Hospital Section Head’s Incompatibility Upheld Despite Administrative Role Claim

Şedinţa publică din data de 22 noiembrie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Iaşi la data de 20 noiembrie 2020 sub nr. x/2020 reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Integritate anularea Raportului de evaluare nr. x/05.11.2020.

Prin raportul de evaluare s-a avut în vedere, prin raportare la art. 115 din Legea 161/2003, conform cu dispoziţiile art. 178 alin. (1) lit. g) din Legea 95/2006, coroborate cu art. 185 alin. (2) şi alin. (15) din Legea 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, astfel cum a fost modificată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 79/2016, că funcţia de şef de secţie este incompatibilă cu exercitarea funcţiei de membru în organele de conducere, administrare şi control în societăţile comerciale reglementate de Legea nr. 31/1990 sens în care se indică art. 70 din Legea 31/1990, reclamantul exercitând simultan calitatea de şef de secţie Oftalmologie din cadrul Spitalului Clinic Cai Ferate Iaşi şi cea de administrator al societăţii comerciale S.C. B. S.R.L.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 51 din 23 martie 2021 a Curţii de Apel Iaşi, secţia de contencios administrativ şi fiscal s-a dispus sesizarea Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 178 alin. (1) lit. g) şi art. 185 alin. (15) din Legea nr. 95/2006.

S-a respins acţiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta ANI, având ca obiect anularea Raportului de evaluare nr. x/05.11.2020.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei menţionate la pct. 2 a formulat recurs reclamantul pentru motive de nelegalitate circumscrise cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ.:

- s-a invocat nelegalitatea sentinţei prin raportare la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. si de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., în raport de încălcarea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., instanţa de fond refuzând să verifice apărarea reclamantului în sensul că nu se poate retine starea de incompatibilitate în condiţiile în care între cele două funcţii nu există o legătura de natură sa justifice pretinsa afectare a funcţiei de sef de secţie;

- instanţa refuză să analizeze respectarea testului proportionalitatii între mijlocul folosit si consecinţele asupra persoanei evaluate prin raportare la iminenta expunere a acesteia sancţiunilor prevăzute de art. 25 alin. (2) si (3) din Legea 176/2010, compromiţând acesta apărare prin considerente care nu lămuresc într-o manieră efectivă dacă în lipsa oricărei atingeri aduse valorilor aparate este adecvată pentru reclamant consecinţa demiterii, eliberării din funcţie sau interzicerii ocupării unei funcţii de şef de secţie, sancţiuni prevăzute de art. 25 alin. (2) si 3 din Legea 176/2010, urmare a reţinerii stării de incompatibilitate;

- hotărârea cuprinde, în egală măsură, considerente străine de natura litigiului si persoana reclamantului, în condiţiile în care în calitate de şef de secţie, în conformitate cu art. 185 alin. (4) din Legea sănătăţii, nu are nici o competenţă legată de cheltuirea banilor spitalului, respectiv, calitate de ordonator de credite (art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.);

- instanţa încalcă regulile de procedură si atunci când indică prin considerentele sale ca se instituie o prezumţie legală în sensul că activitatea de manager public este afectată, ignorând dispoziţiile art. 328 alin. (2) din C. proc. civ., dreptul reclamantului de a face proba contrară, anume că activitatea de şef de secţie nu a fost afectată de activitatea de administrator, fiind încălcat astfel dreptul la apărare consacrat de art. 24 din Constituţie si art. 13 din C. proc. civ.

- în acest sens, s-a arătat că recurentul nu a luat vreo decizie si nu a participat la luarea vreunei decizii cu încălcarea obligaţiilor legale privind conflictul de interese ori starea de incompatibilitate, nu a avut relaţii comerciale care să fi produs vreun prejudiciu Spitalului public;

- s-a invocat nelegalitatea sentinţei prin raportare la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., privind greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 178 alin. (1) lit. g) din Legea 95/2006;

- sintagma membru în organele de conducere, administrare şi control în societăţile reglementate de Legea 31/1990, conduce la concluzia că legiuitorul a avut în vedere doar situaţia societăţilor comerciale în care organele de conducere sunt organe colective, nu organe individuale;

- extinzând o normă prohibitivă si aplicând-o prin analogi unei situaţii neprevăzute expres de norma analizată, instanţa a încălcat dispoziţiile art. 10 din C. civ., care prevăd în mod imperativ că legile care derogă de la o dispoziţie generală, care restrâng exerciţiul unor drepturi civile, sau care prevăd sancţiuni civile, se aplică numai în cazurile expres si limitativ prevăzute de lege;

- în condiţiile în care dispoziţiile art. 178 alin. (1) lit. g) din Legea 95/2006 nu prevăd incompatibilitatea prin raportare si la funcţia de administrator, ci doar prin raportare la funcţia de membru în organele de conducere, greşit a reţinut instanţa incidenţa, prin analogie, a acestor dispoziţii de strictă interpretare, extinzând aplicarea lor unei funcţii care nu este prevăzută în respectivele dispoziţii, fapt ce atrage nelegalitatea hotărârii recurate;

- instanţa ignoră, în analiza sumara a cauzei, incidenţa dispoziţiilor 96 alin. (1) teza 2 din Legea 163/2003, conform cu care, pentru anumite categorii de funcţionari, astfel cum sunt consideraţi şefii de secţii din spitalele de stat, este permisă desfăşurarea de activităţi şi în sectorul privat, cu condiţia ca activitatea să nu fie în legătură directă sau indirecta cu atribuţiile lor de serviciu;

- instanţa face o greşită aplicare a legii si atunci când reţine că starea de incompatibiliate poate fi constatată doar prin identificarea formală a exercitării cumulate acelor doua funcţii, stabilind nelegal că existenta incompatibilităţii nu este condiţionată de săvârşirea unor acte si fapte, ori de producerea unui prejudiciu, contrar dispoziţiilor art. 25 din Legea 176/2010 si art. 185 alin. (15) din Legea 95/2006;

- condiţia săvârşirii unor fapte şi producerii unui prejudiciu spitalului rezultă, în mod explicit, şi din dispoziţiile art. 178 alin. (1) lit. c), d), e) şi g) referitoare la incompatibilităţi şi ale art. 178 alin. (2) referitoare la cumulul de interese din Legea nr. 95/2006;

S-a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă Agenţia Naţională de Integritate a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

S-a arătat că motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ., care se referă la situaţia în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, este neîntemeiat, întrucât din motivarea sentinţei civile recurate, reiese că instanţa de fond a examinat cu maximă rigurozitate, efectiv şi concret, toate apărările formulate de părţile din proces, precum şi înscrisurile depuse în probaţiune de aceştia, constatând, faţă de dispoziţiile legale aplicabile în cauza dedusă judecăţii, că raportul de evaluare nr. x/5.11.2020 întocmit de Inspecţia de Integritate este legal şi temeinic.

Sentinţa de fond nu cuprinde nici motive contradictorii şi nici motive străine de natura cauzei, întreaga motivare a judecătorului fondului demonstrând netemeinicia susţinerilor reclamantului.

De asemenea, s-a arătat că instanţa de fond s-a pronunţat cu privire la toate petitele acţiunii, respingând în mod corect şi motivat contestaţia reclamantului.

Din perspectiva criticilor formulate în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., s-a apreciat că, în mod corect, instanţa de fond a reţinut că incompatibilitatea prevăzută de dispoziţiile Legii 95/2006 nu este condiţionată de existenţa unui prejudiciu nemijlocit adus activităţii de management. Scopul urmărit de legiuitor prin textul art. 178 alin. (1) lit. g) este justificat de necesitatea exercitării funcţiei în condiţii de integritate şi transparenţă decizionala. Nu au niciun fel de relevanţă, pentru existenţa situaţiei de incompatibilitate, susţinerile recurentului referitoare la neafectarea capacităţii manageriale, îndeplinirea atribuţiilor şi criteriilor de calitate asumaţi prin contractul de management, inexistenţa raporturilor comerciale între Spital şi societatea comercială administrată de reclamant, neparticiparea la luarea vreunei decizii cu încălcarea obligaţiilor legale privind conflictul de interese, sau neproducerea vreunui prejudiciu.

Totodată, dispoziţiile privind conflictul de interese, precum şi cele care reglementează situaţia funcţionarilor publici (art. 96 din Legea nr. 161/2003), nu i se aplică recurentului reclamant şi nu prezintă relevanţă în dezlegarea speţei.

S-a arătat şi că, în mod corect, instanţa de fond a apreciat că formularea generală din textul de lege include situaţia particulară a administratorilor individuali, distincţia pe care o face reclamantul între organele colective şi administratorul unic, neavând nici un fundament în textul legal.

5. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este nefondat, pentru următoarele considerente:

5.1. Argumente de fapt şi de drept relevante

La data de 21.06.2017, Agenţia Naţională de Integritate, în temeiul art. 12 alin. (1) şi alin. (2) lit. b) din Legea nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 144/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, s-a sesizat din oficiu în lucrarea nr. 20878/A/II/21.06.2017, cu privire la reclamantul A., şef secţie Oftalmologie în cadrul Spitalului Clinic Căi Ferate Iaşi, privind nerespectarea regimului juridic al incompatibilităţilor.

La data de 07.12.2017, Agenţia Naţională de integritate, în temeiul art. 12 alin. (1) din Legea nr. 176/2010, a fost sesizată de o persoană fizică în lucrarea nr. x/07.12.2017, întrucât A., şef secţie Oftalmologie în cadrul Spitalului Clinic Căi Ferate Iaşi, a acumulat împreună cu familia o avere ce depăşeşte veniturile realizate şi nu a respectat regimul juridic al incompatibilităţilor, lucrare conexată ulterior la dosarul nr. x/21.06.2017.

În urma finalizării activităţii de evaluare, inspectorul de integritate a reţinut că reclamantul deţine funcţia de şef secţie Oftalmologie în cadrul Spitalului Clinic Căi Ferate Iaşi, începând cu data de 01.06.2008, precum şi că deţine şi exercită calitatea de administrator în cadrul B. S.R.L. în perioada 04.04.2008 - 20.01.2020 (data de referinţă fiind răspunsul transmis de către Oficiul Naţional al Registrului Comerţului).

În drept, se reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 32 din Legea nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 144/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, dispoziţiile acestei legi se completează cu dispoziţiile altor acte normative, inclusiv ale celor care reglementează alte incompatibilităţi sau conflicte de interese, dacă acestea nu sunt contrare Legii nr. 176/2010 şi Legii nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, cu modificările şi completările ulterioare.

Art. 115 din Legea nr. 161/2003 prevede:

"Alte cazuri de incompatibilităţi şi interdicţii sunt cele stabilite prin legi speciale".

Potrivit dispoziţiilor art. 185 alin. (2) (în vigoare începând cu data de 22.11.2016) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii:

"În spitalele publice funcţiile de şef de secţie, şef de laborator, asistent medical şef sunt funcţii de conducere şi vor putea fi ocupate numai de medici, biologi, chimişti şi biochimişti sau, după caz, asistenţi medicali, cu o vechime de cel puţin 5 ani în specialitatea respectivă".

Potrivit dispoziţiilor art. 185 alin. (15) (în vigoare începând cu data de 22.11.2016) din Legea nr. 95/2006:

"Dispoziţiile art. 178 alin. (1) lit. c), d), e) şi g) referitoare la incompatibilităţi şi ale art. 178 alin. (2) referitoare la conflictul de interese, sub sancţiunea rezilierii contractului de administrare şi a plăţii de despăgubiri pentru daunele cauzate spitalului, în condiţiile legii, se aplică şi şefilor de secţie, de laborator şi de serviciu medical din spitalele publice".

Conform prevederilor art. 178 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 95/2006, funcţia de manager persoană fizică este incompatibilă cu:

"exercitarea funcţiei de membru în organele de conducere, administrare şi control în societăţile reglementate de Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare".

Legea societăţilor nr. 31/1990 prevede la art. 70 alin. (1):

"Administratorii pot face toate operaţiunile cerute pentru aducerea la îndeplinire a obiectului de activitate al societăţii, afară de restricţiile arătate în actul constitutiv" şi alin. (2) "Ei sunt obligaţi să ia parte la toate adunările societăţii, la consiliile de administraţie şi la organele de conducere similare acestora".

5.2. În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., Înalta Curte reţine că sub imperiul acestei norme de drept se pot include neregularităţile de ordin procedural a căror nerespectare care atrag sancţiunea nulităţii, cu excepţia celor menţionate la pct. 1-4, precum şi nesocotirea unor principii fundamentale a căror nerespectare nu se încadrează în alte motive de recurs.

Concluzia la care a ajuns judecătorul, în analiza dispoziţiilor art. 178 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 95/2006, referitor la împrejurarea că starea de incompatibilitate, prin modul în care a fost reglementată de legiuitor, nu este condiţionată de existenţa unui prejudiciu material, evident reprezintă o activitate de interpretare a normei juridice, astfel că susţinerile recurentului nu se încadrează în cazul de casare expus.

Totodată, pentru a exista o încălcare a dispoziţiilor art. 328 alin. (2) din C. proc. civ., în sensul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., ar trebui ca recurentului - reclamant să-i fie îngrădit, în concret dreptul de a formula concluzii sau de a propune probe, ceea ce nu este cazul în speţă, astfel că nu se poate constata o încălcare a dreptului la apărare.

5.3. Analizând sentinţa recurată prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte constată că motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. (hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei) invocat de recurent este nefondat.

Potrivit art. 425 din C. proc. civ..:

"(1) Hotărârea va cuprinde:

b) considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor;".

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte reaminteşte că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 din C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, şi, nu în ultimul rând raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată.

Sub acest aspect, Curtea reţine că, într-adevăr, aşa cum s-a statuat într-o jurisprudenţă constantă de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, garanţiile implicite ale art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului includ obligaţia de a motiva hotărârile judecătoreşti (cauza H. împotriva Belgiei, pct. 53). O decizie motivată permite părţilor să demonstreze că a fost audiată în mod real cauza lor. Deşi o instanţă internă dispune de o anumită marjă de apreciere în alegerea argumentelor şi admiterea probelor, aceasta trebuie să-şi justifice activităţile, precizând motivarea deciziilor sale (cauza Suominen împotriva Finlandei, pct. 36 şi cauza Carmel Saliba împotriva Maltei, pct. 79).

Pe de altă parte, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a recunoscut că întinderea obligaţiei privind motivarea poate varia în funcţie de natura deciziei (cauza Ruiz Torija împotriva Spaniei, pct. 29; Hiro Balani împotriva Spaniei, pct. 27) şi trebuie analizată în lumina circumstanţelor speţei: trebuie să se ţină seama în special de diversitatea motivelor pe care un justiţiabil le poate ridica în instanţă şi de diferenţele din statele contractante în materie de dispoziţii legale, cutume, concepţii doctrinare, prezentarea şi redactarea hotărârilor şi deciziilor (cauza Ruiz Torija împotriva Spaniei, pct. 29; cauza Hiro Balani împotriva Spaniei, pct. 27).

Din această jurisprudenţă, Curtea reţine că, deşi art. 6 alin. (1) obligă instanţele să îşi motiveze deciziile, acest fapt nu poate fi înţeles ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument [cauzele Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, pct. 61; García Ruiz împotriva Spaniei (MC), pct. 26; Jahnke şi Lenoble împotriva Franţei (dec.); Perez împotriva Franţei (MC), pct. 81], ci impune doar ca o instanţă internă care şi-a motivat decizia pe scurt - fie prin însuşirea motivelor furnizate de o instanţă de grad inferior sau altfel - să fi examinat totuşi în mod real chestiunile esenţiale supuse atenţiei sale şi să nu se fi mulţumit să confirme pur şi simplu concluziile unei instanţe de grad inferior (cauza Helle împotriva Finlandei, pct. 60). Mai mult, instanţa europeană a recunoscut că este motivată în mod corespunzător o decizie care permite părţilor să facă uz efectiv de dreptul lor de apel (Hirvisaari împotriva Finlandei, pct. 30 în fine).

Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte apreciază că prima instanţă a pronunţat o hotărâre motivată, considerentele acesteia nefiind nici contradictorii şi nici străine de natura cauzei şi nu există niciun element care indice caracterul arbitrar al modalităţii în care instanţa a aplicat legislaţia relevantă pentru faptele cauzei, motivarea având o legătură logică cu argumentele dezvoltate de părţi, fiind astfel respectate cerinţele unui proces echitabil.

Reţine Înalta Curte şi împrejurarea că prima instanţă a analizat, sub aspectul proporţionalităţii, existenţa unui raport rezonabil între cerinţele de interes general, referitoare la buna gestionare a banilor publici folosiţi pentru administrarea secţiei spitalului, şi stabilirea stării de incompatibilitate.

Totodată, aspectul că în calitate de şef de secţie nu are atribuţii de ordonator de credite, precum şi că instanţa de fond nu a analizat inexistenţa unei legături concrete între cele două funcţii aflate în stare de incompatibilitate reprezintă argumente care privesc greşita interpretare şi aplicare a legii, pe care instanţa le va avea în vedere în analiza motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

5.4. Referitor la criticile subsumate dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.:

Instanţa de fond a confirmat legalitatea raportului de evaluare, respingând acţiunea în anularea acestuia. În recurs, reclamantul a contestat modul de aplicare şi interpretare în cauză a prevederilor legale amintite, susţinând, în esenţă, că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru existenţa stării de incompatibilitate, în raport de modalitatea de redactare a textului de lege, care exclude ipoteza societăţilor comerciale cu organ individual de conducere, precum şi faţă de nedovedirea săvârşirii unor acte si fapte prin care s-a adus atingere activităţii manageriale, contrar dispoziţiilor art. 25 din Legea 176/2010 si art. 185 alin. (15) din Legea 95/2006.

Pentru a răspunde criticilor de nelegalitate formulate de recurentul-reclamant, Înalta Curte are în vedere că dispoziţiile legale care au stat la baza constatării incidentului de integritate, respectiv art. 178 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 au fost completate prin O.U.G. nr. 79/2016, în sensul introducerii literei g):

"exercitarea funcţiei de membru în organele de conducere, administrare şi control în societăţile reglementate de Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare".

Prin introducerea literei g) la art. 178 din Legea nr. 95/2006, legiuitorul a urmărit să extindă incompatibilitatea dintre manager şi administratorul societăţilor reglementate de Legea nr. 31/1990 (statuată încă de la adoptarea Legii nr. 95/2006) şi la celelalte persoane din organele de conducere, administrare şi control ale acestor entităţi. Acest aspect rezultă şi din nota de fundamentare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 79/2016, în care se arată:

"pentru a nu afecta capacitatea managerială a şefilor de secţie, de laborator şi de serviciu medical, se impune reglementarea incompatibilităţii acestor funcţii cu funcţia de membru în organele de conducere, administrare şi control ale unei societăţi reglementate de Legea societăţilor nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. În plus, o eventuală implicare a şefilor de secţie, de laborator şi de serviciu medical în conducerea, administrarea sau controlul unor astfel de societăţi ar putea ridica suspiciuni cu privire la posibilitatea influenţării deciziilor de management la nivelul spitalului."

Faţă de dispoziţiile imperative citate mai sus, este cert că legiuitorul a instituit o prezumţie legală absolută de afectare a interesului public, prin simpla deţinere concomitentă a calităţilor de medic-şef de secţie şi a calităţii de membru în organele de conducere, administrare şi control în societăţile reglementate de Legea nr. 31/1990.

În acest context, toate afirmaţiile recurentului referitoare la lipsa deţinerii unor funcţii decizorii prin care să se fi generat vreo atingere activităţii manageriale sau vreun prejudiciu unităţii de spital prin derularea vreunei relaţii comerciale cu societatea în cauză, nu pot modifica structura conflictului de interese, aşa cum a fost concepută de legiuitor. Pe de altă parte, dacă ar fi acceptate argumentele invocate în recurs, în sensul că funcţia de medic-şef secţie nu reprezintă o funcţie de ordonator de credite şi deci nu poate atrage consecinţele antamate prin raportul de evaluare, ar însemna ca textele de lege, citate mai sus, să rămână fără aplicabilitate practică, ceea ce nu poate fi conceput, decât cu încălcarea voinţei evidente a legiuitorului.

Înalta Curte reţine că aceste modificări au intervenit tocmai din dorinţa legiuitorului de a adopta unele măsuri suplimentare în vederea asigurării integrităţii, imparţialităţii şi obiectivităţii în activitatea persoanelor care exercită funcţii de conducere la nivelul spitalelor, întrucât, în lipsa luării unor astfel de măsuri, cei afectaţi sunt pacienţii unităţilor sanitare prin modul necorespunzător de prestare a serviciilor medicale, aşa cum reiese din expunerea de motive/preambulul O.U.G. nr. 79/2016.

Interpretarea literară pe care o propune recurentul - reclamant textului de lege cu privire la împrejurarea că legiuitorul a dorit să sancţioneze doar pe cei care exercită funcţii în cadrul unor organe colective de conducere a societăţilor comerciale, fiind exclusă situaţia particulară a administratorului individual, este evident lipsită de fundament legal, în condiţiile în care şi în Legea societăţilor nr. 31/1990 este reglementată, printr-o formulare cu caracter general, situaţia administratorilor, iar nu a administratorului unic. Trimiterea la dispoziţiile Legii nr. 31/1990 întăreşte concluzia că legiuitorul nu a reglementat incompatibilităţile printr-o enumerare limitativă, ci a urmărit să evite exercitarea funcţiei publice concomitent cu orice altă funcţie de "conducere, administrare şi control" din cadrul societăţilor sau entităţilor menţionate în text.

Nu se poate reţine, astfel, nici motivul de nelegalitate privind aplicarea analogiei, operaţiune juridică interzisă de dispoziţiile art. 10 din C. civ., întrucât nu ne aflăm în ipoteza extinderii unui text de lege asupra unei situaţii neprevăzute, fiind vorba despre o reglementare expresă a situaţiei de incompatibilitate, astfel cum s-a arătat anterior.

A mai susţinut recurentul reclamant că nu se justifică reţinerea stării de incompatibilitate şi expunerea persoanei evaluate unor măsuri sancţionatorii grave cum sunt, demitere, eliberare din funcţie, interzicerea exercitării funcţiei în viitor, în condiţiile unei stări de cumul pur formal care nu a prejudiciat nici o valoare socială apărată prin instituirea regimului incompatibilitatilor.

În acest sens, Înalta Curte reţine, aşa cum s-a arătat, că legiuitorul nu condiţionează starea de incompatibilitate, aşa cum este reglementat în situaţia conflictului de interese, de existenţa vreunui interes personal, de săvârşirea unor fapte în concret prin care să se aducă o atingere activităţii manageriale sau să se producă vreun prejudiciu.

Aplicarea sancţiunilor legale nu reprezintă o cauză a raportului de evaluare, iar respectarea principiului proporţionalităţii, respectiv, aplicarea unei sancţiuni adecvate gravităţii încălcării pe care o reprimă textul legal, ţinând seama de obiectivul de a asigura integritatea şi transparenţa în exercitarea funcţiilor şi a demnităţilor publice, precum şi de a preveni corupţia instituţională, reprezintă chestiuni ce nu fac obiectul prezentului demers procedural. Ca atare, nici această susţinere nu este aptă să conducă la reformarea hotărârii.

În ceea ce priveşte trimiterile formulate la condiţiile constatării conflictului de interese, raportat la dispoziţiile Legii 176/2010 care impun producerea unui prejudiciu, Înalta Curte constată că prevederile art. 178 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 95/2006 reprezintă dispoziţii cu caracter special în raport de norma cadru în materie, iar acestea nu sunt contrare, ci doar derogă de la norma generală, ceea ce este specific unei dispoziţii cu caracter special.

În acest context, toate afirmaţiile recurentului în legătură cu verificarea nu doar a cumulului formal de funcţii, dar şi a atingerii aduse modului de îndeplinire cu obiectivitate a atribuţiilor care fi revin, nu pot fi primite, deoarece în cazul normei speciale aplicabile în cauză, acest interes a fost prezumat.

Prin urmare, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

6. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinţei prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 51 din 23 martie 2021 a Curţii de Apel Iaşi, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 22 noiembrie 2022.