Judicial inspection limits: evidentiary choices in criminal procedure excluded from disciplinary review for bad faith or gross negligence

Şedinţa publică din data de 11 ianuarie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal la data de 10 iulie 2020 sub nr. x/2020, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară, desfiinţarea rezoluţiei din data de 26 iunie 2020, emisă de Inspectorul şef al Inspecţiei Judiciare în dosarul nr. x şi a rezoluţiei de clasare nr. 1235/A/09.04.2020, emisă de Direcţia de inspecţie pentru procurori din cadrul Inspecţiei Judiciare în dosarul nr. y, cu trimiterea dosarului pentru completarea verificărilor prin continuarea procedurii disciplinare şi aplicarea sancţiunilor corespunzătoare.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 108 din 4 februarie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile indicate la punctul I.2 de mai sus a declarat recurs reclamanta A., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe.

În susţinerea căii de atac, recurenta - reclamantă a învederat, în esenţă, că instanţa de fond a pronunţat o soluţie ce încalcă normele de drept material reprezentate de prevederile art. 99 lit. f), h), ş) şi t) din Legea nr. 303/2004.

Printr-un prim set de critici, recurenta a criticat reţinerile primei instanţe din motivarea sentinţei referitoare la faptul că, în sesizarea adresată Inspecţiei Judiciare, aceasta nu ar fi reclamat nerespectarea soluţionării cu celeritate a cauzei penale din motive imputabile procurorului sau refuzul nejustificat de a îndeplini o îndatorire de serviciu, în raport de Decizia Curţii Constituţionale nr. 72/2019, arătând că, prin plângerea formulată, a evocat, printre altele, faptul că procurorul nu şi-a îndeplinit atribuţiunile de serviciu, câtă vreme timp de 5 ani nu a dispus vreo expertiză contabilă tocmai pentru a analiza dacă exista sau nu prejudiciu în cauza penală.

De asemenea, recurenta a argumentat în sensul că, cel puţin din anul 2019, după ce antereferita decizie a Curţii Constituţionale a devenit obligatorie, procurorul a refuzat nejustificat îndeplinirea îndatoririi de serviciu, în sensul art. 99 lit. f) din Legea nr. 303/2004 (de a ordona efectuarea raportului de expertiză contabilă), săvârşind, totodată, şi abaterea disciplinară reglementată de art. 99 lit. ş) din Legea nr. 303/2004, privind nerespectarea deciziilor Curţii Constituţionale ori a deciziilor pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursurilor în interesul legii.

Printr-un alt set de argumente, recurenta a evocat şi netemeinicia şi nelegalitatea analizei pe care prima instanţă a realizat-o prin prisma art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, apreciind că, în realitate Inspecţia Judiciară nu şi-a îndeplinit obligaţiile de verificare impuse de Legea nr. 303/2004. În opinia recurentei, atributul intimatei-pârâte era cel de a analiza şi încadra faptele procurorului, în urma verificărilor efectuate, în sensul de a examina, după audierea acestuia şi în baza probelor din dosar, dacă acestea au fost întreprinse cu rea-credinţă sau grava neglijenţă.

De asemenea, recurenta a apreciat nelegală concluzia instanţei de fond conform căreia reclamanta nu a invocat şi dovedit aspectele care să ducă la concluzia existentei indiciilor exercitării funcţiei cu rea-credinţă. Făcând trimitere la aspectele susţinute oral în faţa primei instanţe şi învederate şi în concluziile scrise, reclamanta a opinat că neglijarea deciziei Curţii Constituţionale nu poate reprezenta decât o acţiune exercitată cu rea-credinţă de către procuror.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea depusă în dosarul cauzei, intimata-pârâtă Inspecţia Judiciară a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, şi menţinerea, ca legală, a sentinţei recurate. În esenţă, intimata a argumentat în sensul unei corecte interpretări şi aplicări, de către prima instanţă, a normelor de drept material incidente cauzei pendinte, mai precis a prevederilor art. 99 lit. i), h), ş) şi t) din Legea nr. 303/2004.

În opinia intimatei, dispunerea sau nedispunerea de măsuri în cursul urmării penale şi încuviinţarea sau respingerea probelor la solicitarea unei părţi procesuale ţin de însăşi esenţa procedurii judiciare şi de competenţa funcţională a magistratului, iar criticile privind modul de desfăşurare a activităţii de urmărire penală nu pot fi valorificate decât în procedurile prevăzute de C. proc. pen., iar nu pe calea unei sesizări privind săvârşirea unei abateri disciplinare, susţinerile părţii reclamante nerelevând existenţa unor indicii privind săvârşirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004.

Cu privire la pretinsa abatere prevăzută de art. 99 lit. i) teza I din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, intimata a apreciat drept corect raţionamentul primei instanţe privind neîntrunirea elementelor constitutive ale unei astfel de abateri disciplinare, subliniind şi faptul că reclamanta a formulat, în cadrul dosarului penal, cerere de recuzare împotriva doamnei procuror B. pentru aceeaşi situaţie de fapt şi pentru aceleaşi motive de drept, iar cererea a fost respinsă prin ordonanţa nr. 281/VIII-l/11.02.2020.

Printr-un alt set de apărări, intimata a susţinut şi teza legalităţii dezlegărilor date de prima instanţă criticilor aduse de reclamantă rezoluţiilor atacate din perspectiva pretinselor abateri disciplinare prevăzute de art. 99 lit. h) şi art. 99 lit. ş) din Legea nr. 303/2004, apreciind că, în mod corect Curtea de Apel Bucureşti a constatat că nici prin sesizarea adresată Inspecţiei Judiciare, nici prin plângerea formulată împotriva rezoluţiei de clasare şi nici prin cererea introductivă de instanţă reclamanta nu a invocat faptul că magistratul B. ar fi săvârşit abaterile disciplinare prevăzută de astfel de texte normative.

5. Răspuns la întâmpinare

În raport de apărările formulate de intimată, recurenta - reclamantă a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acestora ca neîntemeiate.

6. Procedura în faţa instanţei de recurs

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluţia din data de 9 iulie 2021 s-a fixat termen de judecată la data de 11 ianuarie 2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, probele administrate, normele legale incidente şi aspectele învederate în întâmpinare, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, Înalta Curte observă că, deşi în cuprinsul căii de atac exercitate în cauză, prin invocarea cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta susţine teza unei eronate interpretări şi aplicări, de către prima instanţă, a prevederilor art. 99 lit. f), h), ş) şi t) din Legea nr. 303/2004, din analiza cererii de chemare în judecată rezultă că reclamanta nu a învestit instanţa de judecată şi cu o verificare a legalităţii rezoluţiei Inspectorului şef al Inspecţiei Judiciare din data de 26 iunie 2020, emisă de în dosarul nr. x şi a rezoluţiei de clasare nr. 1235/A/09.04.2020 din perspectiva prevederilor literei f) a art. 99 din Legea nr. 303/2004.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a susţinut nelegalitatea celor două rezoluţii atacate clamând, pe de o parte, o eronată realizare a verificărilor din perspectiva abaterilor disciplinare reglementate de art. 99 lit. i) teza I şi t) din Legea nr. 303/2004, iar, pe de altă parte, o neanalizare, de către Inspecţia Judiciară, a abaterilor disciplinare reglementate de art. 99 lit. h) şi ş) din Legea nr. 303/2004, reclamanta susţinând că, prin sesizarea formulată, a invocat şi săvârşirea de către magistratul vizat (procuror B.) a unor astfel de abateri disciplinare.

Chestiunea unei nelegalităţi a rezoluţiei Inspectorului şef al Inspecţiei Judiciare din data de 26 iunie 2020 şi a rezoluţiei de clasare nr. 1235/A/09.04.2020 privită din perspectiva prevederilor literei f) a art. 99 din Legea nr. 303/2004 reprezintă, în fapt, un set nou de argumente, ce privesc o chestiune de drept bine determinată (având o cauză juridică proprie) şi care nu se regăsesc în cererea de chemare în judecată. De asemenea, Înalta Curte constată că astfel de aspecte nu au făcut obiectul unei cereri de completare sau modificare a cererii de chemare în judecată, care să fie formulată în condiţiile art. 204 C. proc. civ., fiind evocate de reclamantă pentru prima dată în concluziile scrise din data de 28.01.2021, ce au fost depuse în dosarul instanţei de fond ulterior închiderii dezbaterilor şi reţinerii cauzei spre soluţionare.

Prin urmare, recurenta nu a îndeplinit, în faza de judecată a fondului, rigorile procedurale ale învestirii instanţei de judecată cu sus indicatele aspecte, iar acest set de critici de nelegalitate, pe care, în mod legal, faţă de limitele învestirii, instanţa de fond nu le-a analizat, nu poate face, în considerarea prevederilor art. 478 alin. (3), art. 483 şi art. 494 C. proc. civ., obiectul analizei în calea de atac a recursului, dat fiind obiectul acesteia, ce este limitat la analizarea legalităţii hotărârii de fond în raport de pretenţiile din cererea de chemare în judecată şi de apărările evocate în faţa instanţei de fond.

De asemenea, tot din perspectiva identificării limitelor învestirii în cala de atac, instanţa de control judiciar observă că, prin memoriul de recurs depus în cauză, recurenta nu a criticat dezlegările date de prima instanţă în privinţa abaterii disciplinare reglementate de art. 99 lit. i) teza I din Legea nr. 303/2004, motiv pentru care aspectele învederate din această perspectivă, de către recurentă, pentru prima dată, prin răspunsul la întâmpinare (depus în recurs), nu pot fi valorificate în sensul de argumente aduse în susţinerea cazului de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., spre a genera o verificare a legalităţii sentinţei recurate.

Examinând, în continuare, aspectele expuse prin memoriul de recurs, Înalta Curte apreciază nefondate argumente prin care recurenta a criticat maniera în care prima instanţă a dezlegat chestiunea legalităţii rezoluţiei Inspectorului şef al Inspecţiei Judiciare din data de 26 iunie 2020 şi a rezoluţiei de clasare nr. 1235/A/09.04.2020, privită din perspectiva abaterilor reglementate de art. 99 lit. h) şi ş) din Legea nr. 303/2004.

Din sesizarea adresată de recurenta - reclamantă Inspecţiei Judiciare, înregistrată iniţial sub nr. x/21.02.2020 de către Consiliul Superior al Magistraturii şi, ulterior, sub nr. lucrare y de către Direcţia de inspecţie pentru procurori din cadrul Inspecţiei Judiciare, rezultă că abaterile disciplinare pe care recurenta le-a reclamant au fost cea de nerespectare a îndatoririi de a se abţine atunci când judecătorul sau procurorul ştie că există una din cauzele prevăzute de lege pentru abţinerea sa (art. 99 lit. i) teza I din Legea nr. 303/2004) şi exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă (art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004).

În acord cu judecătorul fondului, Înalta Curte reţine că trimiterile la faptul că timp de 5 ani de zile nu a fost realizată o expertiză contabilă nu au natura unor argumente principale (prin care să fi fost evocată săvârşirea abaterii disciplinare reglementate de art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004), ci doar pe cea de argumente suport în susţinerea tezei exercitării funcţiei cu rea-credinţă. Cât priveşte nerespectarea deciziei Curţii Constituţionale nr. 72/2019 (abatere reglementată de art. 99 lit. ş) din Legea nr. 303/2004), o astfel de chestiune nici nu a fost antamată prin antereferita sesizare.

În raport de astfel de considerente, în mod corect în cadrul lucrării nr. y Inspecţia Judiciară a verificat doar dacă, prin activitatea desfăşurată în dosarul nr. x/2015 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, doamna procuror B. a săvârşit sau nu abaterile disciplinare reglementate de art. 99 lit. i) teza I şi t) din Legea nr. 303/2004 (dispunând prin rezoluţia de clasare nr. 1235/A/09.04.2020 - filele x ale dosarului primei instanţe - clasarea sesizării). În atare condiţii, instanţa de fond a identificat corect limitele sesizării, mai precis faptul că aspectele învederate în cuprinsul său nu pot fi apreciate drept argumente prin care intimata - pârâtă să fi fost sesizată şi cu abaterile reglementate de art. 99 lit. h) şi ş) din Legea nr. 303/2004.

Nefondate sunt şi criticile aduse de recurentă manierei în care instanţa de fond a interpretat şi aplicat pe de o parte chestiunea îndeplinirii de către Inspecţia Judiciară a atribuţiilor ce îi incumbau în verificarea săvârşirii abaterii disciplinare reglementate de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, iar pe de altă parte manierei de interpretare şi aplicare, de către prima instanţă, a unor astfel de prevederi legale (art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004).

În ceea ce priveşte primul set de critici, instanţa de control judiciar consideră necesar a efectua câteva aprecieri cu caracter general, de natură să clarifice regulile şi principiile care guvernează raporturile dintre activitatea magistraţilor şi cea a inspectorilor judiciari, în mod special limitele legale ale verificărilor pe care aceştia din urmă le pot efectua.

Sub un prim aspect, trebuie avut în vedere statutul constituţional şi legal al magistratului, cu referire specială la magistratul procuror, în conformitate cu care acesta din urmă este independent în dispunerea soluţiilor (art. 3 din Legea nr. 303/2004, art. 64 alin. (2) din Legea nr. 304/2004).

Totodată, Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară conferă procurorului de caz prerogativa legală de a conduce ancheta penală, de a aprecia asupra probelor administrate şi asupra soluţiei ce urmează a se emite în cauză, fără intervenţia procurorului ierarhic superior. De asemenea, conform art. 64 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, în soluţiile dispuse, procurorul este independent, în condiţiile prevăzute de lege. De asemenea, art. 67 alin. (2) din acelaşi act normativ arată că:

"procurorul este liber să prezinte în instanţă concluziile pe care le consideră întemeiate, potrivit legii, ţinând seama de probele administrate în cauză". C. proc. pen. mai reglementează în art. 304, art. 318 alin. (10), art. 335 alin. (1) şi (6) şi art. 328 alin. (1) competenţele procurorului ierarhic superior în verificarea legalităţii şi temeiniciei soluţiilor, actelor şi măsurilor procesual penale adoptate de către procurorul ierarhic inferior, precum şi în sancţionarea, prin infirmare, a soluţiilor, actelor sau măsurilor procesuale ale procurorului ierarhic inferior neîntemeiate sau date cu nerespectarea dispoziţiilor legale. Acelaşi act normativ stabileşte cadrul legal pentru contestarea actelor procurorului la procurorul ierarhic superior şi la instanţa de judecată (art. 339 şi art. 340).

Dreptul conferit de lege procurorului de caz de a fi independent în desfăşurarea activităţii profesionale nu este însă un drept absolut, fiind supus unor limitări generate atât de esenţa juridică a principiului subordonării, cât şi de dispoziţiile legale. Responsabilizarea magistraţilor se realizează prin intermediul mai multor pârghii de control specifice, respectiv reglementarea căilor de atac, pregătirea profesională deosebită a magistraţilor (conform art. 35 din Legea nr. 303/2004) şi instituirea răspunderii magistraţilor.

Răspunderea disciplinară intervine în situaţia abaterilor de la îndatoririle de serviciu, precum şi pentru comportările care dăunează interesului serviciului sau prestigiului justiţiei, prevăzute în Legea nr. 303/2004 privind statutul magistratului.

Cadrul legislativ care reglementează activitatea Inspecţiei Judiciare reprezintă expresia unui demers constant pentru realizarea echilibrului între responsabilitatea magistratului şi independenţa sa.

Astfel, potrivit art. 65 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii:

"Inspecţia Judiciară acţionează potrivit principiului independenţei operaţionale, îndeplinind, prin inspectori judiciari numiţi în condiţiile legii, atribuţii de analiză, verificare şi control în domeniile specifice de activitate".

Totodată, conform Regulamentului de organizare şi funcţionare a Inspecţiei Judiciare, activitatea acesteia se desfăşoară în conformitate cu legea, iar verificările efectuate de Inspecţia Judiciară se realizează cu respectarea principiilor independenţei judecătorilor şi procurorilor, supunerii lor numai legii, precum şi autorităţii de lucru judecat.

Din analiza acestor dispoziţii rezultă, fără echivoc, că, în activitatea lor, inspectorii judiciari trebuie să respecte principiul independenţei magistratului şi supunerii lui numai legii, ceea ce exclude, în principiu, posibilitatea verificării modului de aplicare a normelor de drept material sau procesual.

Pornind de la semnificaţia principiului constituţional al independenţei magistratului, efectuarea unor verificări sub aspectul respectării normelor de drept material sau procesual aplicabile în soluţionarea unei cauze aflate pe rolul instanţelor nu este posibilă. Această concluzie se impune cu puterea evidenţei, deoarece o verificare a aspectului indicat anterior constituie un element obiectiv care poate pune în discuţie imparţialitatea magistratului, independenţa fiind o condiţie obligatorie şi prealabilă a imparţialităţii.

Totodată, Înalta Curtea precizează că răspunderea disciplinară a magistratului (judecător sau procuror) este personală şi nu poate interveni decât în condiţiile expres prevăzute de lege şi pe baza unui probatoriu corespunzător, iar, pe de altă parte, că instanţa învestită cu soluţionarea unei contestaţii, precum cea ce face obiectul litigiului pendinte, nu este una disciplinară, neavând competenţa să stabilească existenţa sau inexistenţa unei abateri disciplinare (potrivit art. 134 alin. (2) din Constituiţii României, această competenţă revine Consiliului Superior al Magistraturii), ci doar să examineze legalitatea şi temeinicia rezoluţiilor atacate, respectiv dacă pârâta a adoptat soluţia în limitele marjei de apreciere conferite de lege, în baza unui probatoriu suficient, respectiv dacă se impune completarea verificărilor (în acest sens fiind, de altfel, şi prevederile art. 45 indice 1 din Legea nr. 317/2004).

Aplicând astfel de repere teoretice aspectelor incidente în cauza pendinte, Înalta Curte observă că, în mod contrar celor afirmate de recurentă, prin hotărârea pronunţată, prima instanţă nu a considerat că nu poate realiza o examinare a modalităţii în care inspectorul judiciar şi-a desfăşurat activitatea, ci a procedat la o efectivă analiză atât a mecanismelor ce reglementează activitatea acestuia de verificare a sesizării, cât şi a activităţii inspectorului judiciar, examinată prin prisma unor astfel de mecanisme.

Din interpretarea coroborată a art. 45 alin. (3) şi art. 73 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 317/2004, precum şi a art. 12-14 din Regulamentul privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecţie de către Inspecţia Judiciară aprobat prin Hotărârea CSM nr. 1027/2012 ("Regulament"), rezultă că nu există o metodă obligatorie pentru desfăşurarea activităţii de verificare. Într-un astfel de context, legiuitorul a reglementat un drept de apreciere în favoarea inspectorilor judiciari, modul de acţiune al acestora urmând a fi determinat de contextul concret al fiecărei cauze, prin recurgerea, după caz, la toate, la anumite sau doar la unul dintre instrumentele de verificare puse la dispoziţie de Legea nr. 317/2004 şi de Regulament. Se mai reţine şi faptul că noţiunea de "indicii ale săvârşirii unei abateri disciplinare", în sensul art. 45 din Legea nr. 317/2004, vizează o analiză a situaţiei de fapt din prisma elementelor constitutive ale faptelor reglementate de art. 99 din Legea nr. 303/2004. Simpla existenţă a unor afirmaţii ale unei terţe persoane, nu sunt suficiente spre a fi calificate drept indicii ale săvârşirii unei abateri disciplinare, câtă vreme acestea nu au aptitudinea de a proba întrunirea elementelor constitutive ale abaterii (atât din perspectiva laturii subiective, cât şi din cea a laturii obiective a acesteia). În raport de astfel de aspecte, Înalta Curte apreciază că judecătorul fondului a evaluat corect chestiunea îndeplinirii de către Inspecţia Judiciară a obligaţiilor de verificare ce îi incumbau, fiind nefondate criticile formulate de reclamantă.

Cât priveşte setul de critici adus modului în care prima instanţă, în exercitarea controlului asupra actelor intimatei-pârâte ce au fost atacate în litigiul pendinte, a aplicat prevederile art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, Înalta Curte observă că acestea sunt, de asemenea, nefondate.

Faptele evocate de recurentă prin sesizarea adresată intimatei - pârâte au fost următoarele:

· procurorul B. ar fi trebuit să se abţină de la efectuarea urmăririi penale în dosarul nr. x/2015 după data de 26.08.2019, când a fost înregistrată la secţia pentru Investigarea Infracţiunilor în Justiţie a plângerii formulate de reclamantă împotriva respectivului magistrat;

· procurorul B. ar fi indisponibilizat în mod abuziv bunuri imobile proprietatea reclamantei şi a soţului acesteia, fără să fi efectuat, timp de 5 ani de zile, vreo expertiză contabilă;

· instrumentarea cauzei ar fi fost efectuată de o altă unitate de parchet decât cea competentă material.

Cum chestiunea menţionată în ultimul punct de mai sus nu a fost atacată prin contestaţia ce face obiectul cauzei pendinte, iar dezlegările date de instanţa de fond primei chestiuni nu fac obiectul recursului (după cum s-a arătat mai sus), singurele elemente materiale supuse analizei sunt cele aferente dispunerii indisponibilizării bunurilor imobile proprietatea reclamantei şi a soţului acesteia, fără a fi efectuată o expertiză contabilă.

Prevederile art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 reglementează abaterea disciplinară constând în exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă. Înalta Curte reţine că obiectul juridic al unei astfel de abateri disciplinare îl constituie relaţiile sociale care reglementează buna desfăşurare a activităţii de judecată şi a realizării actului de justiţie.

Din conţinutul normativ al sus indicatului text de lege rezultă că o astfel de faptă disciplinară poate fi comisă în două modalităţi: (a) exercitarea funcţiei cu rea credinţă şi (b) exercitarea funcţiei cu gravă neglijenţă. Din această perspectivă, instanţa de control judiciar reţine că, potrivit art. 991 din Legea nr. 303/2004, există rea-credinţă atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu ştiinţă normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane şi există gravă neglijenţă atunci când judecătorul sau procurorul nesocoteşte din culpă, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil, normele de drept material ori procesual.

Analizând latura obiectivă a primei modalităţi (exercitarea funcţiei cu rea-credinţă), instanţa de control judiciar observă că, sub aspectul elementului material, pentru a se reţine existenţa indiciilor privind săvârşirea unei astfel de abateri disciplinare, este necesară încălcarea de către magistrat a unor norme de drept material ori procesual, mai precis nerespectarea sau nesocotirea acestora. Pe de altă parte, Înalta Curte apreciază că nu poate constitui abatere disciplinară orice încălcare a unor astfel de norme, ci doar acelea care pun în discuţie însăşi validitatea actelor întocmite de magistraţi şi pentru care un observator rezonabil nu poate găsi o justificare. De asemenea, trebuie făcută distincţie între încălcarea normelor de drept material ori procesual ca greşeală de judecată, care poate fi cenzurată doar pe calea controlului judiciar şi nerespectarea normelor de drept material sau procesual în context disciplinar. Abaterea există doar când există o vădită contradicţie între dispoziţiile legale aplicabile în materie şi măsura dispusă în acea cauză.

Referitor la faptele imputate doamnei procuror B., examinate din perspectiva abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, constând în exercitarea funcţiei cu rea credinţă şi gravă neglijenţă, Înalta Curte observă, pe de o parte, că ceea ce critică recurenta este maniera în care judecătorul fondului, în exercitarea controlului asupra actelor intimatei-pârâte, a analizat modul în care faptele invocate pot reprezenta sau nu indicii privind încălcarea prevederilor C. proc. pen. ce vizează administrarea probatoriului în faza de urmărire penală.

Or, astfel de aspecte nu pot fi calificate ca fapte apte a se încadra în categoria celor de natură a constitui elementul material al abaterii în forma modalităţii exercitării funcţiei cu rea-credinţă, câtă vreme, aşa cum corect a reţinut şi prima instanţă, verificarea manierei de apreciere a utilităţii administrării unei probe în raport de situaţia de fapt incidentă într-o cauză penală, ori a pertinenţei acesteia sau de interpretare a sa, ori de stabilire a valorii acesteia reprezintă aspecte pentru care legiuitorul a stabilit pârghii specifice de control, reglementate de C. proc. pen.

În aceste condiţii, cenzurarea manierei de administrare a probelor în cadrul urmăririi penale (inclusiv din perspectiva aprecierii utilităţii sale sau a existenţei unei obligaţii de administrare) excedează competenţei de analiză specifice acţiunii disciplinare. Ceea ce nu este bine înţeles de către recurentă este un fapt clar exprimat în hotărârea atacată şi anume: aspectele sesizate cu privire la nelegalitatea actelor de urmărire penală sunt supuse cenzurii specifice C. proc. pen. şi, aşa cum s-a relevat şi în prezentele considerente de către Înalta Curte, sunt chestiuni care intră în puterea lucrului judecat şi asupra cărora inspecţia judiciară nu mai poate statua.

Întrucât aspectele sesizate nu pot fi calificate ca fapte apte a se încadra în categoria celor de natură a constitui elementul material al abaterii în forma modalităţii exercitării funcţiei cu rea-credinţă, contrar celor afirmate de recurentă, Înalta Curte va reţine că, în raport şi de specificul activităţii magistratului procuror, în cauza de faţă nu se poate reţine nerespectarea vreunei dispoziţii care reglementează buna desfăşurare a activităţii şi a realizării actului de justiţie.

De asemenea, în ceea ce priveşte modalitatea exercitării funcţiei cu gravă neglijenţă, Înalta Curte reţine că nesocotirea normelor de drept material sau procesual vizează actele de nerespectare, ignorare sau neglijare a unor astfel de norme, în mod grav, neîndoielnic şi pentru care nu există nicio justificare, or, în cauza de faţă, faptele clamate de recurentă nu îndeplinesc astfel de condiţii, simpla apreciere asupra utilităţii unei probe nereprezentând o astfel de nesocotire a normelor de drept material sau procesual.

Totodată, sub aspectul laturii subiective, se reţine că magistratul care acţionează cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă realizează o distorsionare conştientă a dreptului, prin aplicarea greşită a legii, în mod voit, în scopul producerii unei vătămări sau acceptării producerii acesteia.

Spre deosebire de buna-credinţă, care presupune că magistratul acţionează cu grijă faţă de interesul public de înfăptuire a justiţiei şi îşi subordonează comportarea sa exigenţelor ce decurg din îndatoririle profesionale şi normele deontologice, reaua-credinţă presupune atât intenţia de a manipula legea în mod conştient, cât şi voinţa de a cauza o vătămare a intereselor uneia din părţi, elemente care însă nu au fost probate în cauză.

Înalta Curte apreciază că argumentaţia prezentată de recurentă nu poate, în sine, susţine concluzia unei rele credinţe, întrucât reaua credinţă nu se prezumă şi nu există niciun fel de indiciu în acest sens care să rezulte din probatoriul administrat. Nu se poate reţine nici gravă neglijenţă, câtă vreme trebuie avută în vedere distincţia dintre culpa levissima şi culpa lata, respectiv delimitarea dintre diligenţă şi neglijenţă, iar, în cauza de faţă, dincolo de aspectele privind neîncadrarea faptelor în parametrii elementului material al laturii obiective a abaterii, nu se poate reţine un nivel de gravitate de natură a genera atragerea abaterii disciplinare, neexistând, de altfel, indicii că prin faptele clamate magistratul ar fi urmărit sau acceptat posibilitatea producerii unei vătămări recurentei.

Aşa fiind, Înalta Curte apreciază că examinarea sesizării reclamantei s-a efectuat în concordanţă cu atribuţiile şi competenţele în materie, neexistând din partea autorităţii pârâte o neîndeplinire a obligaţiilor conferite de lege, iar instanţa de fond a identificat corect atât limitele verificărilor pe care le putea realiza într-o cauză precum cea pendinte, precum şi corecta interpretare a prevederilor de drept material indicate în paragrafele anterioare.

În concluzie, instanţa de control judiciar constată că hotărârea recurată este apărată de orice critică de nelegalitate ce s-ar putea subsuma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., soluţia pronunţată fiind dată cu legala interpretare şi aplicare a normelor de drept material.

În raport de astfel de considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., constatând că nu sunt incidente motivele de casare invocate de recurenta-reclamantă A., va respinge recursul formulat de aceasta, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 108 din 4 februarie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 11 ianuarie 2023.