Partial annulment: salary claims for 9 Apr–27 Nov 2015 time-barred; rest of pay-equalization judgment upheld.

Şedinţa publică din data de 22 noiembrie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

1.1. Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2018, la data de 28.11.2018, reclamanţii au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Curtea de Apel Oradea şi Tribunalul Satu Mare:

- anularea Hotărârii Colegiului de Conducere al Curţii de Apel Oradea nr. 29/08.10.2018, prin care au fost soluţionate contestaţiile împotriva Deciziilor Preşedintelui Curţii de Apel Oradea nr. 62/2018 şi 72/2018;

- modificarea, în parte, a Deciziei Preşedintelui Curţii de Apel Oradea nr. 62/2018, în concret modificarea cuantumului valorii de referinţă sectorială înscrisă în decizie, conform art. 2 din O.G. nr. 13/2008 (405+4%, conform art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 13/2008+4,5%, conform art. 2 alin. (2) din O.G. nr. 13/2008)

- modificarea, în parte, a Deciziei Preşedintelui Curţii de Apel Oradea nr. 72/2018, în concret modificarea anexelor la Decizia nr. 72/2018, prin luarea în considerare a valorii de referinţă sectorială majorată cu procentele de indexare prevăzute la art. 2 din O.G. nr. 13/2008 şi a sporurilor în procent de 45%);

- obligarea pârâţilor la plata diferenţelor dintre drepturile salariale stabilite în condiţiile petitelor 2-3 din cerere şi sumele încasate, actualizate cu coeficientul indicelui de inflaţie, plus dobânda legală, calculată de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii lunare de plată şi până la data plăţii efective.

În şedinţa publică din data de 27.05.2019 au formulat cerere de intervenţie principală A., B., C., D., E., prin care au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Curtea de Apel Oradea şi Tribunalul Satu Mare, anularea Hotărârii nr. 43/4.12.2018, cu consecinţa admiterii contestaţiei în sensul anulării Deciziei nr. 85/BRU din 18.09.2018 şi a Deciziei nr. 91/BRU din 2.10.2018.

În aceeaşi şedinţă publică din data de 27.05.2019 au formulat cerere de intervenţie principală F., G., A., B., C., D., E., prin care au solicitat, în contradictoriu cu aceiaşi pârâţi, anularea Hotărârii nr. 29/08.10.2018, cu consecinţa admiterii contestaţiei formulate împotriva Deciziilor nr. 62/2018 şi 72/2018.

Cererile de intervenţie au fost admise în principiu prin decizia civilă nr. 3458/10.07.2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în urma admiterii recursului declarat de intervenienţi împotriva încheierii din 9 septembrie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

1.2. Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2018, la data de 24.12.2018, reclamanţii menţionaţi în cererea de chemare în judecată au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Curtea de Apel Oradea şi Tribunalul Satu Mare:

- anularea hotărârii nr. 43 din 4 decembrie 2018, cu consecinţa admiterii contestaţiei, în sensul anulării Deciziei nr. 85/BRU din 18.09.2018 şi a Deciziei nr. 91/BRU din 02.10.2018;

- obligarea pârâtei Curtea de Apel Oradea la emiterea unor noi decizii privind acordarea:

a.dreptului conferit de lege la stabilirea salariului de bază brut lunar prin considerarea la determinarea acestuia a valorii de referinţă sectorială de 405 RON + 4% + 4,5% + 10%, până la 31.12.2017;

b.recalcularea drepturilor salariate ale personalului auxiliar de specialitate şi conex din circumscripţia Curţii de Apel Oradea, începând cu data de 1 ianuarie 2018, având în vedere valoarea de referinţă sectorială de 484,18 RON;

c.calcularea sporului de risc şi suprasolicitare, a sporului de confidenţialitate şi a sporului pentru condiţii de muncă deosebite în procentul maxim prevăzut de lege, egal pentru fiecare dintre contestator, calculat la salariul de bază brut rezultat prin aplicarea la stabilirea acestuia a valorii de referinţă sectorială de 484,18 RON, considerând aici nivelul maxim în plată a acestor sporuri la nivel de familie ocupaţională "Justiţie", inclusiv acel nivel rezultat din drepturile recunoscute prin hotărâri judecătoreşti;

d.plata retroactivă a diferenţelor salariale astfel rezultate.

- obligarea pârâtei la emiterea unor noi decizii cu respectarea:

a.dreptului conferit de art. 38 alin. (3) lit a din Legea nr. 153/2017, în condiţiile de nediscriminare instituite prin art. 39 alin. (4) din acelaşi act normativ şi pentru a se asigura aplicare prevederilor art. 7 din O.U.G. nr. 90/2017, respectiv a modificărilor aduse prin O.U.G. nr. 79/2017 Legii nr. 227/2015, privind transferul obligaţiilor de la angajator la angajat, în sensul acordării creşterii salariale de 25 % la salariile stabilite la pct. I, fără a fi considerată această creştere salarială de 25% relevantă la atingerea sau depăşirea salariului de bază prevăzut pentru anul 2022, începând cu data de 01.01.2018;

b.dreptului conferit de art. 38 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 153/2017, în condiţiile de nediscriminare instituite prin art. 39 alin. (4) din acelaşi act normativ, prin raportare la prevederile Anexei V, art. 1 lit. c), coroborate cu dispoziţiile art. 4 alin. (1) şi cu cele ale art. 5 din această anexă, în sensul acordării sporului de condiţii de muncă grele, vătămătoare sau periculoase în procent de 15%) din salariul de bază, a sporului pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică în procent de 25% şi a sporului pentru păstrarea confidenţialităţii în procent de 5% aplicate la salariul de bază lunar tuturor contestatorilor, iar cuantumul brut al sporurilor astfel acordate să fie majorat cu 25%

c.plata retroactivă, începând cu data de 01.01.2018, a diferenţelor salariale ce vor rezulta din aplicarea prevederilor legii.

Prin încheierea pronunţată la data de 14.05.2019 în dosarul nr. x/2018 instanţa a admis excepţia conexităţii şi a dispus conexarea dosarului nr. x/2018 la dosarul nr. x/2018.

1.3. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Maramureş, secţia I civilă sub nr. x/2018, la data de 27.11.2018, reclamanţii au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Curtea de Apel Oradea şi Tribunalul Satu Mare:

1.obligarea pârâţilor Curtea de Apel Oradea şi Tribunalul Satu Mare să stabilească drepturile salariale cu respectarea dispoziţiilor art. 2 din O.G. nr. 13/2008, prin luarea în considerare a unei valori de referinţă sectorială de 440,16 RON, începând cu data de 01.10.2008 şi până la 01.12.2015, respectiv 484,18 RON, începând cu data de 01.12.2015 (după intrarea în vigoare a Legii nr. 293/2010);

2.obligarea pârâţilor Curtea de Apel Oradea şi Tribunalul Satu Mare să stabilească drepturile salariale cu luarea în considerare a sporurilor în procentele maxime prevăzute de lege (spor de risc şi suprasolicitare neuropsihică în procent de 25% din salariul de bază lunar, spor de confidenţialitate în procent de 5% din salariul de bază lunar şi spor condiţii de muncă grele, vătămătoare sau periculoase de 15% din salariul de bază lunar);

3.obligarea pârâţilor Curtea de Apel Oradea şi Tribunalul Satu Mare la plata diferenţelor dintre drepturile salariale rezultate după stabilirea cuantumului acestora în condiţiile petitelor 1 si 2 din cerere şi sumele încasate, actualizate cu coeficientul indicelui de inflaţie, plus dobânda legală, calculată de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii lunare de plată şi până la data plăţii efective.

Prin încheierea nr. 179 pronunţată la data de 06.03.2019 în dosarul nr. x/2018 Tribunalul Maramureş, secţia I civilă, complet specializat în litigii de muncă a admis excepţia litispendenţei şi a trimis cererea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la dosarul nr. x/2018.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 421 din 2 noiembrie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal s-a respins ca nefondată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de pârâţii Tribunalul Satu Mare şi Curtea de Apel Oradea.

S-a respins ca nefondată excepţia inadmisibilităţii, invocată prin întâmpinare.

S-a admis excepţia prescripţiei, invocată prin întâmpinare, pe capătul de cerere privind plata diferenţelor de drepturi salariale aferente perioadei 01.10.2008 - 09.04.2015 şi respinge această cerere ca prescrisă.

S-au admis în parte cererile de chemare în judecată conexate formulate de reclamanţii H., I., J., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP., QQ., RR., SS., TT., UU., VV., WW., XX., YY., ZZ., AAA., BBB., CCC., DDD., EEE., FFF., GGG., HHH., III., JJJ., KKK., LLL., MMM., NNN., OOO., PPP., QQQ., RRR., SSS., TTT., UUU., VVV., WWW., XXX., YYY., ZZZ., AAAA., BBBB., CCCC., DDDD., EEEE., FFFF., GGGG., HHHH., IIII., JJJJ., KKKK., LLLL., MMMM., NNNN., OOOO., PPPP., QQQQ., RRRR., SSSS., TTTT., UUUU., VVVV., WWWW., XXXX., YYYY., ZZZZ., AAAAA., BBBBB., CCCCC., DDDDD., EEEEE., FFFFF., GGGGG., HHHHH., IIIII., JJJJJ., KKKKK., LLLLL., MMMMM., NNNNN., OOOOO. şi PPPPP., în contradictoriu cu pârâţii Curtea De Apel Oradea şi Tribunalul Satu Mare şi cererea de intervenţie principală formulată de intervenienţii F., G., A., B., C., D., E..

S-a anulat în parte Hotărârea nr. 29/08.10.2018 şi Deciziile nr. 62/04.07.2018 şi 72/02.08.2018, în partea ce priveşte elementele componente ale venitului total brut al reclamanţilor şi intervenienţilor ce nu corespund nivelului maxim recunoscut de lege.

A fost obligată pârâta Curtea de Apel Oradea să emită pentru reclamanţi şi intervenienţi actul administrativ de încadrare salarială pentru perioada 09.04.2015 - 30.11.2015, cu luarea în considerare a unei valori de referinţă sectorială de 440,16 RON şi începând cu data de 01.12.2015, cu luarea în considerare a unei valori de referinţă sectorială de 484,18 RON.

A fost obligat pârâtul Tribunalul Satu Mare la plata diferenţelor de drepturi ce se cuvin reclamanţilor şi intervenienţilor, actualizate cu indicele de inflaţie la data plăţii, precum şi la plata dobânzii legale aferente acestor diferenţe calculate de la data scadenţei fiecărei indemnizaţii până la data plăţii efective.

S-a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată conexă şi cererea de intervenţie principală în ceea ce priveşte anularea Hotărârii nr. 43/04.12.2018, a Deciziei nr. 85/18.09.2018 şi a Deciziei nr. 91/02.10.2018.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei menţionate la pct. 2 au formulat recurs recurenţii-pârâţi Curtea de Apel Oradea şi Tribunalul Satu Mare, iar împotriva sentinţei şi a încheierii nr. 179 pronunţate la data de 06.03.2019 în dosarul nr. x/2018 de Tribunalul Maramureş, secţia I civilă, au formulat recurs reclamanţii.

3.1. Prin cererile formulate de recurenţii reclamanţi s-a solicitat -admiterea recursului, casarea încheierii civile nr. 179/06.03.2019 pronunţate în dosarul nr. x/2018 de Tribunalul Maramureş, casarea în parte a sentinţei civile nr. 421/02.11.2020 a Curţii de Apel Bucureşti, urmând ca, în rejudecare, să se dispună anularea în tot a Hotărârii Colegiului de Conducere al Curţii de Apel Oradea nr. 29/18.10.2018, cu consecinţa admiterii contestaţiilor împotriva deciziilor Preşedintelui Curţii de Apel Oradea nr. 62/2018 şi 72/2018, în sensul modificării în parte a Deciziei nr. 62/2018 prin modificarea cuantumului valorii de referinţă sectorială conform art. 2 din O.G. nr. 13/2008, urmând ca stabilirea drepturilor salariale să se facă prin luarea valorii de referinţă sectorială de 440,16 RON, începând cu data de 01.10.2008 şi a valorii de referinţă sectorială de 484,18 RON, începând cu data de 01.12.2015, după intrarea în vigoare a Legii nr. 293/2010 şi până la data la care valoarea de referinţă sectorială, ca urmare a pronunţării unor hotărâri judecătoreşti, a devenit mai mare; modificarea în parte a Deciziei nr. 72/2018, prin modificarea drepturilor menţionate în anexele la deciziei, urmând ca stabilirea sporurilor să se facă în procent de 45% din salariul de bază lunar, respectiv în procent de 25% spor de risc şi suprasolicitare neuropsihică, în procent de 5% spor de confidenţialite şi în procent de 15% spor condiţii de muncă grele, vătămătoare sau periculoase şi obligarea pârâţilor la plata drepturilor salariale rezultate, actualizate cu coeficientul indicelui de inflaţie şi la plata dobânzii legale, calculate de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii lunare de plată şi până la data plăţii efective; anularea Hotărârii nr. 43 din 4 decembrie 2018, cu consecinţa admiterii contestaţiei, în sensul anulării Deciziei nr. 85/BRU din 18.09.2018 şi a Deciziei nr. 91/BRU din 02.10.2018.

În ceea ce priveşte recursul formulat împotriva încheierii civile nr. 179/06.03.2019 pronunţate în dosarul nr. x/2018 de Tribunalul Maramureş s-a arătat că în mod greşit instanţa a admis excepţia litispendenţei, obiectul cauzei fiind întemeiat pe specificul unui raport juridic născut dintr-un raport de muncă, având a se pronunţa asupra dreptului la stabilirea şi plata drepturilor salariale cu respectarea dispoziţiilor art. 2 alin. (1) şi art. 2 alin. (2) din O.G. nr. 13/2008, retroactiv, de la data naşterii obligaţiei legale, fundamentat pe dreptul la nediscriminare, inclusiv cu privire la stabilirea şi plata sporurilor în procentul prevăzut de lege, cu respectarea aceluiaşi drept la nediscriminare.

Obiectul cererilor din cadrul celor două dosare nu poate fi considerat similar, în dosarul nr. x/2018 cerându-se, în condiţiile Codului muncii şi a legilor de salarizare anuale, stabilirea şi plata salariului cu respectarea acestora, în timp ce în dosarul nr. x/2018, instanţa urmează doar să dispună în sarcina emitentei actelor atacate emiterea unor noi acte cu stabilirea dreptului la valoarea de referinţă sectorială conformă.

Ca atare, încheierea civilă nr. 179/06.03.2019 a Tribunalului Maramureş prin care se consideră existenţa litispendenţei cu cererea formulată în dosarul nr. x/2018, este nelegală, fiind dată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, respectiv a dispoziţiilor art. 138 C. proc. civ.

S-a criticat sentinţa atacată pentru nelegalitate şi în ceea ce priveşte soluţionarea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune.

Dreptul pretins la stabilirea unei valori de referinţă sectorială de 440,16 RON este contemporan datei la care această valoare de referinţă rezultă din aplicabilitatea prevederilor art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 13/2018, fiind recunoscut şi achitat benevol, retroactiv altor angajaţi din Justiţie, începând cu anul 2008, motiv pentru care recurenţii s-au considerat discriminaţi, invocând incidenţa prevederilor O.G. nr. 137/2000.

În materie de discriminare, fără să se contravină prevederilor art. 268 din Codul muncii sau art. 211 din Legea nr. 62/2011, termenul de prescripţie se consideră a începe cu data la care partea a aflat despre discriminare, prin coroborare cu norma instituită prin art. 2523 din C. civ., moment care coincide cu cel la care reclamanţii au cunoscut despre dreptul lor material la acţiunea în obligarea angajatorului la plata conformă a drepturilor salariale.

Judecătorul fondului a omis a analiza materialul probator şi a ignorat apărările întemeiate pe discriminare invocate de reclamanţi în cadrul celor două cereri, cu toate consecinţele ce decurg din respectiva omisiune.

S-a invocat nelegalitatea hotărârii instanţei de fond şi din perspectiva soluţionării cererii având ca obiect plata sporurilor la procentul maxim de 45% din salariul de bază.

Deşi în conţinutul reglementator al art. 4-5 din Anexa nr. V, Cap. VlII se menţionează, cu privire la cele trei tipuri de sporuri "până la" 15, 25 şi 5%, această normă nu generează disponibilitate angajatorului în a alege, atâta timp cât, în considerarea dezlegărilor date prin Decizia CCR nr. 794/2016, prin art. 6 din Legea nr. 153/2017, se prevede expres interdicţia discriminării, care astfel devine considerabil aplicabil ca şi conduită legală tuturor celor din familia ocupatională "JUSTIŢIE".

Astfel nu se poate stabili diferenţiat acest procent, astfel încât la o instanţă din subordinea aceleaşi Curţi procentul sporurilor să fie de 45%, în timp ce la altele procentul sporurilor să fie 20 sau 30% sau astfel încât, la unele curţi de apel acesta să fie de 45%, în timp ce la Curtea de Apel Oradea să fie de 30% sau mai mic.

S-a invocat nelegalitatea hotărârii instanţei de fond şi din perspectiva modului de soluţionare a dosarului nr. x/2018, întrucât judecătorul fondului nu a dispus salarizarea prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 605,2225 RON, cu consecinţa aplicării majorării de 25%, la data de 01.01.2018, a salariului de bază rezultat prin calculul la această valoare de referinţa sectorială, aşa cum acest salariu a fost stabilit pentru funcţii similare la nivelul altor curţi de apel, pentru a fi respectate prevederile art. 39 alin. (4) din Legea nr. 153/2017.

În drept recursul s-a întemeiat pe cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ.

3.2. Recurentul - pârât Tribunalul Satu Mare a criticat sentinţa primei instanţe cu privire la dezlegarea dată excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, în condiţiile în care acesta nu are nicio atribuţie în stabilirea drepturilor salariale, fiind ordonator terţiar de credite.

Au fost invocate, în acest sens, dispoziţiile art. 131 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, fiind nelegală solicitarea de obligare a tribunalului la plata unor drepturi băneşti în lipsa obligării ordonatorului principal de credite la alocarea acestor fonduri.

Pe fond s-a arătat că după emiterea OMJ nr. 5272/C/20.12.2019 şi OMJ nr. 5290/C/20.12.2019, a deciziei Preşedintelui Curţii de Apel Oradea nr. 1/BRU din 7 ianuarie 2020, se recalculează drepturile salariale prin raportare a valoarea de referinţă sectorială de 484,18 RON, începând cu data de 1.12.2016, astfel că solicitarea reclamanţilor de a se recalcula drepturile salariale prin luarea în considerare a unei date anterioare este nejustificată.

3.3. Prin recursul formulat de recurenta - pârâtă Curtea de Apel Oradea s-a criticat soluţia primei instanţe în ceea ce priveşte soluţionarea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamanţilor, excepţia vizând perioada 2008 - 27.11.2015, raportat la dispoziţiile art. 2517 din C. civ. şi ale art. 268 alin. (1) din Codul Muncii.

Raportat la dispoziţiile legale invocate, pretenţiile reclamanţilor aferente perioadei 9.04.2015 - 27.11.2015 sunt prescrise, motiv pentru care s-a solicitat admiterea în intregime a excepţiei invocate în faţa primei instanţe.

Pe fondul cauzei, s-a solicitat respingerea cererii reclamanţilor de a beneficia de o valoare de referinţă sectorială de 484,16 RON pentru perioada 9.04.2015 -30.11.2015 şi de 484,18 RON începând cu data de 01.12.2015.

Decizia nr. 62/BRU/4.07.2018 a avut la bază sentinţa civilă nr. 1961/12017 pronuţată de tribunalul Dâmboviţa, Ordinele nr. 269/2017, nr. 75/2018 şi nr. 76/2018 emise de Preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Recomandarea Plenului CSM din şedinţa din data de 15.05.2018, Ordinul Ministrului Justiţiei nr. 2066/C/24.05.2018 şi Adresa MJ nr. 8/28038/2018.

S-a arătat că prin Decizia nr. 119/BRU/05.12.2019 a fost recunoscut dreptul reclamanţilor de a beneficia de o valoare de referinţă sectorială de 484,18 RON, însă începând cu 3 ani anteriori emiterii deciziei.

Astfel că reclamanţii nu sunt îndreptăţiţi la recalcularea drepturilor salariale, raportat la valoarea sectorială solicitată anterior datei la care Ministerul Justiţiei a recunoscut această valoare pentru calculul indemnizaţiilor magistraţilor.

În drept, recursul s-a întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

4. Apărările formulate în cauză

Prin notele de şedinţă depuse la dosar la data de 22.11.2022 recurenţii - reclamanţi au invocat excepţia tardivităţii recursului formulat de Curtea de Apel Oradea, exepţie respinsă în şedinţa publică.

S-a invocat puterea lucrului anterior judecat în considerarea art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., în ceea ce priveşte soluţia de anulare a Hotărârii nr. 29/08.01.2018 a Colegiului de Conducere al Curţii de Apel Oradea prin raportare la sentinţa civilă nr. 1337/01.10.2019 a Curţii de Apel Bucureşti privind pe personalul auxiliar al Tribunalului Bihor, cu privire la valoarea V.R.S. 484,18 RON în raportare la sentinţa civilă nr. 681/23.09.2020 a Tribunalului Arad şi cu privire la V.R.S. 605,225 RON în considerarea unor hotărâri judecătoreşti prin care dreptul respectiv le-a fost recunoscut unor colegi de la alte instanţe.

5. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte, constată următoarele:

5.1. În fapt, prin contestaţia administrativă formulată împotriva deciziilor nr. 62/2018 şi 72/2018 reclamanţii şi intervenienţii (personal auxiliar de specialitate în cadrul instanţelor din raza Tribunalului Satu Mare) au solicitat modificarea cuantumului valorii de referinţă sectorială înscrisă la art. 1 din 463,5 RON în 484,18 RON. Aceeaşi solicitare este reluată şi în cadrul plângerilor formulate împotriva deciziilor nr. 85/BRU din 18.09.2018 şi nr. 91/BRU din 2.10.2018 (contestate prin cererea înregistrată sub nr. x/2018), actele administrative având ca obiect doar sporurile personalului auxiliar de specialitate ale cărui salarii de bază sunt plafonate la nivelul stabilit pentru anul 2022.

Totodată, Înalta Curte constată că pe calea actiunii formulate în fata tribunalului, reclamanţii au solicitat instanţei să dispună obligarea pârâţilor să stabilească drepturile salariale ale acestora cu respectarea dispoziţiilor art. 2 din O.G. nr. 13/2008, prin luarea în considerarea a unei valori de referinţă sectorială de 440,16 RON, începând cu data de 01.10.2008 şi până la 01.12.2015, respectiv 484,18 RON, începând cu data de 01.12.2015 (după intrarea în vigoare a Legii nr. 293/2010); să oblige pârâţii Curtea de Apel Oradea şi Tribunalul Satu Mare să stabilească drepturile salariale ale acestora cu luarea în considerare a sporurilor în procentele maxime prevăzute de lege (spor de risc şi suprasolicitare neuropsihică în procent de 25% din salariul de bază lunar, spor de confidenţialitate în procent de 5% din salariul de bază lunar şi spor condiţii de muncă grele, vătămătoare sau periculoase de 15% din salariul de bază lunar); să oblige pârâţii Curtea de Apel Oradea şi Tribunalul Satu Mare la plata diferenţelor dintre drepturile salariale rezultate după stabilirea cuantumului acestora în condiţiile petitelor 1 si 2 din cerere şi sumele încasate, actualizate cu coeficientul indicelui de inflaţie, plus dobânda legală, calculată de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii lunare de plată şi până la data plăţii efective.

5.2. Analizând cererile de recurs, în ceea ce priveşte motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 din C. proc. civ., invocate de recurenţii reclamanţi, Înalta Cute constată caracterul pur formal al invocării acestora, în fapt, aspectele invocate privind modul de soluţionare al excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune vizând modalitatea în care prima instanţă a aplicat dispoziţiile legale incidente, respectiv, ale art. 2517 din C. civ. şi art. 268 alin. (1) din Codul Muncii, raportat la dispoziţiile O.G. nr. 137/2000, iar nu încălcarea unor norme de procedură sancţionată cu nulitatea. Or, nesocotirea unei norme de drept material, sau interpretarea ei eronată, se circumscrie cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în cadrul căruia vor fi analizate criticile de nelegalitate.

Cu privire la cerinţa motivării, din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că sentinţa de fond recurată îndeplineşte cerinţele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât instanţa de fond a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispoziţiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecăţii. Faptul că recurenţii - reclamanţi nu împărtăşesc raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia primei instanţe, prin care aceasta a înlăturat criticile întemeiate pe dispoziţiile O.G. nr. 137/2000, nu poate conduce la concluzia că hotărârea atacată nu este motivată.

5.3. Raportat la criticile recurenţilor-reclamanţi privind încheierea civilă nr. 179 din 6 martie 2019 pronunţate de Tribunalul Maramureş, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2018, se impune stabilirea cadrului procesual al acţiunii.

Constată Înalta Curte, în acord cu soluţia curţii de apel, că prezenta cauză reprezintă o acţiune în contencios administrativ având obiectul clar determinat de dispoziţiile art. 7 din Cap. VIII, Anexa V la Legea nr. 153/2017 şi, respectiv, de art. 7 din Cap. VIII, Anexa VI la Legea nr. 284/2010, şi anume, anularea actelor administrative emise de organele de conducere ca răspuns la contestaţiile salariaţilor cu privire la modul de stabilire a drepturilor salariale.

Legiuitorul a instituit o procedură şi o competenţă specială de soluţionare a contestaţiilor formulate împotriva modului în care sunt stabilite drepturile salariale ale personalului auxiliar de specialitate, pe care reclamanţii au urmat-o astfel că în mod corect, aşa cum rezultă şi din expunerea de la pct. 5.1 a prezentei hotărâri, tribunalul a constatat identitatea de părţi, obiect şi cauză, făcând o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 138 din C. proc. civ., astfel că motivele de recurs întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., sunt nefondate.

Contrar susţinerilor recurenţilor reclamanţi, prezenta acţiune nu reprezintă o acţiune pentru constatarea discriminării întemeiată pe dispoziţiile O.G. nr. 137/2000, ci vizează aplicarea prevederilor art. 1 alin. (5) indice 1 din O.U.G. nr. 83/2014 şi salarizarea reclamanţilor la nivelul salariul maxim în plată la nivel de familie ocupaţională "Justiţie", din perspectiva prevederilor art. 3 indice 1 din O.U.G. nr. 57/2015, aşa cum acestea au fost dezlegate sub aspect de constituţionalitate prin statuările Deciziei nr. 794/2016 a Curţii Constituţionale.

Totodată, nici chemarea în judecată a pârâtului Consiliului National pentru Combaterea Discriminării nu schimbă natura litigiului, discriminarea invocată în raport de modalitatea de încadrare a altor grefieri reprezentând doar un argument în construcţia apărării, egalizarea indemnizaţiilor personalului la nivel maxim fiind principiul care a stat la baza adoptării art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014, invocat în cauză.

Mai reţine Înalta Curte şi incidenţa deciziilor Curţii Constituţionale nr. 818, 819, 820 şi 821 din 3 iulie 2008, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 537 din 16 iulie 2008, prin care s-a statuat că instanţele judecătoreşti nu au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.

De asemenea, se impune a se observa că stabilirea drepturilor salariale prin raportare la valoarea de referinţă sectorială de 605 RON nu face obiectul prezentei cauze, o asemenea pretenţie neregăsindu-se în cererile de chemare în judecată conexate, şi nu poate fi avută în vedere nici calea de atac a recursului.

5.4. Legat de cadrul procesual, Înalta Curte constată că recursul pârâtului Tribunalul Satu - Mare în ceea ce priveşte soluţionarea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive este nefondat.

Astfel, nu poate fi reţinută critica recurentului-pârât în sensul că judecătorul fondului, în mod greşit, l-a obligat la plata către reclamanţi a drepturilor salariale solicitate, în condiţiile în care, în calitatea sa de ordonator terţiar de credite, nu are un buget aprobat cu includerea acestor drepturi salariale, obligaţia sa, care este subsecventă emiterii ordinelor de salarizare şi a deschiderii de credite bugetare, devenind imposibil de executat, fiind necesar a fi îndeplinite mai întâi obligaţiile Ministerului Justiţiei, în calitatea de ordonator principal de credite şi de emitent al ordinelor de salarizare.

Înalta Curte reţine că, prin sentinţa recurată, în mod corect, s-a dispus obligarea pârâtului Tribunalul Satu Mare la plata către reclamanţi a drepturilor salariale la care sunt îndreptăţiţi, având în vedere calitatea de grefieri în cadrul acestei instanţe, ca obligaţie subsecventă şi condiţionată de îndeplinirea de către pârâta Curtea de Apel Oradea a obligaţiei de a emite un noi decizii de salarizare cu luarea în considerare a unor valori de referinţă sectoriale de 440,16 RON şi de 484,18 RON.

Totodată, Înalta Curte constată că este întemeiată cererea de obligare a pârâtului la repararea prejudiciului, respectiv de plată a drepturilor salariale de către Tribunalul Satu Mare, în limitele competenţelor sale legale.

Dispoziţiile art. 131 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, invocate, prevăd că bugetul curţilor de apel, al tribunalelor, al tribunalelor specializate şi al judecătoriilor este gestionat de Ministerul Justiţiei, ministrul justiţiei având calitatea de ordonator principal de credite.

Cu toate acestea, raportul obligaţional, care are ca obiect plata salariului, se desfăşoară între recurenţii-reclamanţi şi Tribunalul Satu Mare (în circumscripţia teritorială a căruia se activează reclamanţii), în timp ce Ministerul Justiţiei este parte a unui raport juridic financiar care implică ordonatorii de credite, potrivit atribuţiilor prevăzute de Legea nr. 500/2002. Prin urmare, chiar dacă Ministerul Justiţiei are calitatea de ordonator principal de credite, gestionând bugetele instanţelor judecătoreşti, plata efectivă a drepturilor salariale se face de către tribunal, ordonator terţiar de credite, în baza ordinelor de salarizare individuale.

5.5. În ceea ce priveşte dezlegarea fondului pretenţiilor deduse judecăţii, cu privire la acordarea valorii de referinţă sectorială solicitată de reclamanţi, criticată prin motive similare de pârâţii Curtea de Apel Oradea şi Tribunalul Satu Mare, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente.

Astfel, din interpretarea dispoziţiilor 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 71/2015, care a intrat în vigoare la data de 9 aprilie 2015 rezultă că personalul din instituţii şi autorităţi publice va fi salarizat la nivelul maxim existent în plată, dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii cu alte persoane având aceeaşi funcţie/grad/treaptă şi gradaţie.

Cu alte cuvinte, de la data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015 se consfinţeşte principiul de dreptul muncii conform căruia la muncă egală trebuie acordată o remuneraţie egală, pentru persoanele din sistemul bugetar care lucrează în condiţii similare având aceeaşi funcţie/grad/treaptă şi gradaţie.

Aşadar, egalizarea remuneraţiilor trebuia efectuată de la data intrării în vigoare a actului normativ menţionat, adică de la data de 9 aprilie 2015. Concluzia instanţei de fond este în sensul interpretării pe care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a realizat-o prin Decizia nr. 23/26.09.2016, respectiv că "(…) Nivelul de salarizare determinat prin aplicarea art. 1 alin. (1) şi (2) din O.U.G. nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, este cel ce interesează în aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (5^1) din aceeaşi ordonanţă de urgenţă, astfel încât personalul din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază şi al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie va fi salarizat la nivelul maxim dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii. Prin urmare, în acest caz, nu va funcţiona regula menţinerii în anul 2015 a aceluiaşi nivel de salarizare din 2014 (salariul de bază şi sporuri) pentru personalul din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice salarizate la un nivel inferior în comparaţie cu salariile de bază şi sporurile stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii cu cel care beneficiază de un nivel de salarizare superior, urmând ca şi acesta să fie salarizat la nivelul maxim, prin urmare, să beneficieze de o creştere salarială, prin derogare de la art. 1 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare".

Totodată, soluţia instanţei de fond nu contrazice nici aplicarea deciziei CCR nr. 794/15.12.2016, care vine să sublinieze principiul egalităţii în faţa legii a tuturor categoriilor de salariaţi, inclusiv a magistraţilor, eliminând o serie de interpretări contradictorii cu privire la aplicarea legilor de salarizare, raportate la punerea în aplicarea a unor hotărâri judecătoreşti obţinute anterior şi incluse în baza de salarizare.

Decizia Curţii Constituţionale consacră soluţia adoptată prin Legea nr. 71/2015, clarificările aduse fiind de natură să susţină aplicarea legii menţionate în forma intrată în vigoare la data de 9 aprilie 2015. Instanţa de contencios constituţional nu a făcut decât să elimine disparităţile de interpretare, fără să introducă un nou criteriu de calcul al indemnizaţiilor.

Aşa fiind, decizia CCR nr. 794/15.12.2016 a confirmat principiul egalităţii în faţa legii a tuturor categoriilor de salariaţi, inclusiv a magistraţilor, eliminând o serie de interpretări contradictorii cu privire la aplicarea legilor de salarizare, raportate la punerea în aplicarea a unor hotărâri judecătoreşti obţinute anterior şi incluse în baza de salarizare.

Acestea sunt chestiuni de principiu care stabilesc un echilibru firesc în raporturile de muncă dintre salariaţi şi angajatori care au calitatea de instituţii publice, plecând de la premisele egalităţii, nediscriminării şi transparenţei în acordarea remuneraţiei celor care lucrează în condiţii similare având aceeaşi funcţie/grad/treaptă şi gradaţie.

Or, aceste aspecte au fost statuate prin Legea nr. 71/2015, care a intrat în vigoare la data de 9 aprilie 2015, astfel încât critica pârâţilor în sensul că nu poate fi reţinută nelegalitatea actelor administrative contestate apare ca nefondată.

Trebuie subliniat că potrivit deciziei Curţii Constituţionale nr. 794/15.12.2016, în cadrul aceleiaşi categorii profesionale şi familii ocupaţionale nu poate exista o salarizare diferită, raportată la mai multe valori sectoriale, diferenţele de salarizare rezultând exclusiv din coeficienţii de multiplicare specifici fiecărei funcţii şi grad.

Cum, în raport de hotărârile depuse la dosar, curtea de apel a reţinut sentinţa civilă nr. 1961/10.10.2017 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa prin care reclamanţilor din acel dosar le-a fost aplicată majorarea VRS stabilită de O.G. nr. 13/2008, interpretarea recurenţilor-pârâţi privind greşitul raţionament al judecătorului fondului care a concluzionat în sensul încălcării dispoziţiilor legale anterior menţionate în ceea ce priveşte stabilirea drepturilor salariale în raport de valoarea de referinţă sectorială de 440,16 RON începând cu data de 09 aprilie 2015, majorată cu 10% începând cu 01 decembrie 2015, nu poate fi primită.

Totodată, Înalta Curte reţine că hotărârile invocate prin notele scrise depuse în faţa instanţei de recurs nu susţin excepţiile autorităţii de lucru judecat invocate, întrucât nu privesc raportul de muncă al reclamanţilor din prezenta cauză, astfel că pot fi avute în vedere doar cu titlu de practică judiciară.

5.4. Referitor la cererea accesorie, privind plata diferenţelor de drepturi ce se cuvin reclamanţilor şi intervenienţilor, actualizate cu indicele de inflaţie la data plăţii, precum şi la plata dobânzii legale aferente acestor diferenţe calculate de la data scadenţei fiecărei indemnizaţii până la data plăţii efective, Înalta Curte constată că soluţia primei instanţe în ceea ce priveşte admiterea în parte a excepţiei prescripţiei pentru perioada 01.10.2008 - 09.04.2015 se impune a fi casată, pentru următoarele considerente:

Se constată că sentinţa a fost pronunţată cu nerespectarea dispoziţiilor privind prescripţia dreptului material la acţiune pentru drepturile care nu se încadrează în termenul de prescripţie general de 3 ani de la data introducerii acţiunii.

Înalta Curte reţine că actele administrative unilaterale ce fac obiectul prezentei cauze privesc salarizarea intimaţilor reclamanţi începând cu 09.04.2015, reclamanţii solicitând totodată obligarea pârâţilor la plata pentru fiecare lună din perioada solicitată a diferenţei dintre venitul la care sunt îndreptăţiţi şi venitul efectiv plătit.

Reclamanţii au introdus cererile de chemare în judecată la datele de 27.11.2018, 28.11.2018 şi 24.12.2018.

Potrivit dispoziţiilor art. 2500, coroborat cu art. 2517 din Noul C. civ., dreptul material la acţiune se prescrie dacă nu a fost exercitat în termenul de 3 ani.

Totodată, potrivit art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul Muncii, care constituie dreptul comun în materie având în vedere natura juridică a conflictului dintre părţi, în termen de 3 ani de la data naşterii dreptului la acţiune, în situaţia în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, precum şi în cazul răspunderii patrimoniale a salariaţilor faţă de angajator.

Prin urmare, coroborând aceste dispoziţii cu prevederile art. 171 alin. (1) din Codul Muncii, potrivit cărora " Dreptul la acţiune cu privire la drepturile salariale, precum şi cu privire la daunele rezultate din neexecutarea în totalitate sau în parte a obligaţiilor privind plata salariilor se prescrie în termen de 3 ani de la data la care drepturile respective erau datorate" şi luând în considerare data introducerii acţiunii, se constată, contrar celor greşit reţinute de instanţa de primă jurisdicţie, că pretenţiile aferente perioadei 9.04.2015 - 27.11.2015 sunt prescrise, motiv pentru care se impune a fi respinse.

Împrejurarea că prin acte ulterioare drepturile salariale ale reclamanţilor au fost modificate prin creşterea valorii sectoriale chiar peste cea solicitată nu poate reprezenta un caz de întrerupere a cursului prescripţiei, raportat la obiectul prezentei acţiuni, care vizează anularea Hotărârii Colegiului de Conducere al Curţii de Apel Oradea nr. 29/08.10.2018, prin care au fost soluţionate contestaţiile împotriva Deciziilor Preşedintelui Curţii de Apel Oradea nr. 62/2018 şi 72/2018.

Totodată, aşa cum s-a arătat anterior, obiectul acţiunii este clar determinat de dispoziţiile art. 7 din Cap. VIII, Anexa V la Legea nr. 153/2017 şi, respectiv, de art. 7 din Cap. VIII, Anexa VI la Legea nr. 284/2010 şi anume anularea actelor administrative emise de organele de conducere ca răspuns la contestaţiile salariaţilor cu privire la modul de stabilire a drepturilor salariale, astfel că nu sunt incidente dispoziţiile invocate ale art. 27 alin. (2) din O.G. nr. 137/2000, care prevăd că termenul de 3 ani curge de la data luării la cunoştinţă despre săvârşirea faptei de discriminare, motiv pentru care recursul recurenţilor - reclamanţi urmează a fi respins.

Ca atare, hotărârea recurată urmează a fi reformată sub acest aspect, admiţându-se excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi pentru pretenţiile aferente perioadei 9.04.2015 - 27.11.2015.

5.5. Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul recurenţilor reclamanţi în ceea ce priveşte respingerea cererii de acordare a unor sporuri în cuantumul maxim prevăzut de lege de 45%, constatând că problema de drept dedusă judecăţii a fost rezolvată într-un mod obligatoriu prin Decizia 15/2021 din 28 iunie 2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii şi publicată în Monitorul Oficial nr. 921 din 27 septembrie 202, prin care s-a statuat că:

"În interpretarea unitară a dispoziţiilor art. 38 alin. (3) lit. a) şi alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, raportate la art. 4 şi 5 din capitolul VIII secţiunea I din anexa nr. V la aceeaşi lege, suma sporurilor acordate personalului auxiliar din cadrul instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea nu trebuie să depăşească limita prevăzută de art. 25 din aceeaşi lege, raportată la ordonatorul de credite care stabileşte drepturile salariale."

Prin această decizie obligatorie, s-a stabilit în mod definitiv şi dincolo de orice dubiu că prin sintagma "fără a depăşi limita prevăzută la art. 25", care se regăseşte în cuprinsul art. 38 alin. (3) lit. a) din Legea-cadru nr. 153/2017, se instituie interdicţia stabilirii şi acordării unui cuantum al sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor, primelor şi al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut lunar, peste limita de 30 % din suma salariilor de bază, în măsura în care personalul respectiv îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii.

S-a mai statuat de asemenea că indicarea nivelului maxim nu exclude posibilitatea ca nivelul sporurilor, stabilite şi acordate de fiecare ordonator de credite, să fie inferior nivelului maxim prevăzut de art. 4 şi 5 din capitolul VIII secţiunea I din anexa nr. V din Legea-cadru nr. 153/2017, ca urmare a aplicării limitei prevăzute de art. 25 alin. (1) din legea-cadru.

Un alt aspect relevant dezlegat de decizia amintită se referă la identificarea ordonatorului de credite care deţine fondul de salarii la care se raportează limita de 30% a sporurilor acordate personalului auxiliar, respectiv dacă este ordonatorul principal de credite din cadrul familiei ocupaţionale "Justiţie" (în jurisprudenţa ataşată, Ministerul Justiţiei) sau ordonatorul secundar de credite (curţile de apel), statuându-se următoarele:

"84. Din interpretarea sistematică a dispoziţiilor art. 25 alin. (1) şi (2) din Legea-cadru nr. 153/2017 rezultă că legiuitorul nu s-a referit doar la ordonatorul principal de credite atunci când a instituit obligaţia de a limita sporurile acordate angajaţilor în funcţie de anumite elemente de calcul indicate expres în cuprinsul art. 25 alin. (1). Astfel, trimiterea pe care art. 25 alin. (1) din lege o face la ordonatorul de credite nu distinge între categoriile de ordonatori principali, secundari sau terţiari, aşa cum sunt stabilite prin art. 20 alin. (1) din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, cu modificările şi completările ulterioare. Potrivit principiului ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, nici interpretul legii nu trebuie să distingă întrucât, în raport cu nivelul instanţei sau al parchetului de pe lângă aceasta, în cadrul cărora personalul auxiliar de specialitate îşi desfăşoară activitatea, ordonatorul de credite poate fi principal, secundar sau terţiar. Atunci când a dorit să distingă, legiuitorul a indicat în mod expres nivelul ordonatorului, astfel cum a făcut în alin. (2) al art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017, când s-a referit explicit la ordonatorul principal de credite din sănătate. Ceea ce prezintă relevanţă este aspectul că plafonul maxim constituit din procentul aplicat sumei salariilor de bază şi celorlalte tipuri de venituri enumerate în cuprinsul art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 este valabil pentru fiecare dintre aceşti ordonatori pentru drepturile salariale pe care le achită. Eventualele diferenţe între sporurile ce se cuvin salariaţilor din aceeaşi categorie profesională, stabilite şi acordate de ordonatori de credite diferiţi, pot proveni din aplicarea legii la situaţii de fapt care nu sunt identice, respectiv fondul salariilor de bază la care se raportează procentul de 30% să nu fie acelaşi. De aceea, este contrară prevederilor art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 raportarea la sporurile mai mari acordate salariaţilor care fac parte din aceeaşi categorie de personal, dar care sunt angajaţi în cadrul altui ordonator de credite.

85. Responsabilitatea stabilirii şi acordării drepturilor salariale în care sunt incluse şi sporurile revine ordonatorului de credite din cadrul fiecărei instituţii sau autorităţi publice. (...)"

Nu poate fi reţinută nici încălcarea principiului nediscriminării sau al plăţii egale pentru munca egală, invocate de recurenţi, raportat la considerentele deciziei nr. 15/2021 a ICCJ:

"89. Conform jurisprudenţei Curţii Constituţionale, existenţa unor diferenţe de venit lunar între angajaţii care prestează aceeaşi activitate şi au aceeaşi vechime în muncă şi în funcţie, dar care îşi desfăşoară activitatea în instituţii publice diferite, nu este contrară principiului egalităţii în drepturi, de vreme ce, pe de o parte, legea nu stabileşte diferenţe în ceea ce priveşte salariile de bază/indemnizaţiile de încadrare, iar, pe de altă parte, atribuţiile, competenţele, sarcinile specifice, responsabilităţile şi importanţa activităţii desfăşurate pot fi diferite chiar şi pentru personalul care este încadrat pe funcţii identice sau asemănătoare, dar la autorităţi sau instituţii publice diferite.

90. Prin urmare, instanţa de contencios constituţional nu reţine o încălcare a principiului egalităţii în cazul unor diferenţe de venit lunar, atunci când salariile de bază sunt egale, potrivit legii. În acest cadru, se poate aprecia ca fiind greşită prima orientare jurisprudenţială, minoritară, fundamentată pe constatarea unei situaţii de discriminare pe cale judiciară şi repararea, în consecinţă, a prejudiciului rezultat din discriminare, prin obligarea angajatorului la calcularea sporurilor la nivelul maxim de 45% şi în cazul persoanelor salarizate potrivit art. 1 lit. c) din capitolul VIII secţiunea I din anexa nr. V din Legea-cadru nr. 153/2017 (personalul auxiliar de specialitate şi personalul conex din cadrul instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea), care desfăşoară activitate în condiţii similare, subordonate altui ordonator secundar de credite decât cel care achită sporurile fie în baza unei hotărâri judecătoreşti, fie în baza unei decizii administrative.

91. De principiu, pot exista situaţii concrete în care disponibilul bănesc la nivelul unui ordonator secundar de credite permite acordarea pentru fiecare salariat aflat în aceeaşi situaţie a unor sporuri care pot să atingă limita maximă cumulată a sporurilor, cu respectarea încadrării în plafonul impus de lege pentru acel ordonator, pe când în cazul altui ordonator secundar, disponibilul să nu îi permită stabilirea sporurilor acordate până la nivelul maxim de 45% pentru fiecare salariat.

92. Ceea ce prezintă relevanţă este aspectul că limitarea cuantumului sporurilor la care se referă art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 este prevăzută pe total buget aferent salariilor de bază destinat fiecărui ordonator de credite în parte, iar nu individual, prin raportare directă la salariul lunar pe care îl primeşte fiecare salariat aparţinând aceleiaşi categorii profesionale.

93. Într-o astfel de situaţie, legea îngăduie apariţia unor astfel de diferenţe, rezultate dintr-un cuantum procentual diferit al sporurilor acordate, caz în care este evident că se aplică dispoziţiile deciziilor Curţii Constituţionale nr. 818, 819, 820 şi 821 din 3 iulie 2008, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 537 din 16 iulie 2008, şi o atare discriminare nu poate fi constatată pe cale judiciară.

94. Mai mult, în această privinţă, în jurisprudenţa recentă a Curţii Constituţionale s-a statuat că sporurile nu sunt drepturi fundamentale, ci sunt drepturi salariale suplimentare. "Stabilirea cuantumului concret al sporurilor şi al venitului lunar se realizează de către fiecare ordonator de credite, în limitele stabilite de lege, astfel încât să se încadreze în sumele aprobate cu această destinaţie în bugetul propriu. O asemenea soluţie legislativă ţine de dreptul exclusiv al legiuitorului în materia salarizării personalului plătit din fonduri publice, fără a fi contrară art. 4 şi 16 din Constituţie şi nici art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitor la interzicerea generală a discriminării." (Decizia nr. 697 din 31 octombrie 2019, pronunţată în soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017, paragraful 19)

95. Prin urmare, posibilitatea ca, în cadrul aceleiaşi categorii de personal, angajat la ordonatori secundari de credite diferiţi, să existe diferenţieri în funcţie de sumele de bani aflate la dispoziţia acestora este reală, însă derivă din aplicarea legii la situaţii de fapt concrete, diferite în cadrul fiecărui ordonator de credite, care pot influenţa nivelul de determinare al sporurilor, apariţia unei eventuale situaţii de discriminare în calculul drepturilor salariale, în procesul de aplicare a legii de către angajator, reprezentând o chestiune de fapt care excedează limitelor de soluţionare a recursului în interesul legii."

Prin urmare, în mod corect a apreciat prima instanţă în raport de interpretarea coroborată a prevederilor art. 25 şi art. 38 din Legea-cadru nr. 153/2017 şi ale art. 5 din Capitolul VIII al Anexei V la Legea-cadru nr. 153/2017 că actele contestate sunt legale şi temeinice, fiind emise în aplicarea Legii nr. 153/2017, drepturile salariale ce se cuvin reclamanţilor fiind stabilite conform reglementărilor legale în vigoare.

6. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul prevederilor art. 496 din C. proc. civ., coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 Înalta Curte va admite recursul formulat de recurenta - pârâtă Curtea de Apel Oradea, casând în parte sentinţa atacată în sensul admiterii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune şi pentru pretenţiile aferente perioadei 9.04.2015 - 27.11.2015, respingând, în rest, recursurile pârâţilor şi reclamanţilor.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de recurenta-pârâtă Curtea de Apel Oradea împotriva sentinţei civile nr. 421 din 2 noiembrie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2018.

Casează în parte sentinţa atacată şi rejudecând:

Admite excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi pentru pretenţiile aferente perioadei 9.04.2015 - 27.11.2015.

Păstrează în rest sentinţa recurată.

Respinge recursul formulat de recurentul-pârât Tribunalul Satu Mare împotriva sentinţei civile nr. 421 din 2 noiembrie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2018, ca nefondat.

Respinge recursurile formulate de recurenţii-reclamanţi H., I., J., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP., QQ., RR., SS., TT., UU., VV., WW., XX., YY., ZZ., AAA., BBB., CCC., DDD., EEE., FFF., GGG., HHH., III., JJJ., KKK., LLL., MMM., NNN., OOO., PPP., QQQ., RRR., SSS., TTT., UUU., VVV., WWW., XXX., YYY., ZZZ., AAAA., BBBB., CCCC., DDDD., EEEE., FFFF., GGGG., HHHH., IIII., JJJJ., KKKK., LLLL., MMMM., NNNN., OOOO., PPPP., QQQQ., RRRR., SSSS., TTTT., UUUU., VVVV., WWWW., XXXX., YYYY., ZZZZ., AAAAA., BBBBB., CCCCC., DDDDD., EEEEE., FFFFF., GGGGG., HHHHH., IIIII., JJJJJ., KKKKK., LLLLL., MMMMM., NNNNN., OOOOO., PPPPP., QQQQQ. şi recurenţii-intervenienţii F., G., A., B., C., D., E. împotriva sentinţei civile nr. 421 din 2 noiembrie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2018, şi a încheierii civile nr. 179 din 6 martie 2019 pronunţate de Tribunalul Maramureş, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2018, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 22 noiembrie 2022.