Legislator Case Law & Legislation
Decizia nr. 5272/2022 AI generated

VAT deduction rights: refusal based on non-mandatory documentary evidence versus EU proportionality principle

Case Number Decizia nr. 5272/2022
Court / Authority
Jurisdiction Romania (RO)
Decision Date
Outcome Partially Allowed

Legislator summary

AI generated

The High Court of Cassation and Justice partially admitted the taxpayer's appeal, quashing the lower court’s judgment solely regarding a €523,128 Value Added Tax (VAT) deduction refusal, thereby ruling in favor of the taxpayer for this specific amount while maintaining the fiscal authority’s victory on the remaining claims involving substantial excise duties and related VAT. The dispute concerned the legality of tax assessment decisions and a tax inspection report that imposed supplementary obligations for excise duties on fully denatured ethyl alcohol acquired intra-community from Bulgaria for producing windshield cleaning solutions, and for VAT on services and goods purchased from two domestic suppliers. The court determined that the taxpayer prevailed on the VAT issue because domestic law and EU jurisprudence (specifically CJUE cases C-271/06 and C-78/12) prohibit conditioning the right to VAT deduction on the presentation of specific documentary evidence not required by law, violating the principle of proportionality. Conversely, the taxpayer’s arguments on excise duties were rejected because the company failed to comply with mandatory procedural requirements for intra-community acquisitions of excisable products, including the obligation to use the Electronic Administrative Document (e-DAI) rather than a Simplified Accompanying Document, and the failure to register as an end-user or registered consignee as mandated by Directive 92/83/EEC and national transposition norms.

Legislator headnote

AI generated

art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, art. 205 C. proc. civ, art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ, art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ, art. 488 alin. (1) C. proc. civ, art. 338 C. proc. civ; VAT deduction rights: refusal based on non-mandatory documentary evidence versus EU proportionality principle: The dispute concerned the legality of tax assessment decisions and a tax inspection report that imposed supplementary obligations for excise duties on fully denatured ethyl alcohol acquired intra-community from Bulgaria for producing windshield cleaning solutions, and for VAT on services and goods purchased from two domestic suppliers. The court determined that the taxpayer prevailed on the VAT issue because domestic law and EU jurisprudence (specifically CJUE cases C-271/06 and C-78/12) prohibit conditioning the right to VAT deduction on the presentation of specific documentary evidence not required by law, violating the principle of proportionality. Conversely, the taxpayer’s arguments on excise duties were rejected because the company failed to comply with mandatory procedural requirements for intra-community acquisitions of excisable products, including the obligation to use the Electronic Administrative Document (e-DAI) rather than a Simplified Accompanying Document, and the failure to register as an end-user or registered consignee as mandated by Directive 92/83/EEC and national transposition norms.

Keywords

AI generated
VAT directive rights of the taxpayer excise duties principle of proportionality tax authority acquisition tax

Cited Legislation

AI generated
AI generated

Key legal questions extracted by Legislator

AI generated
art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004

This provision serves as the legal basis for the court's decision to admit the appeal, order the partial quashing of the lower court's judgment, and rule on the merits in the new trial.

art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

This procedural rule is applied to authorize the High Court to directly decide the case after quashing the prior judgment, rather than remanding it to the first instance.

Need to analyze how this precedent applies to your matter?

Cross-reference this judgment against statutes, commentaries, and subsequent citing case law inside Legislator AI.

Open in Legislator →

Full text

Şedinţa publică din data de 10 noiembrie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 30.07.2019, sub nr. x/2019, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală-Direcţia Generală se Soluţionare a Contestaţiilor şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală-Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti-Administraţia Fiscală pentru Contribuabilii Mijlocii - Serviciul de Inspecţie Fiscală, a solicitat instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună:

1) Anularea în tot ca netemeinică şi nelegală a "Deciziei nr. 181/14.05.2019 privind soluţionarea contestaţiei formulate de A. S.R.L., din Bucureşti înregistrată la Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor sub nr. A- SLP 3341/11.12.2018", emisă de Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală (denumită în continuare "Decizia de soluţionare a contestaţiei";

2) Anularea ca netemeinică şi nelegală a Deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală pentru persoane juridice nr. x din data de 11.10.2018 emisă de Agenda Naţională de Administrare Fiscale - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti - Administraţia Fiscală pentru Contribuabilii Mijlocii - Serviciul de Inspecţie Fiscală, în privinţa sumei totale de 61.066.379 RON dintre care 48.637.868 RON reprezentând accize, respectiv 12.428.511 RON reprezentând taxă pe valoarea adăugată;

3) Constatarea nelegalităţii şi netemeiniciei Raportului de inspecţie fiscală nr. x/11.10.2018 întocmit de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti - Administraţia Fiscală pentru Contribuabilii Mijlocii - Serviciul de Inspecţie în privinţa constatărilor ce au stat la baza stabilirii suplimentare a sumei totale de 61.066.379 RON dintre care 48.637.868 RON reprezentând accize, respectiv 12.428.511 RON reprezentând taxă pe valoarea adăugată;

4) Obligarea pârâtelor la suportarea cheltuielilor de judecată ocazionate de judecarea prezentului litigiu.

2. Hotărârea primei instanţe.

Prin sentinţa nr. 115 din data de 3 februarie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti - Administraţia Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii.

3. Calea de atac exercitată în cauză.

Împotriva sentinţei nr. 115 din data de 3 februarie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva unor critici de nelegalitate circumscrise dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 din C. proc. civ.

A solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi rejudecarea litigiului pe fond cu consecinţa anulării în totalitate a Deciziei nr. 181/14.05.2019 privind soluţionarea contestaţiei administrative înregistrate la Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor sub nr. x/11.12.2018, emisă de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor; a Deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale principale aferente diferenţelor bazelor de impozitare stabilite în cadrul inspecţiei fiscale la persoane juridice nr. x/11.10.2018, emisă de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti - Administraţia Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii - Serviciul de inspecţie fiscală, precum şi a raportului de inspecţie fiscală nr. x/11.10.2018.

În dezvoltarea recursului formulat, recurenta-reclamantă a susţinut în esenţă, următoarele:

În privinţa obligaţiei de plată a accizelor, în cuantum de 48.637.868 RON şi a TVA aferent acestora în cuantum de 11.478.010 RON, sentinţa recurată a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material (incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ.)

În cazul supus analizei se pune problema tratamentului fiscal aplicabil pentru alcoolul complet denaturat în Bulgaria şi utilizat în România de A. pentru producerea de soluţii de curăţare/spălare parbrize.

După opinia sa, în speţa analizată se pune problema aplicării scutirii de accize prevăzută la art. 397 alin. (1) lit. a) din Codul fiscal şi nu a scutirii prevăzută la art. 397 alin. (1) lit. b) deoarece alcoolul materie primă din care se obţine soluţia de spălat parbrize este un alcool complet denaturat şi nu un alcool parţial denaturat.

Alcoolul etilic supus accizelor armonizate, a făcut obiectul procedurii de denaturare completă în Bulgaria, iar produsul obţinut în urma denaturării, respectiv alcoolul complet denaturat, a fost eliberat în consum tot în Bulgaria, iar deplasarea intracomunitară din Bulgaria în România a alcoolului complet denaturat, a fost acoperită de documentul de însoţire prevăzut la art. 416 din Codul fiscal, după cum rezultă şi din menţiunile cuprinse în actele contestate.

Astfel, potrivit prevederilor de mai sus, care transpun prevederile Directivei 92/93/CEE, deplasarea intracomunitară a alcoolului complet denaturat trebuie să fie însoţită de documentul de însoţire prevăzut la art. 416 din Codul fiscal, iar această deplasare nu este monitorizată prin intermediul ECMS astfel încât să fie necesară întocmirea documentului electronic prevăzut la art. 420 din Codul fiscal, astfel cum în mod greşit a concluzionat prima instanţă.

Documentul de însoţire prevăzut la art. 416 din Codul fiscal se utilizează potrivit art. 414 alin. (1) din Codul fiscal, pentru produsele accizabile care au fost deja eliberate pentru consum într-un stat membru şi sunt deţinute în scopuri comerciale în România, pentru a fi livrate sau utilizate pe teritoriul acesteia.

Contrar interpretării cadrului legal realizată de prima instanţa, A. arată că deplasarea în regim suspensiv de accize este aplicabilă numai produselor accizabile care nu au făcut eliberării în consum în nici un stat membru al Uniunii Europene.

Prin urmare, este eronată interpretarea primei instanţe, conform căreia ar fi incidente prevederile art. 420 din Codul fiscal, care impun obligativitatea folosirii documentului administrativ electronic, iar nu a documentului de însoţire simplificat folosit în fapt de A., alcoolul complet denaturat fiind un produs care a fost deja eliberat în consum în statul membru de unde provine - respectiv Bulgaria - şi care nu mai poate fi deplasat în regim suspensiv de accize.

În privinţa obligaţiei reţinute de prima instanţă, de a deţine autorizaţia de utilizator final:

Contrar interpretării cadrului legal aplicabil realizată de prima instanţă, în ceea ce priveşte obligativitatea deţinerii de către operatorul din România a autorizaţiei de utilizator final, precizează că interpretarea din considerentele hotărârii recurate este de natură a încălca prevederile art. 11 alin. (11) din Codul fiscal.

Recurenta A. solicită instanţei de recurs să observe că, dacă s-ar fi constatat existenţa unor deficienţe formale necesare potrivit dreptului intern dar neesenţiale potrivit textului directivei (i.e.: neînregistrarea ca utilizator final), refuzului de a scuti de acciză alcoolul complet denaturat i se opune principiul proporţionalităţii, principiu ce a fost enunţat de multiple ori în jurisprudenţa europeană, în sensul combaterii unor măsuri excesive impuse de către Statele Membre (eg. C-11/70 International Handelsgesellschaft v Einfuhr-und Vorratsstelle Getreide; C-331/88 R v. Minister of Agriculture, Fisheries and Food ex parte Fedesa; C-286/94 Garage Molenheide BVBA v. Belgian State5; C-255/02 Halifax6; C-210/91 ComisiaEuropeană vs. Grecia, C-286/82 şi 26/83 Luisi şi Carbone împotriva Ministero del Tesoro şi Cauza 203/80; C-188/09 Profaktor Kulesza, Frankowski, Jozwiak Ortowski).

O primă decizie, invocată în faţa primei instanţe şi de care apreciază că hotărârea recurată trebuia să ţină cont este decizia Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pronunţată în cauza C- 482/98 Republica Italiană versus Comisia, unde la paragraful 50 Curtea a reţinut că:

"Aplicarea scutirii în cazul produselor prevăzute la articolul 27 alin. (1) din Directiva 92/83 constituie principiul, iar refuzul aplicării unei astfel de scutiri reprezintă excepţia şi, pe de altă parte, că posibilitatea acordată statelor membre prin această prevedere de a stabili condiţiile care au drept obiectiv asigurarea aplicării corecte şi directe a respectivelor scutiri şi prevenirea oricărei evaziuni, evitări sau abuz nu poate afecta caracterul necondiţionat al obligaţiei de scutire prevăzute de dispoziţia menţionată".

În niciunul dintre actele administrative contestate în prezenta cauză nu s-a reţinut că ar exista elemente care să contureze suspiciunea că A. ar fi fost implicată în operaţiuni de evaziune şi nici organele de inspecţie nu au făcut şi nici nu au propus vreo analiză în acest sens.

Dimpotrivă, conform menţiunilor din actele contestate, cât şi din actele anterioare (cele emise în procedurile de control inopinat), s-a arătat că alcoolul în discuţiei este un alcool complet denaturat.

Prin hotărârea primei instanţe se ajunge la validarea unei conduite lipsite de consecvenţă şi previzibilitate a organelor fiscale, care este contrară prevederilor Directivei 92/83/CEE, al cărei scop este tocmai trasarea unor reguli comune, obligatorii şi precise în materia scutirilor de la plata accizelor aferente alcoolului.

În cazul de faţă, aplicarea directă a dispoziţiilor Directivei înseamnă atât recunoaşterea scutirii în sine, cât şi posibilitatea invocării în faţa autorităţilor fiscale şi a instanţelor a prevederilor Directivei europene 92/83 în privinţa faptului că scutirea prevăzută de directivă având un caracter necondiţionat, astfel încât autorităţile fiscale nu pot restricţiona o astfel de scutire pe motive precum cele invocate în actul de control si validate prin raţionamentul judiciar al primei instanţe.

Raportat la situaţia de fapt şi la explicaţiile prezentate mai sus, arătă că raţionamentul primei instanţe se îndepărtează de la jurisprudenţa CJUE în spete similare mai sus prezentată, a cărei aplicabilitate a fost întărită de legiuitorul român prin dispoziţiile exprese ale art. 11 alin. (11) Codul fiscal 2016.

În privinţa obligaţiei de plată a TVA în valoare de 523.128 de RON pentru care s-a refuzat dreptul de deducere (382.413 RON aferentă facturilor emise de B. S.R.L. şi 140.697 RON aferentă facturilor emise de C. SRL), sentinţa recurată a fost pronunţată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii (incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 5 C. proc. civ.).

Argumentele primei instanţe referitoare la imposibilitatea justificării cu certitudine a prestării serviciilor de către C. S.R.L. si, respectiv, la imposibilitatea dovedirii provenienţei bunurilor achiziţionate de la B. S.R.L. sunt reţinute cu încălcarea regulii de procedură stabilite de art. 73 din Codul de procedură fiscală (incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 5 C. proc. civ..")

În materie de TVA art. 146 alin. (1) din Codul fiscal anterior, sub incidenţa căruia cad operaţiunile vizate, prevede în mod imperativ faptul că, pentru exercitarea dreptului de deducere a taxei, persoana impozabilă trebuie să îndeplinească următoarea condiţie: pentru taxa datorată sau achitată, aferentă bunurilor care i-au fost ori urmează să îi fie livrate sau serviciilor care i-au fost ori urmează să îi fie prestate în beneficiul său de către o persoană impozabilă, să deţină o factură emisă în conformitate cu prevederile art. 155.

Mai exact, dreptul de deducere a TVA să fie acordat societăţii atât timp cât s-a dovedit că: achiziţiile sunt folosite în scopul realizării de operaţiuni taxabile, iar pentru acestea există facturi emise în conformitate cu prevederile art. 155 din Codul fiscal.

Prin sentinţa recurată, prima instanţă a validat conduita neloială adoptată de organele de inspecţie fiscală care, deşi au înţeles să îşi reducă obligaţia care le revenea în temeiul prevederilor art. 73 alin. (2) Codul de procedură fiscală la minimum, nu au procedat la fel şi cu privire la obligaţiile în materie de probaţiune impuse A..

În jurisprudenţa sa, CJUE a statuat, în mod constant, că probele solicitate de autorităţile fiscale contribuabililor nu trebuie să fie împovărătoare sau imposibil de obţinut. Numai în acest fel, se asigură respectarea principiului proporţionalităţii, principiu general de drept al UE, şi respectarea principiului bunei-credinţe, care trebuie să fundamenteze relaţia juridică dintre autorităţile fiscale şi contribuabili.

În acest sens, Cauza C-271/06, Netto Supermarkt GmbH& Co. OHG.

Instanţa de fond a omis să acorde eficienţă acestor decizii ale CJUE.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 483 şi urm. C. proc. civ., coroborate cu disp. art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 şi dispoziţiile legale citate în cuprinsul cererii căii de atac.

4. Apărările formulate în cauză.

Intimata-pârâtă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei de fond ca temeinică şi legal. În esenţă, a apreciat că soluţia primei instanţe este corectă şi că nu pot fi primite criticile invocate de reclamantă în ceea ce priveşte suma totală de 60.115.878 RON, compusă din suma de 48.637.868 RON reprezentând accize şi suma de 11.478.010 RON reprezentând TVA aferentă accizelor, atât timp cât în cauză nu se poate stabili provenienţa mărfurilor achiziţionate, fiind create o serie de operaţiuni cu aparenţă de legalitate, în scopul obţinerii de avantaje fiscale. Referitor la suma de 523.128 RON reprezentând TVA, apreciază că, în mod corect organele fiscale nu au recunoscut recurentei-reclamante dreptul de deducere a TVA aferentă achiziţiilor de servicii şi bunuri, întrucât societatea recurentă nu a prezentat documente care să justifice prestarea efectivă a serviciilor şi nici faptul că, achiziţiile de bunuri au fost efectuate în scopul realizării operaţiunilor sale taxabile.

În drept, întâmpinarea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 205 C. proc. civ., Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, act normativ aflat în vigoare la data efectuării operaţiunilor, Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal.

5. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa prin prisma motivelor de recurs invocate, a susţinerilor părţilor, a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

Recurenta-reclamantă şi-a întemeiat recursul pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. - când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii; şi art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.- când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În ceea ce priveşte pct. 5 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., se constată că alegaţiile recurentei-reclamante nu se pot circumscrie acestui motiv de casare, potrivit căruia casarea hotărârii se poate cere când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Reţine Înalta Curte că, hotărârea poate fi casată pentru acest motiv atunci când se invocă: nesemnarea minutei de către judecători; nerespectarea principiului oralităţii, al publicităţii şedinţelor de judecată; încălcarea dreptului de apărare urmare a nelegalei citări a părţii pentru ultimul termen de judecată; efectuarea expertizei cu nesocotirea prevederilor art. 335 alin. (1) şi art. 338 C. proc. civ. încălcarea dreptului de apărare dacă instanţa a admis apelul şi s-a pronunţat şi asupra fondului, fără ca părţile să fi pus concluzii şi asupra fondului; încălcarea principiului contradictorialităţii şi al nemijlocirii prin pronunţarea soluţiei în baza unor dovezi care nu au fost administrate în cursul procesului şi nu au fost puse în dezbaterea părţilor; decăderea din administrarea unei probe cu nesocotirea prevederilor art. 254 din C. proc. civ. lipsa încheierii de dezbateri sau nesemnarea acesteia; respingerea cererii de recuzare dacă a fost cauzată o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii; aplicarea greşită a unor texte de lege.

În susţinerea acestui motiv de casare, recurenta invocă faptul că, în privinţa obligaţiei de plată a TVA în valoare de 523.128 de RON pentru care s-a refuzat dreptul de deducere (382.413 RON aferentă facturilor emise de B. S.R.L. şi 140.697 RON aferentă facturilor emise de C. SRL), sentinţa recurată a fost pronunţată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii (incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 5 C. proc. civ.). Recurenta susţine că, argumentele primei instanţe referitoare la imposibilitatea justificării cu certitudine a prestării serviciilor de către C. S.R.L. şi, respectiv, la imposibilitatea dovedirii provenienţei bunurilor achiziţionate de la B. S.R.L. sunt reţinute cu încălcarea regulii de procedură stabilite de art. 73 din Codul de procedură fiscală

Înalta Curte constată că, aceste argumente nu se încadrează în ipoteza motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., ci, în motivul de casare prevăzut de pct. 8 al articolului menţionat, urmând a fi analizat prin prisma acestui din urmă text de lege.

Din perspectiva motivului de casare art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanţa de control judiciar reţine că, sunt întemeiate criticile recurentei-reclamante referitoare la taxa pe valoare adăugată în cuantum de 523.128 RON, aferentă facturilor emise de B. S.R.L. şi de emise de C. S.R.L., pentru care s-a refuzat dreptul de deducere.

Astfel, în materie de TVA art. 146 alin. (1) din Codul fiscal anterior - Legea nr. 571/2003, în vigoare pentru operaţiunile vizate, prevede în mod imperativ faptul că, pentru exercitarea dreptului de deducere a taxei, persoana impozabilă trebuie să îndeplinească următoarea condiţie: pentru taxa datorată sau achitată, aferentă bunurilor care i-au fost ori urmează să îi fie livrate sau serviciilor care i-au fost ori urmează să îi fie prestate în beneficiul său de către o persoană impozabilă, să deţină o factură emisă în conformitate cu prevederile art. 155.

Reiese, aşadar că, dreptul de deducere a TVA se impune a fi acordat societăţii atât timp cât s-a dovedit că, achiziţiile sunt folosite în scopul realizării de operaţiuni taxabile, iar pentru acestea există facturi emise în conformitate cu prevederile art. 155 din Codul fiscal.

Din analiza dispoziţiilor art. 146 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, reiese că, legiuitorul nu condiţionează caracterul deductibil al TVA de existenţa documentelor reţinute ca fiind necesare în considerentele sentinţei recurate.

Directiva 112/2006/CE în materie de TVA a fost implementată în legislaţia fiscală din România la Titlul VI din Codul fiscal aprobat prin Legea 571/2003, aşa cum se arată la art. 161 indice 2 din Codul fiscal. Prin urmare, din această perspectivă, orice referire la Titlul II (Impozitul pe profit) este irelevantă în cadrul unei inspecţii fiscale din perspectiva TVA.

Regulile în materie de TVA reprezintă transpunerea în dreptul intern a Directivei TVA nr. 112/2006/CE, dispoziţiile introduse în dreptul intern în corpul Titlului VI "Taxa pe valoarea adăugată" din Codul fiscal interpretându-se atât prin prisma directivei, cât şi a hotărârilor Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, iar nu prin referire la alte dispoziţii de drept intern.

Potrivit art. 73 din Codul de procedură fiscală prevede următoarele:

"art. 73: Sarcina probei în dovedirea situaţiei de fapt fiscale (l) Contribuabilul/Plătitorul are sarcina de a dovedi actele şi faptele care au stat la baza declaraţiilor sale şi a oricăror cereri adresate organului fiscal.

(2) Organul fiscal are sarcina de a motiva actele administrative fiscale emise pe bază de probe sau constatări proprii".

Prin sentinţa recurată, prima instanţă a validat conduita neloială adoptată de organele de inspecţie fiscală care, deşi au înţeles să îşi reducă obligaţia care le revenea în temeiul prevederilor art. 73 alin. (2) Codul de procedură fiscală la minimum, nu au procedat la fel şi cu privire la obligaţiile în materie de probaţiune impuse recurentei-reclamante A..

Astfel, prin hotărârea pronunţată, prima instanţă a enumerat, o serie de documente care ar fi trebuit prezentate de către recurenta A. în justificarea dreptului de deducere, documente a căror obligativitate la deţinere nu este reglementată de lege.

Instanţa de fond a reţinut ca drept temei al refuzului deducerii TVA faptul că recurenta nu a prezentat documente din care să rezulte identitatea persoanelor, locul desfăşurării activităţii, cantitatea serviciilor executate în raport de numărul de persoane.

Reţine Înalta Curte că, prin sentinţa recurată nu se arată care era temeiul de drept în baza căruia dreptul de deducere al TVA este condiţionat de prezentarea respectivelor documente, dreptul de deducere a TVA neputând fi condiţionat de prezentarea unor documente justificative care nu sunt prevăzute de legea fiscală.

Astfel fiind, a considera că, achiziţiile efectuate de recurenta-reclamantă A. de la cele două societăţi menţionate în actele administrative contestate, nu ar fi fost pe deplin probate în speţă, prin documentele puse la dispoziţia organelor de inspecţie fiscală, echivalează cu o încălcare a dispoziţiilor procedurale consacrate de art. 73 alin. (2) din Codul de procedură fiscală.

Totodată, Înalta Curte reţine incidenţa în cauză a jurisprudenţei CJUE, care a statuat, în mod constant, că probele solicitate de autorităţile fiscale contribuabililor nu trebuie să fie împovărătoare sau imposibil de obţinut. Numai în acest fel, se asigură respectarea principiului proporţionalităţii, principiu general de drept al UE, şi respectarea principiului bunei-credinţe, care trebuie să fundamenteze relaţia juridică dintre autorităţile fiscale şi contribuabili.

În acest sens, constată Înalta Curte că, instanţa de fond a omis să acorde eficienţă unor decizii ale CJUE, din care reies următoarele concluzii esenţiale pentru prezenta cauză:

Cauza C-271/06, Netto Supermarkt GmbH& Co. OHG:

"18. Trebuie amintit totuşi că, în exercitarea competenţelor conferite lor de directivele comunitare, statele membre trebuie să respecte principiile generale de drept care fac parte din ordinea juridică comunitară, între care figurează în special principiile securităţii juridice şi proporţionalităţii, precum şi principiul protecţiei încrederii legitime (Hotărârea din 18 decembrie 1997, Molenheide şi alţii, C 286/94, C 340/95, C 401/95 şi C 47/96, Rec, p. I 7281, punctele 45-48, Hotărârea din 11 mai 2006, Federation of Technologlcal Industries si alţii, C 384/04, Rec, p. I 4191, punctul 29, precum si Hotărârea din 14 septembrie 2006, Blmeka, C 181/04-C183/04, Rec, p. I8167, punctul 31).

19. În special, în ceea ce priveşte principiul proporţionalităţii, Curtea s-a pronunţat deja în sensul că, potrivit acestui principiu, statele membre trebuie să recurgă la mijloace care, deşi permit să se atingă în mod eficient obiectivul urmărit de dreptul intern, aduc totuşi cât mai puţin atingere obiectivelor şi principiilor stabilite de legislaţia comunitară în cauză (Hotărârea Molenheide şi alţii, citată anterior, punctul 46, precum şi Hotărârea din 27 septembrie 2007, Teleos şi altii, C 409/04, Rep., p. 17797, punctul 52).

24. În schimb, astfel cum s-a hotărât deja de către Curte, nu este contrar dreptului comunitar să se pretindă ca furnizorul să ia orice măsură care i s-ar putea solicita în mod rezonabil pentru a se asigura că, operaţiunea pe care o efectuează nu determină participarea acestuia la o frauda fiscală (Hotărârea Teleos şi alţii, citată anterior, punctul 65 şi jurisprudenţa citată)".

În acelaşi sens este şi cauza C-430/09, Euro Tyre Holding

"37 În continuare, în ceea ce priveşte condiţia privind dovada, în măsura în care aceasta constituie una dintre condiţiile de scutire amintite la punctul 29 din prezenta hotărâre, trebuie să se arate că, deşi revine, în principiu, furnizorului obligaţia de a dovedi că bunul a fost expediat sau a fost transportat într-un alt stat membru, în condiţiile în care dreptul de a dispune de bunuri în calitate de proprietar este transferat persoanei care le achiziţionează pe teritoriul statului membru de livrare şi în care revine acestei persoane obligaţia de a expedia sau de a transporta bunurile în afara statului membru de livrare, dovada pe care furnizorul o poate prezenta autorităţilor fiscale depinde în esenţă de elementele pe care le primeşte în acest scop de la persoana care achiziţionează bunurile".

Prin urmare, referitor la TVA, din prevederile legale care reglementează dreptul de deducere a TVA aferentă achiziţiilor, în situaţia de faţă - art. 145 alin. (2) lit. c), art. 146 alin. (1) lit. a), pct. 46 alin. (1) din Normele date în aplicarea art. 146 Codul fiscal 2004, respectiv art. 297 alin. (4) lit. c), pct. 67 alin. (1) din Normele date în aplicarea art. 297, art. 299 alin. (1) lit. a) Codul fiscal 2016 - care transpun în dreptul intern Directiva TVA (2006/112/CE), rezultă că, din punct de vedere formal, dreptul de deducere se justifică în temeiul facturii, iar din jurisprudenţa CJUE reiese că "Faptul de a sancţiona nerespectarea de către persoana impozabilă a obligaţiilor contabile şi a celor privind declaraţiile cu refuzul dreptului de deducere depăşeşte în mod evident ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivului de asigurare a executării corecte a acestor obligaţii" (C 95/07 şi C 96/07, Ecotrade, pct. 67 şi 68; C-183/14, Salomie şi Oltean, pct. 62).

Faptul că dreptul de deducere a TVA nu poate fi condiţionat de alte documente justificative care nu sunt prevăzute de legea fiscală a fost statuat în multe cazuri de CJUE, printre care cel mai recent este C-78/12 Evita - K,. în care Curtea statuează că:

"În plus, Curtea a statuat deja că administraţia fiscală nu poate impune în general persoanei impozabile care doreşte să exercite dreptul de deducere a TVA-ului să verifice că emitentul facturii aferente bunurilor şi serviciilor pentru care se solicită exercitarea acestui drept are calitatea de persoană impozabilă, că dispunea de bunurile în cauză şi era în măsură să le livreze şi că a îndeplinit obligaţiile privind declararea şi plata TVA-ului pentru a se asigura că nu există nereguli sau fraude la nivelul operatorilor din amonte ori că dispune de documentele corespunzătoare în această privinţă (Hotărârile citate anterior Mahageben şi David, punctul 61, precum şi LVK - 56, punctul 61)".

În ceea ce priveşte criticile recurentei-reclamante referitoare la suma de 48.637.868 RON reprezentând accize, Înalta Curte reţine că acestea sunt neîntemeiate, urmând a fi respinse, avându-se în vedere următoarele considerente:

Recurenta-reclamantă a achiziţionat alcool etilic rafinat complet denaturat de la antrepozitul fiscal D. Bulgaria, cod acciză x, fără deţinerea autorizaţiilor de antrepozit fiscal, destinatar înregistrat sau utilizator final, fără anunţarea autorităţilor competente, fără declararea achiziţiilor la autorităţile teritoriale competente şi fără a face dovada perceperii accizelor aferente cantităţilor achiziţionate.

Deplasarea nu a fost însoţită de documentul administrativ electronic prevăzut de art. 206 indice 31 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, respectiv art. 402 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare.

Achiziţionarea cantităţilor de alcool etilic rafinat complet denaturat s-a efectuat în scopul producerii soluţiei de spălat parbrize, iar o mare parte a acestora au fost comercializate către E. S.R.L., F. S.R.L. şi G. S.R.L., care nu figurează înregistraţi ca operatori economici cu produse accizabile.

În mod corect instanţa de fond a reţinut ca recurenta-reclamantă nu a respectat prevederile art. 335 alin. (2) şi art. 397 alin. (1) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, pct. 20 şi 82 alin. (3) din H.G. nr. 1/2016 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, pct. 29 din Directiva 2008/118/CEE.

Din Documentul de însoţire Simplificat (DIS) întocmit de D. Bulgaria, reiese că, livrarea produsului alcool etilic rafinat complet denaturat cod NC 2207 20 00, s-a făcut la preţ fără acciză.

Deplasarea acestuia de la antrepozitul D. Bulgaria la recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. s-a efectuat folosindu-se un alt document, respectiv DIS, document care se întocmeşte în cazul deplasării intracomunitare a produselor cu accize plătite, în loc de Documentul administrativ electronic e-DAI, care este obligatoriu în cazul deplasării produselor accizabile în regim suspensiv, conform prevederilor pct. 89 alin. (2) din Normele metodologice de punere în aplicare a Codul fiscal, cu modificările si completările ulterioare.

Recurenta avea obligaţia ca, înainte de achiziţia produselor accizabile, să înştiinţeze autoritatea competentă, să declare şi să garanteze plata accizelor aferente cantităţilor achiziţionate, să se autorizeze în calitate de destinatar înregistrat şi în calitate de utilizator final, în conformitate cu pct. 81 alin. (3) din Normele metodologice de aplicare a Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare.

Prin urmare, în acord cu judecătorul fondului, Înalta Curte reţine că, în mod corect au fost stabilite în sarcina recurentei- reclamante accize în sumă de 48.637.868 RON, în conformitate cu prevederile art. 206 indice 21 alin. (7) şi (10), art. 206 indice 7 alin. (1) lit. b), art. 206 indice 9 şi art. 206 indice 6 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, art. 362 alin. (7), art. 339, art. 340 alin. (1) lit. b), art. 341 alin. (1) lit. b), art. 414, art. 415 alin. (1) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare,

Pentru perioada 2013-2015 în materia accizelor sunt incidente art. 206 indice 21*) alin. (7) şi alin. (10) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare şi pct. 111 alin. (18) din H.G. nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, care stipulează:

"(18) în situaţiile de scutire directă, scutirea de la plata accizelor se acordă numai utilizatorului, cu condiţia ca aprovizionarea să fie efectuată direct de la un antrepozit fiscal sau din operaţiuni proprii de import. În situaţiile de scutire indirectă, scutirea de la plata accizelor se acordă numai utilizatorului, cu condiţia ca aprovizionarea să fie efectuată direct de la un antrepozit fiscal, de la un destinatar înregistrat sau din operaţiuni proprii de import. Destinatarul înregistrat care livrează produse ce urmează a fi utilizate într-un scop scutit de la plata accizelor va evidenţia în factură contravaloarea accizelor plătite la bugetul de stat".

Pentru perioada 2016 -2017, în materia accizelor sunt incidente prevederile art. 362 alin. (7) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, care prevede, pct. 81 alin. (1-3) din H.G. nr. 1/2016 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, art. 397 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare şi pct. 82 alin. (3) din acelaşi act normativ.

Aşadar, în raport de prevederile legale anterior citate, reiese că, deţinerea de produse accizabile în afara antrepozitului fiscal, pentru care nu se poate face dovada perceperii accizelor, atrage plata acestora; totodată este interzisă deţinerea unui produs accizabil în afara antrepozitului fiscal, dacă acciza pentru acel produs nu a fost percepută.

În situaţiile de scutire directă, scutirea de la plata accizelor se acordă numai utilizatorului, cu condiţia ca aprovizionarea să fie efectuată direct de la un antrepozit fiscal sau din operaţiuni proprii de import.

Pentru situaţiile de scutire indirectă, scutirea de la plata accizelor se acordă numai utilizatorului, cu condiţia ca aprovizionarea să fie efectuată direct de la un antrepozit fiscal, de la un destinatar înregistrat sau din operaţiuni proprii de import.

În toate situaţiile de scutire directă, scutirea se acordă pe baza autorizaţiei de utilizator final.

În speţă, recurenta a achiziţionat alcool etilic rafinat complet denaturat de la antrepozitul fiscal D. Bulgaria, cod acciza x, fără deţinerea autorizaţiilor de antrepozit fiscal, destinatar înregistrat sau utilizator final, fără anunţarea autorităţilor competente, fără declararea achiziţiilor la autorităţile teritoriale competente şi fără a face dovada perceperii accizelor aferente cantităţilor achiziţionate.

Potrivit art. 206 indice 14 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare:

"(1) în înţelesul prezentului capitol, alcool etilic reprezintă:

a) toate produsele care au o concentraţie alcoolică ce depăşeşte 1,2% în volum şi care sunt încadrate la codurile NC 2207 şi 2208, chiar atunci când aceste produse fac parte dintr-un produs încadrat la alt capitol al nomenclaturii combinate;"

În acelaşi sens sunt şi prevederile art. 353 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare.

Alcoolul etilic face parte din categoria produselor accizabile pentru care se datorează accize şi care se supun prevederilor privind regimul de antrepozitare şi a celor privind deplasarea şi primirea produselor accizabile aflate în regim suspensiv de accize.

De asemenea, art. 206 indice 58 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, prevede următoarele:

"(1) Sunt scutite de la plata accizelor alcoolul etilic şi alte produse alcoolice prevăzute la art. 206 indice 2 lit. a), atunci când sunt:

b) denaturate şi utilizate pentru producerea de produse care nu sunt destinate consumului uman;"

În acelaşi sens sunt şi prevederile art. 397 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare.

Astfel, alcoolul etilic şi alte produse alcoolice prevăzute la art. 206 indice 2 lit. a) din Codul fiscal, respectiv la art. 353 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, sunt scutite atunci când sunt denaturate şi utilizate pentru producerea de produse care nu sunt destinate consumului uman.

În conformitate cu pct. 111 alin. (18) din H.G. nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, acest produs poate fi achizionat în regim de scutire de la plata accizelor, însă numai dacă societatea este utilizator final şi sunt respectate prevederile legale cu privire la modalitatea şi condiţiile de acordare a scutirii.

Aşadar, în mod eronat susţine recurenta-reclamantă că, în cauză se pune problema scutirii de accize prevăzută la art. 397 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, şi nu a scutirii de accize prevăzută la art. 397 alin. (1) lit. b) din acelaşi act normativ, pe motiv ca alcoolul ce constituie materie primă pentru obţinerea soluţiei de spălat parbrize este alcoolul complet denaturat, iar nu cel parţial denaturat.

Potrivit art. 355 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, alcoolul şi băuturile alcoolice prevăzute la secţiunea a-IV-a din Codul fiscal sunt supuse accizelor armonizate.

Art. 397 alin. (1) lit. a) şi b) din Codul fiscal prevede scutirile pentru alcool etilic şi alte produse alcoolice, respectiv:

"(1) Sunt scutite de la plata accizelor alcoolul etilic şi alte produse alcoolice prevăzute la art. 335 alin. (2) lit. a), atunci când sunt: a) complet denaturate;

b) denaturate şi utilizate pentru producerea de produse care nu sunt destinate consumului uman".

Dispoziţiile art. 397 alin. (1) lit. b) din Codul fiscal prevăd că, alcoolul etilic denaturat şi utilizat pentru producerea de produse care nu sunt destinate consumului uman este scutit de accize.

În acelaşi sens sunt prevederile art. 27 alin. (1) lit. a) şi b) din Directiva 92/83/CEE:

"(1) Statele membre scutesc de accize produsele care intră sub incidenţa prezentei directive după îndeplinirea condiţiilor stabilite de acestea în scopul asigurării aplicării corecte a respectivelor scutiri şi al prevenirii oricărei evaziuni, evitări sau abuz:

(a) atunci când sunt distribuite sub formă de alcool complet denaturat în conformitate cu cerinţele oricărui stat membru, aceste cerinţe fiind notificate şi acceptate în conformitate cu alin. (3) şi (4) din prezentul articol. Această scutire trebuie condiţionată de aplicarea dispoziţiilor Directivei 92/12/CEE privind circulaţia comercială a alcoolului complet denaturat;

(b) dacă sunt atât denaturate, în conformitate cu cerinţele oricărui stat membru, cât şi utilizate în prelucrarea oricărui produs cu excepţia celor destinate consumului uman;"

Prin urmare, în raport de cele de mai sus reţinute, reiese că instanţa de fond, în mod corect a reţinut că, sunt aplicabile dispoziţiile din secţiunea a 16-a din Codul fiscal -"Deplasarea şi primirea produselor accizabile aflate în regim suspensiv de accize", şi în cazul situaţiilor de scutire directă, pentru produsele prevăzute la art. 397 alin. (1), în baza coroborării punctelor 81 alin. (1), (82), (89) alin. (2) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal aprobate prin H.G. nr. 1/2016 - Partea a II-a cu art. 420 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, şi prin urmare în baza aceluiaşi temei legal, era obligatorie folosirea de către reclamantă a documentului administrativ electronic, prevăzut la art. 420 din Legea nr. 227/2015, şi nu a Documentului de însoţire Simplificat (DIS), completat necorespunzător.

Nu pot fi reţinute susţinerile recurentei-reclamante potrivit cărora tratamentul fiscal pentru alcoolul etilic complet denaturat este prevăzută de Directiva 92/83/CEE care constituie principiul, iar refuzul aplicării scutirii constituie excepţia.

Astfel, recurenta-reclamanta nu a luat în considerare prevederile art. 7 şi art. 18 din Directiva 92/12/CEE, abrogată prin Directiva 2008/118/CEE.

De asemenea, recurenta-reclamantă nu a respectat prevederile art. 12 alin. (2), art. 15 alin. (1) şi (2), art. 33 alin. (1-4) şi art. 34 din Directiva 2008/118/CEE care a abrogat Directiva 92/12/CEE.

În speţă, deplasarea alcoolului etilic trebuia însoţit de Documentul Administrativ Electronic (e-DAI), care este obligatoriu de întocmit în cazul deplasării produselor accizabile în regim de scutire de la plata accizelor, aşa cum este prevăzut la pct. 89 alin. (2) din Normele metodologice de aplicare a Codul fiscal.

Reţine Înalta Curte că, în mod eronat recurenta-reclamantă a invocat prevederile art. 27 alin. (1) din Directiva 92/83/CEE care constituie principiul, iar refuzul scutirii reprezintă excepţia.

Astfel, faţă de speţa în cauză, care se referă la achiziţia intracomunitară de alcool etilic complet denaturat (în scopul utilizării acestuia pentru fabricarea soluţiei de spălat parbrize, precum şi pentru comercializare), care este prevăzut la art. 27 alin. (1) lit. a), respectiv lit. b) din Directiva 92/83/CEE, interpretarea art. 27 alin. (1) trebuie efectuată în sensul legii aşa cum se precizează:

"Statele membre scutesc de accize produsele care intră sub incidenţa prezentei directive după îndeplinirea condiţiilor stabilite de acestea în scopul asigurării aplicării corecte a respectivelor scutiri şi al prevenirii oricărei evaziuni [...]".

Or, orice scutire de la plata accizelor presupune respectarea modalităţilor şi condiţiilor impuse de legea europeană care a fost transpusă în legea internă, respectiv în Codul fiscal.

Prin urmare, sunt neîntemeiate, urmând a fi repinse, susţinerile recurentei-reclamante, în sensul în care alcoolul etilic complet denaturat este scutit de la plata accizelor şi nu circulă în regim suspensiv de accize, astfel că, susţine recurenta că, nu se impune înregistrarea ca antrepozitar autorizat.

Aşa cum s-a reţinut mai sus, recurenta-reclamantă a achiziţionat acest produs în vederea transformării acestuia în soluţie de spălat parbrize, precum şi, parţial, pentru comercializare.

Astfel, potrivit prevederilor art. 397 alin. (2) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, care se referă la "Scutiri pentru alcool etilic şi alte produse alcoolice", "Transformarea/utilizarea alcoolului etilic şi a produselor alcoolice în scopurile prevăzute la alin. (1) poate avea loc în afara antrepozitului, cu condiţia ca accizele aferente să fi fost percepute".

Aşadar, pentru scutirea de accize la produsul alcool etilic complet denaturat, trebuie respectate îndeplinirea modalităţilor şi condiţiilor prevăzute de lege şi contrar celor susţinute de societatea recurentă, organele fiscale nu au încălcat principiile proporţionalităţii şi bunei-credinţe. Totodată, legea fiscală prevede faptul că, transformarea alcoolului etilic şi a produselor alcoolice poate avea loc în afara antrepozitului, cu condiţia ca accizele aferente să fi fost percepute.

Sunt neîntemeiate susţinerile recurentei-reclamante referitoare la incidenţa în cauză a jurisprudenţei CJUE, indicată prin cererea de recurs.

Astfel, constată Înalta Curte că, în cauza C-63/06 Profisa, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a reţinut: "În plus, aplicarea scutirii în cazul produselor prevăzute la articolul 27 alin. (1) din Directiva 92/83 constituie principiul, iar refuzul aplicării acesteia reprezintă excepţia. Posibilitatea acordată statelor membre prin această prevedere de a stabili condiţiile care trebuie îndeplinite "în scopul asigurării aplicării corecte şi directe a respectivelor scutiri şi al prevenirii oricărei evaziuni, evitări sau abuz" nu poate afecta caracterul necondiţionat al obligaţiei de scutire prevăzute de dispoziţia menţionată (hotărârea Italia/Comisia, citată anterior, punctul 50)", însă în acea cauză se punea problema unei greşite traduceri a dispoziţiei art. 27 alin. (1) litera (f) din Directiva 92/83, în sensul adăugării unei cerinţe suplimentare referitoare la locul unde alcoolul etilic era folosit pentru realizarea de produse alimentare, drept condiţie de acordare a scutirii de accize. Cu privire la acea nouă condiţie, Curtea a constatat că afectează caracterul necondiţionat al scutirii, însă în prezenta cauză se pune problema respectării regimului circulaţiei produsului scutit de accize, a necesităţii înregistrării în statul membru a utilizatorului acelui produs, condiţie prevăzută chiar de directivă.

Curtea reţine că Directiva recunoaşte dreptul statelor membre de a stabili anumite condiţii în scopul aplicării corecte a scutirilor şi a prevenirii oricărui abuz, prevăzând în mod expres că în cadrul alcoolului complet denaturat, se aplică dispoziţiile Directivei 92/12/CEE privind circulaţia comercială a alcoolului complet denaturat, fiind evidentă necesitatea respectării unor reguli chiar şi în cazul alcoolului complet denaturat, în vederea asigurării posibilităţii de control al circulaţiei acestuia. Aşadar, doar faptul că în cauză a fost achiziţionat alcool complet denaturat nu scuteşte recurenta-reclamantă de obligaţia de înregistrare în România în calitate de utilizator final, pentru a da posibilitatea statului să exercite un control în vederea prevenirii unor eventuale evaziuni/abuzuri. Cerinţa acestei înregistrări nu este una excesivă, ci corespunde unei corecte transpuneri a Directivei 92/83 şi a Directivei 92/12/CEE, fiind adecvată scopului urmărit.

Prin urmare, în mod legal prima instanţă a reţinut că, în mod corect au fost stabilite în sarcina reclamantei accizele în valoare de 48.637.868 RON.

Pe cale de consecinţă, în ceea ce priveşte suma de 11.478.010 RON reprezentând TVA, aferentă achiziţiilor intracomunitare de alcool etilic denaturat care a fost utilizat, atât în producţia de soluţii de spălat parbrize, cât şi pentru comercializare, în condiţiile în care, societatea nu deţinea autorizaţie de utilizator final sau de destinatar înregistrat, reţine Înalta Curte că, recurenta-reclamantă are obligaţia colectării TVA, întrucât nu beneficiază de scutirea la plata accizelor, astfel că soluţia primei instanţe este legală sub acest aspect.

6. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va admite recursul.

Va casa în parte sentinţa recurată şi, în rejudecare:

Va admite în parte acţiunea.

Va anula în parte Decizia nr. 181/14.05.2019 privind soluţionarea contestaţiei administrative emisă de Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, Decizia de impunere privind obligaţiile fiscale principale aferente diferenţelor bazelor de impozitare stabilite în cadrul inspecţiei fiscale la persoane juridice nr. x/11.10.2018 emisă de Administraţia Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii şi Raportul de inspecţie fiscală nr. x/11.10.2018 în ceea ce priveşte TVA în valoare de 523.128 RON pentru care s-a refuzat dreptul de deducere (382.413 RON aferentă facturilor emise de B. S.R.L. şi 140.697 RON aferentă facturilor emise de C. SRL).

Vor fi menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei recurate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 115 din 3 februarie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează în parte sentinţa recurată şi, în rejudecare:

Admite în parte acţiunea.

Anulează în parte Decizia nr. 181/14.05.2019 privind soluţionarea contestaţiei administrative emisă de Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, Decizia de impunere privind obligaţiile fiscale principale aferente diferenţelor bazelor de impozitare stabilite în cadrul inspecţiei fiscale la persoane juridice nr. x/11.10.2018 emisă de Administraţia Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii şi Raportul de inspecţie fiscală nr. x/11.10.2018 în ceea ce priveşte TVA în valoare de 523.128 RON pentru care s-a refuzat dreptul de deducere (382.413 RON aferentă facturilor emise de B. S.R.L. şi 140.697 RON aferentă facturilor emise de C. SRL).

Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei recurate.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 10 noiembrie 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.