Negative jurisdictional conflict resolved: company's late-interest claim against Insurance Guarantee Fund proceeds at civil court.

Şedinţa publică din data de 24 octombrie 2023

Asupra conflictului negativ de competenţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanţele cauzei

Obiectul litigiului

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti la data de 18.07.2022, sub nr. x/2022, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pe pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR, solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună:

- în principal, obligarea pârâtului la plata sumei de 8.572,46 RON, reprezentând dobânda legală penalizatoare pentru perioada de timp cuprinsă între: a) momentul expirării termenului de 30 de zile în care Fondul avea obligaţia de a soluţiona cererile de plată formulate de A. şi b) momentul plăţii efective a sumelor solicitate prin cererile de plată;

- în subsidiar, obligarea pârâtului la plata sumei de 6.367,92 RON, reprezentând dobânda legală penalizatoare calculată pentru perioada de timp cuprinsă între: a) momentul împlinirii unui an de la data înregistrării cererilor de plată şi b) momentul plăţii efective a sumelor solicitate prin cererile de plată.

Hotărârile care au generat conflictul negativ de competenţă

Hotărârea Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, secţia Civilă

Prin sentinţa civilă nr. 2967/2023 pronunţată la data de 16.03.2023 de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, s-a admis excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, invocată de pârât şi s-a declinat competenţa de soluţionare a cererii formulate de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, în favoarea Curţii de Apel Bucureşti.

Pentru pronunţarea acestei soluţii, instanţa a reţinut în esenţă că temeiul juridic invocat de reclamantă în susţinerea acţiunii vizează: art. 2 alin. (1) lit. a) şi h) şi art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, raportate la art. 1349 şi art. 1357 C. civ.. Totodată, ceea ce susţine reclamanta, în esenţă, este că fapta ilicită săvârşită de pârâtă ar consta în nesoluţionarea cererii de despăgubire în termenul de 30 de zile stabilit de art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 54/2004, care ar fi generat un prejudiciu pârâtei, egal cu contravaloarea dobânzii legale penalizatoare.

Enunţând dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, precum şi ale art. 8 teza a II-a din Legea nr. 554/2004, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti a reţinut că cererea de chemare în judecată se circumscrie unei cereri în contencios administrativ, fiind totodată întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 554/2004. Inacţiunea unei autorităţi publice se impune a fi analizată în raport cu prevederile Legii nr. 554/2004, text care se completează cu dispoziţiile art. 1.357 C. civ. şi următoarele în ceea ce priveşte repararea prejudiciului la care se face referire la art. 8 din Legea nr. 554/2004. Practic, răspunderea civilă delictuală este doar cadrul general al temeiului de drept material invocat.

Prima instanţă a mai avut în vedere şi faptul că, iniţial, cererile de despăgubire în raport cu care au fost formulate pretenţiile din prezenta cauză au fost respinse de pârât, împotriva deciziilor de respingere reclamanta formulând acţiune în contencios administrativ, acţiune care a fost admisă, deciziile de respingere fiind anulate. Or, pentru a fi pronunţată o astfel de soluţie, instanţele au reţinut existenţa unui raport juridic de drept administrativ între părţile din prezenta cauză. Având în vedere caracterul accesoriu al dobânzilor legale penalizatoare solicitate de reclamantă, instanţa a apreciat că se impune, în mod similar, calificarea prezentei cereri ca fiind o cerere în contencios administrativ.

Deopotrivă, a reţinut că nu poate aplica prin analogie prevederile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, în forma în vigoare la data introducerii cererii la instanţă, respectiv cum aşa au fost modificat prin intrarea în vigoare la 24.09.2021 a O.U.G. nr. 102/2021 art. I pct. 23 şi III alin. (1), în condiţiile în care normele de competenţă sunt de strictă interpretare şi aplicare. În cauză această concluzie este şi mai evidentă, în condiţiile în care legiuitorul a dat în competenţa instanţelor civile litigii având ca obiect contestarea deciziilor pronunţate de Fondul de Garantare a Asiguraţilor prin care acesta soluţionează cererile de plată a despăgubirilor, litigii care ţin de sfera contenciosului administrativ.

Soluţionarea acestora de către instanţele civile reprezintă o excepţie de la regulă şi în nici un caz nu se poate extinde sfera de competenţa a instanţelor civile asupra tuturor cauzelor care implică Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

Astfel, raportat la dispoziţiile art. 10 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 554/2004, Judecătoria Sectorului 2 a constatat că nu este competentă să soluţioneze cauza, deoarece această competenţă revine curţii de apel de la sediul reclamantei, respectiv Curţii de Apel Bucureşti, instanţă în a cărei circumscripţie îşi are sediul reclamanta.

Ca urmare a declinării competenţei, dosarul a fost înregistrat la data de 18.04.2023 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, sub acelaşi număr unicde dosar, respectiv sub nr. x/2022.

Hotărârea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal

Prin sentinţa civilă nr. 1322 pronunţată la data de 08.09.2023 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, a admis la rându-i excepţia de necompetenţă materială, invocată de reclamantă şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti.

A constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a înaintat dosarul către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, pentru pronunţarea regulatorului de competenţă.

Pentru a hotărî astfel, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a reţinut în esenţă că demersul judiciar al reclamantei porneşte de la Deciziile FGA de admitere în parte a cererilor de plată şi pe o recunoaştere ce ar fi fost făcută de FGA prin emiterea acestor decizii. Critica pe care o aduce reclamanta relativ la pârât, în sensul invocării unei fapte ilicite cauzatoare de prejudicii, constă în presupusa întârziere în procesul de soluţionare a cererilor şi de efectuare a plăţii sumelor de bani datorate. De asemenea, din cererea de chemare în judecată nu rezultă că angajarea răspunderii civile delictuale a FGA ar fi legată sau subsecventă unei acţiuni anterioare ori concomitente prin care să se solicite anularea unui act administrativ.

Reţinând Decizia 2108/2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin care s-a statuat că "acţiunile patrimoniale având ca obiect obligarea unei instituţii publice la plata unei sume de bani sunt de competenţa instanţei de drept comun, atunci când nu se cere şi anularea unui act nelegal, nu se cere cenzurarea refuzului de a emite un act administrativ ori nu au legătură cu încheierea, modificarea sau încetarea unui contract administrativ.", dar şi decizia civilă nr. 346/16.02.2023, pronunţată tot de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, conform căreia " Întrucât legiuitorul a înţeles să instituie o competenţă materială în favoarea instanţelor civile de la sediul Fondului, aceasta se extinde şi în privinţa cererii care vizează nesoluţionarea în termen legal a cererii de emitere a deciziei de admitere sau de respingere a pretenţiilor. Totodată trebuie reţinut că natura juridică a pretenţiilor solicitate prin cererea înregistrată la Fondul de Garantare este una civilă - drept de creanţă izvorât din contractele de asigurare, în cazul producerii riscului asigurat -, iar raportul juridic litigios nu este un raport de persoană vătămată în drepturi - autoritate publică emitentă a actului administrativ vătămător, astfel că sunt aplicabile normele de competenţă generală prevăzute de C. proc. civ., iar nu normele speciale de competenţă din Legea nr. 554/2004. Drept urmare, rezultă că asemenea litigii nu pot intra decât în sfera de competenţă procesuală pur civilă, iar nu în aceea specifică contenciosului administrativ.", Curtea de Apel Bucureşti a constatat că, fiind în discuţie o cerere evaluabilă în bani, întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, cu o pretenţie bănească sub 200.000 de RON, competenţa materială revine judecătoriei, potrivit prevederilor art. 94 pct. 1 lit. k), coroborate cu cele ale art. 123 C. proc. civ., iar din punct de vedere teritorial, legea specială a stabilit exclusivitatea în favoarea instanţei civile de la sediul Fondului.

Având în vedere aceste considerente, văzând şi dispoziţiile art. 129 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., potrivit cu care necompetenţa este de ordine publică în cazul încălcării competenţei materiale, când procesul este de competenţa unei instanţe de alt grad, Curtea de Apel Bucureşti a apreciat întemeiată excepţia invocată de reclamant, urmând să o admită şi să decline competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea secţiei Civile a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti.

Considerentele Înaltei Curţi asupra conflictului negativ de competenţă

Analizând prezentul conflict negativ de competenţă, în raport de hotărârile pronunţate, de obiectul litigiului şi de normele legale incidente cauzei, Înalta Curte stabileşte competenţa materială de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 2, secţia Civilă, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte constată că în cauză ne aflăm în faţa unui conflict negativ de competenţă tipic, întrucât dispoziţiile art. 133 pct. 2 din C. proc. civ., republicat, dispun că există conflict de competenţă când două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces.

În speţă, conflictul priveşte competenţa materială de soluţionare a cauzei şi s-a ivit în soluţionarea cauzei în primă instanţă.

Aspectul care a generat conflictul negativ de competenţă între instanţele sesizate îl constituie problema instanţei competente material să soluţioneze cauza, în raport cu obiectul dedus judecăţii şi prevederile legale incidente în materie.

Înalta Curte reţine că reclamanta A. S.A. a învestit instanţa de judecată cu o cerere prin care a solicitat obligarea pârâtului FGA în principal la plata sumei de 8.572,46 RON, reprezentând dobândă legală penalizatoare calculată pentru perioada de timp cuprinsă între momentul expirării termenului de 30 de zile în care Fondul avea obligaţia de a soluţiona cererile de plată formulate de reclamantă şi momentul plăţii efective a sumelor solicitate prin cererile de plată.

Cererea de chemare în judecată cuprinde şi un petit subsidiar privind obligarea pârâtului la plata sumei de 6.367,92 RON, cu titlu de dobândă legală penalizatoare calculată pentru perioada de timp cuprinsă între momentul împlinirii unui an de la data înregistrării cererilor de plată şi momentul plăţii efective a sumelor solicitate prin cererile de plată.

Raportat la petitul cererii şi la motivele expuse în susţinere, Înalta Curte constată că acţiunea formulată de reclamantă nu cuprinde o cerere principală de anulare a unui act administrativ, o cerere de constatare a refuzului nejustificat sau un petit menit să înlăture tăcerea administrativă prin obligarea autorităţii să răspundă cererii formulate reclamanta. Totodată, reclamanta nu se prevalează de existenţa unei hotărâri judecătoreşti de anulare a unor acte administrative, de refuzul nejustificat sau de tăcerea administraţiei stabilită, în prealabil, prin hotărâre judecătorească, obiectul acţiunii fiind plata unei sume de bani, ca urmare a nerespectării de către FGA a termenului de soluţionare a unei cereri de plată formulate de reclamantă.

Prin urmare, obiectul litigiului constă în solicitarea de obligare a pârâtului la plata unor sume de bani pentru prejudiciul cauzat prin fapta ce a constat în soluţionarea cu întârziere a cererilor de plată formulate de reclamantă.

Relevanţă în pronunţarea regulatorului de competenţă prezintă Decizia nr. 22/2019 din 24/06/2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii în dosarul nr. x/2019, care, la pct. 77, a statuat că:

"Cererea pentru despăgubiri formulată pe cale separată, întemeiată pe dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, este condiţionată de existenţa unei hotărâri judecătoreşti prin care să fi fost admisă acţiunea îndreptată împotriva actului administrativ nelegal, tipic sau asimilat, pentru că repararea pagubei persoanei vătămate este o latură intrinsecă litigiului administrativ. În caz contrar, reclamantul nu poate recurge decât la calea dreptului comun pentru angajarea răspunderii delictuale a autorităţii publice, în condiţiile prevăzute de C. civ.."

În raport de conţinutul cererii şi de considerentele deciziei interpretative anterior citate, Înalta Curte constată că cererea reclamantei reprezintă o acţiune patrimonială dată în competenţa de soluţionare a instanţei civile de drept comun, stabilită conform C. proc. civ., chiar dacă vizează obligarea unei instituţii publice la plata unei sume de bani, câtă vreme prin acţiune nu se solicită anularea unui act administrativ pretins nelegal ori constarea caracterului nejustificat al refuzului autorităţii, iar reclamanta nu se prevalează de existenţa unei hotărâri judecătoreşti anterioare, care să fi tranşat o cerere cu un astfel de obiect, astfel că nu se poate reţine competenţa instanţei de contencios administrativ în condiţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004.

Aşa cum s-a reţinut deja în practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (Decizia nr. 2108 din 22 octombrie 2020, pronunţată de secţia a II-a civilă într-un regulator de competenţă), acţiunile patrimoniale având ca obiect obligarea unei instituţii publice la plata unei sume de bani sunt de competenţa instanţei civile, atunci când nu se cere, sau nu s-a solicitat anterior, anularea unui act administrativ pretins nelegal, nu se solicită constarea caracterului nejustificat al unui refuz, ori solicitarea de plată nu are legătură cu un contract administrativ.

Prin urmare, fiind în discuţie o cerere evaluabilă în bani, faţă de valoarea obiectului acesteia, care este inferioara sumei de 200.000 RON, competenţa materială de soluţionare a cererii promovate de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor revine judecătoriei, fiind aplicabile prevederile art. 94 pct. 1 lit. k), coroborate cu cele ale art. 123 C. proc. civ., iar din punct de vedere teritorial competenţa aparţine Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, în a cărei circumscripţie teritorială îşi are sediul pârâtului.

Temeiul legal al soluţiei adoptate asupra conflictului de competenţă

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 135 alin. (1) şi (4) C. proc. civ., Înalta Curte, având în vedere dispoziţiile art. 94 pct. 1 lit. k), coroborate cu cele ale art. 123 C. proc. civ., va stabili competenţa materială de soluţionare în primă instanţă a cauzei având ca obiect cererea formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor în favoarea Judecătoriei Sectorului 2, secţia civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa materială de soluţionare a cauzei având ca obiect cererea formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor în favoarea Judecătoriei Sectorului 2, secţia civilă.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 24 octombrie 2023.