, amenda astfel individualizată, respectând principiul proporţionalităţii şi obţinerea efectului disuasiv, preventiv şi punitiv al sancţiunii.

În ceea ce priveşte criticile recurentei-reclamante referitoare la încheierile de şedinţă pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti în data de 06.03.2020 şi 29.05.2020, Înalta Curte reţine că sunt nefondate, urmând a fi respinse, pentru cele ce urmează:

Susţinerile invocate în cererea de recurs privind încheierile de şedinţă din data de 06.03.2020 şi data de 29.05.2020 au vizat încuviinţarea probatoriului solicitat în cauză, recurenta arătând că, "instanţa ar fi limitat fără temei dreptul A. de a propune şi administra probele necesare pentru dovedirea apărărilor sale, acestea fiind pronunţate cu nesocotirea art. 10 (obligaţiile părţilor în desfăşurarea procesului), art. 14 (contradictorialitatea) şi art. 254 alin. (5) (propunerea probelor) C. proc. civ., fiind totodată si nemotivate".

Contrar susţinerilor recurentei, reţine Înalta Curte că, la termenul de judecată din data de 29 mai 2020, în conformitate cu dispoziţiile instanţei din încheierea pronunţată în şedinţa publică din data de 6 martie 2020, intimatul a depus înscrisurile solicitate prin Nota de probe formulată de recurentă şi încuviinţate de instanţă.

Astfel, intimatul Consiliul Concurenţei a pus la dispoziţia fiecărui furnizor toate documentele care au stat la baza analizei ce privea întreprinderea respectivă, în relaţie cu retailerul sau cu retailerii în raport cu care a fost propusă spre sancţionare. Totodată, a pus la dispoziţia fiecărui retailer toate documentele aparţinând furnizorilor în raport cu care retailerul a fost propus spre sancţionare, precum şi documentele altor furnizori ai retailerilor respectivi.

Analiza unei anumite relaţii verticale dintre un anumit retailer şi furnizorii acestuia s-a bazat pe documente ale părţilor din respectiva relaţie, celelalte documente, aparţinând altor retaileri, care vizau o altă relaţie verticală derulată cu alţi furnizori, neputând avea nici caracter incriminator, nici dezincriminator, astfel încât acestea nu puteau servi exercitării dreptului la apărare.

Aşadar, documentele puse la dispoziţia părţilor în cadrul procedurii de acces la dosar au permis exercitarea efectivă şi deplină a dreptului la apărare, acestea având posibilitatea de a-şi realiza propriile analize pe baza documentelor furnizate de autoritatea de concurenţă.

Cu privire la documentaţia care a stat la baza emiterii Deciziei nr. 71/2018 şi a Ordinului nr. 482/2014 (pct. A din Nota de probe), reţine Înalta Curte că, intimatul Consiliul Concurenţei a depus această documentaţie pe suport optic (DVD), împreună cu întâmpinarea formulată în cauză în primă instanţă, precum şi la termenul de judecată din data de 31.01.2020.

Potrivit art. 1 al Deciziei nr. 71/2018, recurenta a fost sancţionată pentru încălcarea art. 5 alin. (1) lit. a) din lege şi/sau 101 alin. (1) din TFUE prin încheierea unor înţelegeri verticale/practici concertate anticoncurenţiale în relaţia cu B. şi C..

Prin urmare, Decizia nr. 71/2018 priveşte exclusiv sancţionarea a 7 întreprinderi, respectiv retailerii B., C. şi D. şi furnizorii E., A., G. şi F. pentru încălcarea art. 5 alin. (1) din Legea concurenţei şi a art. 101 alin. (1) din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene, fiind motivată corespunzător prin prisma constatărilor în acest sens.

Totodată, examinarea legalităţii deciziei contestate trebuie să se facă exclusiv din perspectiva aspectelor şi considerentelor de fapt şi de drept reţinute de autoritate în această decizie, faţă de recurenta A..

Anularea Deciziei nr. 71/2018 solicitată de recurentă nu s-ar putea dispune prin raportare la soluţia reţinută de Consiliul Concurenţei faţă de alte relaţii contractuale, relaţii comerciale ce au fost sau nu vizate de actul administrativ a cărui anulare se solicită.

Cu privire la Nota Direcţiei Bunuri de Consum S-298/09.10.2014 de declanşare a investigaţiei (pct. B din Nota de probe), se constată că, aceasta include indiciile care au stat la baza declanşării investigaţiei autorităţii de concurenţă, inclusiv în legătură cu alte părţi implicate, altele decât A..

Recurenta nu poate avea acces la Nota de declanşare a investigaţiei în forma în care a fost adoptată, ci la o variantă confidenţializată a acesteia. Aşadar, recurenta nu trebuie să aibă acces la informaţii referitoare la alte relaţii comerciale, respectiv alţi retaileri concurenti/alti furnizori ai acestor retaileri şi informaţiile din cadrul subcapitolului "Cazuri speciale", toate aceste informaţii vizând întreprinderi/relaţii comerciale care nu au făcut obiectul investigaţiei şi care nu se referă la recurentă.

În raport de cele reţinute anterior, reiese că, în mod judicios, prima instanţă a constatat că, intimatul Consiliul Concurenţei a depus Nota Direcţiei Bunuri de Consum S-298/09.10.2014 în formă confidenţială, în plic sigilat, exclusiv pentru uzul instanţei, iar pentru recurentă varianta neconfidenţială a Notei.

Intimatul a depus, totodată, documentele care au reprezentat indicii pentru declanşarea investigaţiei, respectiv documente ale furnizorilor care au fost reţinuţi în relaţie cu aceiaşi retaileri pentru care a fost reţinută şi recurenta (documente A. şi documente E.).

Referitor la corespondenţa Consiliului Concurenţei cu H. referitoare la stabilirea preţurilor pentru A. (pct. C din Nota de probe), constată Înalta Curte că, autoritatea de concurenţă a identificat şi a depus la dosarul cauzei cererea de informaţii nr. x/29.05.2015, care conţine o solicitare cu privire la totalitatea promoţiilor cu furnizorii H. şi răspunsul nr. x/03.07.2015. Tabelul ataşat conţine doar promoţiile H.-A., promoţiile derulate cu alţi furnizori fiind confidenţiale, acestea conţinând elemente considerate secrete de afaceri de tip preţ de achiziţie şi preţ de vânzare la raft. Totodată, intimatul a depus ordinul nr. 1500/14.12.2018 de închidere a investigaţiei.

La termenul din 26 iunie 2020, în conformitate cu dispoziţiile instanţei din încheierea pronunţată în şedinţa publică din data de 29 mai 2020, intimatul Consiliul Concurenţei a depus documentaţia care a stat la baza emiterii Deciziei nr. 71/2018 şi a Ordinului nr. 482/2014 în privinţa relaţiilor comerciale sancţionate prin decizie, precum şi exemple de formulare de promoţie H.-A..

Potrivit prevederilor art. 13 din Legea nr. 554/2004, intimatul are obligaţia de a depune întreaga documentaţie care a stat la baza emiterii actului administrativ, strict legat de obiectul dosarului şi persoana recurentei-reclamante, concluzie întărită şi de faptul că, în ipoteza admiterii acţiunii promovate, instanţa va dispune anularea parţială a actului contestat, respectiv în ceea ce o priveşte pe recurenta-reclamantă, iar nu anularea în întregime a actului. Prin urmare, distincţia între acte/documente care au stat la baza actului administrativ atacat/deciziei atacate şi documente colectate/obţinute în cadrul investigaţiei de către autoritatea de concurenţă, nu este nicidecum o distincţie artificială, aşa cum pretinde în mod eronat recurenta-reclamantă A..

Contrar celor susţinute de către recurenta-reclamantă, documentele referitoare la relaţia H. -furnizori nu pot proba netemeinicia Deciziei nr. 71/2018 în privinţa A., nefiind prin urmare probe concludente şi utile recurentei.

Astfel, depunerea înscrisurilor aferente relaţiei comerciale dintre H. şi furnizorii săi, înscrisuri care nu au stat la baza Deciziei nr. 71/2018, nu pot prezenta relevanţă pentru recurentă nici din perspectiva unei eventuale încălcări a principiului egalităţii de tratament, astfel cum pretinde aceasta, în condiţiile în care recurenta A. nu a adus dovezi exoneratoare privind propria sa faptă, în acelaşi sens fiind şi jurisprudenţa europeană şi naţională în materie.

Prin urmare, în considerarea faptului că răspunderea contravenţională a recurentei a fost atrasă pe baza materialului probator administrat de autoritate în ceea ce o priveşte pe aceasta, rezultă că legalitatea concluziilor deciziei contestate este necesar să fie apreciată de instanţă prin raportare la acest material probator, iar nu pe baza unor înscrisuri străine de cauză, extrinseci Deciziei nr. 71/2018, înscrisuri ce nu stau la baza acestui act administrativ.

Aşadar, susţinerile recurentei-reclamante potrivit cărora sentinţa şi încheierile de şedinţă din 6 martie 2020 şi 29 mai 2020 ar fi fost pronunţate de prima instanţă cu nesocotirea art. 10, 14 şi 254 alin. (2) C. proc. civ., a principiilor egalităţii de tratament şi dreptului la apărare sunt neîntemeiate, fiind contrazise de împrejurările concrete ale cauzei.

În raport de aspectele de fapt şi de drept învederate mai sus, reţine Înalta Curte că, aspectele invocate de recurenta-reclamantă prin cererea de recurs sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, care nu reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză.

6. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul formulat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva încheierilor de şedinţă din 6 martie 2020 şi din 29 mai 2020 ale Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Va admite recursul formulat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 1282 din 8 decembrie 2020 a aceleiaşi instanţe.

Va casa în parte sentinţa recurată şi, în rejudecare:

Va admite în parte acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenţei.

Va reduce cuantumul amenzii aplicate prin Decizia Consiliului Concurenţei nr. 71/14.12.2018 la suma de 4.274.323 RON, reprezentând 0,5% din Cifra de Afaceri totală realizată în anul financiar 2017, amenda astfel individualizată, respectând principiul proporţionalităţii şi obţinerea efectului disuasiv, preventiv şi punitiv al sancţiunii.

Va respinge în rest acţiunea reclamantei.

Va obliga Consiliul Concurenţei la plata sumei de 40.815 RON către reclamanta A. S.R.L. reprezentând cheltuieli de judecată pentru fond şi recurs, constând în 40.665 RON onorariu avocaţial, redus conform art. 453 alin. (2) C. proc. civ., şi 150 RON taxă judiciară de timbru.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene formulată de recurenta A. S.R.L..

Respinge recursul formulat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva încheierilor de şedinţă din 6 martie 2020 şi din 29 mai 2020 ale Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Admite recursul formulat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 1282 din 8 decembrie 2020 a aceleiaşi instanţe.

Casează în parte sentinţa recurată şi, în rejudecare:

Admite în parte acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenţei.

Reduce cuantumul amenzii aplicate prin Decizia Consiliului Concurenţei nr. 71/14.12.2018 la suma de 4.274.323 RON, reprezentând 0,5% din Cifra de Afaceri totală realizată în anul financiar 2017.

Respinge în rest acţiunea reclamantei.

Obligă Consiliul Concurenţei la plata sumei de 40.815 RON către reclamanta A. S.R.L. reprezentând cheltuieli de judecată pentru fond şi recurs, constând în 40.665 RON onorariu avocaţial, redus conform art. 453 alin. (2) C. proc. civ., şi 150 RON taxă judiciară de timbru.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 24 noiembrie 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.