Insurance Guarantee Fund must pay €16,600 after court annuls refusal to cover bankruptcy claim; appeal dismissed as unfounded.

Şedinţa publică din data de 1 februarie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti veche, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, anularea Deciziei nr. 16996/18.09.2018 emisă de către Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi, pe cale de consecinţă, obligarea pârâtului la plata sumei de 16.600 RON.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1527 din 19 aprilie 2019, Curtea de Apel Bucureşti veche, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis cererea privind pe reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul De Garantare a Asiguraţilor, a anulat decizia nr. 16996/18.09.2018 emisă de pârât şi a obligat pârâtul să emită decizie prin care să admită cererea reclamantei de plată a despăgubirilor în cuantum de 16.600 RON.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 1527 din 19 aprilie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor ("FGA", "Fondul"), întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea căii de atac, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată.

Subsumat cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., recurentul-pârât a susţinut că instanţa de fond a depăşit limitele puterii judecătoreşti prin obligarea directă a FGA la plata sumei de 16.600 RON reprezentând o încălcare a competenţei exclusive a Comisiei Speciale şi o imixtiune a instanţei de judecată în competenţa unei alte autorităţi. În mod greşit, instanţa de fond a înlăturat apărările pârâtului în ceea ce priveşte inadmisibilitatea petitului de obligare directă la plata despăgubirilor solicitate, încălcând dispoziţiile art. 18 din Legea nr. 554/2004.

Sentinţa penală nr. 760/31.03.2015, pronunţată în dosarul nr. x/2013, rămasă definitivă prin respingerea apelului, nu este opozabilă nici societăţii B.. S.A. şi nici F.G.A, petenta putând sa-si recupereze prejudiciul de la inculpaţii C., D. şi E. care, conform sentinţei, au fost obligaţi la plata despăgubirilor civile în suma de 16.600 RON, arată recurentul.

Mai arată recurentul că F.G.A nefiind parte în dosar nu a putut să formuleze apărări în dosarul procesual menţionat, încalcându-se astfel o regulă de baza a procesului penal, respectiv dreptul la apărare.

În ceea ce priveşte incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul arată că având în vedere contradicţia dintre sentinţa penala nr. 760/31.03.2015 si precizările petentei A., singura posibilitate legală a pârâtei era de solicitare de înscrisuri suplimentare.

Aşadar, pentru îndeplinirea scopului şi atribuţiilor sale legale, Fondul de garantare a asiguraţilor nu preia ope legis obligaţiile unui asigurător în faliment, nu este succesorul în drepturi şi obligaţii al unui asigurător în faliment, în acest caz B. S.A, arată recurentul.

Fondul de garantare a asiguraţilor acoperă creanţele de asigurări în virtutea principiului protecţiei consumatorilor produselor şi serviciilor de asigurări, iar nu ca obligaţii proprii ale subscrisei, obligaţia fiind născută din raportul contractual al asiguratului sau beneficiarul asigurării cu asigurătorul şi de aceea plăţile făcute de către Fond reprezintă obligaţii ale asigurătorului în faliment, fiind deci achitate sau acoperite în numele şi pe seama acestuia exclusiv în cadrul îndeplinirii procedurii administrative necontencioase reglementată de dispoziţiile Legii nr. 213/2015 şi ale Normei A.S.F. nr. 16/2015 cu denumire omonimă legii.

FGA nu plăteşte în baza unei răspunderi contractuale, FGA neavând nici un raport contractual cu creditorul de asigurare.

Totodată, mai susţine recurentul, trebuie avut în vedere faptul că despăgubirea ce se poate plăti asiguratului nu poate depăşi cuantumul pagubei suferite, întrucât despăgubirea are doar caracter reparator, şi nu este menită a aduce o îmbogăţire fără justă cauză asiguratului.

Precizează că FGA nu plăteşte "pur si simplu" suma solicitată de creditorul de asigurare. Potrivit prevederilor legale FGA are obligaţia de a stabili cuantumul despăgubirilor, dacă creanţa este certă, lichidă şi exigibilă, dacă petentul este creditor de asigurare, dacă suma solicitată este creanţă de asigurare ş.a.m.d., toate aceste aspecte a căror verificare se realizează fiind consecinţa faptului că Fondul plăteşte din surse proprii, iar nu din sursele asigurătorului în faliment.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea depusă în dosarul instanţei de recurs, intimata-reclamantă A. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor este nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu caracter prealabil, Înalta Curte constată că, deşi recurentul-pârât şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4, şi 8 C. proc. civ., criticile sale se subsumează cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., urmând a fi analizate din această perspectivă.

Astfel, Înalta Curte apreciază că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. întrucât motivul de casare referitor la depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti priveşte nerespectarea unor competenţe jurisdicţionale în cadrul organizării statale, potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor, respectiv săvârşirea, de către instanţa de judecată, a unor acte aflate în sfera de competenţă a organelor puterii executive sau legislative, situaţie care nu se regăseşte în speţă. Recurentul a invocat, subsumat acestui caz de casare, argumente referitoare la încălcarea art. 18 din Legea nr. 554/2004 şi a art. 13 alin. (4) din Legea nr. 213/2015, din perspectiva obligării directe a Fondului la plata sumei pretinse de reclamantă şi a greşitei calculări a cuantumului despăgubirii, critici care se circumscriu prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin criticile formulate în susţinerea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a arătat, în esenţă, că instanţa de fond a interpretat/aplicat greşit dispoziţiile Legii nr. 213/2015 şi Norma ASF nr. 16/2015.

Înalta Curte reţine că potrivit dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015, în categoria creditorilor de asigurări, în cazul asigurării de răspundere civilă, intră şi persoanele păgubite, respectiv persoana îndreptăţită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că prin sentinţa penală nr. 760/31.03.2015, pronunţată în dosarul nr. x/2013, a Judecătoriei Focşani, definitivă, s-a dispus, între altele, obligarea inculpaţilor C., D. si E. la plata către părţile civile A. şi F. a sumei de 16.600 RON reprezentând despăgubiri civile.

În raport de aspectele relevate, rezultă, fără putere de tăgadă, că părţile civile A. şi F. au calitate de persoană păgubită în sensul art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2005, astfel că, este parte în raportul de drept administrativ cu Fondul de Garantare al Asiguraţilor.

De asemenea, potrivit art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004, creanţele de asigurări sunt definite ca reprezentând "creanţele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări creanţele Fondului de garantare, precum şi primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operaţiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului".

Totodată, art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 acordă creanţei de asigurare aceeaşi definiţie, respectiv "creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare".

În raport de aceste norme, care reprezintă o transpunere în dreptul naţional a Directivei 2009/138/CE, se reţine că producerea riscului asigurat, respectiv producerea furtului, a fost cauza determinantă în producerea pagubei, instanţa învestită cu soluţionarea litigiului decurgând din acestă faptă penală, valorizând în acţiunea civilă exercitată de A. şi F. pretenţiile acestora în cuantum de 16.600 RON.

Prin urmare, despăgubirea menţionată este o obligaţie izvorâtă din contractul de asigurare, Poliţa de asigurare facultativă a locuinţei şi conţinutul AVANTAJ, supliment la Poliţa PAD x, încheiat de numitul G. (asiguratul) cu asigurătorul în faliment, reclamantului, în calitate de parte civilă, fiindu-i recunoscută ca atare o acţiune directă împotriva asigurătorului întemeiată pe clauzele contractului de asigurare deţinut de autorul prejudiciului.

Instanţa de control judiciar aminteşte că, în materie penală, este consacrat dreptul de opţiune al persoanei vătămate, care poate alege între soluţionarea pretenţiilor sale civile pe calea acţiunii civile promovate la o instanţă civilă şi promovarea unei acţiuni civile în cadrul procesului penal, prin constituirea de parte civilă în termenele prevăzute de lege, ambele variante juridice conferind părţii vătămate posibilitatea de a acţiona în justiţie, în mod direct, asigurătorul pentru recuperarea prejudiciului cauzat prin producerea evenimentului stipulat în contractul de asigurare ca reprezentând riscul asigurat.

Deşi dispoziţiile Legii nr. 213/2015 şi ale Legii nr. 503/2004 operează în aparenţă cu noţiuni autonome, acestea au acelaşi înţeles şi întindere cu cele prevăzute de C. civ. şi Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările din România.

Înalta Curte constată că recurentul-pârât nu a fost parte în acest litigiu, însă aceste dezlegări sunt opozabile şi acestuia, în calitate de garant al despăgubirii rezultate din contractul de asigurare încheiat, în condiţiile legii, de autorul prejudiciului, în cazul falimentului societăţii de asigurare, în baza art. 2 din Legea nr. 213/2015.

Astfel, în temeiul obligaţiei de garanţie legală pentru plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, recurentul Fondul de Garantare a Asiguraţilor are obligaţia plăţii despăgubirilor stabilite pe cale amiabilă şi cu atât mai mult, a celor stabilite pe cale judiciară, principiul securităţii juridice opunându-se a mai pune în discuţie, în procedura administrativă de executare în concret a acestei obligaţii legale, calitatea de creditor de asigurare a solicitantului sau de creanţă de asigurare a sumei pretinse, chestiuni dezlegate deja de o instanţă judecătorească cu exigenţele procesuale specifice.

Faţă de cele anterior învederate nu pot fi primite nici alegaţiile recurentului în sensul că,,... despăgubirea ... nu este menită a aduce o îmbogăţire fără justă cauză asiguratului.".

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinţei atacate, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 1527 din 19 aprilie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti veche, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 1 februarie 2022.