Restitution of expropriated Jewish elderly home in Iași denied for failure to prove specific ownership transfer and successor standing

Şedinţa publică din data de 1 februarie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2015, reclamanta A. a formulat în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România (Comisia Specială de Retrocedare) contestaţie împotriva Deciziei nr. 603/27.05.2015 emisă de pârâtă, solicitând anularea deciziei contestate, în principal obligarea pârâtei să emită o nouă decizie cu respectarea tuturor prevederilor legale, în subsidiar să se constate calitatea reclamantei de persoană îndreptăţită să beneficieze de prevederile O.U.G. nr. 83/1999 pentru imobilul din Iaşi, str. x, fostă proprietate comunitară evreiască preluată abuziv de Statul român şi acordarea de despăgubiri pentru acest imobil. Solicită de asemenea plata sumei de 2000 RON cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin emiterea deciziei contestate, cu cheltuieli de judecată.

Primul ciclu procesual

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 29/2016 din data de 22 februarie 2016, Curtea de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România;

A anulat Decizia nr. 603/27.05.2015 emisă de pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România;

A obligat pârâta la emiterea unei decizii de soluţionare pe fond a cererii de retrocedare nr. x/14.09.2004 formulată de reclamanta A.;

A respins ca nefondat capătul de cerere vizând obligarea pârâtei la plata de despăgubiri către reclamantă;

A obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 250 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinţei Curţii de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal au declarat recurs atât reclamanta A., cât şi pârâta Comisia Specială de Retrocedare.

Prin decizia nr. 4629 din 18 decombrie 2018 în dosarul nr. x/2015, Înalta curte de Casaţiei şi justiţie a admis recursurile declarate de Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România (Comisia Specială de Retrocedare) şi A., a casat sentinţa atacată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Înalta Curte a apreciat drept întemeiată critica recurentei Comisia specială prin care se susţine, în esenţă, că instanţa de fond a interpretat greşit dispoziţiile art. 56 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 54/1928, atunci când a statuat că imobilul din str. x, fost Azil de Bătrâni, a trecut în proprietatea comunităţii mozaice, "de drept şi fără îndeplinirea nici unei formalităţi", de la data constituirii acestei comunităţi ca persoană juridică.

Contrar celor reţinute de prima instanţă, Înalta Curte a avut în vedere că din interpretarea coroborată a acestor prevederi legale rezultă că trecerea de drept în patrimoniul comunităţii mozaice a bunurilor ce fac obiectul reglementării era condiţionată de constatarea îndeplinirii cerinţelor legii, respectiv dacă aceste bunuri erau afectate unei instituţii întreţinute de cultul mozaic şi dacă se aflau în proprietatea unei persoane fizice sau societăţi particulare.

Interpretarea dată de instanţa de fond este eronată, întrucât face abstracţie, în fapt, de existenţa alin. (3) al art. 56 care dă tribunalului de la locul situării bunului competenţa de a constata îndeplinirea cerinţelor prevăzute la alin. (1). Or, legea trebuie interpretată în sensul aplicării sale, nu în cel al neaplicării (actus interpretandus est potius ut valeat quam pereat).

Suplimentar, Înalta Curte a reţinut că intimata-reclamantă nu a indicat persoana fizică sau societatea particulară pe numele cărora s-ar fi aflat imobilul a cărui restituire se solicită şi nici nu a dovedit că Azilul de Bătrâni ar fi fost organizat ca o societate particulară, ceea ce este de natură să ridice dubii cu privire la aplicabilitatea în speţă a dispoziţiilor art. 56 din Legea nr. 54/1928 în privinţa imobilului menţionat.

Înalta Curte a constatat că, urmare însuşirii argumentului potrivit căruia imobilul ce face obiectul cererii de restituire a trecut în proprietatea comunităţii mozaice în temeiul art. 56 din Legea nr. 54/1928, instanţa de fond nu a mai analizat argumentul reclamantei referitor la dreptul B. de a iniţia demersuri de restituire a bunurilor care au aparţinut organizaţiilor, societăţilor, asociaţiilor, aşezămintelor, fundaţiilor evreieşti/israelite/mozaice care au funcţionat pe teritoriul României anterior anului 1949 şi care au desfăşurat activităţi de cult, sociale, de învăţământ, sănătate, cultură, sport, filantropice şi de cult pentru persoanele decedate, drept ce rezultă din dispoziţiile art. 4 al Statutului B., recunoscut prin H.G. nr. 999/2008.

În acest context, Înalta Curte a apreciat că, deşi instanţa fondului a admis acţiunea, în fapt aceasta nu a soluţionat fondul cauzei, întrucât nu a analizat argumentul mai sus menţionat.

Al doilea ciclu procesual

Prin sentinţa nr. 117/2019 din 1 octombrie 2019, Curtea de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 117/2019 din 1 octombrie 2019 a Curţii de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. a declarat recurs.

În contextul unei succinte prezentări a situaţiei de fapt, circumscris motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a invocat nerespectarea art. 501 alin. (1) C. proc. civ., prima instanţă, în rejudecare, nu a mai analizat şi calitatea de continuator a B. potrivit art. 4 din Statutul Federaţiei recunoscut prin H.G. nr. 999/2008.

Astfel, calitatea de persoană îndreptăţită trebuia analizată din două perspective, respectiv din pespectiva calităţii de constinuator a Comunităţii Evreilor din Iaşi, caz în care este necesar să se analizeze daca a operat sau nu transferul de proprietate de la Azilul de Bătrâni din Iaşi către Comunitatea Evreilor din Iaşi în baza art. 56 din Legea nr. 54/1928 şi din pespectiva calităţii de continuator a Azilului de Bătrâni din Iaşi, analiză care se impunea a fi făcută în ipoteza în care s-ar fi reţinut că transferul dreptului de proprietate nu a avut loc în temeiul Legii nr. 54/1982.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra recursului

Analizând sentinţa recurată prin prisma motivelor de recurs formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Contrar celor susţinute de către recurentă, instanţa de fond a făcut o interpretare corectă a acestor dispoziţii, care reglementează modalitatea de trecere a bunurilor comunitare evreieşti din patrimoniul unor persoane fizice sau juridice în proprietatea Comunităţii evreieşti, în temeiul legii (ope legis), fără îndeplinirea vreunei formalităţi.

Astfel, art. 56 din Legea cultelor din anul 1928, a cărui greşită interpretare se susţine de către recurentă, prevede că:

"toate bunurile, mobile sau imobile, afectate unei instituţiuni întreţinute de cultul mozaic, aflate astăzi pe numele unei persoane fizice sau societăţi particulare, trec de drept şi fără îndeplinirea nici unei formalităţi în stăpânirea comunităţii mozaice respective, din ziua constituirii ei ca persoană juridică."

Potrivit art. 56 alin. (3), "tribunalul situaţiei locului va constata dacă dispoziţiunile cerute de lege sunt îndeplinite. Aceasta la cererea preşedintelui comunităţii respective".

Din analiza acestor dispoziţii legale rezultă că, sub efectul Legii cultelor din 1928, comunităţile evreieşti locale au devenit de drept, prin efectul legii, titularele dreptului de proprietate asupra bunurilor mobile sau imobile la care acestea se referă, chiar dacă acestea fuseseră anterior proprietatea unor alte entităţi juridice, în măsura în care erau îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: comunitatea evreiască locală să fie constituită ca persoană juridică; bunul să fie afectat unei instituţiuni întreţinute de Cultul Mozaic/Comunitatea Evreiască.

Prin cererea înregistrată sub nr. x din 14 septembrie 2004 la Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, reclamanta A. a solicitat restituirea în natură a imobilului din Iaşi, str. x, fost Azil de Bătrâni din Iaşi şi preluat abuziv de către Statul Român.

Se reţine că prin Decizia atacată nr. 603/27.05.2015 emisă de pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri care au aparţinut Cultelor Religioase din România a fost respinsă cererea de retrocedare formulată de reclamanta A. având în vedere că reclamanta nu a depus înscrisuri din care să reiasă dreptul de proprietate al acesteia cu privire la imobilul solicitat.

Din actele şi lucrările dosarului, rezultă, cum corect a aprecit şi instanţa de fond, că reclamanta nu a depus nicio dovadă din care să rezulte trecerea bunului în patrimonial comunităţii mozaice conform dispoziţiilor Legii nr. 54/1928.

Relevante în acest sens sunt Certficatul nr. 1472 din 30 mai 1997 aflat la dosar fond, din cuprinsul căruia rezultă că,,… pentru imobilul din Iaşi, str. x figurează ca proprietar CNR fost Azilul de bătrâni…" şi Procesul-verbal nr. x din 15 iunie 1952 de preluare a imobilului din cuprinsul căruia nu rezultă preluarea bunurilor de la proprietarul comunitatea mozaică, dosar fond.

Aşadar, este corectă aserţiunea instanţei de fond în sensul că nu este îndeplinită cerinţa prevăzută de dispoziţiile art. 1 alin. (3) din O.U.G. nr. 83/1999 potrivit cărora solicitantul trebuie să dovedească că este continuatorul recunoscut al persoanei juridice titulare, respectiv Azilul de bătrâni Iaşi de la care s-au preluat bunurile de către stat.

Or, contrar celor afirmate de recurentă, Înalta Curte are în vedere că din interpretarea coroborată a acestor prevederi legale precitate rezultă că trecerea de drept în patrimoniul comunităţii mozaice a bunurilor ce fac obiectul reglementării era condiţionată de constatarea îndeplinirii cerinţelor legii, respectiv dacă aceste bunuri erau afectate unei instituţii întreţinute de cultul mozaic şi dacă se aflau în proprietatea unei persoane fizice sau societăţi particulare.

Interpretarea contrară ar face abstracţie, în fapt, de existenţa alin. (3) al art. 56 care dă tribunalului de la locul situării bunului competenţa de a constata îndeplinirea cerinţelor prevăzute la alin. (1). Or, legea trebuie interpretată în sensul aplicării sale, nu în cel al neaplicării (actus interpretandus est potius ut valeat quam pereat).

Suplimentar, Înalta Curte reţine că intimata-reclamantă nu a indicat persoana fizică sau societatea particulară pe numele cărora s-ar fi aflat imobilul a cărui restituire se solicită şi nici nu a dovedit că Azilul de Bătrâni Îaşi ar fi fost organizat ca o societate particulară.

Or, simpla modificare a art. 4 din Statutului B. de a iniţia demersuri de restituire a bunurilor care au aparţinut organizaţiilor, societăţilor, asociaţiilor, aşezămintelor, fundaţiilor evreieşti/israelite/mozaice care au funcţionat pe teritoriul României anterior anului 1949 şi care au desfăşurat activităţi de cult, sociale, de învăţământ, sănătate, cultură, sport, filantropice şi de cult pentru persoanele decedate, nu poate face dovada că reclamanta este succesorul juridic al fostului titular al dreptului de proprietate, Azilul de Bătrâni Îaşi şi nici nu presupune îndeplinirea cerinţelor stipulate de dispoziţiile art. 3 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001.

Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Faţă de considerentele mai sus expuse şi văzând dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi ale art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei nr. 117/2019 din 1 octombrie 2019 a Curţii de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei nr. 117/2019 din 1 octombrie 2019 a Curţii de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 1 februarie 2022.