Solidary tax liability upheld as unproven without evidence of bad faith; appeal dismissed

Şedinţa publică din data de 1 februarie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal, reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi - Direcţia Colectare, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bacău au solicitat anularea Deciziilor de soluţionare a contestaţiei nr. 10366 şi 10335 din 19.04.2018, cu cheltuieli de judecată.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 109/2019 din 23 septembrie 2019, Curtea de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal a decis următoarele: "Admite excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală.

Admite cererea înregistrată la Curtea de apel Iaşi cu nr. x/2019 şi cea înregistrată cu nr. x/2019 formulată de către reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi - Direcţia colectare, cu sediul în municipiul Iaşi, jud. Iaşi şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bacău - Serviciul colectare şi executare silită persoane juridice cu sediul în municipiul Bacău, jud. Bacău.

Dispune anularea Deciziei nr. 10366 din 19.04.2018 privind soluţionarea contestaţiei formulate de d-nul A. şi Deciziei nr. 10335 din 19.04.2018 privind soluţionarea contestaţiei formulate de d-nul B. ambele emise de către DGRFP Iaşi - Direcţia colectare precum şi Deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. 499 din 22.01.2018 a reclamantului A. şi Deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. 500 din 22.01.2018 a reclamantului B. ambele emise de AJFP Bacău - Serviciul colectare şi executare silită persoane juridice.

Respinge cererile reclamanţilor în contradictoriu cu Agenţia Naţională de Administrare Fiscală cu sediul în Bucureşti.

Obligă pârâtele DGRFP Iaşi şi AJFP Bârlad să achite fiecărui reclamant suma de 2623,95 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.".

3. Recursul exercitat în cauză

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bacău în nume propriu şi în numele Direcţiei Generale Regionale a Finanţelor Publice Iaşi, criticând-o pentru nelegalitate şi în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (8) C. proc. civ. a solicitat casarea hotărârii şi, în rejudecare, respingerea acţiunii.

Arată pârâta că instanţa de fond a interpretat în mod greşit dispoziţiile art. 25 alin. (2) lit. d) din O.G. nr. 92/2003.

Astfel atragerea răspunderii solidare nu este aplicabilă doar administratorilor ci şi altor persoane din cadrul societăţii, care, cu rea credinţă au determinat nedeclararea şi/sau neachitarea obligaţiilor fiscale. Or, intimatul reclamant A. a avut calitatea de asociat unic astfel încât avea posibilitatea de a afectua verificări cu privire la situaţia financiară a firmei şi să ia măsuri de corectare a acestora, inclusiv prin schimbarea administratorului, textul de lege vizând orice persoană a cărei acţiuni sau inacţiuni au condus la acumularea de datorii fiscale.

4. Apărările formulate de intimată

Intimaţii-reclamanţi A. şi B. au depus întâmpinare în cuprinsul căreia au solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca legală a sentinţei instanţei de fond.

5. Considerentele şi soluţia instanţei de recurs

Analizând cererea de recurs, prin prisma criticilor formulate, a ansamblului probatoriu aflat la dosar, precum şi a dispoziţiilor legale incidente cauzei, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în cele ce urmează.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă invocă în primul rând faptul că au fost greşit aplicate dispoziţiile art. 25 alin. (2) lit. d) din Codul de procedură fiscală, în concret susţinându-se că, în calitate de administrator, reclamanta ar fi trebuit trasă la răspundere.

În acord cu prima instanţă, Înalta Curte reţine că în dezlegarea demersului judiciar al reclamantei trebuie pornit de la conţinutul art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015, analizat în întregul context al dispoziţiilor cu incidenţă în instituţia atragerii răspunderii solidare a reprezentanţilor unei societăţi comerciale pentru debitele fiscale ale acesteia.

Astfel, potrivit art. 20 şi art. 23 din Codul fiscal, printre persoanele ce ar putea să fie subiecţi pasivi ai răspunderii solidare pentru debitele fiscale ale persoanelor juridice sunt administratorii, ca şi reprezentanţi legali ai debitorilor, deoarece aceştia au obligaţia legală de plată a impozitelor.

Esenţial însă, în reglementarea instituţiei atragerii răspunderii solidare, este existenţa relei-credinţe a persoanei astfel sancţionate, ceea ce presupune dovedirea intenţiei de a nu declara veniturile şi a nu plăti obligaţiile fiscale, pentru a conduce societatea în faliment, asigurându-şi un avantaj patrimonial.

Dovedirea relei-credinţe cade în sarcina emitentului deciziei de impunere, fiind conditie esenţială pentru atragerea răspunderii solidare.

Prima instanţă, analizând modalitatea de stabilire a obligaţiilor fiscale ce fac şi obiectul actului administrativ contestat în cauză, a constatat că, în legatură cu antrenarea răspunderii solidare a administratorilor trebuie îndeplinite două condiţii, respectiv neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale şi provocarea acestei stări cu rea crediţă.

Or, dacă în privinţa primei condiţii se constată existenţa debitelor şi accesoriilor neplătite în sarcina societăţii în valoare de 189044 RON, în privinţa relei sale credinţe a reclamanţilor B. şi A. nu au fost aduse argumente relevante, reţine, în mod corect, instanţa de fond.

Faptul că intimatul reclamant A. este asociat unic nu prezintă relevanţă din perspectiva condiţiei relei-credinţe, care este contestată de altfel, de către acesta în cauza de faţă. Condiţia relei credinţe este esenţială pentru atragerea răspunderii solidare a asociaţilor, fiind necesar a se dovedi că aceştia au determinat cu rea credinţă nedeclararea şi/sau neplata la scadenţă a obligaţiilor fiscale.

Înalta Curte constată că prima instanţă a realizat o corectă aplicare a legii, prin reţinerea că niciuna din împrejurările menţionate de către pârâtă nu reprezintă o dovadă a relei credinţe a reclamantului.

Astfel, se constată că susţinerile recurentei-pârâte referitoare la prevederile din Codul de procedură fiscală ce au fost încălcate de către societate, dincolo de aspectele mai sus prezentate, referitoare la calitatea de asociat, nu pot constitui prin ele însele dovada unei rele credinţe a reclamantului, cât timp reaua credinţă trebuie dovedită prin aspecte extrinseci faptelor controlate, respectiv să rezulte din alte elemente de fapt decât cele care compun însuşi comportamentul fiscal sancţionat şi considerat necorespunzător prevederilor legale fiscale.

Or, cum corect a reţinut instanţa de fond, organele fiscale nu au făcut nici o dovadă în acest sens, neexistând elemente de fapt precise şi certe care să justifice stabilirea răspunderii solidare a reclamanţilor cu societatea debitoare, descrierea faptei in decizia contestata fiind făcută în termeni generali, fără expunerea concretă a elementelor care au determinat antrenarea răspunderii solidare.

De altfel, prima instanţa a reţinut că în dosarul penal s-a dispus clasarea, neexistând elemente nici de ordin subiectiv şi nici de ordin obiectiv, care să conducă la o altfel de soluţie.

Totodată, din analiza probelor aflate la dosarul cauzei rezultă că societatea a intrat în insolvenţă încă din 25.02.2013 prin încheierea pronunţată în dosar nr. x/2013 de Tribunalul Bacău, la două luni după emiterea Deciziei de impunere nr. x din 07.12.2012. Ulterior, însă, decizia de impunere a fost anulată în cea mai mare parte de către ÎCCJ.

În ceea ce priveşte critica legată de faptul că prin decizia civilă nr. 3075/05.06.2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a anulat decizia de impunere cu excepţia sumei în cuantum de 189.044 RON şi că organele fiscale, în mod corect, au contatat că debitoarea S.C. C. S.R.L. a cumulat datorii la bugetul de stat bugetul de stat, iar intimaţii reclamanţi în calitate de asociat unic şi, respectiv, administrator cu rea credinţă, au determinat nedeclararea şi neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale ale societăţii, nu poate fi primită.

Constată, Înalta Curte că forma de răspundere instituită de dispoziţiile art. 25 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 nu este una obiectivă, pentru fapta altuia, ci reprezintă tot o formă de răspundere patrimonială personală, intimatul-reclamant răspunzând doar pentru acţiunile proprii.

Prin urmare, concluzia care de desprinde este aceea că, pentru instituirea răspunderii personale a administratorilor/asociaţilor este necesar ca aceştia să aibă calitatea de autori ai faptelor limitativ enumerate de art. 25 din Legea nr. 207/2015, iar săvârşirea acestor fapte să fi determinat ajungerea persoanei juridice în stare de insolvabilitate.

Or, aceste elemente nu pot fi reţinute în persoana reclamantului.

Chiar şi în ceea ce priveşte sumele reprezentând venituri aferente lipsei la inventar se constată că dispoziţiile art. 21 alin. (4) lit. c) teza I din Codul fiscal, în temeiul cărora au fost stabilite obligaţiile fiscale menţinute de instanţă, prevăd ca fiind nedeductibile "cheltuielile privind bunurile de natura stocurilor sau a activelor corporale constatate lipsă din gestiune ori degradate, neimputabile, pentru care nu au fost încheiate contracte de asigurare, precum şi taxa pe valoarea adăugată aferentă, dacă aceasta este datorată potrivit prevederilor titlului VI".

Totodată, împărtăşind raţionamentul instanţei de fond, Înalta Curte arată că prin instituirea acestei forme speciale de răspundere civilă, legiuitorul a urmărit să sancţioneze patrimonial o serie de fapte care contravin în mod flagrant ordinii juridice ce trebuie să domine relaţiile comerciale si care sunt săvârşite cu rea credinţa (dovada relei credinţa revenind in sarcina organului fiscal) si nu şi orice politică managerială deficitară.

Raportat la această situaţie de fapt, apreciază instanţa de control judiciar că, în mod judicios instanţa de fond a reţinut că nu au fost încălcate dispoziţiile legale anterior menţionate, în condiţiile în care în urma verificărilor făcute de organul fiscal la sediul societăţii şi în evidenţele oficiale s-a constatat că sediul social este real, că nu au fost identificate bunuri ale societăţii care să poată fi valorificate, nu au fost înstrăinate sau ascunse bunuri proprietatea acesteia, nu a identificat concret în ce consta reaua credinţă a reclamanţilor şi care ar fi fapta ce ar fi provocat insolvabilitatea debitoarei, nefiind întrunite condiţiile art. 27 alin. (2) lit. d) din Codul de procedură fiscală pentru atragerea răspunderii solidare.

Totodată, examinând excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie referitoare la cererea de îndreptare eroare materială strecurată în dispozitivul sentinţei civile nr. 109/2019 a Curţii de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal, astfel cum impun dispoziţiile art. 131, art. 132 şi art. 248 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază, raportat la dispoziţiile procedurale incidente, că este întemeiată şi o va admite pentru argumentele expuse în continuare.

Înalta Curte reţine că în cuprinsul declaraţiei de recurs, autoritatea pârâtă a solicitat îndreptarea erorii materiale strecurate în sentinţa civilă nr. 109/2019 a Curţii de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal.

Raportat la obiectul cauzei, Înalta Curte constată că nu sunt incidente dispoziţiile art. 97 din C. proc. civ., care reglementează competenţa materială a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, potrivit cărora:

"Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă: 1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege; 2. recursurile în interesul legii; 3. cererile în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept; 4. orice alte cereri date prin lege în competenţa sa".

Cererea de chemare în judecată nu constituie recurs declarat împotriva hotărârilor curţilor de apel sau a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, recurs în interesul legii sau cerere pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept. De asemenea, deşi, potrivit dispoziţiilor art. 97 pct. 4 din C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă orice alte cereri date prin lege în competenţa sa, cererea de chemare în judecată nu constituie o cerere dată prin lege în competenţa sa.

Totodată, Înalta Curte are în vedere şi dispoziţiile art. 111 alin. (6) din Hotărârea nr. 1.375 din 17 decembrie 2015 pentru aprobarea Regulamentului de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, potrivit cărora: "Cererile de îndreptare a erorilor materiale şi cererile de completare sau lămurire a hotărârii se soluţionează de completul care a pronunţat hotărârea a cărei îndreptare ori lămurire se solicită. (...)

Cuprinsul textului de lege anterior menţionat stabileşte competenţa materială în favoarea Curţii de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal, respectiv a completului care a pronunţat hotărârea a cărei îndreptare se solicită.

Pe cale de consecinţă şi apreciind că, în ceea ce priveşte soluţionarea cererea de îndreptare eroare materială invocată de pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bacău în nume propriu şi în numele Direcţiei Generale Regionale a Finanţelor Publice Iaşi, competenţa materială aparţine instanţei de contencios administrativ, şi anume Curţii de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal, în temeiul dispoziţiilor art. 132 raportat la dispoziţiile art. 129 alin. (2) pct. 2 şi art. 130 alin. (2) C. proc. civ. cu referire la dispoziţiile art. 111 alin. (6) din Hotărârea nr. 1.375 din 17 decembrie 2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va admite excepţia necompetenţei sale materiale şi va declina în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal competenţa de soluţionare a cererii anterior menţionate.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bacău în nume propriu şi în numele Direcţiei Generale Regionale a Finanţelor Publice Iaşi împotriva sentinţei nr. 109/2019 din 23 septembrie 2019 a Curţii de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Declină competenţa de soluţionare a cererii de îndreptare a erorii materiale strecurată în cuprinsul sentinţei nr. 109/2019 din 23 septembrie 2019 a Curţii de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal, în favoarea Curţii de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 1 februarie 2022.