Judicial review of a CSM disciplinary decision: nature of the act as individual administrative act and exclusive remedy via internal appeal, barring civil nullity action

Şedinţa publică din data de 3 noiembrie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a-III-a civilă sub nr. x/2018 la data de 28.11.2018, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, a solicitat constatarea nulităţii absolute a Hotărârii nr. 458/22.04.2010 a secţiei pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii.

Prin sentinţa civilă nr. 816/23.04.2019 Tribunalul Bucureşti, secţia a-III-a civilă a respins excepţia necompetenţei materiale invocată de pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii şi a admis excepţia necompetenţei materiale invocată din oficiu. A declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin încheierea de şedinţă din 10.12.2019, Curtea de Apel Bucureşti a respins excepţia necompetenţei materiale invocată de reclamantă.

Prin încheierea de şedinţă din 7.01.2020, Curtea de Apel Bucureşti a respins cererea de amânare formulată de reclamantă; totodată, a respins ca nefondată excepţia nelegalei compuneri a completului de judecată sub aspectul numărului de judecători care ar trebui să alcătuiască completul, iar sub aspectul incompatibilităţii judecătorului cauzei, a apreciat că în cauză nu este incident niciunul dintre motivele de incompatibilitate prevăzute de lege. De asemenea, a reţinut că prin cererea de chemare în judecată nici nu a fost formulată o cerere de recuzare, motiv pentru care instanţa de fond a dispus unirea excepţiilor invocate prin întâmpinare, respectiv excepţia autorităţii de lucru judecat, excepţia lipsei de interes, excepţia tardivităţii, cu fondul cauzei şi, din oficiu, a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii, faţă de obiectul precizat expres de către reclamantă, respectiv atacarea unei hotărâri emise de către secţia pentru Judecători a CSM. Instanţa de fond a reţinut cauza în pronunţare, amânând pronunţarea la 17 ianuarie 2020 pentru a da posibilitatea reclamantei să depună concluzii scrise cu privire la excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată din oficiu în şedinţă publică.

Prin sentinţa civilă nr. 48 din 17 ianuarie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a fost admisă excepţia inadmisibilităţii acţiunii.

A fost respinsă ca inadmisibilă acţiunea formulată de reclamanta A. împotriva pârâtului Consiliului Superior al Magistraturii.

3. Cererea de recurs

Împotriva încheierii din 10 decembrie 2019, încheierii din 7 ianuarie 2020 şi împotriva sentinţei civile nr. 48 din 17 ianuarie 2020, toate pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a formulat recurs reclamanta, solicitând admiterea acestuia.

Cu privire la încheierea din 10 decembrie 2019, a arătat recurenta că aceasta este nelegală pentru încălcarea dispoziţiilor art. 396 alin. (1) raportat la art. 234 alin. (1) din C. proc. civ. şi a principiului securităţii juridice. Astfel, a arătat recurenta, amânarea pronunţării se poate face pentru un termen care nu poate depăşi 15 zile, iar dacă la termenul anunţat nu se poate pronunţa soluţia, nu se pronunţă o altă amânare, ci procesul se repune pe rol cu citarea părţilor, fiind contrară principiului securităţii juridice existenţa posibilităţii pentru complet instituită pe cale cutumiară de a amâna pronunţarea ori de câte ori doreşte.

A mai arătat recurenta că încheierea este nulă pentru încălcarea autorităţii de lucru judecat. Astfel, respingând excepţia de necompetenţă cu motivarea că natura juridică a actului a cărui nulitate se solicită prin cererea de chemare în judecată este aceea de act administrativ individual, nu act administrativ jurisdicţional, curtea de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat a considerentelor sentinţei tribunalului privind chestiunea litigioasă a naturii juridice a obiectului cererii care şi-a justificat declinarea competenţei în favoarea curţii de apel cu motivarea că respectivul act este administrativ jurisdicţional.

A mai invocat recurenta nelegalitatea încheierii pentru încălcarea dreptului de acces la instanţă şi a obligaţiei de motivare. Astfel, neexaminând efectiv argumentele reclamantei, instanţa a încălcat dreptul de acces efectiv la instanţă atât în interpretarea jurisprudenţei CEDO a art. 6 din Convenţie, cât şi principiul protecţiei jurisdicţionale efective în configurarea dispoziţiilor art. 47 din Cartă, art. 6 TUE şi art. 81 alin. (2) lit. e) TFUE, cu efect direct, precum şi jurisprudenţa CJUE de interpretare a acestora sub acest aspect. Totodată, instanţa şi-a încălcat obligaţia de motivare reglementată de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. şi CJUE.

În ceea ce priveşte încheierea de la termenul din 7 ianuarie 2020, a arătat recurenta că au fost încălcate dispoziţiile art. 397 alin. (1) fraza a doua din C. proc. civ., raportat la art. 220 şi art. 15 din C. proc. civ.. Astfel, nepronunţându-se asupra cererii de amânare formulată de recurentă, întemeiată pe dispoziţiile art. 220 din C. proc. civ., pentru motivele invocate cauza nefiind în stare de judecată, ci, în fapt, pe o presupusă cerere de amânare pentru lipsă de apărare al cărei sediu juridic este prevăzut la art. 222 din C. proc. civ., judecătorul fondului a încălcat dispoziţia art. 397 alin. (1) fraza a doua din C. proc. civ. şi principiul legalităţii reglementat de art. 7 din Cod.

Totodată, încheierea din 7 ianuarie 2020 este nelegală şi pentru încălcarea principiului contradictorialităţii reglementat de art. 14 alin. (3) fraza a doua şi art. 224 din C. proc. civ.. Astfel, a susţinut recurenta că instanţa de fond s-a pronunţat fără a aduce la cunoştinţă pârâtului excepţia necompunerii legale a completului, cu consecinţa încălcării dreptului conferit de art. 216 alin. (5) din Cod şi fără punerea acesteia în dezbatere, fiind încălcate dispoziţiile menţionate anterior, principiul fundamental de drept procesual al contradictorialităţii, cu consecinţa nulităţii încheierii în baza art. 174 alin. (2) şi art. 176 pct. 6 din C. proc. civ.

A mai susţinut recurenta că au fost încălcate dispoziţiile art. 248 alin. (1) şi (4) din C. proc. civ.. Totodată, a invocat nelegalitatea încheierii şi pentru încălcarea principiului contradictorialităţii reglementat de art. 14 alin. (4)-(6) şi art. 224 din C. proc. civ., prin invocarea din oficiu a excepţiei inadmisibilităţii şi rămânerea în pronunţare asupra acesteia, fără dezbatere contradictorie.

Prin urmare, sentinţa este nulă absolut în baza art. 174 alin. (2) şi art. 176 pct. 6 din C. proc. civ., amânarea pronunţării pentru a se depune concluzii cu privire la excepţia inadmisibilităţii invocată din oficiu în şedinţă publică, după reţinerea cauzei în pronunţare, nefiind reglementată de cod şi nici aptă să acopere neîndeplinirea obligaţiei de a pune în dezbatere contradictorie excepţia invocată.

Recurenta a invocat nelegalitatea sentinţei pentru neîncadrarea în drept a excepţiei de inadmisibilitate şi a arătat că instanţa de fond nu a stabilit care este temeiul de drept al inadmisibilităţii acţiunii.

Totodată, a invocat recurenta nelegalitatea sentinţei pentru multiplicarea excepţiei de necompetenţă sub o altă denumire şi dubla sancţionare procesuală. Translatând natura juridică a obiectului în forma unei alte excepţii decât excepţia de necompetenţă materială şi sancţionând de două ori pe aceeaşi bază cu aceeaşi motivare, sentinţa este lovită de nulitate în baza art. 174176 pct. 3 din C. proc. civ., deoarece subminează şi încalcă conţinutul dispoziţiilor legale care reglementează competenţa materială, competenţă asupra căreia instanţa învestită şi instanţa la care s-a declinat competenţa s-au pronunţat deja pe calea excepţiei de necompetenţă.

4. Apărările intimatului

Intimatul-pârât a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, solicitând în subsidiar respingerea recursului ca nefondat.

5. Alte aspecte procesuale

Recurenta a depus cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 401 alin. (1), art. 402, art. 426 alin. (1) prima frază, art. 426 alin. (5) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., cu modificările şi completările ulterioare, cerere soluţionată în cadrul dosarului nr. x/2018

II. Soluţia instanţei de recurs

Examinând cu prioritate, în raport de prevederile art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului invocată de intimatul-pârât, Înalta Curte constată că aceasta este neîntemeiată şi urmează să o respingă, având în vedere că motivele de nelegalitate invocate de recurentă pot fi circumscrise motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 din C. proc. civ.

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante.

Motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., "când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii", este nefondat.

Acest motiv de casare vizează neregularităţi de ordin procedural care sunt sancţionate cu nulitatea. Potrivit art. 174 din C. proc. civ., nulitatea este sancţiunea care lipseşte total sau parţial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerinţelor legale, de fond sau de formă, este absolută atunci când cerinţa nerespectată este instituită printr-o normă care ocroteşte un interes public şi este relativă în cazul în care cerinţa nerespectată este instituită printr-o normă care ocroteşte un interes privat.

Raportat la motivele invocate de recurentă, Înalta Curte constată că nu există neregularităţi de ordin procedural care să fie sancţionate cu nulitatea.

Cu privire la încheierea din 10 decembrie 2019, a arătat recurenta că aceasta este nelegală pentru încălcarea dispoziţiilor art. 396 alin. (1) raportat la art. 234 alin. (1) din C. proc. civ. şi a principiului securităţii juridice. Astfel, a susţinut recurenta, amânarea pronunţării se poate face pentru un termen care nu poate depăşi 15 zile, iar dacă la termenul anunţat nu se poate pronunţa soluţia, nu se pronunţă o altă amânare, ci procesul se repune pe rol cu citarea părţilor, fiind contrară principiului securităţii juridice existenţa posibilităţii pentru complet instituită pe cale cutumiară de a amâna pronunţarea ori de câte ori doreşte.

Instanţa de control judiciar reţine că amânarea pronunţării se poate dispune pentru un termen care nu poate depăşi 15 zile, însă C. proc. civ. nu prevede că, pentru motive temeinice, instanţa nu ar mai putea amâna pronunţarea, succesiv, pentru un nou termen de aceeaşi durată. De altfel, acest termen de 15 zile este unul de recomandare, neputându-se reţine nicio sancţiune procedurală şi nici încălcarea principiului securităţii juridice dacă instanţa, în raport cu încărcătura şedinţelor de judecată, este nevoită să amâne din nou pronunţarea.

A mai susţinut recurenta că încheierea este nulă pentru încălcarea autorităţii de lucru judecat. Astfel, a apreciat recurenta că, respingând excepţia de necompetenţă cu motivarea că natura juridică a actului a cărui nulitate se solicită prin cererea de chemare în judecată este aceea de act administrativ individual, nu act administrativ jurisdicţional, curtea de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat a considerentelor sentinţei tribunalului privind chestiunea litigioasă a naturii juridice a obiectului cererii care şi-a justificat declinarea competenţei în favoarea curţii de apel cu motivarea că respectivul act este administrativ jurisdicţional.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte aminteşte că din cuprinsul dispoziţiilor art. 431 din C. proc. civ., cu denumirea marginală "Efectele lucrului judecat", rezultă că o hotărâre judecătorească produce atât un efect negativ, cât şi un efect pozitiv.

Astfel, efectul negativ este prevăzut de art. 431 alin. (1) din C. proc. civ. şi constă în împiedicarea unei a doua judecăţi între aceleaşi părţi, cu acelaşi obiect şi cu aceeaşi cauză, definind astfel excepţia autorităţii de lucru judecat, care reprezintă unul din principiile ce guvernează activitatea de înfăptuire a justiţiei şi în virtutea căruia un litigiu, soluţionat printr-o hotărâre judecătorească definitivă nu mai poate forma obiectul unui nou proces având acelaşi obiect, aceeaşi cauză şi aceleaşi părţi.

Pe de altă parte, efectul pozitiv, descris de art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., arată că oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă. Altfel spus, art. 431 alin. (2) din C. proc. civ. reglementează prezumţia legală de lucru judecat, care reprezintă manifestarea pozitivă a autorităţii de lucru judecat şi care este la îndemâna oricăreia dintre părţile unui litigiu, în sensul că fiecare dintre ele are posibilitatea de a opune lucrul anterior judecat, într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă.

Ca urmare, principiul puterii lucrului judecat împiedică nu numai judecarea din nou a unui proces terminat, având acelaşi obiect, aceeaşi cauză şi purtat între aceleaşi părţi, cu aceeaşi poziţie procesuală, ci şi contrazicerile dintre două hotărâri judecătoreşti, în sensul că drepturile recunoscute unei părţi printr-o hotărâre definitivă să nu fie contrazise printr-o altă hotărâre posterioară, pronunţată într-un alt proces.

Altfel spus, condiţia de aplicare a autorităţii de lucru judecat presupune identitatea de acţiuni (părţi, obiect şi cauză juridică) ce opreşte repetarea judecăţii, iar puterea, prezumţia de lucru judecat, impune consecvenţa în judecată, astfel că ceea ce s-a constatat şi statuat printr-o hotărâre nu trebuie să fie contrazis printr-o altă hotărâre.

În speţă, se constată că prin sentinţa nr. 816 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă s-a apreciat că, ţinând cont de obiectul cererii de chemare în judecată, respectiv nulitatea unui act administrativ emis de o autoritate publică centrală, secţia civilă a tribunalului nu este competentă să judece prezenta cauză.

Prin încheierea din 10 decembrie 2019, curtea de apel a reţinut că hotărârea nr. 458/2010 are natura juridică a unui act administrativ individual, astfel cum s-a statuat în mod irevocabil prin decizia nr. 1933/31.03.2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2010.

Prin urmare, prin ambele hotărâri s-a reţinut că actul atacat este unul administrativ, astfel încât susţinerile recurentei sunt nefondate cu privire la acest aspect.

A mai invocat recurenta nelegalitatea încheierii pentru încălcarea dreptului de acces la instanţă şi a obligaţiei de motivare. Astfel, a apreciat aceasta că, neexaminând efectiv argumentele reclamantei, judecătorul fondului a încălcat dreptul de acces efectiv la instanţă atât în interpretarea jurisprudenţei CEDO a art. 6 din Convenţie, cât şi principiul protecţiei jurisdicţionale efective în configurarea dispoziţiilor art. 47 din Cartă, art. 6 TUE şi art. 81 alin. (2) lit. e) TFUE, cu efect direct, precum şi jurisprudenţa CJUE de interpretare a acestora sub acest aspect. Totodată, a susţinut recurenta că instanţa şi-a încălcat obligaţia de motivare reglementată de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. şi CJUE.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte constată că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 din C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expuse în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant şi, nu în ultimul rând, raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă din raţionamentul logico-juridic clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept.

Totodată, omisiunea primei instanţe de a oferi o motivare, în condiţiile art. 425 din C. proc. civ., sub aspectele învederate mai sus, echivalează cu omisiunea de pronunţare asupra acţiunii, căci nu se poate stabili o asociere logică între dispozitiv şi considerente, ca elemente componente esenţiale şi obligatorii ale hotărârii judecătoreşti.

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, Înalta Curte reţine că încheierea atacată este motivată în conformitate cu prevederile art. 425 din C. proc. civ., respectând garanţiile instituite prin art. 6 din C.E.D.O, referitoare la dreptul la un proces echitabil şi lipsit de arbitrariu, motivarea nefiind o chestiune de volum, ci una de esenţă, de conţinut, aceasta trebuind să fie clară, concisă şi concretă, în concordanţă cu probele şi actele de la dosar.

Deoarece Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu are ca scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete şi efective, dreptul aflat în discuţie nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observaţii sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată.

Cu alte cuvinte, art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului implică, mai ales în sarcina instanţei, obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, al argumentelor şi al elementelor probatorii ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa.

Înalta Curte apreciază că motivarea hotărârii judecătoreşti înseamnă, în sensul strict al termenului, precizarea în scris a raţionamentului care îl determină pe judecător să admită sau să respingă o cerere de chemare în judecată.

Or, instanţa de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a respins excepţia necompetenţei materiale invocată de recurenta-reclamantă, respectiv a ţinut cont de obiectul cererii de chemare în judecată, să se constate nulitatea unui act administrativ emis de o autoritate publică central, în regim de putere publică, şi a apreciat că devin aplicabile dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Înalta Curte apreciază că încheierea civilă recurată respectă dispoziţiile art. 22 alin. (2) şi art. 425 din C. proc. civ.. Astfel, prima instanţă a expus raţionamentul logico-juridic ce a stat la baza soluţiei pronunţate, fiind clare raţiunile avute în vedere de instanţă.

Simplul fapt că acele considerente expuse de prima instanţă nu concordă modului în care apreciază partea recurentă că trebuia motivată hotărârea judecătorească în acest proces nu determină incidenţa motivului de casare în discuţie.

Ca urmare, motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. este nefondat.

În ceea ce priveşte încheierea de la termenul din 7 ianuarie 2020, a arătat recurenta că au fost încălcate dispoziţiile art. 397 alin. (1) fraza a doua din C. proc. civ., raportat la art. 220 şi art. 15 din C. proc. civ.. Astfel, a susţinut recurenta că, nepronunţându-se asupra cererii de amânare formulată de recurentă, întemeiată pe dispoziţiile art. 220 din C. proc. civ., pentru motivele invocate cauza nefiind în stare de judecată, ci, în fapt, pe o presupusă cerere de amânare pentru lipsă de apărare al cărei sediu juridic este prevăzut la art. 222 din C. proc. civ., judecătorul fondului a încălcat dispoziţia art. 397 alin. (1) fraza a doua din C. proc. civ. şi principiul legalităţii reglementat de art. 7 din Cod.

Potrivit dispoziţiilor art. 397 alin. (1) din C. proc. civ. "Art. 397 Soluţionarea cauzei. Instanţa este obligată să se pronunţe asupra tuturor cererilor deduse judecăţii. Ea nu poate acorda mai mult sau altceva decât s-a cerut, dacă legea nu prevede altfel."

Potrivit dispoziţiilor art. 220 din C. proc. civ.:

"Amânarea cauzei când nu este în stare de judecată. Părţile pot cere instanţei, la începutul şedinţei, amânarea cauzelor care nu sunt în stare de judecată, dacă aceste cereri nu provoacă dezbateri. Când completul de judecată este alcătuit din mai mulţi judecători, această amânare se poate face şi de un singur judecător."

Potrivit dispoziţiilor art. 15 din C. proc. civ. "Art. 15 Oralitatea. Procesele se dezbat oral, cu excepţia cazului în care legea dispune altfel sau când părţile solicită expres instanţei ca judecata să se facă numai pe baza actelor depuse la dosar."

Lecturând încheierea din 7 ianuarie 2020, Înalta Curte reţine că instanţa de fond a dispus lăsarea cauzei la sfârşitul şedinţei, conform art. 121 alin. (5) teza I din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1375/2015.

Judecătorul fondului a constatat că reclamanta a depus un înscris în dovedirea cererii de amânare formulată în cauză, în sensul că nu se află în ţară la acest termen de judecată, însă, în raport de dispoziţiile art. 216 alin. (5) din C. proc. civ., a respins cererea de amânare, apreciind că motivul prezentat nu este unul excepţional.

Cu privire la excepţia nelegalei compuneri a completului de judecată sub aspectul numărului de judecători care ar trebui să alcătuiască completul, instanţa de fond a respins-o ca nefondată, apreciind că legala compunere a completului este formată dintr-un judecător, iar sub aspectul incompatibilităţii judecătorului cauzei, a apreciat că în cauză nu este incident niciunul dintre motivele de incompatibilitate prevăzute de lege. De asemenea, prin cererea de chemare în judecată nici nu a fost formulată o cerere de recuzare, motiv pentru care instanţa de fond a dispus unirea excepţiilor invocate prin întâmpinare, respectiv excepţia autorităţii de lucru judecat, excepţia lipsei de interes, excepţia tardivităţii, cu fondul cauzei şi, din oficiu, a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii, faţă de obiectul precizat expres de către reclamantă, respectiv atacarea unei hotărâri emise de către secţia pentru Judecători a CSM.

În ceea ce priveşte argumentele recurentei, Înalta Curte reţine că sunt nefondate, deoarece în şedinţa publică de la 7 ianuarie 2020 părţile au lipsit, instanţa dispunând lăsarea cauzei la a doua strigare, după care, a procedat la soluţionarea cererii de amânare formulate de reclamantă, a unit excepţiile invocate prin întâmpinare cu fondul cauzei şi, din oficiu, a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii, faţă de obiectul precizat expres de către reclamantă, respectiv atacarea unei hotărâri emise de către secţia pentru Judecători a CSM, şi a reţinut cauza în pronunţare.

Înalta Curte apreciază că instanţa de fond a procedat în mod legal, declarând dezbaterile închise în şedinţa publică de la 7 ianuarie 2020, sentinţa fiind pronunţată la 17 ianuarie 2020, ca urmare a amânării pronunţării pentru a da posibilitate reclamantei să depună concluzii cu privire la excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată din oficiu din şedinţă publică.

Astfel, instanţa, în lipsa părţilor, cu procedura de citare legal îndeplinită, avea posibilitatea legală de a se pronunţa asupra cererilor şi excepţiilor invocate.

Nu se poate reţine că instanţa de fond a încălcat regulile de procedură, astfel că nu este incident motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Împrejurarea că partea nu a fost prezentă la termenul de judecată la care instanţa s-a pronunţat asupra unor cereri şi excepţii, a unit unele excepţii cu fondul cauzei, a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi a reţinut cauza spre soluţionare pe acest aspect nu se circumscrie dispoziţiilor legale invocate şi, în plus, lipsa părţilor nu împiedică judecata cauzei, în condiţiile în care cel puţin una dintre părţi a cerut, în scris, judecata cauzei în lipsă (art. 223 din C. proc. civ.:

"(1) Lipsa părţii legal citate nu poate împiedica judecarea cauzei, dacă legea nu dispune altfel.").

Deşi cererea de amânare a reclamantei este întemeiată pe dispoziţiile art. 220 din Codul de procedură, aceste dispoziţii privesc posibilitatea părţilor prezente în sala de şedinţă, în timpul şedinţei de judecată, să solicite amânarea cauzelor care nu sunt în stare de judecată, dacă aceste cereri nu provoacă dezbateri. Mai precis, dosarele în care sunt formulate cereri de amânare pot fi strigate la începutul şedinţei, peste ordinea stabilită prin lista de şedinţă.

Înalta Curte reţine şi faptul că instanţa nu are obligaţia de a amâna judecata cauzei ori de câte ori una dintre părţi solicită amânarea judecăţii pentru imposibilitate de prezentare.

În cauză, cererea de amânare a fost respinsă cu respectarea dispoziţiilor art. 222 din C. proc. civ., reţinându-se că motivul prezentat nu este unul excepţional. Dreptul la apărare, inclusiv din perspectiva dreptului la un proces echitabil, în reglementarea art. 6 din Convenţie, presupune ca partea diligentă să efectueze toate demersurile necesare pentru a-şi pregăti şi prezenta în faţa instanţei apărările şi susţinerile fie personal, fie prin reprezentant.

Totodată, pentru a asigura reclamantei exerciţiul efectiv al dreptului la apărare, instanţa de fond, respingând cererea de amânare, a amânat pronunţarea pentru a-i oferi acesteia posibilitatea să formuleze concluzii scrise cu privire la excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată din oficiu în şedinţă publică, împrejurare faţă de care nu se poate reţine încălcarea acestui drept.

A mai susţinut recurenta că încheierea din 7 ianuarie 2020 este nelegală şi pentru încălcarea principiului contradictorialităţii reglementat de art. 14 alin. (3) fraza a doua şi art. 224 din C. proc. civ.. Astfel, a menţionat că instanţa de fond s-a pronunţat fără a aduce la cunoştinţă pârâtului excepţia necompunerii legale a completului, cu consecinţa încălcării dreptului conferit de art. 216 alin. (5) din Cod şi fără punerea acesteia în dezbatere, fiind încălcate dispoziţiile menţionate anterior, principiul fundamental de drept procesual al contradictorialităţii, cu consecinţa nulităţii încheierii în baza art. 174 alin. (2) şi art. 176 pct. 6 din C. proc. civ.

De asemenea, a invocat recurenta nelegalitatea încheierii din 7 ianuarie 2020 şi pentru încălcarea principiului contradictorialităţii reglementat de art. 14 alin. (4)-(6) şi art. 224 din C. proc. civ., prin invocarea din oficiu a excepţiei inadmisibilităţii şi rămânerea în pronunţare asupra acesteia, fără dezbatere contradictorie.

Potrivit art. 14 alin. (3) din C. proc. civ.:

"(3) Părţile au obligaţia de a expune situaţia de fapt la care se referă pretenţiile şi apărările lor în mod corect şi complet, fără a denatura sau omite faptele care le sunt cunoscute. Părţile au obligaţia de a expune un punct de vedere propriu faţă de afirmaţiile părţii adverse cu privire la împrejurări de fapt relevante în cauză."

Potrivit art. 224 din C. proc. civ.:

"Discutarea cererilor şi excepţiilor. Instanţa este obligată, în orice proces, să pună în discuţia părţilor toate cererile, excepţiile, împrejurările de fapt sau temeiurile de drept prezentate de ele, potrivit legii, sau invocate din oficiu."

Principiul contradictorialităţii prevăzut de art. 14 din C. proc. civ. presupune ca părţile să-şi cunoască reciproc apărările relativ la chestiunile de fapt utile cauzei şi a celor de drept necesar a fi dezlegate de instanţa de judecată.

Drept urmare, pronunţarea de către instanţa de judecată a unei soluţii asupra unei cereri, fără ca aceasta din urmă să fie comunicată tuturor părţilor, în vederea respectării dreptului la apărare, poate avea ca sancţiune anularea hotărârii.

Însă, din perspectiva interesului ocrotit prin dispoziţiile legale enunţate, nulitatea este relativă, ceea ce presupune că poate fi invocată numai de către cel vătămat, anume de partea căreia nu i-a fost comunicată cererea în condiţiile legii.

Or, în speţă, singurul care poate invoca o astfel de neregularitate săvârşită de curtea de apel este intimatul-pârât, astfel că această critică urmează a fi înlăturată.

În plus, nu se poate reţine că intimatul Consiliul Superior al Magistraturii ar fi surprins de soluţia instanţei, în condiţiile în care a arătat prin întâmpinare că reclamanta nu poate urma o altă cale decât cea prevăzută de art. 361 şi 362 din Regulamentul de organizare şi funcţionare al CSM, aprobat prin Hotărârea nr. 326/2005, cu modificările ulterioare, în vigoare la momentul adoptării hotărârii atacate; totodată, intimatul a menţionat şi faptul că reclamanta încearcă să eludeze aceste prevederi, precum şi autoritatea de lucru judecat în ceea ce priveşte natura juridică a actului a cărui anulare se solicită, acesta fiind act administrativ cu caracter individual, iar nu un act civil, astfel cum susţine reclamanta.

Prin urmare, din această perspectivă, sunt nefondate şi argumentele recurentei cu privire la faptul că sentinţa instanţei de fond este nulă absolut în baza art. 174 alin. (2) şi art. 176 pct. 6 din C. proc. civ., amânarea pronunţării pentru a se depune concluzii cu privire la excepţia inadmisibilităţii invocată din oficiu în şedinţă publică, după reţinerea cauzei în pronunţare nefiind reglementată de cod şi nici aptă să acopere neîndeplinirea obligaţiei de a pune în dezbatere contradictorie excepţia invocată.

Critica privind nelegalitatea încheierii pentru încălcarea dispoziţiilor art. 248 alin. (4) din C. proc. civ. este nefondată, întrucât alin. (4) permite instanţei unirea excepţiilor cu administrarea probelor, respectiv cu fondul cauzei numai dacă pentru judecarea lor este necesar să se administreze aceleaşi dovezi ca şi pentru finalizarea etapei cercetării procesului sau, după caz, pentru soluţionarea fondului.

Faţă de susţinerile reclamantei privind încălcarea dispoziţiilor art. 248 alin. (1) raportat la art. 397 alin. (1) şi art. 124 alin. (1) din C. proc. civ., întrucât textul de lege instituie o ordine de prioritate în pronunţarea asupra excepţiilor şi nu reglementează nepronunţarea asupra excepţiilor invocate, Înalta Curte reţine că instanţa are posibilitatea, potrivit art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., să se pronunţe mai întâi asupra excepţiilor de procedură, precum şi asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei.

Recurenta a mai invocat nelegalitatea sentinţei pentru neîncadrarea în drept a excepţiei de inadmisibilitate şi a arătat că instanţa de fond nu a stabilit care este temeiul de drept al inadmisibilităţii acţiunii.

Înalta Curte înlătură şi aceste susţineri ale recurentei, reţinând că, din moment ce în contextul factual pus în discuţie, prima instanţă a făcut trimitere expresă la obiectul menţionat de către reclamantă, respectiv atacarea unei hotărâri emise de către secţia pentru Judecători a CSM, neindicarea la acel termen a temeiului juridic nu este de natură a atrage nelegalitatea hotărârii contestate pe motivul încălcării vreunei reguli de procedură sau a unui principiu de drept, având în vedere că în considerentele sentinţei de fond au fost reţinute dispoziţiile art. 361 şi 362 alin. (6) din Regulamentul de organizare şi funcţionare al CSM, iar încheierea din 7.01.2020 în care a fost consemnat mersul dezbaterilor face parte integrantă din sentinţa pronunţată, conform dispoziţiilor art. 424 şi art. 425 alin. (1) raportat la art. 232-233 din C. proc. civ.

Totodată, a invocat recurenta nelegalitatea sentinţei pentru multiplicarea excepţiei de necompetenţă sub o altă denumire şi dubla sancţionare procesuală. A susţinut că, translatând natura juridică a obiectului în forma unei alte excepţii decât excepţia de necompetenţă materială şi sancţionând de două ori pe aceeaşi bază cu aceeaşi motivare, sentinţa instanţei de fond este lovită de nulitate în baza art. 174176 pct. 3 din C. proc. civ., deoarece subminează şi încalcă conţinutul dispoziţiilor legale care reglementează competenţa materială, competenţă asupra căreia instanţa învestită şi instanţa la care s-a declinat competenţa s-au pronunţat deja pe calea excepţiei de necompetenţă.

Instanţa de control judiciar constată că instanţa de fond a reţinut, de fapt, că reclamanta A. a solicitat constatarea nulităţii absolute a Hotărârii nr. 458/22.04.2010 date de secţia pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii şi că hotărârea evocată nu are natura juridică a unui act civil, aşa cum eronat susţine reclamanta, natura juridică a acestei hotărâri fiind determinată de emiterea în cadrul unei proceduri speciale, aceea de verificare a sesizărilor având ca obiect abateri de la normele normele Codului deontologic al judecătorilor şi procurorilor.

Totodată, a apreciat judecătorul fondului că acest act are natura juridică a unui act administrativ cu caracter individual, aşa cum s-a statuat în mod irevocabil prin decizia nr. 1933 din 31.03.2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2010, prin care s-a respins recursul declarat de reclamantă împotriva Hotărârii nr. 587 din 01.07.2010 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, hotărâre a Plenului prin care s-a respins contestaţia formulată de reclamantă împotriva Hotărârii secţiei pentru judecători din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii nr. 458 din 22 aprilie 2010 (hotărâre ce formează obiect de analiză în prezenta cauză).

A observat judecătorul fondului că, potrivit dispoziţiilor legale în vigoare la momentul emiterii hotărârii atacate, singura cale pe care reclamanta o putea urma este cea prevăzută de art. 361 şi art. 362 alin. (6) din Regulamentul de organizare şi funcţionare al Consiliului Superior al Magistraturii, aprobat prin Hotărârea nr. 326/2005, cu modificările ulterioare, în vigoare la momentul adoptării hotărârii atacate, demers pe care reclamanta l-a şi urmat, uzând de dreptul de a contesta actul administrativ cu caracter individual ce o viza.

Aşadar, a concluzionat instanţa de fond că natura juridică a hotărârii atacate a fost stabilită irefutabil prin decizia nr. 1933 din 31.03.2011, irevocabilă, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2010.

Totodată, prin decizia nr. 1672/25.04.2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2016 - prin care a fost soluţionată acţiunea formulată de reclamantă în contradictoriu cu CSM, având ca obiect constatarea nulităţii absolute a actului unilateral civil de sesizare a secţiei pentru judecători din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, în temeiul art. 361 din Regulamentul de organizare şi funcţionare al Consiliului Superior al Magistraturii - a fost respinsă excepţia necompetenţei materiale a instanţei în temeiul art. 29 alin. (5) şi (7) din Legea nr. 317/2004, iar în considerente s-a reţinut că "actele administrative care au finalizat procedura, respectiv Hotărârea nr. 458 din 22 aprilie 2010 a secţiei pentru judecători….pe cale de consecinţă este exclusă calificarea juridică pretinsă de reclamantă a acestui act de sesizare, ca act juridic civil de sine stătător, care poate fi atacat pe calea unei acţiuni de drept comun, în constatarea nulităţii absolute".

De asemenea, cele statuate irevocabil în hotărârile evocate anterior nu sunt în contradicţie cu susţinerile reclamantei întemeiate pe considerentele deciziei nr. 7024 din 1.11.2013 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ asupra recursului declarat împotriva sentinţei nr. 5574/5.10.2012 dată în rejudecare de Curtea de Apel Bucureşti, secţia contencios, prin care instanţa de control judiciar a stabilit că dispoziţiile normative a căror anulare o solicitase reclamanta nu reglementează o procedură jurisdicţional-administrativă, ci o procedură internă, de drept comun, iar actele emise de CSM în cadrul acestei proceduri nu sunt acte administrative-jurisdicţionale, ci acte derivate dintr-o procedură internă. Prin această ultimă decizie Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat cu autoritate de lucru judecat că natura juridică a actelor contestate este civilă (altminteri nu şi-ar mai fi reţinut propria competenţă în soluţionarea recursului), ci doar a precizat că actele emise de Consiliul Superior al Magistraturii în cadrul procedurii reglementate de art. 361 şi art. 362 din Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 326/2005 nu sunt acte administrativ jurisdicţionale. Aceasta nu înseamnă că actele emise îşi pierd caracterul de acte administrative, ci doar faptul că doar în domeniul răspunderii disciplinare este realizată o jurisdicţie administrativă specială de către CSM ca instanţă de judecată, prin secţiile sale.

Lămurită fiind chestiunea naturii juridice a Hotărârii nr. 458/22.04.2010 date de secţia pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii, hotărâre cu care reclamanta a învestit instanţa, instanţa de fond a constatat inadmisibilitatea acţiunii, întrucât singura cale pe care reclamanta o putea urma este cea prevăzută de art. 361 şi art. 362 alin. (6) din Regulamentul de organizare şi funcţionare al Consiliului Superior al Magistraturii, aprobat prin Hotărârea nr. 326/2005, cu modificările ulterioare, în vigoare la momentul adoptării hotărârii atacate, respectiv contestaţie adresată Plenului CSM, urmată eventual de recurs la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

În concluzie, a reţinut judecătorul fondului că, interpretând natura juridică a actului atacat şi apelând la instanţa civilă, reclamanta a încercat să eludeze aceste prevederi şi autoritatea de lucru judecat stabilită prin deciziile mai sus amintite.

Prin urmare, instanţa de fond s-a pronunţat asupra excepţiei inadmisibilităţii acţiunii având în vedere obiectul cererii de chemare în judecată şi considerentele expuse mai sus, fiind nefondate argumentele recurentei privind "nelegalitatea sentinţei pentru multiplicarea excepţiei de necompetenţă sub o altă denumire şi dubla sancţionare procesuală" şi faptul că "sentinţa este lovită de nulitate în baza art. 174176 pct. 3 din C. proc. civ., deoarece subminează şi încalcă conţinutul dispoziţiilor legale care reglementează competenţa materială, competenţă asupra căreia instanţa învestită şi instanţa la care s-a declinat competenţa s-au pronunţat deja".

În concluzie, aspectele invocate de către recurenta-reclamantă prin cererea de recurs nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, criticile formulate neevidenţiind incidenţa motivelor de nelegalitate invocate, fiind corect justificate observaţiile şi aprecierile primei instanţe, pe care instanţa de control judiciar şi le însuşeşte în totalitate.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de A. împotriva încheierii din 10 decembrie 2019, încheierii din 7 ianuarie 2020 şi împotriva sentinţei civile nr. 48 din 17 ianuarie 2020, toate pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului.

Respinge recursul declarat de A. împotriva încheierii din 10 decembrie 2019, încheierii din 7 ianuarie 2020 şi împotriva sentinţei civile nr. 48 din 17 ianuarie 2020, toate pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată astăzi, 3 noiembrie 2022.