Audiovisual regulator sanction for unverified pandemic origin claims: broadcaster’s obligation to present impartial information and official scientific consensus.

Şedinţa publică din data de 3 februarie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea formulată reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional Al Audiovizualului "CNA", a solicitat anularea Deciziei nr. 35 emisă de Consiliul National al Audiovizualului în data de 26.01.2021 şi comunicată reclamantei la data de 01.02.2021, prin care reclamanta a fost sancţionată cu somaţie publică de intrare în legalitate pentru pretinsa încălcare a prevederilor art. 64 alin. (1) lit. b) din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conţinutului audiovizual, cu modificările şi completările ulterioare, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

2. Soluţia instanţei de fond

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 1213 din 10 septembrie 2021, a respins acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional al Audiovizualului "CNA", ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva hotărârii instanţei de fond reclamanta A. S.R.L. a declarat recurs.

Recursul este întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

După o amplă prezentare a situaţiei de fapt, în motivarea recursului se arată că instanţa de fond a reţinut în mod greşit faptul că în cuprinsul deciziei de sancţionare "sunt indicate cu claritate faptele reţinute în sarcina reclamantului precum şi argumentele care au fundamentat concluzia că acestea constituie o încălcare a art. 64 alin. (1) lit. b) [...]. Astfel, în cuprinsul deciziei se arată, printre altele, că informaţia difuzată nu a fost verificată şi prezentată în mod imparţial şi cu bună credinţă, iar moderatorii nu au intervenit pentru a face precizările necesare. De asemenea, s-a arătat că nu au fost prezentate şi rezultatele cercetărilor oficiale referitoare la apariţia virusului SARS - COV 2 făcute publice de Organizaţia Mondială a Sănătăţii care ar fi permis telespectatorilor să îşi poată forma o părere în cunoştinţă de cauză".

Recurenta consideră că instanţa de fond a omis să aibă în vedere susţinerile legate de faptul că afirmaţia domnului B. reprezintă o părere personală prezentată în direct. Însuşi Consiliul, în argumentarea deciziei de sancţionare foloseşte sintagme de genul: "a fost difuzat un comentariu al prezentatorului rubricii meteo, dl B.", "membrii Consiliului au constatat că respectivul comentariu al prezentatorului rubricii Meteo...".

Aşadar, însuşi Consiliul recunoaşte prin decizia de sancţionare, că reclamanta a prezentat un comentariu, acesta fiind definit conform dicţionarului explicativ al limbii române (ediţia a II-a revăzută şi adăugită) din 2009 ca fiind o apreciere, comentare (în spirit critic) a unei probleme, a unui eveniment etc. Mai mult, aşa cum este precizat şi în decizia de sancţionare, comentariul a fost exprimat de către prezentatorul meteo, în direct, acesta opinând cu privire la ştirea difuzată anterior intervenţiei sale şi care a avut ca subiect carantina care se impunea în diverse state din Europa în perioada sărbătorilor, printre altele menţionându-se că afacerile mici, micii producători, teatrele, cinematografele, sălile de sport erau închise în diverse ţări în contextul creşterii numărului de infectări cu COVID -19.

Totodată, recurenta mai arată că instanţa de fond preia în mod eronat şi argumentul pârâtei, care susţine că moderatorii nu au intervenit pentru a face precizările necesare.

Emisiunea A. nu este o emisiune de dezbatere, iar cele două persoane prezente în studioul ştirilor alături de B., respectiv C. şi D., au calitatea de prezentatori, nu de moderatori. De asemenea, şi B., aşa cum este nominalizat şi în decizia de sancţionare este prezentatorul rubricii Meteo în cadrul emisiunii menţionate, A..

Prin urmare, instanţa de fond a reţinut în mod greşit faptul că "în aceste condiţii reclamantul avea obligaţia de a acţiona în conformitate cu prevederile art. 64 alin. (2) din Codul de reglementare [...], care stabilesc în cazul în care informaţiile prezentate se dovedesc a fi eronate în mod semnificativ, furnizorul de servicii media audiovizuale trebuie să aducă rectificările necesare în cel mai scurt timp şi în condiţii similare de difuzare".

Prin comentariul prezentatorului meteo nu s-a urmărit prezentarea vreunei informaţii cu privire la vreun subiect, fapt sau eveniment, ci, în direct, imediat după ce a fost prezentată o ştire despre carantină care se impunea în contextul creşterii numărului de cazuri de infectare în diverse state din Europa în perioada sărbătorilor, ştire în care s-a menţionat, printre altele şi că afacerile mici, micii producători, teatrele, cinematografele, sălile de sport erau închise în diverse ţări.

De altfel, aşa cum chiar dl. B. a reiterat, comentariile sale au avut caracterul unor opinii, a unor credinţe şi, în niciun caz, nu şi-a propus să le prezinte ca pe nişte informaţii, fapte, ce ar fi trebuit sau ar fi putut să fie interpretate de către publicul telespectator cu titlul de adevăr.

Domnul B. a precizat în repetate rânduri "Eu aşa cred" şi "Nu ştiu. Aşa zic. Eu aşa cred", "Mă rog, sunt multe discuţii pe marginea...", "Pe marginea şi pe lângă acest virus care ne-a nenorocit, eu sper...". Spre deosebire de interpretarea eronată dată de Consiliu afirmaţiilor domnului B. şi susţinută şi de către instanţa de fond, intenţia acestuia nu a fost de a prejudicia, de a defăima sau de a acuza pe cineva, ci pur şi simplu şi-a asumat libertatea de a avea o opinie personală despre ştirea difuzată anterior rubricii meteo prezentată. De altfel, din cuprinsul comentariilor rezultă dincolo de orice dubiu faptul că acesta nici nu face referire la vreo entitate în concret, pentru a se putea reţine că ar fi existat intenţia de a formula o acuzaţie.

Referitor la susţinerile instanţei de fond că "alegând să nu aplice o sancţiune de natură pecuniară ci adresarea unei somaţii publice obligaţia pârâtei de a motiva actul administrativ sub acest aspect era una considerabil diminuată".

Instanţa de fond, prin teza referitoare la "întinderea obligaţiei de motivare a actului administrativ", face o apreciere total contrară legii. Motivarea deciziei de sancţionare atât în fapt, cât şi în drept, este o chestiune ce ţine de legalitatea unei astfel de decizii. O decizie nemotivată, indiferent de întinderea sau cuantumul sancţiunii aplicate, este o decizie nulă, potrivit legii. Cuantumul sau întinderea sancţiunii aplicate ţine de individualizarea pedepsei şi se aplică direct proporţional cu încălcarea constatată. Din contră, motivarea este de esenţa deciziei de sancţionare, tocmai pentru a indica motivele pentru care se aplică o sancţiune, dar şi motivele pentru care a fost aplicată respectiva sancţiune. În concret, art. 90 alin. (4) din Legea audiovizualului nr. 504 din 11 iulie 2002 face referire doar la individualizarea sancţiunii nu şi la întinderea obligaţiei de motivare a deciziei de sancţionare în funcţie de cantitatea sau felul sancţiunii aplicate. Ca urmare, recurenta consideră că instanţa de fond a judecat cauza cu o vădită încălcare a legii.

Cu privire la susţinerea instanţei de fond că "nu pot fundamenta soluţia de admitere a acţiunii nici susţinerile reclamantului conform cărora afirmaţiile prezentatorului au reprezentat o opinie personală exprimată în virtutea exercitării dreptului la liberă exprimare. Chiar dacă aceste afirmaţii au reprezentat opinii personale ale prezentatorului, reclamantul avea obligaţia de a interveni şi a acţiona în condiţiile art. 64 alin. (2) [...] Obligaţia de a interveni şi de a lămuri faptul că anumite informaţii constituie opinii personale ale celor care le emit precum şi de a prezenta rezultatele cercetărilor oficiale care să permită telespectatorilor să-şi poată forma o părere [...]"

Recurenta arată că dl. B. exprima în mod direct şi fără echivoc în timpul intervenţiei analizată şi sancţionată că: "Eu aşa cred" şi "Nu ştiu. Aşa zic. Eu aşa cred". Aceste apecte au fost învederate atât cu ocazia analizării raportului de monitorizare în cadrul şedinţei publice a C.N.A, cât şi prin cererea de chemare în judecată depusă împotriva deciziei de sancţionare prin care s-a subliniat cu privire la comentariul făcut de prezentatorul meteo, arătându-se că acesta reprezintă o opinie personală.

În opinia recurentei, acuzaţiile sunt lipsite de susţinere întrucât pentru a sancţiona o faptă analizată şi stabili presupusul caracter contravenţional al acesteia, trebuie demonstrat şi că fapta este săvârşită cu vinovăţie. Or, încă din comentariul prezentatorului meteo, rezultă în mod clar şi fără echivoc că dumnealui şi-a prezentat o opinie personală într-un context creat de ştirea care a precedat prezentarea rubricii Meteo. Intenţia nu a fost aceea de a-şi impune punctul de vedere, astfel cum reiese şi din cuvintele şi expresiile folosite, nici de a prejudicia, de a defăima sau de a acuza pe cineva, ci pur şi simplu acesta şi-a asumat libertatea de a avea o opinie personală.

În susţinerea recursului sunt redate texte de lege incidente pricinii şi practică judiciară.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul Consiliul Naţional al Audiovizualului a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

5. Soluţia instanţei de recurs

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Din actele şi lucrările dosarului rezultă că prin Decizia nr. 35/26.01.2021 s-a dispus sancţionarea recurentei cu somaţie publică de intrare de îndată în legalitate pentru încălcarea prevederilor art. 64 lit. b) din Codul de reglementare a conţinutului audiovizual.

S-a reţinut că, în cadrul emisiunii informative "A." din data de 16.12.2020, a fost difuzat un comentariu al prezentatorului meteo B. care a afirmat că pandemia COVID 19 ar fi fost pornită de marile companii, informaţie incorectă, neverificată în mod imparţial şi cu bună credinţă iar moderatorii emisiunii nu au intervenit pentru a face precizările necesare.

Instanţa de fond a respins acţiunea, ca neîntemeiată, soluţie împărtăşită şi de instanţa de control judiciar.

În ceea ce priveşte critica privind nemotivarea în fapt şi în drept a deciziei contestate, Înalta Curte constată că aceasta este neîntemeiată, în mod corect, instanţa de fond reţinând că decizia nu poate fi lovită de viciul nemotivării.

Instanţa de control judiciar reţine că un act administrativ este motivat atunci când el enunţă motivele de fapt şi de drept pentru care autorul său îl consideră justificat.

Motivarea reprezintă o condiţie generală, aplicabilă oricărui act administrativ.

Altfel spus, motivarea este o condiţie de legalitate externă a actului, care face obiectul unei aprecieri în concreto, după natura acestuia şi contextul adoptării sale. Obiectivul său este prezentarea într-un mod clar şi neechivoc a raţionamentului instituţiei emitente a actului.

Aşadar, motivarea este o formalitate substanţială a cărei absenţă sau insuficienţă antrenează invaliditatea actului.

Motivarea urmăreşte o dublă finalitate, şi anume: îndeplineşte o funcţie de transparenţă a procedurilor administrative în profitul cetăţenilor care vor putea astfel să verifice dacă actul este sau nu întemeiat şi permite autorităţii judiciare să exercite controlul de legalitate asupra acestuia.

De asemenea, motivarea trebuie să indice în mod expres baza juridică a actului adoptat.

Înalta Curte precizează că obligaţia motivării actului administrativ reprezintă o cerinţă de legalitate a acestuia unanim acceptată atât pe plan intern, cât şi la nivelul dreptului unional.

Motivarea actului administrativ constituie o garanţie împotriva arbitrariului şi se impune cu deosebire în cazul actelor prin care se modifică ori se suprimă drepturi sau situaţii juridice individuale şi subiective.

Motivarea unei decizii administrative nu poate fi limitată la considerente legate de competenţa emitentului ori la temeiul de drept al acesteia, ci trebuie să conţină şi elementele de fapt care să permită, pe de o parte, destinatarilor să cunoască şi să evalueze temeiurile deciziei, iar pe de altă parte, să facă posibilă exercitarea controlului de legalitate.

Sub aspectul motivării actului administrativ, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a reţinut că motivarea trebuie să fie adecvată actului emis şi trebuie să prezinte într-o manieră clară algoritmul urmat de instituţia care a adoptat măsura atacată, astfel încât să li se permită persoanelor vizate motivarea măsurilor şi de asemenea, să permită instanţelor efectuarea revizuirii actului, insuficienţa motivării sau nemotivarea atrăgând nulitatea.

În acest sens, este cauza C 509/1993 prin care instanţa de contencios unional a reţinut că o detaliere a motivelor este necesară şi atunci când instituţia emitentă dispune de o largă putere de apreciere, întrucât motivarea conferă actului transparenţă, putându-se verifica în acest fel dacă actul este corect fundamentat.

Este adevărat că o motivare insuficientă sau greşită este considerată a fi echivalentă cu o lipsă a motivării actului administrativ, iar aceasta atrage nulitatea sau nevalabilitatea lui.

Într-o atare situaţie, actul administrativ este lipsit de previzibilitate şi coerenţă, iar vătămarea există.

Astfel cum a reţinut şi instanţa de fond, Înalta Curte constată că în cuprinsul deciziei sunt indicate cu claritate faptele reţinute în sarcina reclamantului precum şi argumentele are au fundamentat concluzia că acestea constituie o încălcare a prevederilor art. 64 alin. (1) lit. b) din Codul de reglementare a conţinutului audiovizual.

În ceea ce priveşte afirmaţia făcută, respectiv faptul că pandemia Covid 19 ar fi fost pornită de marile companii, informaţie care nu a fost verificată şi prezentată în mod imparţial şi cu bună-credinţă şi nici moderatorii emisiunii nu au intervenit pentru a face precizările care se impuneau, Înalta Curte constată că temeinic şi legal s-a reţinut că recurenta avea obligaţia de a face cunoscut publicului, prin prezentatorii emisiunii informative că există şi o serie de rezultate făcute publice de Organizaţia Mondială a Sănătăţii referitoare la cercetări oficiale în privinţa apariţiei virusului SARS-COV 2 care nu confirmă o astfel de teorie, la acel moment.

Invocarea de către recurentă a unui raport al OMS publicat în data de 12 august 2021 nu poate fi primită, în condiţiile în care emisiunea supusă analizei Consiliului a fost difuzată în data de 16.12.2020, deci cu mai mult de 6 luni înainte de publicarea respectivului raport.

Nu poate fi primită nici susţinerea conform căreia prezentatorul rubricii ar fi exprimat o opinie personală. Autoritatea a sancţionat faptul că acestei opinii exprimate public, prin intermediul postului de televiziune A., nu i-a fost opusă, de către radiodifuzor şi opinia Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii referitoare la cercetări oficiale în privinţa apariţiei virusului SARS-COV 2, care nu confirma o astfel de teorie, la acel moment.

Pe cale de consecinţă, niciunul dintre argumentele invocate de recurentă în susţinerea acestei idei, exprimată pe întreg parcursul recursului, folosind termeni precum opinie, comentariu, părere personală nu se susţine.

De asemenea, Înalta Curte apreciază că, în mod corect, instanţa de fond a concluzionat că prevederile art. 64 alin. (1) lit. a) nu au fost respectate.

Temeiul juridic al aplicării sancţiunii l-au constituit prevederi ce se circumscriu capitolului din Codul audiovizualului referitoare la asigurarea informării corecte a publicului, iar nu capitolului ce reglementează respectarea demnităţii umane ori a dreptului la imagine a persoanei.

În aceeaşi idee, legiuitorul a instituit în cuprinsul Legii audiovizualului, la art. 3, principii cu caracter general, care prevăd că prin difuzarea şi retransmisia serviciilor de programe se realizează şi se asigură pluralismul politic şi social, diversitatea culturală, lingvistică şi religioasă, informarea, educarea şi divertismentul publicului, cu respectarea libertăţilor şi a drepturilor fundamentale ale omului, precum şi obligaţia furnizorilor de servicii media audiovizuale să asigure informarea obiectivă a publicului prin prezentarea corectă a faptelor si evenimentelor şi să favorizeze libera formare a opiniilor.

De asemenea, Legea audiovizualului defineşte la art. 1 furnizorul de servicii media ca fiind persoana fizică sau juridică având responsabilitate editorială pentru alegerea conţinutului audiovizual al serviciului media audiovizual şi care stabileşte modul de organizare a acestuia.

Având această calitate, radiodifuzorul răspunde pentru conţinutul programelor difuzate, în conformitate cu dispoziţiile art. 3 alin. (3) din Legea audiovizualului, conform cărora răspunderea pentru conţinutul serviciilor de programe difuzate, inclusiv al comunicărilor comerciale audiovizuale, revine, în condiţiile legii, furnizorului de servicii media audiovizuale.

CEDO a statuat, de asemenea, cu valoare de principiu, că oricine, inclusiv un jurnalist, care exercită libertatea sa de exprimare, îşi asumă "îndatoriri şi responsabilităţi a căror întindere depinde de situaţia concretă în discuţie.

Aşadar, Curtea a decis că numai prin respectarea "îndatoririlor şi responsabilităţilor" ce-i revin, presa îşi îndeplineşte funcţia sa esenţială într-o societate democratică, fără a depăşi anumite limite, având misiunea de a comunica numai informaţii de interes public, în sensul dat acestei noţiuni în jurisprudenţa Curţii (Hotărârea Tammer c. Estoniei, 06 februarie 2001).

În contextul dat, nu a existat o imixtiune în exercitarea dreptului la liberă exprimare a recurentei, întrucât prin analizarea conţinutului emisiunii difuzate a fost constatată fapta ce a constituit abatere de la legislaţia audiovizuală, faptă reţinută în sarcina acesteia şi sancţionată conform normelor legale în vigoare cu o somaţie publică.

Înalta Curte constată că instanţa de fond temeinic şi legal a constatat că nu pot fundamenta soluţia de admitere a acţiunii nici susţinerile conform cărora afirmaţiile prezentatorului au reprezentat o opinie personală exprimată în virtutea exercitării dreptului la liberă exprimare.

Obligaţia de a asigura informarea imparţială şi cu bună credinţă a publicului este una cu caracter general şi vizează întreaga activitate a radiodifuzorilor. Obligaţia de a interveni şi de a lămuri faptul că anumite informaţii constituie opinii personale ale celor care le emit precum şi de a prezenta rezultatele cercetărilor oficiale care să permită telespectatorilor să-şi poată forma o părere în cunoştinţă de cauză există în toate situaţiile însă aceasta operează cu o mai mare intensitate în cazul în care astfel de susţineri aparţin unui prepus sau unei persoane percepută de public ca fiind un reprezentant al radiodifuzorului.

De asemenea, Înalta Curte reţine că instanţa de fond în mod corect a apreciat că nu pot fi primite nici susţinerile reclamantului privind caracterul echivoc al susţinerilor exprimate de prezentator în condiţiile în care, dincolo de afirmaţiile din finalul intervenţiei: "Nu ştiu. Eu aşa zic. Eu aşa cred" conţinutul mesajului transmis este unul echivoc, autorul acestuia susţinând: "Pentru că de acolo a pornit, frate, toată treaba. De la marile companii. De acolo s-a .. stârnit această furtună nenorocită. Eu aşa cred, pentru că acesta nu e un virus care a apărut din neant, a apărut spontaneu. Acesta a fost creat. Clar."

În raport cu cele reţinute, Înalta Curte constată că toate criticile sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect şi legal starea de fapt dedusă judecăţii, hotărârea pronunţată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului şi a probatoriilor administrate.

Prin urmare, instanţa constată că susţinerile şi criticile recurentei sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală.

Faţă de soluţia pronunţată, Înalta Curte va respinge cererea recurentei-reclamante de acordare a cheltuielilor de judecată.

6. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 1213 din 10 septembrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Respinge cererea formulată de recurenta-reclamantă, privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 3 februarie 2023.