Tax appeal annulment rejected as material-error claim exceeds statutory scope; prior VAT refund ruling stands with costs.

Şedinţa publică din data de 22 noiembrie 2022

Asupra contestaţiei în anulare de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Direcţia Generală a Finanţelor Publice Galaţi - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Vrancea, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor şi Direcţia Generală Regională A Finanţelor Publice Bucureşti - Administraţia Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii - Activitatea de Inspecţie Fiscală:

- Anularea în parte a Deciziei de soluţionare a contestaţiei nr. 170/03.04.2018 comunicată Societăţii la data de 10.04.2018, prin care a fost respinsă, în parte, ca neîntemeiată Contestaţia fiscală formulată de Societate, înregistrată la organele fiscale sub nr. x/11.09.2017, în ceea ce priveşte suma totală de 2.403.038 RON reprezentând: 1.932.440 RON taxa pe valoare adăugată şi 470.598 RON impozit pe profit;

- Anularea în parte a Deciziei de impunere nr. x/30.06.2017 prin care s-au stabilit obligaţii fiscale suplimentare de plată reprezentând impozit pe profit şi TVA cu privire la suma de 2.403.038 RON, precum şi constatarea nelegalităţii Raportului de inspecţie fiscală nr. x/30.06.2017;

- Stabilirea în minus a sumei de 2.264.936 RON, reprezentând impozit pe profit în cuantum de 905.974 RON şi TVA în cuantum de 1.358.962 RON, declarate şi plătite de Societate, fără a fi datorate şi în privinţa cărora echipa de inspecţie fiscală avea obligaţia de a le stabili în minus;

- Obligarea pârâtei AFCM la restituirea sumei totale de 4.667.975 RON constând în obligaţii fiscale de plată stabilite suplimentar şi stinse de Societate după cum urmează: suma de 2.520.039,30 RON prin plată conform OP nr. x ataşat în Anexa 6 şi suma de 2.147.935,7 RON ca urmare a executării silite a A., conform extraselor de cont ataşate în Anexa 7.

1.2. Soluţia instanţei de fond

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 158 din 16 iunie 2020, a admis acţiunea precizată formulată de reclamantă.

Totodată, a anulat în parte Decizia de soluţionare a contestaţiei nr. 170/03.04.2018 de respingere a contestaţiei fiscale formulată de reclamantă, în ceea ce priveşte suma totală de 2.257.877 RON reprezentând: 1.845.343 RON taxa pe valoare adăugată şi 412.534 RON impozit pe profit.

De asemenea, a anulat în parte Decizia de impunere nr. x/30.06.2017 şi Raportul de inspecţie fiscală nr. x/30.06.2017, în ceea ce priveşte suma totală de 2.257.877 RON reprezentând: 1.845.343 RON taxa pe valoare adăugată şi 412.534 RON impozit pe profit.

Prin aceeaşi sentinţă, a stabilit în minus suma de 2.264.936 RON, reprezentând impozit pe profit în cuantum de 905.974 RON şi TVA în cuantum de 1.358.962 RON, declarate şi plătite de reclamantă şi a obligat pârâta Administraţia Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii la restituirea către reclamantă a sumei totale de 4.667.975 RON constând în obligaţii fiscale de plată stabilite suplimentar şi stinse de reclamantă.

Totodată, a obligat pârâtele la plata către reclamantă a sumei de 101.582,66 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, din care suma de 461,15 RON taxă judiciară de timbru, suma de 2500 RON onorariu expert şi suma de 98.621,51 RON onorariu avocat.

1.3. Cererile de recurs

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs pârâtele Direcţia Generală a Finanţelor Publice Galaţi prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Vrancea, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti - Administraţia Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii.

1.3.1. Recursul formulat de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Vrancea, pentru motivele prevăzute de disp. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Cu privire la suma în cuantum de 1.452.238 RON reprezentând TVA, recurenta-pârâtă reia, pe scurt, susţinerile primei instanţe, respectiv faptul că a găsit ca fiind justificate afirmaţiile reclamantei în legătură cu dubla impunere, deoarece partea a stabilit ea însăşi impozitul pe profit, prin înregistrarea Declaraţiilor rectificative D101 pentru anii fiscali 2009-2015, efectuându-se totodată şi refacerea Registrului de Evidenţă Fiscală privind calculul impozitului pe profit aferent perioadei 2009-2015, rezultând o diferenţă suplimentară, în cuantum de 905.974 RON, precum şi în privinţa TVA, prin ajustarea la data de 25.11.2016 a TVA deductibilă aferentă facturilor de achiziţie de bunuri şi servicii de la cei patru furnizori şi înregistrată prin decontul de TVA aferent lunii octombrie 2016, în cuantum de 1.358.962 RON, precum şi TVA aferentă veniturilor din chirii şi vânzări de imobile, de 93.276 RON.

Astfel, reclamanta a procedat la achitarea sumelor estimate cu titlu de prejudiciu de inspectorii antifraudă, în cuantum de 2.520.039,30 RON şi nu se mai impunea stabilirea vreunei obligaţii fiscale suplimentare.

Instanţa de fond reţine şi că sarcina probei în dovedirea situaţiei de fapt fiscale analizate în cadrul inspecţiei revine, potrivit disp. art. 73 alin. (2) Codul de procedură fiscală, organelor fiscale, însă acestea nu au motivat conţinutul deciziei de impunere şi raportului de inspecţie fiscală.

Instanţa de fond apreciază ca nelegale constatările inspectorilor antifraudă, preluate şi în conţinutul raportului de inspecţie fiscală, în baza cărora s-a negat reclamantei dreptul de deducere pe motiv că furnizorii nu au depus declaraţiile fiscale prin care să declare livrări/achiziţii de bunuri şi servicii, nu au declarat angajaţi ori nu deţin imobilizări corporale, atâta timp cât reclamanta a făcut dovada plăţii, iar în privinţa demonstrării prestării efective a serviciilor nu există o ierarhie prestabilită a probelor.

În raport de aceste reţineri ale instanţei de fond, recurenta-pârâtă susţine că potrivit dispoziţiilor O.U.G. nr. 74/2013 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea şi reorganizarea activităţii ANAF, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, inspectorii antifraudă sunt în drept să constate acte şi fapte care au ca efect evaziunea şi frauda şi să solicite stabilirea obligaţiilor fiscale în întregime datorate bugetului de stat, astfel că procesul-verbal încheiat de inspectorii Direcţiei Generale Antifraudă Fiscală constituie un mijloc de probă în motivarea organului de inspecţie fiscală.

În timpul inspecţiei s-au avut în vedere acţiunile contribuabilului după semnarea procesului-verbal antifraudă, respectiv constatarea rezultatului fiscal din perioada 2009-2015, depunerea declaraţiilor rectificative pentru impozitul pe profit, ajustarea TVA deduse din facturile emise de cele patru societăţi.

Ca urmare a reîncadrării de către organul de control antifraudă fiscală a tranzacţiilor efectuate în anii 2011-2012 cu cele patru societăţi, profitul aferent anului 2011 s-a majorat cu suma de 4.382.820 RON şi al anului 2012, cu suma de 1.279.520 RON, de asemenea s-a pierdut dreptul de deducere a TVA aferentă facturilor primite, în sumă de 1.358.982 RON.

Deşi prima instanţă a apreciat că materialele au fost necesare construirii blocului de locuinţe, s-a făcut o aplicare greşită a normelor de drept material, deoarece s-au recepţionat 70 apartamente din cele 77 construite; serviciile facturate de B. S.R.L. au fost realizate la imobilul din str. x, care era recepţionat şi dezmembrat din anul 2009.

Instanţa de fond înlătură nelegal faptul că facturile emise de societatea sus-menţionată nu reflectă realitatea, au fost achitate în numerar de dl. C., iar sumele provin din contul personal, deşi în contabilitate plăţile au fost înregistrate prin creditarea contului 4551 "Asociaţi conturi curente", iar ulterior s-a declarat că sumele au fost înscrise eronat în acest cont.

În legătură cu serviciile deduse din facturile emise de D. S.R.L. şi E. S.R.L. şi care reprezintă lucrări de reparaţie şi întreţinere a halelor cu nr. 17, 18 şi 19, recurenta-pârâtă precizează că reclamanta a recunoscut că sumele reprezintă imobilizări; nu s-au putut identifica obiectivele asupra cărora s-au aplicat lucrările dar ar putea constitui investiţii efectuate la mijloacele fixe existente; persoanele care au emis facturile nu deţineau resursele materiale şi umane pentru a realiza lucrările.

Instanţa de fond face o aplicare greşită a prevederilor legale fiscale cu privire la TVA în sumă de 635.254 RON, stabilită ca urmare a constatării neîndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 140 din Codul fiscal pentru aplicarea cotei reduse de 5%, reţinând că atâta timp cât cumpărătorul nu a mai beneficiat de această facilitate fiscală, iar această împrejurare este atestată de mijlocul de probă prevăzut de lege, nu există niciun temei legal pentru ca organele fiscale să excludă reclamanta de la aplicarea facilităţii în cauză.

Din suma de 635.254 RON, reprezentând diferenţa de cotă (5%-24%), stabilită ca obligaţie suplimentară în timpul inspecţiei fiscale, reclamanta a contestat numai suma de 565.768 RON, astfel că, prima instanţă a reţinut eronat că întreaga sumă a fost dedusă din baza impozabilă privind determinarea profitului impozabil.

Instanţa de fond nu justifică folosirea cotei reduse de 5% aplicată pentru vânzarea de apartamente, deoarece declaraţiile pe proprie răspundere ale cumpărătorilor sunt autentificate ulterior încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, sunt date de alte persoane decât cumpărătorii sau nu au fost prezentate, astfel cum au constatat inspectorii fiscali, hotărârea recurată fiind dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 140 alin. (21) lit. c) din Codul fiscal.

Recurenta-pârâtă enumeră în cuprinsul motivelor de nelegalitate contractele de vânzare-cumpărare în cauză .

Cât priveşte considerarea ca nedeductibilă a sumei totale de 2.755.743 RON, ca urmare a modificării politicilor contabile de capitalizare a dobânzilor, instanţa de fond a încălcat prevederile pct. 40 alin. (2) din OMFP nr. 3055/2009, potrivit cărora "modificarea de politici contabile la iniţiativa entităţii poate fi determinată de [...] o modificare excepţională intervenită în situaţia entităţii sau în contextul economico-financiar în care aceasta îşi desfăşoară activitatea".

Faţă de susţinerile instanţei de fond, în cursul unui exerciţiu financiar este luată o decizie care afectează contabil şi fiscal două exerciţii financiare, iar această decizie nu este consemnată în notele explicative la situaţiile financiare pentru anul 2013.

În plus, recurenta-pârâtă susţine că nu înţelege în ce constă eroarea contabilă pentru anul 2012, referitoare la dobânzile bancare, din moment ce în notele explicative la situaţiile financiare ale anului 2012, este prezentată şi asumată politica contabilă de capitalizare a dobânzilor bancare aferente creditului pe termen lung, contractat de la F..

Presupusa eroare ar fi putut să fie înregistrată în situaţiile financiare ale anului 2012, întrucât acestea au fost înregistrate la organul fiscal în data de 30.05.2013, cu 31 zile înainte de intervenirea "modificării excepţionale".

Or, lipsa resurselor financiare necesare pentru continuarea investiţiei era cunoscută din anul 2009, motiv pentru care întăreşte motivarea organului fiscal în privinţa nerespectării disp. art. 19 alin. (1) şi art. 21 alin. (1) din Legea nr. 571/2003, cu modificările şi completările ulterioare privind Codul fiscal.

Prima instanţă încalcă şi prevederile pct. 44 din OMFP nr. 3055/2009, respectiv principiul intangibilităţii, care la art. (2) stipulează că modificarea politicilor contabile se efectuează numai pentru perioadele viitoare, nefiind permise modificări ale acestora pe parcursul unui exerciţiu financiar.

În ceea ce priveşte obligarea la plata sumei de 2.500 RON reprezentând onorariu de expert, solicită cenzurarea acesteia, fiind încălcate disp. art. 22 şi 23 din O.G. nr. 2/2009 privind organizarea activităţii de expertiză tehnică judiciară şi extrajudiciară, expertul nu a prezentat părţilor un decont de cheltuieli şi faţă de volumul de muncă depus de acesta.

Cât priveşte obligarea la plata sumei de 98.621,51 RON, reprezentând onorariu de avocat, de asemenea, se solicită cenzurarea sumei acordate, în raport de complexitatea cauzei şi de munca depusă de avocat.

1.3.2. Recursul formulat de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti - Administraţia Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii, pentru motivele de nelegalitate întemeiate pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă consideră că instanţa de fond, în mod greşit a obligat-o la restituirea sumei totale de 4.667.975 RON reprezentând obligaţii fiscale de plată stabilite suplimentar, întrucât reclamanta a înţeles să-şi restrângă cererea de chemare în judecată pentru suma în cuantum de 145.162 RON, aspect susţinut şi de către judecătorul fondului.

Cu privire la dreptul de deducere a TVA în cuantum de 1.358.962 RON, recurenta-pârâtă susţine că nu este de acord cu cele reţinute de prima instanţă şi preluate din raportul de expertiză, deoarece, aşa cum s-a menţionat în raportul de inspecţie fiscală, pag. 11, suma a fost înscrisă în decontul TVA, transmis electronic pentru luna octombrie 2016 şi înregistrat la 25.11.2016, după încheierea controlului efectuat de inspectorii DGAF Bucureşti, iar perioada supusă inspecţiei fiscale privind TVA a fost 01.01.2011 - 31.12.2015.

Decontul de TVA în care a fost înscrisă ajustarea de TVA a fost depus pentru perioada fiscală octombrie 2016, perioadă nesupusă inspecţiei fiscale, iar suma a fost înscrisă corect în decizia de impunere pentru perioada verificată, fiind respinsă pe termenele de plată scadente şi nu a dublat pentru perioada 01.01.2011 - 31.12.2015, declaraţiile şi plăţile efectuate de contribuabil.

Cu privire la considerarea ca nedeductibilă a sumei de 2.755.743 RON, ca urmare a modificării politicii contabile de capitalizare a dobânzilor, recurenta-pârâtă susţine că prima instanţă nu ţine seama de pct. 44 din OMFP nr. 3065/2009, referitor la principiul intangibilităţii şi îşi însuşeşte concluziile expertului care afirmă că pct. 53 din Ordin stabileşte că cheltuielile cu dobânzile se capitalizează pe perioada de producţie a unui activ cu ciclu lung de fabricaţie, ceea ce înseamnă că, în caz contrar cheltuiala cu dobândă nu trebuie capitalizată.

Or, arată recurenta-pârâtă, textul invocat lasă entităţii posibilitatea de a opta între capitalizarea dobânzilor de această natură şi includerea lor în cheltuielile perioadei cuvenite.

Odată exprimată opţiunea, potrivit politicilor contabile aprobate, entitatea este obligată să respecte această regulă autoimpusă pe întreaga perioadă a exerciţiului financiar pentru care a fost instituită, potrivit principiilor permanenţei metodelor şi intangibilităţii.

Echipa de inspecţie fiscală a recunoscut societăţii verificate politicile contabile aprobate, doar că în momentul modificării metodei contabile, în conformitate cu prevederile art. 44 din ordin, a recunoscut, începând cu anul 2014, deducerea cheltuielilor cu dobânzile la calculul impozitului pe profit în perioadele curente, dar nu ca urmare a sistării lucrărilor (motivaţia expertului), ci doar ca respectare a prevederilor contabile.

Recurenta-pârâtă consideră că a fost obligată în mod nelegal, la plata către reclamantă a sumei totale de 101.582,66 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, din care suma de 461,15 RON taxă judiciară de timbru, suma de 2.500 RON onorariu expert şi suma de 98.621,51 RON onorariu avocat, întrucât nu sunt întrunite prevederile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., nu se află în culpă procesuală, iar reclamanta nu a câştigat definitiv procesul.

În subsidiar, recurenta-pârâtă consideră că trebuie aplicate disp. art. 451 alin. (2) C. proc. civ., astfel că suma în cuantum de 98.621,51 RON onorariu avocat este nejustificată.

De asemenea, s-a dispus greşit restituirea taxei de timbru fără să fie îndeplinite prevederile art. 45 din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru.

1.3.3. Recursul formulat de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă susţine casarea sentinţei de fond ca urmare a greşitei interpretări şi aplicări a disp. art. 21 alin. (1), alin. (4) lit. m) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal.

În ceea ce priveşte impozitul pe profit şi TVA, instanţa de fond reţine greşit că reclamanta are dreptul de a beneficia de deductibilitatea cheltuielilor la calculul impozitului pe profit şi TVA aferentă operaţiunilor economice efectuate, deoarece nu s-a făcut dovada îndeplinirii cumulative a condiţiilor prevăzute de lege pentru acordarea deductibilităţii.

Intimata-reclamantă nu a prezentat documentele din care să rezulte că acestea au fost utilizate în folosul operaţiunilor sale taxabile, respectiv pentru obţinerea de venituri impozabile.

Aşa cum rezultă din actele aflate la dosar, în urma verificării, organele de inspecţie fiscală au constatat că s-a exercitat eronat dreptul de deducere la calculul profitului impozabil, a cheltuielilor în sumă de 362.903 RON şi a TVA în sumă de 87.097 RON, înscrise în facturile emise de Cabinetul Individual de Avocatură "C.", având ca obiect servicii de asistenţă şi consultanţă juridică, întrucât societatea nu a prezentat documente din care să rezulte că aceste servicii au fost prestate în folosul operaţiunilor sale taxabile, respectiv pentru obţinerea de venituri impozabile.

De asemenea, nu a fost acordat societăţii dreptul de deducere al cheltuielilor şi TVA înscrisă în facturile a patru societăţi comerciale, deoarece reclamanta nu a prezentat documente din care să rezulte că achiziţiile de bunuri şi servicii efectuate de la furnizori au fost efectuate în scopul obţinerii de venituri impozabile/taxabile, iar organele fiscale au reîncadrat tranzacţiile ca fiind artificiale.

În cauză sunt aplicabile, susţine recurenta-pârâtă, dispoziţiile art. 21 alin. (1), alin. (4) lit. m) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, pct. 48 Titlul II din H.G. nr. 44/2004 şi art. 145 alin. (2) lit. a) din acelaşi act normativ.

În privinţa aplicării cotei reduse de TVA de 5%, recurenta-pârâtă susţine că reclamanta avea obligaţia colectării TVA în cotă de 24%, aferentă vânzărilor de locuinţe, în condiţiile în care fie declaraţiile cumpărătorilor autentificate la notar pentru justificarea aplicării cotei reduce de TVA sunt date ulterior livrării bunurilor imobile, fie sunt date doar de unul dintre soţi.

Recurenta-pârâtă identifică în cuprinsul motivelor de recurs un număr de 13 contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu nerespectarea prevederilor legale, la dosarul de recurs.

Se mai arată că prima instanţă a preluat, în mod greşit apărările reclamantei potrivit cărora au fost încălcate principiile neutralităţii fiscale, securităţii juridice şi proporţionalităţii, astfel cum acestea au fost statuate prin hotărârile CJUE, iar neprezentarea declaraţiei cumpărătorului nu reprezintă o condiţie de formă, ci de fond.

Contrar reţinerilor instanţei de fond, se arată că intimata-reclamantă datorează suma de 412.534 RON reprezentând impozit pe profit, în condiţiile în care la data de 01.07.2013, societatea a modificat politica contabilă cu privire la capitalizarea dobânzilor bancare de la F., aferente unui credit.

Recurenta-pârâtă arată că schimbarea politicii contabile s-a produs în cursul anului 2013, contrar prevederilor OMFP nr. 3055/2009.

Societatea invocă situaţia excepţională, şi anume lipsa resurselor financiare necesare pentru continuarea investiţiei, însă această împrejurare era cunoscută din anul 2009.

Prin urmare, cheltuielile în cauză nu sunt aferente realizării de venituri în cursul anului fiscal în care s-a înregistrat deducerea acestora, respectiv în anul 2013.

Cu privire la suma de 2.578.337 RON, echipa de inspecţie fiscală nu a acordat drept de deducere pentru cheltuielile cu dobânzile aferente creditului imobiliar.

Referitor la obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată, în ceea ce priveşte onorariul de avocat, trebuie aplicate disp. art. 451 alin. (2) C. proc. civ., în sensul diminuării sub pragul de 15.600 RON, în raport de complexitatea cauzei şi a activităţii depuse.

1.4. Hotărârea contestată

Prin Decizia nr. 401 din 27 ianuarie 2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2018 s-a respins excepţia nulităţii recursurilor formulate de pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Galaţi prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Vrancea şi Direcţia Generala Regională a Finanţelor Publice Bucureşti - Administraţia Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii.

S-a admis excepţia nulităţii recursului formulat de pârâta Agenţiei Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generala de Soluţionare a Contestaţiilor.

S-a constatat nulitatea recursului formulat de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor împotriva sentinţei nr. 158 din 16 iunie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

S-au respins recursurile formulate de pârâtele Direcţia Generală a Finanţelor Publice Galaţi prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Vrancea şi Direcţia Generala Regională a Finanţelor Publice Bucureşti - Administraţia Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii împotriva sentinţei nr. 158 din 16 iunie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Au fost obligate recurentele-pârâte la plata sumei de 30.000 RON, către intimata-reclamantă, onorariu de avocat, cu aplicarea art. 451 alin. (2) din C. proc. civ.

II. Contestaţia în anulare

Prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 9 martie 2022, contestatoarea Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a solicitat anularea deciziei nr. 401 din 27 ianuarie 2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2018 şi rejudecarea recursului formulat impotriva sentinţei civile nr. 158/16.06.2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucuresti-Sectia a VIII a contencios administrativ si fiscal în dosarul nr. x/2018, admiterea acestuia, modificarea hotărârii instanţei de fond şi respingerea acţiunii ca neîntemeiate.

In drept, contestaţia s-a întemeiat pe dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ., decizia atacată fiind rezultatul unor erori materiale.

Astfel, instanţa suprema a constatat nul recursul formulat de A.N.A.F., reţinând eronat că cererea de recurs nu se circumscrie motivelor de nelegalitate, iar invocarea unor dispoziţii legale încălcate de prima instanţa este pur formala, fără sa se argumenteze modul în care instanţa a interpretat/aplicat greşit prevederile legale enumerate.

De asemenea, mai retine, în mod eronat, instanţa că, deşi s-a susţinut aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 451 -453 din C. proc. civ., cu referire la întregul cuantum al cheltuielilor de judecata, respectiv 101.582,66 RON, motivarea se refera numai la suma ce reprezintă onorariu de avocat.

S-a arătat că, din economia textului art. 488 pct. 8 C. proc. civ., nu rezultă că ar trebui indicate cu exactitate normele legale încălcate de instanţa, însă, din lecturarea recursului formulat de către ANAF, rezultă fără echivoc care sunt normele legale pe care instanţa de fond le-a încălcat în soluţionarea cauzei.

S-a solicitat să se constate că la pagina 2 din recursul formulat de către contestatoare, s-a arătat că hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 21 alin. (1), alin. (4) lit. m), art. 145 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal.

Totodată, la pagina 9 din recurs s-a arătat că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 140 alin. (1) din Legea nr. x privind Codul fiscal, explicitate prin pct. 23 alin. (7), alin. (10) si alin. (11) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 aprobate prin H.G. nr. 44/2004.

În concluzie, s-a solicitat admiterea contestaţiei în anulare, anularea deciziei civile nr. 401/27.01.2022 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, secţia contencios administrativ si Fiscal şi, rejudecând recursul, admiterea acestuia, casarea hotărârii şi respingerea acţiunii.

Întâmpinarea formulată în cauză.

Intimata A. S.R.L. a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii contestaţiei în anulare, apreciind că niciunul dintre argumentele formulate nu pot fi încadrate în cazul prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ.

În subsidiar, s-a solicitat respingerea contestaţiei în anulare ca neîntemeiată, argumentele cuprinse în motivele de recurs, nereprezentând altceva decât pasaje din întâmpinarea depusă în faţa instanţei de fond, împrejurare sancţionată corect în recurs.

III. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Înalta Curte analizând contestaţia în anulare, în raport cu motivele invocate şi cu dispoziţiile procedurale aplicabile, o va respinge pentru considerentele în continuare arătate.

Contestaţia în anulare este o cale de atac extraordinară, de retractare şi nesuspensivă de executare, îndreptată împotriva hotărârilor judecătoreşti definitive date cu încălcarea anumitor norme de procedură, sau greşite din cauza unor inadvertenţe de ordin formal.

Potrivit dispoziţiilor art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ.:

"(2) Hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie în anulare atunci când:

2. dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale;"

Strict formal, contestaţia în anulare nu este inadmisibilă, motivele invocate fiind prevăzute de dispoziţiile legale mai sus arătate, încadrarea lor în textul de lege fiind o chestiune ce ţine de temeinicia căii extraordinare de atac, iar nu de admisibilitatea acesteia.

În speţa dedusă judecăţii, contestatorul reclamă împrejurarea că instanţa de recurs, în cuprinsul deciziei atacate, a constatat în mod eronat nulitatea căii de atac, în condiţiile în care prin cererea de recurs a fost indicat atât cazul de casare incident, respectiv dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., cât şi textele legale pretins încălcate.

Caracterizarea "erorii" invocate de contestator ca reprezentând o greşeală materială, în sensul art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., nu face parte din aspectele de admisibilitate a căii extraordinare de atac, ci din aspectele analizate de instanţa de judecată în stabilirea caracterului fondat ori nefondat al contestaţiei în anulare.

Contestaţia în anulare, ca şi cale extraordinară de atac, nu are menirea de a crea o cale de atac suplimentară, un "recurs la recurs" în favoarea părţii care o exercită, ci reprezintă un remediu procedural utilizat în cazuri specifice, limitativ prevăzute de C. proc. civ.. Legiuitorul nu a intenţionat ca, pe calea contestaţiei în anulare, să deschidă părţilor posibilitatea formulării unei noi căi de atac, prin care să fie analizate ori reanalizate aspecte de temeinicie şi/sau legalitate a hotărârii judecătoreşti, ci acest mijloc procedural a fost destinat exclusiv pentru îndreptarea unor nereguli procedurale expres şi limitativ prevăzute de C. proc. civ.

Semnificaţia conceputului de "greşeală materială" a fost dezvoltată doctrinar şi jurisprudenţial prin opoziţie cu greşeala de judecată, subliniindu-se că vizează greşeli evidente în legătură cu aspectele formale ale judecăţii, în principal cu caracter procedural.

Din această perspectivă, Înalta Curte constată că eroarea materială invocată de contestatoare în prezenta cauză nu priveşte o greşeală materială a instanţei de recurs, în sensul cerut de lege, ci vizează modalitatea în care instanţa a apreciat asupra excepţiei nulităţii recursului în temeiul dispoziţiilor art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., constatând că declaraţia de recurs reprezintă copierea întâmpinării depuse la instanţa de fond, iar invocarea unor dispoziţii legale încălcate de prima instanţă este pur formală, fără să fie argumentat modul în care instanţa a interpretat/aplicat greşit prevederile legale enumerate.

Înalta Curte constată că motivele contestaţiei în anulare nu se circumscriu noţiunii de "eroare materială", astfel cum este reglementată de prevederile art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., contestatoarea formulând critici cu privire la soluţia anulării căii de atac, ceea ce reprezintă un motiv de nelegalitate care corespunde unei erori de judecată, ipoteză care nu se înscrie în textul de lege anterior citat şi care nu poate fi îndreptată pe această cale.

Reţine Înalta Curte că în jurisprudenţa CEDO s-a statuat că securitatea juridică implică respectul pentru principiul res judicata care constituie principiul caracterului definitiv al hotărârilor judecătoreşti (Ryabykh contra Rusiei). De asemenea, s-a arătat că puterea de revizuire a instanţelor superioare ar trebui utilizată pentru a corecta erorile judiciare şi nu pentru a se ajunge la o nouă examinare a cauzei.

În realitate, ceea ce urmăreşte contestatoarea prin exercitarea căii de atac extraordinare de faţă este tocmai repunerea în discuţie a soluţiei adoptate în ceea ce priveşte neîndeplinirea cerinţelor de motivare a recursului formulat în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ceea ce are semnificaţia unui recurs la recurs.

Această eroare invocată de contestatoare nu poate forma obiectul remedierii pe calea contestaţiei în anulare pentru că excedează prevederilor art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ., care a conceput contestaţia în anulare ca pe o cale extraordinară de atac, de retractare şi nu de reformare.

Conchizând, Înalta Curte reţine că potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, doar erorile de fapt care nu au devenit vizibile decât la finalul unei proceduri judiciare pot justifica o derogare de la principiul securităţii juridice, pe motiv că nu a fost posibilă îndreptarea lor prin exercitarea căilor ordinare de atac (concluzie afirmată, de exemplu, în: Mitrea c România/2008, Stanca Popescu c România/2009).

În lipsa unor circumstanţe substanţiale şi imperative de natură să justifice redeschiderea procesului judecat definitiv, prezenta contestaţie în anulare nu poate fi admisă, în contextul în care chestiunile invocate au fost analizate şi dezlegate de instanţa de recurs.

Referitor la cheltuielile de judecată solicitate de către intimata A. S.R.L., Înalta Curte reţine, faţă de dispoziţiile art. 453 alin. (1) din C. proc. civ. potrivit cu care:

"Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată", caracterul întemeiat al cererii, urmând a o încuviinţa în parte, proporţional cu gradul de complexitate al prezentei cauze.

2.3. Temeiul legal al soluţiei adoptate.

Faţă de cele de mai sus, cum în speţă, motivele formulate nu se circumscriu dispoziţiilor art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ., contestatoarea urmărind, în realitate, o rejudecare a recursului pentru motive nepermise de lege, Înalta Curte, în temeiul art. 508 din C. proc. civ., va respinge contestaţia în anulare, ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestaţia în anulare formulată de contestatoarea Agenţia Naţională de Administrare Fiscală împotriva Decizia nr. 401 din 27 ianuarie 2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2018, ca nefondată.

Obligă contestatoarea la plata sumei de 5000 de RON reprezentând cheltuieli de judecată în favoarea intimatei A. S.R.L., cu aplicarea dispoziţiilor art. 451 alin. (2) din C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 22 noiembrie 2022.