Standing of post-1989 foundation as recognized successor to pre-1945 Jewish community for restitution of abusable expropriated property

Şedinţa publică din data de 1 februarie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal, după casare de către ICCJ prin decizia nr. 4631/18.12.2018, reclamanta A. a formulat, în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România (Comisia Specială de Retrocedare), contestaţie împotriva Deciziei nr. 607/27.05.2015 emisă de pârâtă, solicitând anularea deciziei atacate, în principal, obligarea pârâtei să emită o nouă decizie cu respectarea tuturor prevederilor legale, iar, în subsidiar, să se constate calitatea reclamantei de persoană îndreptăţită să beneficieze de prevederile O.U.G. nr. 83/1999 pentru imobilul din Iaşi, str. x, fostă proprietate comunitară evreiască preluată abuziv de Statul român şi acordarea de despăgubiri pentru acest imobil.

A solicitat, de asemenea, plata sumei de 2000 RON cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin emiterea deciziei contestate, cu cheltuieli de judecată.

Primul ciclu processual

Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 52/2016 din data de 15 martie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal a fost admisă, în parte, acţiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România (Comisia Specială de Retrocedare), în sensul că a anulat Decizia nr. 607/27.05.2015 emisă de către pârâtă şi a obligat pârâta să emită o decizie de soluţionare pe fond a cererii de retrocedare formulată de către reclamantă sub nr. x/14.09.2004; A respins solicitarea reclamantei privind acordarea de despăgubiri şi a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 2000 RON cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinţei nr. 52/2016 din data de 15 martie 2016 a Curţii de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal au declarat recurs atât reclamanta A., cât şi pârâta Comisia Specială de Retrocedare.

Prin decizia nr. 4631 din 18 decembrie 2018 în dosarul nr. x/2015, Înalta curte de Casaţiei şi Justiţie a admis recursurile declarate de Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România (Comisia Specială de Retrocedare) şi A., a casat sentinţa atacată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Înalta Curte a apreciat drept întemeiată critica recurentei Comisia specială prin care se susţine, în esenţă, că instanţa de fond a interpretat greşit dispoziţiile art. 56 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 54/1928, atunci când a statuat că imobilul din str. x, afectat folosirii de către Spitalul Israelit, a trecut în proprietatea comunităţii mozaice, "de drept şi fără îndeplinirea nici unei formalităţi", de la data constituirii acestei comunităţi ca persoană juridică.

Contrar celor reţinute de prima instanţă, Înalta Curte a avut în vedere că din interpretarea coroborată a acestor prevederi legale rezultă că trecerea de drept în patrimoniul comunităţii mozaice a bunurilor ce fac obiectul reglementării era condiţionată de constatarea îndeplinirii cerinţelor legii, respectiv dacă aceste bunuri erau afectate unei instituţii întreţinute de cultul mozaic şi dacă se aflau în proprietatea unei persoane fizice sau societăţi particulare.

Interpretarea dată de instanţa de fond este eronată, a stabilit Înalta Curte, întrucât face abstracţie, în fapt, de existenţa alin. (3) al art. 56 care dă tribunalului de la locul situării bunului competenţa de a constata îndeplinirea cerinţelor prevăzute la alin. (1). Or, legea trebuie interpretată în sensul aplicării sale, nu în cel al neaplicării (actus interpretandus est potius ut valeat quam pereat).

Suplimentar, Înalta Curte a reţinut că intimata-reclamantă nu a indicat persoana fizică sau societatea particulară pe numele cărora s-ar fi aflat imobilul a cărui restituire se solicită şi nici nu a dovedit că Spitalul Israelit ar fi fost organizat ca o societate particulară, ceea ce este de natură să ridice dubii cu privire la aplicabilitatea în speţă a dispoziţiilor art. 56 din Legea nr. 54/1928 în privinţa imobilului menţionat.

Înalta Curte a constatat că, urmare însuşirii argumentului potrivit căruia imobilul ce face obiectul cererii de restituire a trecut în proprietatea comunităţii mozaice în temeiul art. 56 din Legea nr. 54/1928, instanţa de fond nu a mai analizat argumentul reclamantei referitor la dreptul B. de a iniţia demersuri de restituire a bunurilor care au aparţinut organizaţiilor, societăţilor, asociaţiilor, aşezămintelor, fundaţiilor evreieşti/israelite/mozaice care au funcţionat pe teritoriul României anterior anului 1949 şi care au desfăşurat activităţi de cult, sociale, de învăţământ, sănătate, cultură, sport, filantropice şi de cult pentru persoanele decedate, drept ce rezultă din dispoziţiile art. 4 al Statutului B., recunoscut prin H.G. nr. 999/2008.

Al doilea ciclu procesual

Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 107/2019 din 18 septembrie 2019, Curtea de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal a decis următoarele:

Admite în parte acţiunea formulată de reclamanta A. cu sediul procesual ales la SCP C. în Bucureşti în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au Aparţinut Comunităţilor Cetăţenilor Aparţinând Minorităţilor Naţionale din România cu sediul în Bucureşti.

Anulează Decizia nr. 607 din 27.05.2015 emisă de pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au Aparţinut Comunităţilor Cetăţenilor Aparţinând Minorităţilor Naţionale din România.

Obligă pârâta să emită o nouă decizie prin care să soluţioneze cererea de retrocedare formulată de reclamanta A. şi înregistrată sub nr. x/14.09.2004.

Respinge cererea reclamantei privind obligarea pârâtei la plata de despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin emiterea deciziei contestate.

Obligă pârâta la plata sumei de 2500 de RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat.

Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 107/2019 din 18 septembrie 2019 a Curţii de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal, pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au aparţinut Comunităţilor Cetăţenilor aparţinând Minorităţilor Naţionale din România a declarat recurs.

În cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 şi 8 C. proc. civ., recurenta susţine că instanţa de fond nu a respectat îndrumările şi dezlegările date prin decizia de casare cu trimitere spre rejudecare pronunţată de Înalta Curte în primul ciclu procesual.

Astfel, se arată că, prin decizia de casare Înalta Curte a reţinut, pe de o parte, că dispoziţiile art. 56 din Legea nr. 54/1928 trebuie interpretate în sensul condiţionării transferului dreptului de proprietate de constatarea prin hotărârea tribunalului a întrunirii cumulative a cerinţelor legale, iar, pe de altă parte, că nu a fost analizat argumentul reclamantei privind dreptul B. de a iniţia demersuri de restituire.

În continuare, calitatea de persoană îndreptăţită trebuia analizată din două perspective şi anume: din perspectiva calităţii de continuator al Comunităţii Evreilor din Iaşi şi din perspectiva calităţii de continuator al Spitalului Israelit din Iaşi.

Recurenta apreciază că la dosarul aferent cererii de retrocedare trebuiau depuse înscrisuri din care să reiasă că la momentul constituirii Comunităţii evreilor din Iaşi, în anul 1929, a fost verificată îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 56 alin. (1) din Legea nr. 54/1928 pentru imobilul în cauză.

Or, la dosarul aferent cererii de retrocedare nr. x/2004 nu a fost depusă dovada îndeplinirii procedurii prevăzute de alin. (3) din art. 56 din Legea nr. 54/1928.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra recursului

Analizând sentinţa recurată prin prisma motivelor de casare invocate, a actelor dosarului şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Prealabil, Înalta Curte arată că potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ., casarea unor hotărâri se poate cere când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat. Or, recurenta nu a formulat critici care să poată fi circumscrise acestui motiv de casare, acesta fiind indicat în mod formal.

Cel de al doilea motiv de recurs invocat este prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.. Potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

La data de 14.09.2004, sub nr. x, reclamanta A. s-a adresat Comisiei Speciale de retrocedare a bunurilor aparţinând minorităţilor naţionale din Romania, solicitând, în temeiul dispoziţiilor O.U.G. nr. 83/1999 privind restituirea unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din Romania:

- în principal, restituirea în natură a imobilului situat în Iaşi, Judeţul Iaşi, arătând că este fostă "proprietate comunitară evreiască, preluată în mod abuziv de către Statul Român;

- în subsidiar, în cazul în care restituirea în natură nu este posibilă, acordarea măsurilor compensatorii.

Din actele depuse ulterior la dosarul de retrocedare, a rezultat că imobilul revendicat a aparţinut iniţial Epitropiei Spitalului Israelit, de la care a fost preluat abuziv de către Statul Român, în anul 1948. De asemenea, au fost depuse înscrisuri care atestau înfiinţarea Comunităţii Evreilor din Iaşi în temeiul Legii cultelor din 1928.

Prin Decizia nr. 607/27.05.2015, Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România (Comisia Specială de Retrocedare) a respins cererea de retrocedare a reclamantei arătând că nu sunt îndeplinite condiţiile cerute de art. 1 alin. (3) din O.U.G. nr. 83/1999 cu trimitere la art. 3 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001, din perspectiva a două aspecte şi anume:

- solicitanta nu a făcut dovada recunoaşterii calităţii de continuatoare a entităţii juridice de drept privat care se pretinde succesoarea fostului titular al dreptului de proprietate, recunoaştere care se face de instanţa judecătorească ce a autorizat funcţionarea acesteia;

- solicitanta nu a făcut dovada calităţii de persoană îndreptăţită, în sensul de succesoare a fostului titular al dreptului de proprietate, de la care s-a preluat abuziv bunul imobil, de către Statul Român.

În faţa instanţei de fond, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta A. a arătat că imobilul situat în Iaşi, str. x a trecut în temeiul Legii cultelor nr. 54/1928, s-a înfiinţat Comunitatea Evreiască din Iaşi, iar potrivit dispoziţiilor art. 56 alin. (1) din legea menţionată "toate bunurile mobile sau imobile afectate unei instituţiuni întreţinute de cultul mozaic, aflate astăzi pe numele unei persoane fizice sau societăţi particulare, trec de drept şi fără îndeplinirea nici unei formalităţi în stăpânirea comunităţii mozaice respective din ziua constituirii acesteia ca persoană juridică".

În raport de această reglementare, reclamanta a susţinut că la momentul preluării imobilului în proprietatea Statului în anul 1948, dreptul de proprietate aparţinea Comunităţii evreieşti din Iaşi, iar nu Spitalului Israelit, care deţinea doar un drept de folosinţă, practica judiciară constantă în materie statuând că nu mai este necesar a se prezenta vreun alt act doveditor al transferului de proprietate, care a operat ope legis.

În ceea ce priveşte calitatea reclamantei A. de continuatoare a entităţii aparţinând comunităţii evreieşti de la care s-a preluat imobilul, reclamanta a arătat că titular al dreptului de proprietate asupra imobilului, la momentul 1948, a fost Comunitatea Evreilor din Iaşi, entitate care nu a fost interzisă şi nu i s-a întrerupt niciodată activitatea în intervalul 6 martie 1945- decembrie 1989, astfel încât, nu este necesară prezentarea unei hotărâri judecătoreşti de constatare a faptului că reclamanta este una şi aceeaşi persoană juridică cu cea desfiinţată sau interzisă, astfel cum impun dispoziţiile art. 3 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001.

Mai susţine reclamanta că legitimitatea sa de a formula cereri sau de a iniţia demersuri în vederea restituirii unor imobile preluate abuziv de stat de la comunităţile evreieşti locale, precum şi calitatea de continuatoare a entităţii care a deţinut în proprietate imobilul anterior preluării, dar şi de persoană îndreptăţită la restituire, rezultă din actul de organizare şi funcţionare a B. (art. 4 şi ar. 43 alin. (7) din Statutul FCER, recunoscut prin H.G. nr. 999/2008) şi din Actul constitutiv şi Statutul A. (art. 3 lit. b) Act constitutiv şi art. 5.1 lit. b) din Statut).

În raport de aceste argumente, afirmă reclamanta că, în mod greşit, autoritatea pârâtă a constatat neîndeplinirea cerinţelor prevăzute de art. 1 alin. (3) din O.U.G. nr. 83/1999 privind restituirea unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din Romania, respingând solicitarea petentei A..

Înalta Curte constată că în analiza demersului judiciar trebuie pornit de la dispoziţiile O.U.G. nr. 83/1999, care fac trimitere la cele ale Legii nr. 10/2001, în interpretarea şi aplicarea cărora s-a născut prezentul raport juridic litigios.

Potrivit art. 3 din O.U.G. nr. 83/1999 alin. (1):

"Imobilele care au aparţinut comunităţilor minorităţilor naţionale din Romania şi care au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice, în perioada 6 septembrie 1940 - 22 decembrie 1989, se restituie foştilor proprietari în condiţiile prezentei ordonanţe de urgenţă.

(...)

(3) Prin comunitatea minorităţilor naţionale se întelege entitatea juridică de drept privat, constituită şi organizata potrivit legii române, care reprezintă interesele cetăţenilor unei comunităţi ale unei minorităţi nationale ce a deţinut in proprietate imobile preluate în mod abuziv şi care dovedeşte că este continuatoarea recunoscută a persoanei juridice titulare de la care s-au preluat bunurile de către stat. În situaţia în care, continuitatea entităţii juridice de drept privat, care se pretinde succesoarea fostului titular al dreptului de proprietate nu reiese din actele normative în vigoare, această continuitate se recunoaşte de către instanţa judecătorească ce a autorizat funcţionarea acesteia, în condiţiile prevăzute la art. 3 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001".

Potrivit art. 3 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001:

"Sunt îndreptăţite, în înţelesul prezentei legi, la măsuri reparatorii constând în restituire în natură sau, după caz, echivalent: (...) c) persoanele juridice, proprietari ai imobilelor preluate în mod abuziv de stat, de organizaţii cooperatiste sau de orice alte persoane juridice după data de 6 martie 1945; îndreptăţirea la măsurile reparatorii prevăzute de prezentul articol este condiţionată de continuarea activităţii ca persoană juridică până la data intrării în vigoare a prezentei legi sau de împrejurarea ca activitatea lor să fi fost interzisă sau întreruptă în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, iar acestea să-şi fi reluat activitatea după 22 decembrie 1989, dacă, prin hotărâre judecătorească, se constată că sunt aceeaşi persoană juridică cu cea desfiinţată sau interzisă (...)".

Din economia dispoziţiilor legale suscitate, rezultă că de esenţa reglementării O.U.G. nr. 83/1999 este faptul că imobilele preluate abuziv de la comunităţile minorităţilor naţionale din România se restituie foştilor proprietari.

Dată fiind dinamica defăşurării cadrului legal şi instituţional, în ceea ce priveşte existenţa comunităţilor minorităţilor naţionale din România, în perioada martie 1945- decembrie 1989, legiuitorul a reglementat prin alin. (3) al art. 1 din O.U.G. nr. 83/1999, ipotezele în care se pot regăsi entităţile juridice aparţinând minorităţilor naţionale, cu vocaţie la restituirea imobilelor preluate abuziv.

Coroborând normele legale expuse anterior se conturează condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească persoana juridică de drept privat care se adresează Comisiei speciale de retrocedare şi anume:

- să facă dovada că este continuatoarea recunoscută a persoanei juridice titulare de la care s-au preluat bunurile imobile de către stat, iar continuitatea poate rezulta din actele normative în vigoare sau prin recunoaşterea prin hotărâre judecătorească de către instanţa ce a autorizat funcţionarea entităţii juridice de drept privat;

- să facă dovada că este persoană îndreptăţită la restituirea imobilului, în natură sau prin echivalent, mai exact ca titularul cererii de retrocedare adresată Comisiei, în nume propriu, să probeze că este persoana care are calitatea de continuator/succesor al entităţii de la care s-a preluat abuziv imobilul.

Pornind de la aceste consideraţii de ordin teoretic, Înalta Curte constată că până la acest moment al judecăţii cauzei, analiza pretenţiilor deduse judecăţii s-a făcut unilateral, doar din perspectiva îndeplinirii uneia dintre condiţiile mai sus menţionate sau pornind de la o situaţie premisă nerelevantă pentru dezlegarea chestiunii de drept reale care a fost supusă cercetării judecătoreşti.

Astfel, se constată, în acord şi cu deciziile de casare pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în prezenta cauză, că rezolvarea prezentului raport litigios trebuie circumscrisă în primul rând cercetării aspectului dacă reclamanta A., şi nu altă entitate juridică, potrivit actelor normative în vigoare sau actelor sale de înfiinţare şi organizare (Act constitutiv, Statut, hotărâre judecătorească de înscriere în Registrul Fundaţiilor) îndeplineşte condiţiile prevăzute de O.U.G. nr. 83/1999 pentru a solicita restituirea în natură sau prin echivalent a imobilului situat în Iaşi, str. x.

În această analiză, Înalta Curte porneşte de la premisa că prin Legea cultelor nr. 54/1928, s-a înfiinţat Comunitatea Evreiască din Iaşi, iar potrivit art. 56 alin. (1) "toate bunurile mobile sau imobile afectate unei instituţiuni întreţinute de cultul mozaic, aflate astăzi pe numele unei persoane fizice sau societăţi particulare, trec de drept şi fără îndeplinirea nici unei formalităţi în stăpânirea comunităţii mozaice respective din ziua constituirii acesteia ca persoană juridică".

În cauză, imobilul solicitat spre a fi restituit, figura în anul 1928, în proprietatea Epitropiei Spitalului Israelit, iar disputa dintre părţile litigante, din această perspectivă, vizează faptul dacă, potrivit art. 56 alin. (3) din Legea nr. 54/1928, dovada transferului dreptului de proprietate asupra imobilului de la Epitropia Spitalului Israelit în patrimoniul Comunităţii Evreieşti din Iaşi trebuia făcută cu hotărârea judecătorească pronunţată de Tribunalul situaţiunii locului.

Înalta Curte reţine că această chestiune litigioasă a fost tranşată în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care a statuat, chiar în privinţa Epitropiei Spitalului Israelit Iaşi că, în temeiul dispoziţiilor art. 56 alin. (1) din Legea nr. 54/1928, bunurile imobile ale acestei instituţii întreţinute de cultul mozaic au trecut de drept şi fără nicio altă formalitate în proprietatea Comunităţii Evreieşti din Iaşi, transferul de proprietatea intervenind ope legis (Decizia nr. 1820/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal).

În acest sens, s-a reţinut că dispoziţiile art. 56 alin. (3) din Legea cultelor din 1928 nu trebuie interpretat că a impus Comunităţii Evreieşti Iaşi obţinerea unei hotărâri judecătoreşti cu efect constitutiv al dreptului de proprietate, din formularea textului reieşind competenţa tribunalului situaţiunii locului de a constata trecerea de drept în proprietatea Comunităţii Evreieşti locale a bunurilor respective, la cererea preşedintelui acesteia, ceea ce reprezenta o formalitate echivalentă transcrierii dreptului de proprietate asupra imobilelor într-un Registru special afectat acestei operaţiuni, ţinut de tribunalul locului.

Prin urmare, Înalta Curte reţine că în cauză nu se poate da eficienţă juridică situaţiei, potrivit căreia, în anexa Decretului de preluare a bunului imobil situat în Iaşi, str. x, figurează fost proprietar Spitalul Israelit din Iaşi, deoarece la acel moment proprietar de drept, prin efectul legii, era Comunitatea Evreiască din Iaşi.

După stabilirea faptului că la momentul preluării abuzive a imobilului în discuţie, de către Statul Român, acesta se afla în proprietatea Comunităţii Evreieşti Iaşi, în următoarea etapă a cercetării judecătoreşti, instanţa va stabili, în baza ansamblului probatoriu administrat în cauză, dacă A. îndeplinea cerinţele cumulative impuse de art. 1 alin. (3) din O.U.G. nr. 83/1999 cu trimitere la art. 3 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2021, respectiv dacă are calitatea de continuatoare recunoscută/succesoare a Comunităţii Evreieşti din Iaşi - persoană juridică titulară de la care s-a preluat abuziv bunul imobil şi dacă este persoană îndreptăţită la restituirea bunului imobil în natură sau prin echivalent.

Din interpretarea logico-juridică a dispoziţiilor legale menţionate anterior, rezultă că persoana/entitatea juridică de drept privat care doreşte să beneficieze, în nume propriu, de măsurile reparatorii prevăzute de O.U.G. nr. 83/1999, trebuie să cumuleze cele două calităţi juridice, iar dovedirea acestora poate rezulta ex lege ("din actele normative aflate în vigoare la momentul depunerii cererii") sau prin recunoaşterea continuităţii prin hotărâre judecătorească pronunţată de instanţa ce a autorizat funcţionarea acestei entităţi juridice - titulara cererii de retrocedare.

Art. 3 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001 reglementează două ipoteze în care se poate regăsi entitatea juridică de drept privat care se consideră îndreptăţită la măsuri reparatorii şi anume: fie şi-a continuat activitatea ca persoană juridică, neîntrerupt, până la data vigoare a prezentei legi, ceea ce presupune că este una şi aceeaşi cu titularul dreptului de proprietate de la care s-a preluat abuziv imobilul, fie ca activitatea acesteia să fi fost interzisă sau întreruptă până la 22 decembrie 1989, iar aceasta să îşi fi reluat activitatea, dacă prin hotărâri judecătorească se constată că este una şi aceeaşi persoană juridică cu cea desfiinţată sau interzisă.

Din înscrisurile depuse la dosar de către reclamantă, rezultă că A. a dobândit personalitate juridică potrivit procedurii reglementate de Legea nr. 21/1924, prin decizia civilă nr. 60/A din 5 martie 1998 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 2604 din 2 iunie 1998 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia civilă şi are doi membri fondatori: B. şi Organizaţia Mondială Evreiască pentru Restituirea Bunurilor.

La dosar, nu există depus niciun înscris care să ateste existenţa acestei Fundaţii ca reprezentată a intereselor cetăţenilor comunităţii evreieşti, după intrarea în vigoare a Legii cultelor nr. 54/1928 şi mai înainte de momentul 6 martie 1945, astfel încât, în ceea ce o priveşte nu se poate reţine ipoteza continuării activităţii în mod neîntrerupt şi pentru perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, primul act de înfiinţare datând din anul 1998.

În acest context, Înalta Curte reţine relevanţa afirmaţiei reclamantei înseşi, potrivit căreia "A. are calitatea de reprezentantă a Comunităţii evreieşti, iar Comunitatea evreiească este persoană juridică ce a existat în mod continuu din anul 1929".

Or, contrar raţionamentului pe care doreşte reclamanta să îl impună, Înalta Curte constată că A. este o persoană juridică de drept privat, înfiinţată după 22 decembrie 1989, distinctă de Comunitatea Evreiască Iaşi de la care s-a preluat imobilul în litigiu şi despre care afirmă că a avut activitate continuă din 1929 până la intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 83/1999.

De asemenea, instanţa reţine şi că nu exista la momentul formulării cererii către Comisia de retrocedare un act normativ în vigoare care să ateste faptul că A. este una şi aceeaşi persoană juridică cu cea de la care s-a preluat abuziv bunul şi, mai mult, niciunde în cuprinsul actelor de înfiinţare ale A. (Act constitutiv, Statut, Hotărâre judecătorească de autorizare) nu se menţionează că această persoană juridică este continuatoarea Comunităţii evreieşti Iaşi - fosta proprietară a imobilului a cărei restituire se solicită.

În dovedirea calităţii A. de continuatoare a fostului titular al dreptului de proprietate, se invocă anumite prevederi din actele de înfiinţare ale acesteia, precum şi din Statutul B., astfel cum a fost adoptat prin H.G. nr. 999/2008, aceasta din urmă având calitatea de membru fondator al A..

Potrivit art. 3 lit. b) din Actul constitutiv şi art. 5.1 lit. b) din Statut, Fundaţia "Caritatea" "are ca scop dobândirea în proprietate, precum şi revendicarea, deţinerea, protejarea, administrarea şi valorificarea bunurilor imobile comunitare evreieşti care urmează a fi restituite de autorităţile publice competente române B. şi/sau Fundaţiei, conform legilor române".

În vederea atingerii acestui scop, art. 4 lit. a) din Actul constitutiv şi art. 5.2 lit. a) din Statut prevăd, printre "obiectivele principale de activitate", "implicarea în problema restituirii bunurilor imobiliare comunitare evreieşti, inclusiv prin formularea cererilor de retrocedare, atât în numele B., cât şi în numele Fundaţiei".

Înalta Curte reţine, mai întâi, că înfiinţarea acestei Fundaţii şi edictarea respectivelor clauze statutare s-au produs mai înainte de intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 83/1999 şi a Legii nr. 10/2001, adică anterior existenţei unui cadru legal în temeiul căruia să se poată solicita restituirea bunurilor imobile preluate abuziv de la comunităţile minorităţilor naţionale.

Faptul că se statuează că "dobândirea în proprietate (...) a bunurilor imobile comunitare ce urmează a fi restituite autorităţile publice române competente B. şi/sau Fundaţiei" nu poate produce niciun efect juridic în planul dreptului material, în sensul de a echivala cu recunoaşterea pentru A. a calităţii de continuatoare a entităţii juridice de drept privat aparţinând minorităţii evreieşti de la care s-au preluat abuziv bunuri imobile.

Trecând peste aspectul că se face referire la dobândirea unui drept de proprietate, al cărui obiect nu putea fi determinat şi nici măcar determinabil, deoarece la momentul înfiinţării Fundaţiei, nu exista cadrul legal în temeiul căruia putea fi solicitat un asemenea drept, Înalta Curte aminteşte că modalităţile de transmitere a dreptului de proprietate asupra unui bun imobil sunt strict reglementate de lege, iar acest lucru nu se poate face printr-o clauză cuprinsă în actele de constituire a unei persoane juridice de drept privat.

În realitate, Înalta Curte constată că, din interpretarea clauzelor statutare referitoare la scopul A., într-o modalitate în care acesta să nu aducă atingere ordinii juridice, nu se poate reţine pentru reclamantă decât calitatea de reprezentant/mandatar al acesteia pentru entitatea juridică de drept privat care are, într-adevăr, recunoscută calitatea de continuatoare a Comunităţilor evreieşti locale, aceasta fiind B..

Această interpretare este în acord cu Statutul B. aprobat prin H.G. nr. 999/2008, art. 4 ale acestuia stabilind că (1) Federaţia este continuatoare de drept a B., înfiinţată în anul 1936, reorganizată în anul 1949, potrivit Statutului Cultului Mozaic aprobat prin Decretul nr. 589/1949, şi este totodată continuatoare de drept:

- a tuturor formelor de organizare comunitară evreiască care au funcţionat înainte de anul 1918 în România şi în celelalte teritorii devenite după 1918 parte componentă a României;

- a tuturor organizaţiilor, societăţilor, asociaţiilor, aşezămintelor, fundaţiilor şi altele asemenea lor, evreieşti/israelite/mozaice care au funcţionat pe teritoriul României anterior anului 1949 şi care au desfăşurat activităţi de cult, sociale, de învăţământ, sănătate, cultură, sport, filantropice şi de cult pentru persoanele decedate.

(2) Organizaţiile evreieşti de forma celor menţionate mai sus au purtat diverse denumiri, precum, dar fără a se limita la: D. (Societatea de înmormântări şi cimitire), E., Reuniunea F., G., H., I., Comunitatea Autonomă Ortodoxă Israelită, cluburi sportive (J., K., L. etc.), comunităţile israelite/mozaice din localităţile locuite de evrei, fie de rit oriental, occidental, aşkenaz, sefard, ortodox, neolog, status quo, epitropii israelite.

Prin urmare, singura persoană juridică de drept privat recunoscută, prin acte normative în vigoare, ca şi continuatoare a comunităţilor evreieşti locale, cum este şi Comunitatea Evreiască Iaşi de la care s-a preluat abuziv imobilul în speţă, este B.. Faptul că este membru fondator al A., (alături de altă entitate juridică-Organizaţia Mondială Evreiască pentru Restituirea Bunurilor), nu poate echivala cu transmiterea către aceasta din urmă, a calităţii de continuatoare a Comunităţii Evreieşti Iaşi, pentru a justifica legitimitatea cererii adresate autorităţii pârâte privind restituirea imobilului situat în Iaşi, str. x, în temeiul O.U.G. nr. 83/1999.

Invocarea de către reclamantă a dispoziţiilor art. 43 alin. (7) din Statutul B. aprobat prin H.G. nr. 999/2008, din capitolul "Patrimoniu", conform cărora "Potrivit legislaţiei în vigoare de restituire a proprietăţilor preluate abuziv de statul român în perioada 1945-1989, bunuri comunitare evreieşti au fost şi sunt redobândite de Fundaţia "Caritatea", constituită de Federaţie şi Organizaţia Mondială Evreiască pentru Restituirea Bunurilor. Acestea, inclusiv despăgubirile primite, nu fac parte din patrimoniul Federaţiei şi al Comunităţilor. Administrarea şi valorificarea acestora se realizează conform statutului Fundaţiei "Caritatea", nu are nicio relevanţă asupra calităţii de continuatoare sau de persoană îndreptăţită în sensul O.U.G. nr. 83/1999, pentru A..

Această normă statutară, intervenită după depunerea de către reclamanta A. a cererii de restituire a imobilului la Comisia specială de retrocedare, care se regăseşte în capitolul "Patrimoniu, sistem bugetar, control financiar", nu numai că nu conferă recurentei-reclamante calităţile cerute de legea specială în vederea restituirii imobilelor aparţinând comunităţilor minorităţilor naţionale (O.U.G. nr. 83/1999), ci, din contră, susţine argumentaţia, în sensul că fundaţia nu poate solicita, în nume propriu, restituirea imobilelor respective.

Atâta vreme cât, prin acelaşi Statut se prevede expres calitatea de continuatoare a B., şi nu şi a altei entităţi juridice, modalitatea în care această entitate juridică înţelege să îşi gestioneze patrimoniul sau relaţia patrimonială cu A., nu are legătură cu problema litigioasă dedusă judecăţii în prezenta cauză.

Se reţine, de asemenea, că atât H.G. nr. 999/2008, precum şi actele de înfiinţare a A. trebuie să fie interpretate în conformitate cu actele normative cu forţă juridică superioară acestora, neputând fi aplicate cu depăşirea limitelor legale, mai ales, atunci când este incidentă o lege specială, precum în cauza de faţă.

Prin urmare, construcţia juridică făcută de reclamantă pentru a dovedi că este îndreptăţită la restituirea bunului imobil ce a aparţinut Comunităţii Evreieşti din Iaşi nu are fundament faptic şi juridic.

Concluzia raţionamentului juridic, exprimat de Înalta Curte, în considerentele de fapt şi de drept relevate anterior, este în sensul că, atâta vreme cât A. a solicitat, în nume propriu, la Comisia Specială de Retrocedare, restituirea în natură a imobilului din Iaşi, str. x, sau prin echivalent, urmărind astfel, dobândirea unui drept de proprietate direct în patrimoniul său, prin efectul unei legi speciale (O.U.G. nr. 83/1999), fără însă a face dovada îndeplinirii condiţiilor prevăzute de aceasta, în mod legal şi temeinic autoritatea pârâtă a respins solicitarea reclamantei, prin Decizia nr. 607/27.05.2015.

Pentru aceeaşi argumentaţie, Înalta Curte constată că nu are temei legal pentru a constata A. calitatea de persoană îndreptăţită să beneficieze de prevederile O.U.G. nr. 83/1999 pentru imobilul din Municipiul Iaşi, str. x şi nici pentru a acorda despăgubirile solicitate prin capătul 2 al cererii de chemare în judecată, dat fiind raportul de accesorietate existent între cele două petite.

Soluţia instanţei de recurs şi temeiul juridic al acesteia

Pentru aceste considerente şi în temeiul art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 544/2004 şi art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri imobile care au aparţinut Comunităţilor Cetăţenilor aparţinând Minorităţilor Naţionale din România împotriva sentinţei nr. 107/2019 din 18 septembrie 2019 a Curţii de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal, va casa sentinţa recurată şi, rejudecând cauza, va respinge acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri imobile care au aparţinut Comunităţilor Cetăţenilor aparţinând Minorităţilor Naţionale din România, ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au Aparţinut Comunităţilor Cetăţenilor Aparţinând Minorităţilor Naţionale din România împotriva sentinţei nr. 107/2019 din 18 septembrie 2019 a Curţii de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal.

Casează în parte sentinţa recurată şi, în rejudecare:

Respinge în tot acţiunea formulată de reclamanta A..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 1 februarie 2022.