Validity of administrative sanction for ethnic discrimination in televised media versus freedom of expression and satire

Şedinţa publică din data de 2 noiembrie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a XI-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 2.03.2020, sub nr. x/2020, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, a solicitat:

- anularea Hotărârii nr. 906/11.12.2019 emisă de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării;

- exonerarea de la plata amenzii contravenţionale în cuantum de 5.000 RON, iar în subsidiar, (i) înlocuirea sancţiunii contravenţionale cu avertisment; (ii) reducerea sancţiunii contravenţionale proporţional cu gradul de pericol social, în principal la minimul acesteia de 1.000 RON.

Prin încheierea de şedinţă din data de 24.07.2020, ca urmare a completării acţiunii de către reclamant, s-a dispus lărgirea cadrului procesual, prin introducerea în cauză în calitate de pârâtă a B..

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 1143 pronunţată la data de 5 noiembrie 2020, Curtea de Apel Bucureşti a respins acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi B., ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond, reclamantul A. a declarat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinţei recurate şi în rejudecare, admiterea acţiunii aşa cum a fost formulată.

Printr-o primă critică se invocă necitarea de către autoritatea pârâtă a recurentului-reclamant la domiciliul său, fiind încălcat în acest mod principiul dreptului la apărare, principiul contradictorialităţii şi principiul disponibilităţii în cadrul procedurii administrativ jurisdicţionale din faţa CNCD.

De asemenea, susţinerea CNCD că a emis citaţia cu o lună de zile înainte este doar o simplă afirmaţie, autoritatea pârâtă încercând să denatureze realitatea, data emiterii citaţiei neavând nicio legătură cu înmânarea acesteia. Emiterea citaţiei la data de 15.04.2019 nu echivalează cu comunicarea citaţiei, din moment ce această comunicare nu s-a efectuat la domiciliul recurentului-reclamant, ci la un destinatar inexistent, în opinia recurentului-reclamant. Împrejurarea că, anterior termenului din faţa CNCD din 14.05.2019, a reuşit să intre în posesia plicului şi a citaţiei a fost doar o întâmplare ce nu acoperă nelegala citare.

Sarcina dovedirii comunicării citaţiei către partea reclamată revine autorităţii pârâte, aspect necomplinit în cauză.

Prin urmare, necitarea părţii reclamate în faţa CNCD constituie un motiv de nulitate a hotărârii emise în aceste condiţii.

Instanţa de fond nu a motivat în niciun fel respingerea argumentelor privind nelegala citare a părţii reclamate în faţa CNCD, ci şi-a însusit sec afirmaţia pârâtei CNCD în sensul că "instanţa constată că acesta a fost citat cu o lună înaintea termenului că i s-a pus în vedere că are posibilitatea să depună note scrise", ceea ce nu înseamnă o motivare, iar lipsa de motivare a hotărârii echivalează cu nesoluţionarea fondului cauzei şi justifică o casare a deciziei astfel pronunţate cu trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa care a pronunţat-o.

Prin cea de-a doua critică se susţine nerespectarea de către autoritatea pârâtă CNCD a dreptului la apărare şi a principiului contradictorialităţii în cadrul procedurii administrativ-jurisdicţionale din faţa CNCD faţă de cererea vizând imposibilitatea de prezentare temeinic motivată a reprezentantului convenţional, principii ce au fost apreciate de judecătorul fondului ca facultative, iar încălcarea lor neinvazivă.

Astfel, în procedura administrativ-jurisdicţională ce a stat la baza întocmirii actului administrativ atacat, autoritatea pârâtă CNCD a încălcat flagrant dreptul la apărare al părţii reclamate, iar instanţa de judecată nu a pronunţat nicio soluţie în ceea ce priveşte susţinerea că cererea de amânare a pricinii pentru lipsă de apărare nu a fost analizată de pârâtul CNCD.

Argumentul central al instanţei de fond, preluat de la autoritatea pârâtă CNCD privitor la acest aspect este că "neprezentarea părţilor nu împiedică soluţionarea sesizării", însă neprezentarea părţilor nu împiedică soluţionarea sesizării cu excepţia cazului temeinic justificat pentru lipsă de apărare prevăzut de art. 62 din procedura internă de soluţionare a petiţiilor şi sesizărilor din 11.04.2008 aprobată prin Ordinul 144/2008 publicat în Monitorul Oficial nr. 348/06.05.2008.

Cererea de amânare a fost temeinic motivată dar şi dovedită în sensul existenţei unei alte cauze pe rolul Judecătoriei Răcari, iar distanţa dintre cele două instanţe impunea neechivoc soluţionarea cererii şi amânarea pentru un nou termen în cadrul procedurii administrativ-jurisdicţionale din faţa CNCD din dosarul nr. x/2019 neexistând nicio altă amânare acordată.

Prin cea de-a treia critică se invocă încălcarea de către instanţa de fond a dispoziţiilor art. 2 alin. (1) şi art. 15 din O.G. nr. 137/2000.

Recurentul-reclamant, reluând aspectele prezentate şi prin cererea de chemare în judecată, arată că emisiunea "C." pe care o realizează este o emisiune neconvenţională cu elemente de pamflet şi umor de calitate, aceste aspecte fiind tranşate de Curtea de Apel Bucureşti şi menţinute în mod definitiv de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României.

Referirile sale din cadrul emisiunii nu reprezintă altceva mai mult decât simple judecăţi de valoare, iar obligaţia de a le dovedi este deci imposibil de îndeplinit si aduce atingere libertăţii de opinie, element fundamental garantat de articolul 10 (Jerusalem c. Austriei; Brasilier c. Franţei).

În cauza Petrina împotriva României, Curtea reamintea că "libertatea de exprimare" constituie una din bazele esenţiale ale unei societăţi democratice şi că această libertate este valabilă nu numai pentru "informaţiile" sau "ideile" strânse cu bunăvoinţă sau considerate drept inofensive sau indiferente, ci şi pentru acelea ce scandalizează, şochează sau neliniştesc. Astfel impun pluralismul, toleranţa şi spiritul de deschidere fără de care nu există "societate democratică". Presa joacă un rol esenţial într-o societate democratică, şi, cu toate că nu trebuie să depăşească anumite limite, fiind vorba în special de apărarea reputaţiei şi drepturilor altuia, îi revine totuşi sarcina de a comunica, respectându-şi obligaţiile şi responsabilităţile, informaţiile şi ideile asupra tuturor chestiunilor de interes general (vezi cauza nr. 49017/1999 şi Boadsperd contra Danemarcei, cauza nr. 61513/2000 Busuioc contra, cauza nr. 34000/1996 şi Malaurie contra Franţei etc).

În ceea ce priveşte obiectul cauzei, precizează că jurnalistul A., cu umorul personal, a dezbătut un subiect public, o problemă de maximă actualitate vizând un partid politic din România - D., respectiv afirmaţiile unui politician, ale domnului E., chiar preşedintele acestui partid politic începând cu anul 2011, aşa cum rezultă din CV-ul acestuia aflat pe site-ul Camerei Deputaţilor.

Deşi actul administrativ contestat are ca obiect sancţionarea recurentului, inclusiv pentru referirile sale la acest politician, în mod greşit prima instanţă reţine contrariul acestor reţineri.

Astfel cum rezultă din analiza jurisprudenţei Curţii, atunci când ne aflăm în prezenţa afirmaţiilor critice pe care presa le face cu privire la oamenii politici, fie că aceştia ocupă deja funcţii publice sau nu, controlul european este total, iar protecţia Convenţiei este maximă. În acest sens, în hotărârea CEDO din 8 iulie 1986 Lingem împotriva Austria, par. 42 alin. (2), Curtea consideră că "limitele criticii admisibile sunt mai largi în privinţa unui om politic, vizat în această calitate, decât a unui individ obişnuit; spre deosebire de acesta din urmă, omul politic se expune în mod inevitabil şi conştient unui control strict al faptelor şi afirmaţiilor sale atât din partea ziariştilor cât şi a masei cetăţenilor. El trebuie, prin urmare, să dea dovadă de o mai mare toleranţă".

Se susţine că afirmaţiile jurnalistului (recurentului-reclamant) din cadrul actului administrativ atacat sunt unele scoase din context, dintr-o emisiune de o oră fiind extrase câteva fragmente. Este adevărat că în cadrul emisiunii menţionate se folosesc o serie de cuvinte şi expresii care pot fi caracterizate ca fiind exacerbate în contextul factual, dar acest lucru se datorează caracterului pamfletar al emisiunii, menit să stârnească interesul auditorului.

Menţionează că afirmaţiile din cadrul emisiunii ce face obiectul cauzei nu au fost făcute în niciun moment cu rea-credinţă, fiind simple judecăţi de valoare ale ziariştilor.

În plus, din perspectiva libertăţii de exprimare, potrivit unei jurisprudenţe constante a Curţii Europene a Drepturilor Omului, limitele criticilor admisibile în cazul unui politician sunt mult mai laxe în comparaţie cu cel al unui simplu particular, în lumina calităţii acestuia de persoană publică (a se vedea în acest sens Hotărârea Lingens împotriva Austriei din 8 iulie 1986, nr. 103, § 103).

Actul administrativ de autoritate cu caracter individual, atacat în cauză, a fost emis cu exces de putere în sensul de exercitare a dreptului de apreciere a autorităţilor cu încălcarea drepturilor şi libertăţilor persoanelor.

Totodată, pentru a se încadra în prevederile art. 15 din O.G. nr. 137/2000, fapta imputată trebuie să îndeplinească trei cerinţe/condiţii cumulative, respectiv: să fie manifestată în public; fie să aibă caracter de propagandă naţionalist-şovină, de instigare la ură rasială sau naţională, fie să aibă drept scop sau să vizeze atingerea demnităţii ori crearea unei atmosfere de intimidare, ostile, degradante, umilitoare sau ofensatoare; să fie legată de apartenenţa persoanei la o anumită rasă, naţionalitate, etnie, religie, categorie socială sau la o categorie defavorizată ori de convingerile, sexul sau orientarea sexuală a acestuia.

Or, în lumina celor statuate mai sus, se observă prima facie caracterul neîntemeiat al imputării unei astfel de fapte în sarcina recurentului-reclamant.

Consideră recurentul-reclamant că, în calitatea sa de jurnalist, trebuie să i se recunoască şi dreptul de a recurge la o anumită doză de exagerare, chiar de provocare. În plus, susţinerile sale au comportat, încă de la început, o notă de subiectivism, care nu a fost ascunsă publicului.

Se constată, aşadar, că nu a fost probată nici existenţa unui criteriu de discriminare, nici împrejurarea că respectiva afirmaţie a condus sau că ar fi putut conduce la crearea unui cadru intimidant, ostil, degradant şi ofensiv.

Cât priveşte referirea la etnia maghiară, arată că aceasta fost minimă şi neinvazivă, fiind făcută în contextul D. şi al reprezentanţilor acestui partid.

Pe cale de consecinţă, în speţă, contrar hotărârii atacate, nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, hotărârea atacată nr. 906/11.12.2019 fiind nelegală.

Nu în cele din urmă, susţine că subiectele pe care, în calitate de jurnalist, le-a supus discuţiei în cadrul emisiunii erau informaţii de interes public necesare într-o societate democratică. În ceea ce priveşte opiniile emise, recurentul-reclamant arată că nu a depăşit limitele libertăţii de exprimare şi nu a urmărit o campanie mediatică de dezinformare a opiniei publice, cu atât mai puţin de discriminare sau incitare la ură.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării nu a formulat întâmpinare, însă a depus concluzii scrise, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat şi menţinerea sentinţei civile recurate, reiterând, în esenţă, apărările formulate pe parcursul soluţionării litigiului în primă instanţă.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este nefondat, pentru următoarele considerente:

1. Argumente de fapt şi de drept

Prin demersul judiciar ce face obiectul prezentei cauze, reclamantul A. a învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune prin care a solicitat anularea Hotărârii nr. 906/11.12.2019 emisă de Colegiul Director al C.N.C.D., prin care s-a constatat că afirmaţiile acestuia făcute în cadrul emisiunii "C.", difuzată de postul de televiziune F. la data de 05.02.2019, întrunesc elementele constitutive ale unei fapte de discriminare conform art. 2 alin. (1) şi art. 15 din O.G. nr. 137/2000 republicată şi s-a aplicat autorului o amendă contravenţională în cuantum de 5.000 RON.

În concret a fost calificată ca faptă de discriminare următoarele afirmaţii:

"E., care singur îşi impune condiţiile, prima lui condiţie este indiferent cum o spune, indiferent cum se numeşte, indiferent de etichetă, prima şi singura condiţie a lui E. este aceea, ca limba română să dispară din zonele în care maghiarii sunt majoritari"; "Etnicii maghiari în disperarea lor, în mişelismul lor, sau cum vreţi să spuneţi, modul în care se comportă, ei îşi doresc să scoată definitiv limba română din uzanţele, cutumele zonei respective".

Legalitatea actului administrativ emis de pârât a fost confirmată de prima instanţă, prin respingerea acţiunii reclamantului ca neîntemeiată.

Recurentul-reclamant critică soluţia pronunţată de instanţa de fond, criticile formulate fiind circumscrise dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Trecând la analiza acestui caz de casare, se observă că prima instanţă a pronunţat o hotărâre legală, cu interpretarea şi aplicarea corectă şi temeinică a dispoziţiilor legale aplicabile în cauză, nefiind, aşadar, incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Criticile recurentului-reclamant referitoare la necitarea sa în faţa C.N.C.D., sunt neîntemeiate.

Înalta Curte reţine că, în faţa primei instanţe, recurentul-reclamant a susţinut că procedura de citare în faţa C.N.C.D. nu a fost legală, întrucât autoritatea pârâtă l-a citat la adresa postului de televiziune, iar nu la adresa domiciliului său, iar faptul că anterior termenului din faţa C.N.C.D., din data de 14.05.2019, a reuşit să intre în posesia plicului şi a citaţiei a fost doar o întâmplare ce nu acoperă nelegala sa citare.

Acest motiv de nulitate a hotărârii C.N.C.D., atacate în cauză, este reiterat în recurs.

Pentru a răspunde acestei critici, Înalta Curte reţine că sunt relevante dispoziţiile art. 160 din C. proc. civ. cu denumirea marginală "Invocarea şi înlăturarea neregularităţilor privind citarea".

Astfel, potrivit alin. (1) al textului legal antemenţionat, "Dacă partea prezentă în instanţă, personal sau prin reprezentant, nu a primit citaţia sau a primit-o într-un termen mai scurt decât cel prevăzut la art. 159 ori există o altă cauză de nulitate privind citaţia sau procedura de înmânare a acesteia, procesul se amână, la cererea părţii interesate", iar potrivit alin. (2) al aceluiaşi text, "Orice neregularitate cu privire la citare nu va mai fi luată în considerare în cazul în care, potrivit alin. (1), nu s-a cerut amânarea procesului, precum şi în cazul în care partea lipsă la termenul la care s-a produs neregularitatea nu a invocat-o la termenul următor producerii ei, dacă la acest termen ea a fost prezentă sau legal citată". În fine, alin. (3) al aceluiaşi text de lege prevede că:

"În lipsa părţii nelegal citate, neregularitatea privind procedura de citare a acesteia poate fi invocată şi de celelalte părţi ori din oficiu, însă numai la termenul la care ea s-a produs".

Aşa cum rezultă din înscrisul aflat la dosarul de fond, cu o zi înaintea termenului din 14.05.2019, respectiv în data de 13.05.2019, ora 1706, recurentul-reclamant a expediat prin fax, prin intermediul avocatului său, o cerere de amânare a cauzei pentru lipsă de apărare, susţinându-se că avocatul nu se poate prezenta la respectivul termen întrucât reprezintă postul F. într-un alt dosar, aflat pe rolul Judecătoriei Răcari, cu termen de judecată în aceeaşi zi.

Aşadar, la termenul din faţa C.N.C.D., din data de 14.05.2019, singurul motiv de amânare a cauzei invocat de reclamant a fost cel al lipsei de apărare, iar nu cel al nelegalei sale citări.

În acest context, făcând aplicarea în cauză a dispoziţiilor art. 160 C. proc. civ., Înalta Curte constată că reclamantul era decăzut din dreptul de a invoca în faţa primei instanţe neregularitatea citării sale în faţa C.N.C.D., pentru termenul din 14.05.2019, de vreme ce acest aspect nu a fost invocat în faţa C.N.C.D. de către partea interesată, respectiv de reclamant, şi nu a fost solicitată amânarea procesului pe acest motiv.

Criticile recurentului-reclamant referitoare la nerespectarea de către autoritatea pârâtă a dreptului la apărare, sunt neîntemeiate, de asemenea.

În acest sens, recurentul-reclamant susţine că actul dedus judecăţii a fost adoptat cu încălcarea dispoziţiilor art. 62 din Procedura internă de soluţionare a petiţiilor şi sesizărilor, potrivit cărora, "Se poate acorda un termen pentru lipsa de apărare, temeinic motivată".

Astfel, i s-a încălcat dreptul la apărare, întrucât cererea de amânare a fost temeinic motivată dar şi dovedită, de vreme ce avocatul său nu s-a putut prezenta la data audierii părţilor, fiind angajat în reprezentarea într-un litigiu aflat pe rolul unei instanţe de judecată.

Înalta Curte observă, asemenea instanţei de fond, că dispoziţiile procedurale în discuţie nu reglementează o obligaţie, ci doar o posibilitate a C.N.C.D., de acordare a termenului, în raport de cum apreciază temeinicia motivării solicitării în cauză.

În speţă, aşa cum a reţinut şi prima instanţă, C.N.C.D. a optat pentru neacordarea termenului, în contextul în care, potrivit citaţiei emise de C.N.C.D., aflată la dosarul de fond, reclamantul fusese citat la data de 16.04.2019, cu o lună înaintea termenului din data de 14.05.2019, citaţie la care era anexată copie de pe petiţie şi i se aducea la cunoştinţă acestuia faptul că trebuie să depună la dosar punctul său de vedere cu privire la obiectul petiţiei.

Or, reclamatul nu a dat curs acestui mijloc procedural reglementat în mod expres în scopul garantării dreptului la apărare, ci s-a mulţumit să recurgă la varianta solicitării unui nou termen, fără să depună apărări cu privire la reclamaţiile care i se aduceau.

De altfel, nici în intervalul de timp de 6 luni cuprins între data de 14.05.2019 (când C.N.C.D. a rămas în pronunţare) şi data de 11.12.2019 (când C.N.C.D. a amânat pronunţarea), reclamantul nu a depus nici un punct de vedere la dosar.

Potrivit dispoziţiilor art. 20 alin. (4) din O.G. nr. 137/2000, "Colegiul director al Consiliului dispune măsurile specifice constatării existenţei discriminării, cu citarea obligatorie a părţilor. Citarea se face prin orice mijloc care asigură confirmarea primirii. Neprezentarea părţilor nu împiedică soluţionarea sesizării."

Astfel cum rezultă din conţinutul acestor dispoziţii, soluţionarea are loc cu citarea obligatorie a părţilor în scopul acordării dreptului la apărare, obligaţie îndeplinită în speţă de C.N.C.D., şi, cu caracter imperativ, faptul că neprezentarea părţilor nu împiedică soluţionarea sesizării.

Contrar susţinerii recurentului-reclamant, Înalta Curte reţine că instanţa de fond nu şi-a însuţit sec afirmaţia C.N.C.D. în sensul că "instanţa constată că acesta a fost citat cu o lună înaintea termenului că i s-a pus în vedere că are posibilitatea să depună note scrise", ci, acest aspect rezultă din actele dosarului cauzei.

În egală măsură, nu poate fi primită susţinerea recurentului-reclamant în sensul că ar reprezenta doar o afirmaţie a C.N.C.D. faptul că a emis citaţia cu o lună de zile înainte, de vreme ce, aşa cum s-a arătat anterior, acest aspect rezultă din actele dosarului.

În fine, neîntemeiate sunt şi criticile recurentului-reclamant referitoare la greşita constatare a existenţei unui tratament discriminatoriu.

Potrivit art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 prin discriminare se înţelege "orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă, pe bază de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenenţă la o categorie defavorizată, precum şi orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice."

Constituie contravenţie, conform art. 15 din O.G. nr. 137/2000, "orice comportament manifestat în public, având caracter de propagandă naţionalist-şovină, de instigare la ură rasială sau naţională, ori acel comportament care are ca scop sau vizează atingerea demnităţii ori crearea unei atmosfere de intimidare, ostile, degradante, umilitoare sau ofensatoare, îndreptat împotriva unei persoane, unui grup de persoane sau unei comunităţi şi legat de apartenenţa acestora la o anumită rasă, naţionalitate, etnie, religie, categorie socială sau la o categorie defavorizată ori de convingerile, sexul sau orientarea sexuală a acestuia."

Rezultă din cele expuse în precedent că este calificată discriminare şi este sancţionată contravenţional în consecinţă, comportamentul manifestat în public care are ca scop sau vizează crearea unei atmosfere ostile din partea majorităţii împotriva unei comunităţi, legat de apartenenţa la o anumită etnie de pe teritoriul României.

În deplin acord cu judecătorul fondului, instanţa de control reţine că emisiunea analizată nu poate fi apreciată ca un simplu pamflet, cum încearcă a acredita recurentul-reclamant, căci pamfletul este modalitatea satirică de a comenta anumite fapte, nu de a afirma existenţa unor fapte cu privire la care nu se oferă elemente de veridicitate.

Şi totuşi, faptul că afirmaţiile sancţionate s-ar fi făcut într-o emisiune cu caracter satiric, de pamflet, sunt lipsite de relevanţă, întrucât nu poate fi justificată în mod obiectiv discriminarea directă de natură a leza demnitatea sau a crea o atmosferă ostilă şi degradantă la adresa comunităţii maghiare.

De altfel, se reţine că ceea ce face obiectul cauzei nu este calificarea afirmaţiilor recurentului-reclamant ca reprezentând sau nu un gen literar (satiric sau pamfletar), ci dacă respectivele afirmaţii publice (expuse în cadrul unei emisiuni televizate) întrunesc elementele constitutive ale faptei de discriminare, reglementate prin art. 2 alin. (1) lit. a) şi art. 15 din O.G. nr. 137/2000.

După cum pertinent a subliniat şi judecătorul fondului, sancţiunea a fost aplicată pornind nu de la referirile reclamantului la E. (acestea fiind prezentate doar cu titlu contextual), ci de la referirile la comunitatea maghiară din România, privită ca un întreg, ca un grup de persoane, în sensul imputării unor fapte şi intenţii ale acestei etnii, respectiv "modul în care se comportă, ei îşi doresc să scoată definitiv limba română din uzanţele, cutumele zonei respective", doar ulterior caracterizând aceste fapte/intenţii ca fiind expresia unui "mişelism" sau a unei "disperări".

Or, cu privire la aceste fapte şi intenţii ale întregii comunităţi, în mod corect a reţinut instanţa de fond că reclamantul nu a oferit niciun indiciu factual, cu excepţia unor demersuri legislative şi a unor posibile negocieri întreprinse de Uniunea Naţională a Maghiarilor din România, structură asociativă ce acţionează ca un partid politic în viaţa publică din România, dar care nu se confundă cu întreaga comunitate maghiară, având un număr semnificativ inferior de membri.

Totodată, în speţă afirmaţiile imputate reclamatului nu au valoarea unei informaţii de interes public, acestea necontribuind la niciun tip de dezbatere publică aptă să conducă la un progres al relaţiilor interumane, ci, dimpotrivă, vătămând în mod gratuit persoane de etnie maghiară în general, prin crearea unui sentiment de dezaprobare socio-umană în legătură cu apartenenţa la această naţionalitate.

Reclamantul nu este exonerat de răspunderea administrativă prin invocarea exercitării dreptului la liberă exprimare, întrucât acest drept nu are un caracter absolut.

Aşa cum constant s-a reţinut în jurisprudenţa Curţii E.D.O. "Libertatea de exprimare constituie unul dintre fundamentele esenţiale ale unei societăţi [democratice], una dintre condiţiile primordiale ale evoluţiei sale şi ale dezvoltării fiecărei persoane. Sub rezerva art. 10 § 2 din Convenţie, aceasta este aplicabilă nu numai în ceea ce priveşte «informaţiile» sau «ideile» acceptate ori considerate drept inofensive sau neimportante, ci şi pentru cele care ofensează, şochează sau ofensează statul sau orice segment al populaţiei. Acest lucru este impus de pluralism, toleranţă şi mentalitate deschisă, fără de care nu există o «societate democratică». Asta înseamnă, printre altele, că orice «formalitate», «condiţie», «restricţie» ori «pedeapsă» aplicată în acest domeniu trebuie să fie proporţională cu scopul legitim urmărit." (Handyside împotriva Regatului Unit hotărârea din 7 decembrie 1976, pct. 49). "[...] Toleranţa şi respectarea demnităţii egale a tuturor oamenilor constituie bazele unei societăţi democratice şi pluraliste. Astfel, în principiu, poate fi considerată necesară în unele societăţi democratice sancţionarea sau chiar prevenirea tuturor formelor de exprimare care răspândesc, incită, îndeamnă sau justifică ura bazată pe intoleranţă [...], cu condiţia ca orice «formalitate», «condiţie», «restricţie» ori «pedeapsă» aplicată să fie proporţională cu scopul legitim urmărit." (Erbakan împotriva Turciei hotărârea din 6 iulie 2006, pct. 56).

Prin urmare, un astfel de discurs ostil şi vehement împotriva unui grup etnic, aşa cum s-a reţinut constant în jurisprudenţa Curţii E.D.O., "vizează valorile fundamentale ale Convenţiei, în special toleranţa, pacea socială şi nediscriminarea", astfel că, "în virtutea art. 17 (interzicerea abuzului de drept) din Convenţie, reclamanta nu poate beneficia de protecţia conferită de art. 10 (libertatea de exprimare) din Convenţie".

În raport de aceste argumente, reţine instanţa de control judiciar că hotărârea C.N.C.D. contestată în prezenta cauză este legală, sancţionând o conduită care e discriminatorie, iar hotărârea instanţei de fond care o validează este dată cu aplicarea şi interpretarea corectă a normelor de drept material.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte, va respinge recursul declarat de reclamantului ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 1143 din data de 5 noiembrie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 2 noiembrie 2022.