Whether inferring late-payment penalties from statutory delegation to regulate tax collection exceeds legislative competence in administrative normative acts

Şedinţa publică din data de 24 noiembrie 2022

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, la data de 8 decembrie 2020, sub nr. x/2020, reclamanta A. S.R.L. a solicitat instanţei, în temeiul art. 1 şi art. 8 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, ca prin hotărârea ce o va pronunţa în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, să dispună anularea parţială a Hotărârii Guvernului nr. 1502/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice privind cuantumul tim­brului monumentelor istorice şi modalităţile de percepere, încasare, virare, uti­lizare şi evidenţiere a sumelor rezultate din aplicarea acestuia, respectiv anula­rea parţială art. 1, a art. 4 lit. a) şi a) art. 10 alin. (1) din Normele metodologice, cu cheltuieli de judecată.

2. Încheierea din 7 aprilie 2021 şi sentinţa pronunţată de prima instanţă.

Prin încheierea din 7 aprilie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2020, Curtea de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal a constatat, în ceea ce priveşte calificarea cererii de intervenţie formulată de Institutul Naţional al Patrimoniului, că respectiva cerere de intervenţie are natura juridică a unei cereri de intervenţie accesorie şi a calificat-o ca atare.

Totodată, deliberând asupra admisibilităţii în principiu a cererilor de intervenţie accesorie formulate de Ministerul Culturii şi Institutul Naţional al Patrimoniului, a constatat admisibilitatea ambelor cereri în baza art. 64 C. proc. civ.

De asemenea, a respins ca nefondată excepţia inadmisibilităţii acţiunii pentru neîndeplinirea procedurii prealabile, invocată de pârâtul Guvernul României; a încuviinţat pentru reclamantă şi pentru Institutul Naţional al Patrimoniului proba cu înscrisurile depuse la dosar şi a amânat pronunţarea la data de 21 aprilie 2021.

Prin sentinţa nr. 70 din 21 aprilie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2020, Curtea de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de petenta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României şi intervenienţii accesorii Ministerul Culturii şi Institutul Naţional al Patrimoniului; a admis în parte cererile de intervenţie accesorie în interesul pârâtului, a anulat art. 10 alin. (1) din H.G. nr. 1502/2007 şi a respins, în rest, cererea ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză.

Împotriva sentinţei nr. 70 din data de 21 aprilie 2021 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal au declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L., pârâtul Guvernul României şi intervenienţii accesorii Ministerul Culturii şi Institutul Naţional al Patrimoniului. De asemenea, recurenta-reclamantă a formulat şi recurs incident îndreptat împotriva încheierii din 7 aprilie 2021, în ceea ce priveşte calificarea cererii de intervenţie principală formulată de Institutul Naţional al Patrimoniului, ca fiind cerere de intervenţie accesorie formulată în favoarea Guvernului României, precum şi împotriva sentinţei nr. 70 din 21 aprilie 2021, ambele pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

3.1. În dezvoltarea recursului său principal îndreptat împotriva sentinţei de fond, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut în esenţă, următoarele:

Încălcarea art. 126 alin. (6) noul C. proc. civ.:

Potrivit art. 126 alin. (6) din Constituţia României, "controlul judecătoresc al actelor administrative ale autorităţilor publice, pe calea contenciosului administrativ, este garantat, cu excepţia celor care privesc raporturile cu Parlamentul, precum şi a actelor de comandament cu caracter militar (...)".

Atât art. 126 alin. (6) din Constituţie, cât şi art. 5 din Legea nr. 554/2004 prevăd care sunt actele care nu pot fi atacate în contencios administrativ, iar H.G. nr. 1502/2007 nu face parte din acestea.

De asemenea, niciunde nu sunt reglementate motivele de nelegalitate ce pot fi invocate împotriva actelor administrative normative şi în niciun caz nu se poate susţine că singurul motiv de nelegalitate ar fi încălcarea actelor normative cu forţa superioară în baza cărora acestea au fost adoptate.

Or, de vreme ce verificarea legalităţii actelor administrative normative este în competenţa instanţei de contencios administrativ, prima instanţă a încălcat art. 126 alin. (6) din Constituţie refuzând să verifice legalitatea art. 1 şi art. 4 lit. a) din H.G. nr. 1502/2007.

Încălcarea art. 2 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 şi art. 4 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 - art. 488 pct. 8 noul C. proc. civ.:

Conform art. 2 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 47/1992, "Curtea Constituţională asigură controlul constituţionalităţii legilor, a tratatelor internaţionale, a regulamentelor Parlamentului şi a ordonanţelor Guvernului. Sunt neconstituţionale prevederile actelor prevăzute la alin. (1), care încalcă dispoziţiile sau principiile Constituţie".

Prin urmare, neconstituţionalitatea vizează numai legile, tratatele internaţionale, regulamentele Parlamentului şi ordonanţele Guvernului.

Conform art. 4 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, "Controlul judecătoresc al actelor administrative cu caracter normativ se exercită de către instanţa de contencios administrativ în cadrul acţiunii în anulare".

Încălcarea de către un act administrativ normativ a unei dispoziţii constituţionale constituie o formă agravată de nelegalitate, nicidecum o formă de neconstituţionalitate.

În aceste condiţii, deşi corecte, sunt nerelevante susţinerile primei instanţe privind competenţa exclusivă a Curţii Constituţionale privind controlul constituţionalităţii.

Contrar celor reţinute de prima instanţă, faptul că art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 exclude de la controlul de neconstitutuţionalitate actele infralegislative este de natură să atragă posibilitatea instanţelor de judecată de a cerceta legalitatea hotărârilor de guvern în raport de dispoziţiile constituţionale.

Încălcarea art. 1 alin. (5) din Constituţie şi art. 4 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 - art. 488 pct. 8 noul C. proc. civ.:

Art. 1 alin. (5) din Constituţie stabileşte că "în România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie".

Potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 "actele normative se elaborează în funcţie de ierarhia lor, de categoria acestora şi de autoritatea publică competentă să le adopte".

Prin sentinţa recurată, instanţa a analizat legalitatea dispoziţiilor art. 1 şi art. 4 lit. a) din H.G. nr. 1502/2007 doar prin raportare la dispoziţiile art. 51 alin. (2) şi art. 52 alin. (2) din Legea nr. 422/2001 şi a reţinut că faţă de aceste dispoziţii ar fi fost respectate prevederile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000.

Or, motivul de nelegalitate invocat constă în încălcarea art. 108 şi art. 139 din Constituţie, de vreme ce timbrul monumentelor istorice reprezintă o taxă parafiscală care nu poate fi instituită decât prin lege, iar în cazul recurentei-reclamante, prin H.G. nr. 1502/2007 se instituie direct absolut toate aspectele privind cuantumul, modalităţile de percepere, încasare, virare, utilizare şi evidenţiere a sumelor rezultate din aplicarea acestuia.

Acest motiv intră în limitele controlului de legalitate şi în competenţa instanţei de contencios administrativ şi totodată este întemeiat.

Prin sentinţa pronunţată, instanţa acordat forţă nu doar supra-legislativă, ci şi supra-constituţională actului administrativ normativ atacat, de vreme ce a reţinut că, nu poate verifica respectarea dispoziţiilor constituţionale de către H.G. nr. 1502/2007.

Normele metodologice, respectiv actele cu caracter infralegal, sunt numai norme de aplicare, care trebuie sa detalieze aspectele reglementate în legi sau ordonanţe ale guvernului, nicidecum să stabilească aspecte esenţiale ale normelor din cuprinsul legii sau ordonanţei de guvern.

Legea nr. 422/2001 nu face decât să instituie timbrul monumentelor istorice, stabilind numai categoriile de persoane care datorează şi instituţia care colectează sumele. Toate celelalte aspecte privind această taxă sunt stabilite prin hotărâre de Guvern, ceea ce contravine art. 139 alin. (1) din Constituţie.

Ca urmare, legiuitorul a stabilit că timbrul monumentelor istorice se instituie prin hotărâre a Guvernului, a stabilit atribuţii ale Guvernului în legătură cu o taxă parafiscală şi a stabilit care sunt actele pe care Guvernul le adoptă în acest sens, însă toate acestea trebuie să respecte limitele configurate de Constituţie.

Prin Legea nr. 422/2001, legiuitorul a atribuit o competenţă integrală Guvernului să stabilească aspecte care sunt în competenţa exclusivă a organului legislativ, încălcându-se astfel principiul legalităţii.

În drept, recursul a fost întemeiat pe prevederile art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 488 alin. (1) pct. 8 noul C. proc. civ.

În dezvoltarea recursului incident, recurenta-reclamantă a arătat în esenţă următoarele:

În şedinţa din 07.04.2021, instanţa a pus în discuţie calificarea cererii de intervenţie principală formulată de Institutul Naţional al Patrimoniului drept cerere de intervenţie accesorie.

Recurenta-reclamantă a subliniat faptul că cererea este intitulată în mod expres ca fiind o cerere de intervenţie principală, întemeiată expres pe dispoziţiile art. 61 alin. (2) noul C. proc. civ., arătând faptul că INP beneficiază de principiul disponibilităţii.

Prin încheierea din 07.04.2021, instanţa a calificat cererea de intervenţie principală formulată de INP, reţinând că aceasta are natura juridică a unei cereri de intervenţie accesorie formulată în sprijinul Guvernului României.

Prin sentinţa civilă nr. 70/21.04.2021, Curtea de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis în parte cererea de chemare în judecată, a anulat art. 10 alin. (1) din H.G. nr. 1502/2007 şi a respins, cererea în rest, cu privire la art. 1 şi art. 4 lit. a) din H.G. nr. 1502/2007, ca neîntemeiată şi a admis în parte, cererile de intervenţie accesorie în interesul Guvernului României.

Soluţia instanţei este, sub acest aspect, nelegală.

În drept - încălcarea art. 9 şi art. 22 alin. (6) noul C. proc. civ. - art. 488 pct. 5 noul C. proc. civ.

Potrivit art. 9 alin. (2) noul C. proc. civ., "Obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor".

A arătat recurenta-reclamantă că Institutul Naţional al Patrimoniului a formulat o cerere de intervenţie principală (denumită astfel), pe care a întemeiat-o expres pe dispoziţiile art. 61 alin. (2) noul C. proc. civ., potrivit cărora "Intervenţia este principală, când intervenientul pretinde pentru sine, în tot sau în parte, dreptul dedus judecăţii sau un drept strâns legat de acesta".

Instanţa a reţinut legal că INP "prin cererea de intervenţie a solicitat exclusiv respingerea cererii de chemare în judecată", apreciind însă cu încălcarea principiului disponibilităţii, "că cererea sprijină doar apărarea pârâtului Guvernului Românei" şi a calificat-o ca fiind o cerere de intervenţie accesorie.

Instanţa a trecut peste voinţa juridică a INP şi a recalificat cererea de intervenţie principală, nelegal, cu încălcarea principiului disponibilităţii, prevăzut de art. 22 alin. (6) noul C. proc. civ. - "Judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii, în afară de cazul în care legea ar dispune altfel".

Această normă are menirea de a sublinia preeminenţa principiului disponibilităţii faţă de cel al rolului activ al judecătorului.

Rolul activ al judecătorului nu trebuie să afecteze dreptul de disponibilitate al părţii, ci trebuie să se armonizeze cu iniţiativa părţilor, în scopul stabilirii adevărului.

Cererea de intervenţie principală formulată de INP trebuia să fie respinsă ca inadmisibilă, având în vedere dispoziţiile art. 61 alin. (2) noul C. proc. civ. şi având în vedere că, intervenienta nu urmăreşte şi nici nu pretinde pentru sine, în tot sau în parte, dreptul dedus judecăţii sau un drept strâns legat de acesta,

Totodată, instanţa a prezumat că intervenţia accesorie ar fi în favoarea Guvernului României, deşi prin însăşi cererea formulată, intervenienta a arătat că formulează intervenţia "în temeiul dispoziţiilor art. 61 alin. (2) raportat la prevederile art. 33 din C. proc. civ.." şi "în nume propriu".

Or, prevederile art. 61 alin. (2) noul C. proc. civ. reglementează intervenţia principală, iar art. 33 noul C. proc. civ. vizează, între altele, interesul personal. Prin urmare, voinţa intervenientei a fost aceea de a interveni "în nume propriu" şi "în interes personal", neputându-se prezuma faptul că intervenienta ar fi dorit să intervină accesoriu în interesul Guvernului României.

3.2. La rândul său, pârâtul Guvernul României a formulat recurs împotriva sentinţei de fond pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de nelegalitate invocat, a susţinut următoarele:

Instanţa a admis în parte acţiunea, a dispus anularea art. 10 alin. (1) din H.G. nr. 1502/2007, unde este prevăzută obligaţia de plată a dobânzilor şi penalităţilor de întârziere, cu motivarea că actul normativ cu forţă superioară, respectiv Legea nr. 422/2001 nu a prevăzut această obligaţie accesorie şi nici faptul că prin normele metodologice pot fi reglementate dobânzi şi penalităţi de întârziere.

Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material - art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În cazul taxelor parafiscale, măsurile sancţionatorii şi penalităţile se întemeiază pe principiile şi prevederile specifice dreptului obligaţiilor, aşa cum sunt acestea stipulate de C. civ.

Tehnicile şi procedura după care se colectează şi se încasează timbrul monumentelor istorice, la fel ca orice altă taxă parafiscală, sunt foarte apropiate de cele utilizate în materia fiscală. Diferenţa constă în faptul că, în vreme ce impozitele se colectează cu dublul scop de a se impune o anumită conduită în mediul social-economic şi pentru a se putea acoperi nevoile generale şi comune ale societăţii, taxele parafiscale se încasează numai de la persoanele fizice şi/sau juridice care sunt vizate în mod expres de reglementările legale care au instituit respectivele taxe, exclusiv în scopul asigurării unor venituri complementare la dispoziţia beneficiarilor legali ai acestor fonduri.

Prin similitudine cu principiile fiscale, şi în cazul taxelor parafiscale, legiuitorul poate impune sancţiuni şi penalităţi pentru neplata acestora. Pentru neachitarea la termenul de scadenţă de către debitor a obligaţiilor de plată, se datorează după acest termen dobânzi şi penalităţi de întârziere. Dobânzile se calculează pentru fiecare zi de întârziere, începând cu ziua imediat următoare termenului de scadenţă şi până la data stingerii sumei datorate inclusiv.

Timbrul monumentelor istorice se percepe, potrivit art. 51 alin. (4) din Legea nr. 422/2001 de la operatorii economici, editori sau producători, de la proprietari, titulari ai dreptului de administrare sau ai altor drepturi reale asupra imobilelor situate în zona de protecţie a monumentelor istorice în zonele construite protejate sau de la beneficiarii veniturilor realizate, după caz.

Potrivit dispoziţiilor art. 55 lit. c) din Legea nr. 422/2001, nevirarea contravalorii timbrului monumentelor istorice, precum şi a taxelor şi tarifelor prevăzute de prezenta lege constituie contravenţii la regimul de protejare a monumentelor istorice. De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 58 din Legea nr. 422/2001, contravenţiilor prevăzute la art. 55 le sunt aplicabile dispoziţiile Ordonanţei Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările şi completările ulterioare.

Principiul legalităţii sancţiunilor este consacrat şi în materie contravenţională. Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 2/2001, prin legi, ordonanţe sau hotărâri ale Guvernului se pot stabili şi sancţiona contravenţii în toate domeniile de activitate. Actele normative prin care se stabilesc contravenţii vor cuprinde, potrivit art. 3 din O.G. nr. 2/2001, descrierea faptelor ce constituie contravenţii şi sancţiunea ce urmează să se aplice pentru fiecare dintre acestea; în cazul sancţiunii cu amendă se vor stabili limita minimă şi maximă a acesteia sau, după caz, cote procentuate din anumite valori; se pot stabili şi tarife de determinare a despăgubirilor pentru pagubele pricinuite prin săvârşirea contravenţiilor. Sancţiunea se aplică, potrivit dispoziţiilor art. 21 alin. (3) din O.G. nr. 2/2001, în limitele prevăzute de actul normativ şi trebuie să fie proporţională cu gradul de pericol social al faptei săvârşite, ţinându-se seama de împrejurările în care a fost săvârşită fapta, de modul şi mijloacele de săvârşire a acesteia, de scopul urmărit, de urmarea produsă, precum şi de circumstanţele personale ale contravenientului şi de celelalte date înscrise în procesul-verbal.

Pentru că normele contravenţionale sunt similare normelor de incriminare penală şi luând în considerare caracterul de parte (normă) generală a contravenţionalului al O.G. nr. 2/2001, orice contravenţie va avea o reglementare în legea contravenţională, printr-o normă specială. Prin urmare, consecinţa acestui text legal este consacrarea caracterului de normă generală a O.G. nr. 2/2001, normă-cadru în materie contravenţională, restul actelor normative care stabilesc şi sancţionează contravenţiile completându-se cu dispoziţiile sale sau, desigur, derogând expres de la acestea,

Astfel, în ceea ce priveşte regimul contravenţiilor în domeniul monumentelor istorice, dispoziţiile O.G. nr. 2/2001 (norma generală) se completează cu cele ale Legii nr. 422/2001 (norma specială). Prin urmare, se poate constata faptul că prevederile art. 10 din Normele metodologice nu contravin dispoziţiilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată.

Mai mult decât atât, potrivit dispoziţiilor art. 15 alin. (1) din Legea nr. 24/2000, în procesul de legiferare este interzisă instituirea aceloraşi reglementări în mai multe articole sau alineate din acelaşi act normativ ori în două sau mai multe acte normative. Pentru sublinierea unor conexiuni legislative se utilizează norma de trimitere.

Prin urmare, având în vedere considerentele expuse, se poate constata faptul că atât Legea nr. 422/2001, cât şi normele metodologice aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 1502/2007, stabilesc sancţiuni şi penalităţi de întârziere pentru nevirarea de către debitor a cuantumului timbrului monumentelor istorice, iar prevederile art. 10 din Normele metodologice privind cuantumul timbrului monumentelor istorice şi modalităţile de percepere, încasare, virare, utilizare şi evidenţiere a sumelor rezultate din aplicarea acestuia, nu reglementează condiţii suplimentare legilor a căror executare o organizează, ci, în contextul operaţiunilor care vizează timbrul monumentelor, detaliază modul în care reglementările cuprinse de acestea trebuie să fie puse în aplicare.

În drept, recurentul a invocat prevederile art. 483 şi urm. din C. proc. civ.

3.3. Recursul intervenientului accesoriu Ministerul Culturii a fost întemeiat, de asemenea, pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în susţinerea căruia acesta a arătat în esenţă următoarele:

Instanţa a admis în parte acţiunea, a dispus anularea art. 10 alin. (1) din H.G. nr. 1502/2007, unde este prevăzută obligaţia de plată a dobânzilor şi penalităţilor de întârziere, cu motivarea că actul normativ cu forţă superioară, respectiv Legea nr. 422/2001 nu a prevăzut această obligaţie accesorie şi nici faptul că prin normele metodologice pot fi reglementate dobânzi şi penalităţi de întârziere.

Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material - art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În cazul taxelor parafiscale, măsurile sancţionatorii şi penalităţile se întemeiază pe principiile şi prevederile specifice dreptului obligaţiilor, aşa cum sunt acestea stipulate de C. civ.

Tehnicile şi procedura după care se colectează şi se încasează timbrul monumentelor istorice, la fel ca orice altă taxă parafiscală, sunt foarte apropiate de cele utilizate în materia fiscală. Diferenţa constă în faptul că, în vreme ce impozitele se colectează cu dublul scop de a se impune o anumită conduită în mediul social-economic şi pentru a se putea acoperi nevoile generale şi comune ale societăţii, taxele parafiscale se încasează numai de la persoanele fizice şi/sau juridice care sunt vizate în mod expres de reglementările legale care au instituit respectivele taxe, exclusiv în scopul asigurării unor venituri complementare la dispoziţia beneficiarilor legali ai acestor fonduri.

Prin similitudine cu principiile fiscale, şi în cazul taxelor parafiscale, legiuitorul poate impune sancţiuni şi penalităţi pentru neplata acestora. Pentru neachitarea la termenul de scadenţă de către debitor a obligaţiilor de plată, se datorează după acest termen dobânzi şi penalităţi de întârziere. Dobânzile se calculează pentru fiecare zi de întârziere, începând cu ziua imediat următoare termenului de scadenţă şi până la data stingerii sumei datorate inclusiv.

Timbrul monumentelor istorice se percepe, potrivit art. 51 alin. (4) din Legea nr. 422/2001 de la operatorii economici, editori sau producători, de la proprietari, titulari ai dreptului de administrare sau ai altor drepturi reale asupra imobilelor situate în zona de protecţie a monumentelor istorice în zonele construite protejate sau de la beneficiarii veniturilor realizate, după caz.

Potrivit dispoziţiilor art. 55 lit. c) din Legea nr. 422/2001, nevirarea contravalorii timbrului monumentelor istorice, precum şi a taxelor şi tarifelor prevăzute de prezenta lege constituie contravenţii la regimul de protejare a monumentelor istorice. De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 58 din Legea nr. 422/2001, contravenţiilor prevăzute la art. 55 le sunt aplicabile dispoziţiile Ordonanţei Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările şi completările ulterioare.

Principiul legalităţii sancţiunilor este consacrat şi în materie contravenţională. Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 2/2001, prin legi, ordonanţe sau hotărâri ale Guvernului se pot stabili şi sancţiona contravenţii în toate domeniile de activitate. Actele normative prin care se stabilesc contravenţii vor cuprinde, potrivit art. 3 din O.G. nr. 2/2001, descrierea faptelor ce constituie contravenţii şi sancţiunea ce urmează să se aplice pentru fiecare dintre acestea; în cazul sancţiunii cu amendă se vor stabili limita minimă şi maximă a acesteia sau, după caz, cote procentuate din anumite valori; se pot stabili şi tarife de determinare a despăgubirilor pentru pagubele pricinuite prin săvârşirea contravenţiilor. Sancţiunea se aplică, potrivit dispoziţiilor art. 21 alin. (3) din O.G. nr. 2/2001, în limitele prevăzute de actul normativ şi trebuie să fie proporţională cu gradul de pericol social al faptei săvârşite, ţinându-se seama de împrejurările în care a fost săvârşită fapta, de modul şi mijloacele de săvârşire a acesteia, de scopul urmărit, de urmarea produsă, precum şi de circumstanţele personale ale contravenientului şi de celelalte date înscrise în procesul-verbal.

Pentru că normele contravenţionale sunt similare normelor de incriminare penală şi luând în considerare caracterul de parte (normă) generală a contravenţionalului al O.G. nr. 2/2001, orice contravenţie va avea o reglementare în legea contravenţională, printr-o normă specială. Prin urmare, consecinţa acestui text legal este consacrarea caracterului de normă generală a O.G. nr. 2/2001, normă-cadru în materie contravenţională, restul actelor normative care stabilesc şi sancţionează contravenţiile completându-se cu dispoziţiile sale sau, desigur, derogând expres de la acestea,

Astfel, în ceea ce priveşte regimul contravenţiilor în domeniul monumentelor istorice, dispoziţiile O.G. nr. 2/2001 (norma generală) se completează cu cele ale Legii nr. 422/2001 (norma specială). Prin urmare, se poate constata faptul că prevederile art. 10 din Normele metodologice nu contravin dispoziţiilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată.

Mai mult decât atât, potrivit dispoziţiilor art. 15 alin. (1) din Legea nr. 24/2000, în procesul de legiferare este interzisă instituirea aceloraşi reglementări în mai multe articole sau alineate din acelaşi act normativ ori în două sau mai multe acte normative. Pentru sublinierea unor conexiuni legislative se utilizează norma de trimitere.

Prin urmare, având în vedere considerentele expuse, se poate constata faptul că atât Legea nr. 422/2001, cât şi normele metodologice aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 1502/2007, stabilesc sancţiuni şi penalităţi de întârziere pentru nevirarea de către debitor a cuantumului timbrului monumentelor istorice, iar prevederile art. 10 din Normele metodologice privind cuantumul timbrului monumentelor istorice şi modalităţile de percepere, încasare, virare, utilizare şi evidenţiere a sumelor rezultate din aplicarea acestuia, nu reglementează condiţii suplimentare legilor a căror executare o organizează, ci, în contextul operaţiunilor care vizează timbrul monumentelor, detaliază modul în care reglementările cuprinse de acestea trebuie să fie puse în aplicare.

În drept, recurentul a invocat prevederile art. 483 şi urm. din C. proc. civ.

3.4. Şi recurentul-intervenient accesoriu Institutul Naţional al Patrimoniului a formulat recurs împotriva sentinţei de fond, invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., arătând în esenţă că, actul normativ atacat - Normele de aplicare a Legii nr. 422/2001 este temeinic şi legal, fiind elaborat în conformitate cu dispoziţiile legale incidente, în vigoare la data emiterii acestora, conform principiului de drept "tempus regit actum".

4. Apărările formulate în cauză. Recursul incident.

4.1. Recurentul-intervenient Institutul Naţional al Patrimoniului a depus întâmpinare la recursul promovat de recurenta-reclamantă, prin intermediul căreia a solicitat respingerea recursului acesteia ca nefondat, precum şi admiterea recursului promovat de pârâtul Guvernul României, în favoarea căruia a intervenit. În esenţă, a susţinut că prin reţinerea corectă a dispoziţiilor legale incidente în cauză, a nedovedirii apărărilor formulate de recurenta-reclamantă, în funcţie de situaţia de fapt şi de cadrul normativ incident, instanţa de fond s-a pronunţat şi a motivat întemeiat sentinţa pronunţată cu privire la aspectele ce fac obiectul recursului promovat de reclamantă.

4.2. Recurentul-pârât Guvernul României a depus întâmpinare la cererea de recurs principal formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. solicitând respingerea recursului şi menţinerea sentinţei de fond sub aspectele contestate, combătând punctual criticile părţii reclamante referitoare la încălcarea art. 126 alin. (6) din Constituţia României, la încălcarea art. 2 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, a art. 4 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, precum şi la încălcarea art. 1 alin. (5) din Constituţia României, a art. 4 alin. (1) din Legea nr. 24/2000, şi, totodată, reiterând existenţa legalităţii şi a temeiniciei actului normativ a cărui anulare parţială a fost solicitată.

4.3. Recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. a depus întâmpinare la recursurile formulate de Ministerul Culturii şi Guvernul României, solicitând respingerea acestora ca neîntemeiate şi menţinerea sentinţei recurate sub aspectele evidenţiate de aceste părţi, ca fiind temeinică şi legală. În esenţă, a combătut prin argumente comune criticile identice formulate de aceşti recurenţi, concluzionând în sensul că norma prevăzută în art. 10 alin. (1) din Normele Metodologice de punere în aplicare a Legii nr. 422/2001, contravine normelor legale prevăzute în art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 şi adaugă la Legea nr. 422/2001.

4.4. De asemenea, recurenta-reclamantă a mai formulat o întâmpinare prin care, în principal a invocat excepţia nulităţii recursului formulat de intervenientul Institutul Naţional al Patrimoniului, în raport de dispoziţiile art. 488 pct. 1-8 C. proc. civ., coroborate cu dispoziţiile art. 489 alin. (2) din acelaşi act normativ, solicitând anularea acestuia pentru nemotivare, considerând că motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 C. proc. civ.. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului formulat de Institutul Naţional al Patrimoniului ca fiind neîntemeiat şi menţinerea sentinţei de fond sub aspectele recurate, ca fiind temeinică şi legală.

4.5. Odată cu întâmpinarea, recurenta-reclamantă a formulat şi recurs incident împotriva încheierii din 7 aprilie 2021 a Curţii de Apel Ploieşti, prin care s-a dispus calificarea cererii de intervenţie principală formulată de Institutul Naţional al Patrimoniului ca fiind o cerere de intervenţie accesorie formulată în favoarea Guvernului României, precum şi împotriva sentinţei de fond, solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi respingerea ca inadmisibilă a cererii de intervenţie voluntară principală formulată de Institutul Naţional al Patrimoniului, conform argumentelor dezvoltate în paginile 2-4 ale cererii de recurs incident întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. din perspectiva încălcării art. 9 şi art. 22 alin. (6) din acelaşi act normativ.

4.6. Recurentul-intervenient Institutul Naţional al Patromoniului a depus întâmpinare faţă de recursul incident formulat de recurenta-reclamantă, în cuprinsul căreia a invocat, pe cale de excepţie, inadmisibilitatea şi tardivitatea formulării recursului incident. Pe fondul recursului incident a concluzionat că, în raport de interesul său declarat, prima instanţă a făcut în mod corect aplicarea dispoziţiilor art. 22 alin. (4) din C. proc. civ. şi că, împrejurarea că urmarea analizei efectuate, concluziile instanţei nu au confirmat sau coincis cu pretenţiile integrale ale recurentei-reclamante, nu echivalează cu nelegalitatea sau neîntemeierea încheierii atacate.

4.7. Recurenta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinarea recurentului-intervenient Institutul Naţional al Patromoniului, prin intermediul căruia a combătut excepţiile inadmisibilităţii şi tardivităţii formulării recursului incident, precum şi apărările formulate, considerându-le nefondate şi solicitând înlăturarea lor în consecinţă. De asemenea, şi recurentul-intervenient Institutul Naţional al Patromoniului a depus răspuns la întâmpinare, reiterând argumentele invocate în sprijinul recursului său şi susţinerile formulate în apărare prin întâmpinările depuse în cauză.

4.8. La termenul din 2 iunie 2022, recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 51 alin. (2) şi art. 52 alin. (2) din Legea nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice, solicitând sesizarea Curţii Constituţionale cu soluţionarea acesteia. Cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate invocate a fost înregistrată sub nr. x/2020/a2 şi a fost soluţionată prin încheierea din data de 24 noiembrie 2022, în sensul admiterii.

4.9. La data de 07.11.2022, recurentul-intervenient Institutul Naţional al Patrimoniului a transmis la dosar, prin intermediul poştei electronice, practică judiciară relevantă în materie, indicând în acest sens decizia nr. 3034/25.05.2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în dosarul nr. x/2019.

4.10. La termenul din 10 noiembrie 2022, la care au avut loc dezbaterile, Înalta Curte a pus în discuţia contradictorie a părţilor, atât excepţiile invocate prin intermediul întâmpinărilor şi răspunsurilor la întâmpinări formulate în cauză, precum şi fondul recursurilor principale şi al recursului incident declarat de reclamantă, reţinându-le spre soluţionare.

5. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra asupra excepţiilor invocate şi asupra recursurilor

Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor invocate prin cererile de recurs, a apărărilor formulate prin întâmpinări şi a dispoziţiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată următoarele:

Cu privire la recursul declarat de recurentul-intervenient Institutul National al Patrimoniului împotriva sentinţei nr. 70 din 21 aprilie 2021 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, instanţa de control judiciar constată că nu îndeplineşte cerinţele de formă prevăzute de dispoziţiile art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ.

Din lecturarea susţinerilor recurentei, rezultă că aceasta nu a invocat niciunul dintre motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. şi nu a evidenţiat niciun element de nelegalitate a sentinţei atacate care să se poată încadra în aceste motive de casare.

În conformitate cu dispoziţiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, legiuitorul înţelegând să încadreze calea de atac a recursului în rândul căilor extraordinare de atac, obiectul său fiind acela al verificării aspectelor de nelegalitate indicate în mod expres şi limitativ de dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.

În acest sens, este de subliniat faptul că prin dispoziţiile art. 489 C. proc. civ. se sancţionează cu nulitatea nemotivarea recursului, înţeleasă atât în contextul în care cererea de exercitare a căii de atac nu cuprinde nicio critică la adresa hotărârii atacate (ipoteza prevăzută la alin. (1) al articolului menţionat), dar şi în situaţia în care motivele expuse în cererea de recurs nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 (ipoteza prevăzută la alin. (2) al articolului).

Înalta Curte are în vedere faptul că noţiunea de motivare a recursului trebuie înţeleasă pornind de la trăsăturile specifice ale acestei căi de atac şi continuând, apoi, cu faptul că motivele de casare sunt expres şi limitativ prevăzute la art. 488 alin. (1) punctele1-8 C. proc. civ.

Reglementând calea de atac a recursului, legiuitorul prevede, fără echivoc, că scopul acestei căi extraordinare de atac este acela de a supune instanţei de control judiciar competente examinarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Suplimentar celor arătate anterior, se impune a fi precizat faptul că obligaţia de motivare a recursului presupune concretizarea criticilor recurentului în raport de soluţia instanţei de fond, astfel că motivarea imprecisă sau generală atrage sancţiunea nulităţii recursului, în condiţiile prevăzute de art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Raportat cu cele reţinute, Înalta Curte constată că cererea recurentului-intervenient de exercitare a căii de atac nu cuprinde o dezvoltare concretă a ipotezelor avute în vedere de legiuitor pentru reglementarea motivelor de casare.

Recurentul, s-a limitat la a-şi exprima nemulţumirea faţă de soluţia adoptată, fără, însă, a combate considerentele hotărârii atacate şi fără a deduce judecăţii nicio critică de nelegalitate împotriva dezlegărilor instanţei de fond.

Această critică ar fi presupus, identificarea explicită a normei sau normelor de drept material aplicabile cauzei şi demonstrarea modului în care măsurile adoptate de instanţa fondului încalcă sau reprezintă o greşită aplicare a acestor norme de drept material, însă în speţă, prin cererea de recurs formulată a fost preluat conţinutul cererii de intervenţie.

În actuala reglementare a C. proc. civ., recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, prin care se realizează exclusiv un control de legalitate a hotărârii atacate.

Recursul nu reprezintă o cale de atac devolutivă, instanţa de control judiciar având competenţa de a verifica exclusiv incidenţa vreunuia dintre motivele de nelegalitate expuse la pct. 1-7 ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ. sau încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, motiv prevăzut de pct. 8 al articolului menţionat.

O astfel de abordare nu satisface exigenţele art. 486 C. proc. civ., astfel că devin aplicabile dispoziţiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., care prevăd expres sancţiunea nulităţii recursului.

Cu privire la recursul incident declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva încheierii din 7 aprilie 2021 şi a sentinţei nr. 70 din 21 aprilie 2021 ale Curţii de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, Înalta Curte reţine că este inadmisibil, urmând a fi respins, în raport de prevederile art. 491 C. proc. civ., coroborate cu prevederile art. 472 C. proc. civ., care dispune că "intimatul este în drept, după împlinirea termenului de apel, să formuleze apel în scris, în cadrul procesului în care se judecă apelul făcut de partea potrivnică, printr-o cerere proprie care să tindă la schimbarea hotărârii primei instanţe".

Aşadar, în raport de dispoziţiile legale mai sus enunţate, inadmisibilitatea recursului incident este reţinută dintr-o dublă perspectivă.

Astfel, în primul rând, recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. a formulat recurs incident împotriva sentinţei nr. 70 din 21 aprilie 2021 ale Curţii de Apel Ploieşti, deşi împotriva aceleeaşi sentinţe a formulat şi recurs principal, ca atare sub acest aspect recursul incident este inadmisibil.

În al doilea rând, recurenta-reclamantă a formulat recurs incident şi cu privire la încheierea de şedinţă din data 7 aprilie 2021, urmare a recursului principal declarat de recurentul-intervenient Institutul Naţional al Patrimoniului, însă reţine Înalta Curte că, acesta din urmă a recurat doar sentinţa nr. 70 din 21 aprilie 2021 a Curţii de Apel Ploieşti, pronunţată în dosarul nr. x/2020, nu şi încheierea din data de 7 aprilie 2021, astfel că, recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. nu are născut interesul de a promova recurs incident cu privire la încheierea de şedinţă, şi prin urmare calea de atac este inadmisibilă.

Cu privire la recursul principal declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 70 din 21 aprilie 2021 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, Înalta Curte reţine că este nefondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente:

Recursul a fost întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. - când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, instanţa de fond a făcut o interpretare şi aplicare corectă a dispoziţiilor incidente în speţa de faţă.

Referitor la critica invocată de recurenta-intimată S.C. A. S.R.L. vizând încălcarea art. 126 alin. (6) din Constituţia României, Înalta Curte reţine că este neîntemeiată, urmând a fi respinsă.

Astfel, în mod corect instanţa de fond a procedat la analiza legalităţii actului solicitat a fi anulat, respectiv a dispoziţiilor art. 4 lit. a) din Hotărârea Guvernului nr. 1502/2007 pentru aprobarea normelor metodologice privind cuantumul timbrului monumentelor istorice şi modalităţile de percepere, încasare, virare, utilizare şi evidenţiere a sumelor rezultate din aplicarea acestuia, în raport de prevederilor art. 51 alin. (2) şi art. 52 alin. (2) din Legea nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, în funcţie de argumentele invocate de către părţi şi de probatoriul administrat în cauză, arătând considerentele de fapt si de drept care au condus la respingerea pretenţiilor reclamantei.

În acord cu judecătorul fondului, reţine Înalta Curte că, actul normativ atacat - Normele de aplicare a Legii nr. 422/2001 - este temeinic şi legal, acesta fiind elaborat în conformitate cu dispoziţiile legale incidente, în vigoare la data emiterii acestora, conform principiului de drept tempus regit actum, elaborat de către iniţiatorul Ministerul Culturii, cu avizul de specialitate al Ministerului Finanţelor, privind verificarea circumscrierii proiectului de act, dispoziţiilor legislaţiei privind finanţele publice, precum şi cu avizul de legalitate al Ministerului Justiţiei, potrivit normelor de tehnică legislativă stabilite de Legea nr. 24/2000 privind tehnica legislativă cu modificările şi completările ulterioare.

Dispoziţiile art. 13 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnica legislativă pentru elaborarea actelor normative, prevăd următoarele:

"(1) O reglementare din aceeaşi materie şi de acelaşi nivel poate fi cuprinsă într-un alt act normativ, dacă are caracter special faţă de actul ce cuprinde reglementarea generală în materie.

(2) Caracterul special al unei reglementări se determina în funcţie de obiectul acesteia, circumstantiat la anumite categorii de situaţii, şi de specificul soluţiilor legislative pe care le instituie.

(3) Reglementarea este derogatorie dacă soluţiile legislative referitoare la o situaţie anume determinata cuprind norme diferite în raport cu reglementarea-cadru în materie, aceasta din urma păstrându-şi caracterul sau general obligatoriu pentru toate celelalte cazuri".

În raport de dispoziţiile legale sus enunţate, şi contrar susţinerilor recurentei-reclamante, instanţa de control judiciar constată că, actul normativ a cărui anulare parţială se solicită, respectă toate dispoziţiile legale incidente referitoare la emiterea şi conţinutul acestuia.

Astfel, reţine Înalta Curte că, actul atacat este corelat cu prevederile actelor normative de nivel superior sau de acelaşi nivel, cu care se află în conexiune, anume, Legea nr. 422/2001, cu modificările şi completările ulterioare, respectiv, actul atacat este întocmit pe baza unui act de nivel superior, fără a depăşi limitele competenţei instituite prin acel act şi nu contravine principiilor şi dispoziţiilor acestuia.

Cu privire la a doua critică din recurs, referitoare la încălcarea art. 2 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, art. 4. alin. (4) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte reţine că este neîntemeiată.

Intimata-recurentă a susţinut în esenţă că, instanţa de fond ar fi efectuat o analiză incompletă a susţinerilor sale, prin nepronunţarea pe constituţionalitatea dispoziţiilor Hotărârii de Guvern atacate.

Criticile recurentei-reclamante nu pot fi primite, dat fiind că, instanţa de fond a procedat la analiza legalităţii dispoziţiilor invocate, reţinând în mod întemeiat că, potrivit art. 146 lit. d) din Constituţia României, o Hotărâre de Guvern nu poate face obiectul controlului de constituţionalitate.

Mai mult, constată Înalta Curte că, în prezenta speţă, recurenta-reclamantă a solicitat sesizarea Curţii Constituţionale a României cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 51 alin. (2) şi art. 52 alin. (2) din Legea nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice, iar prin încheierea din data de 24 noiembrie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2020 a fost admisă cererea formulată de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. şi a fost sesizată Curtea Constituţională a României cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 51 alin. (2) şi art. 52 alin. (2) din Legea nr. 422/2021 privind protejarea monumentelor istorice.

Totodată, având în vedere prevederile art. 1 şi 2 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, Înalta Curte reţine că, instanţa nu are competenţa să se pronunţe pe aspecte de neconstituţionalitate, acesta fiind apanajul exclusiv al Curţii Constituţionale.

Sunt neîntemeiate criticile cu privire la al treilea aspect invocat de către intimata-recurentă, respectiv, cele referitoare la încălcarea art. 1. alin. (5) şi art. 139 din Constituţia României, art. 4 alin. (1) din Legea nr. 24/2000.

Potrivit art. 4 din Legea nr. 24/2000:

"1) Actele normative se elaborează în funcţie de ierarhia lor, de categoria acestora şi de autoritatea publică competenţa să le adopte.

(2) Categoriile de acte normative şi normele de competenţa privind adoptarea acestora sunt stabilite prin Constituţie şi prin celelalte legi.

(3) Actele normative date în executarea legilor, ordonanţelor sau a hotărârilor Guvernului se emit în limitele şi potrivit normelor care le ordonă".

În raport de dispoziţiile legale mai sus arătate, Înalta Curte constată că, nu sunt întemeiate criticile recurentei-reclamante referitoare la încălcarea prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 având în vedere faptul că, dispoziţiile legale incidente în cauză, referitoare la instituirea obligaţiei de plată a taxei timbrului monumentelor istorice, destinaţia fondurilor obţinute cu acest titlu; gestionarul taxei timbrului monumentelor istorice; sfera de aplicare şi debitorii obligaţiei de plată, dispoziţiile privind exceptarea de la plată, stabilirea contravenţiei, sunt ex lege, -Legea nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, act normativ cu caracter special, nefiind stabilite prin Normele de aplicare aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 1502/2007.

Hotărârea Guvernului nr. 1502/2007, a cărei anulare parţială se solicită, doar reia si precizează în vederea punerii în aplicare, dispoziţiile stabilite prin Legea nr. 422/2001 cu modificările şi completările ulterioare, act normativ cu caracter special şi forţă juridică superioară.

Astfel, constată Înalta Curte că, instituirea şi gestionarea timbrului monumentelor istorice au fost stabilite prin art. 51 alin. (1) din Legea nr. 422/2001 şi doar reluate şi precizate prin Normele de aplicare.

Referitor la sfera de aplicare a timbrului a monumentelor istorice, instanţa de control judiciar reţine că, art. 51 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 422/2001 stabileşte că timbrul monumentelor istorice este obligatoriu, inter alia, pentru "b) biletele de intrare, inclusiv taxele de fotografiere sau de filmare, pentru monumentele istorice puse la dispoziţie publicului, în totalitate ori în parte, aflate în proprietatea sau în folosinţa persoanelor juridice de drept privat care desfăşoară activităţi economice;...".

Potrivit disp. art. 51 alin. (4) din Legea nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice, republicată, "timbrul monumentelor istorice se percepe de la operatorii economici, editori sau producători, de la proprietari, titulari ai dreptului de administrare sau ai altor drepturi reale asupra imobilelor situate în zona de protecţie a monumentelor istorice în zonele construite protejate sau de la beneficiarii veniturilor realizate, după caz".

Dispoziţiile legale mai sus enunţate sunt reluate prin Norme - art. 3 din Normele Metodologice de aplicare, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 1502/2007, care precizează expres faptul că "timbrul monumentelor istorice se aplică în mod obligatoriu pentru produsele st serviciile din categoriile prevăzute la art. 51 si alin. (3) din Legea nr. 422/2001, republicată".

În conformitate cu prev. art. 5 alin. (2) din Normele Metodologice de aplicare, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 1502/2007, "persoanele fizice sau juridice care realizează venituri din activităţile prevăzute la art. 51 alin. (3) din Legea nr. 422/2001, republicată, şi care folosesc case de marcat vor menţiona distinct pe bonul fiscal contravaloarea timbrului monumentelor istorice".

Totodată, se constată că, art. 6 alin. (1) din Normele Metodologice de aplicare, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 1502/2007, statuează expres:

"(1) Timbrul monumentelor istorice se percepe de la persoanele fizice şi juridice prevăzute la art. 51 alin. (4) din Legea NR. 422/2001, republicată".

Concluzionând, în acord cu judecătorul fondului, instanţa de control reţine legalitatea, claritatea şi lipsa caracterului echivoc al dispoziţiilor legale incidente, neputându-se reţine încălcarea dispoziţiilor art. 1 alin. (5) şi art. 139 din Constituţia României, şi cele ale art. 4 alin. (1) din Legea nr. 24/2000, aşa cum susţine recurenta-reclamantă.

Prin urmare, aspectele invocate de recurenta-reclamantă prin cererea de recurs nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, astfel că, urmează a respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă ca nefondat.

Cu privire la recursurile declarate de recurentul-pârât Guvernul României şi de recurentul-intervenient Ministerul Culturii împotriva sentinţei nr. 70 din 21 aprilie 2021 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, Înalta Curte reţinând similaritatea criticilor invocate de către cei doi recurenţi, urmează a analiza împreună cererile de recurs.

Astfel, cei doi recurenţi şi-au întemeiat recursurile pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. - când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Contrar celor reţinute de instanţa de fond, Înalta Curte constată că, dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 1502/2007 se încadrează în textul reglementat de lege, respectiv de art. 51 alin. (2), care stabileşte "cuantumul timbrului monumentelor istorice şi modalităţile de percepere, încasare, virare . . . . . . . . . ."şi, totodată, reţine că, legea pentru care se emit norme de aplicare nu poate să conţină toate elementele actului de aplicare, deoarece, altfel, acesta din urmă ar fi lipsit de conţinut.

Totodată, observă instanţa de control judiciar că, dispoziţiile art. 16 alin. (4) din Legea nr. 24/2000 privind tehnica legislativă, permit dezvoltarea ori detalierea soluţiilor din actul de bază - prin actul de aplicare, iar în speţă, s-a detaliat în privinţa taxei timbrului monumentelor istorice, stabilindu-se cuantumul, modalităţile de percepere, încasare, virare ... etc, dobânzile şi penalităţile de întârziere neputând fi disparate de taxa de timbru pentru care se aplică.

Prima instanţă a apreciat, însă, că art. 10 alin. (1) din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 1502/2007 prin care se stabileşte că "În cazul nevirării la termen a sumelor datorate, se aplică dobânzi şi penalităţi de întârziere în cuantum de 0,2% pentru fiecare zi de întârziere" este nelegal.

În acest sens s-a reţinut că Executivul şi-a depăşit delegarea legislativă câtă vreme actul normativ cu forţă juridică superioară a premis ca legiutorul infralegal să stabilească cuantumul timbrului monumentelor istorice şi modalităţile de percepere, încasare, virare, utilizare şi evidenţiere a sumelor rezultate din aplicarea acestuia, noţiuni care nu acoperă instituirea printr-un act infralegislativ a obligaţiei de plată a unor sume suplimentare ca urmare a neexecutării la scadenţă a obligaţiilor parafiscale principale (dobânzi, ca daune - interese pentru neexecutarea la scadenţă a obligaţiei, respectiv majorări sau penalităţi de întârziere, ca sancţiuni administrative pentru acceaşi neexecutare).

Aşa cum s-a arătat în precedent, legiutorul primar a delegat celui infralegal obligaţia reglementării cuantumului timbrului de mediu, a modalităţilor de percepere şi încasare a acestuia. Noţiunile de percepere, încasare, contrar aserţiunilor instanţei de fond, vizează realizarea dreptului de creanţă al statului, care nu poate fi imaginată fără mijloacele de contrângere corespunzătoare, respectiv antrenarea răspunderii pentru neplata la termen a obligaţiilor pecuniare instituite prin acest act normativ.

Dacă se acceptă că prin actul administrativ normativ contestat se instituie obligaţii pecuniare parafiscale, supuse unor termene de scadenţă, pentru că în lipsa lor nu s-ar vorbi de obligaţii legale, depăşirea lor presupune în mod logic antrenarea răspunderii pentru neonorarea acestora la termenul stipulat. A aprecia că perceperea unei taxe, care reprezintă o prelevare obligatorie, nu presupune şi sancţiunile pentru neachitarea taxei în termenul legal, ar echivala cu lipsirea normei juridice de unul din elementele sale esenţiale, sancţiunea, iar caracterul obligatoriu al unei astfel de reglementări s-ar transforma într-o indicaţie facultativă sau recomandare.

În alte cuvinte, preceperea unei taxe, pentru a-şi păstra caracterul de reglementare, presupune toate mijloacele şi modalităţile prin care o asemenea activitate să fie adusă la îndeplinire, inclusiv sancţiunile legale decurgând din neîndeplinirea obligaţiilor astfel reglementate, cu excepţia celor care intră în domeniul de reglementare exclusiv al legiutorului primar.

De asemenea, permisiunea acordată legiutorului infralegal de a stabili cuantumul timbrului monumentelor istorice, presupune şi pe cea a determinării întinderii accesoriilor acestei creanţe, ca mijloc de contrângere al statului pentru executarea obligaţiei principale.

Prin urmare, în mod eronat a apreciat instanţa de fond că prin art. 51 din Legea nr. 422/2001 nu s-a delegat legiutorului infralegal posibilitatea determinării creanţelor accesorii timbrului monumentelor istorice, hotărârea instanţei de fond în această privinţă fiind dată cu interpretarea greşită a normei anterior menţionate.

6. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va constata nul recursul declarat de recurentul-intervenient Institutul National al Patrimoniului împotriva sentinţei nr. 70 din 21 aprilie 2021 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Va respinge recursul incident declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva încheierii din 7 aprilie 2021 şi a sentinţei nr. 70 din 21 aprilie 2021 ale Curţii de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca inadmisibil.

Va respinge recursul principal declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 70 din 21 aprilie 2021 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Va admite recursurile declarate de recurentul-pârât Guvernul României şi de recurentul-intervenient Ministerul Culturii împotriva aceleiaşi sentinţe.

Va casa sentinţa recurată şi, în rejudecare:

Va respinge în tot acţiunea reclamantei ca nefondată, şi pe cale de consecinţă, va admite în tot cererea de intervenţie accesorie formulată în interesul pârâtului Guvernul României.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de recurentul-intervenient Institutul National al Patrimoniului împotriva sentinţei nr. 70 din 21 aprilie 2021 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Respinge recursul incident declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva încheierii din 7 aprilie 2021 şi a sentinţei nr. 70 din 21 aprilie 2021 ale Curţii de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca inadmisibil.

Respinge recursul principal declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 70 din 21 aprilie 2021 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Admite recursurile declarate de recurentul-pârât Guvernul României şi de recurentul-intervenient Ministerul Culturii împotriva aceleiaşi sentinţe.

Casează sentinţa recurată şi, în rejudecare:

Respinge în tot acţiunea reclamantei ca nefondată.

Admite în tot cererea de intervenţie accesorie formulată în interesul pârâtului Guvernul României.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 24 noiembrie 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.