Insurance guarantee fund liability excludes late-payment penalties and duplicate moral damages compensation

Şedinţa publică din data de 11 octombrie 2022

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 16.04.2020, sub nr. de dosar x/2020, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a formulat plângere împotriva deciziei nr. 23056 din 30.03.2020, emisa de Comisia Specială a Fondului de Garantare a Asiguraţilor, solicitând anularea în parte a deciziei nr. 23056 din 30.03.2020, în sensul de a admite cererea de plată pentru întreaga sumă de 50.000 euro, daune morale, dispusă prin sentinţa penală nr. 753/2019 din 02.10.2019, pronunţată de Judecătoria Vişeu de Sus în dosarul nr. x/2018, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 1509/A/2019 din 18.12.2019, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, respectiv şi pentru suma de 33.898,31 Euro, reprezentând diferenţa rămasă de achitat până la suma de 50.000 Euro (sumă solicitată) şi suma acordată, şi penalităţi de întârziere de 0,2% pe zi de întârziere, calculate asupra sumei de 50.000 euro începând cu a 11 zi de la rămânerea definitivă a sentinţei penale nr. 753/2019, adică din 29.12.2019 şi până la data achitării efective a acestor sume, cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest proces.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 937 din 9 octombrie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, s-a admis în parte cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

S-a anulat în parte decizia nr. 23056/30.03.2020.

A fost obligat pârâtul la plata către reclamant a penalităţilor de întârziere în cuantum de 0,2% pe zi de întârziere, calculate asupra sumei de 16.101,69 euro, începând cu data de 29.12.2019 până la data achitării efective a sumei de 16.101,69 euro.

A fost obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 350 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei menţionate la pct. 2 au declarat recurs reclamantul A. şi pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

3.1. Recurentul - reclamant, prin calea de atac formulată, a arătat că sentinţa recurată este nelegală, în parte, în raport de neacordarea întregii sume stabilite prin sentinţă judecătorească.

A arătat reclamantul că suma solicitată prin cererea de plată x/13.01.2020, este o creanţă certă lichidă şi exigibilă, s-a născut dintr-un titlul executoriu, o hotărâre judecătorească definitivă, iar aceasta se încadrează în limita plafonului reglementat de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015.

În mod nelegal, instanţa fondului a respins plângerea mea împotriva deciziei nr. 23056/30.03.2020 a FGA, sub aspectul neacordării daunelor morale în sumă de 50.000 euro, conform sentinţei penale nr. 753/2019 din 02.10.2019, pronunţată de Judecătoria Vişeu de Sus în dosarul nr. x/2018, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 1509/A/2019 din 18.12.2019, pronunţată de Curtea de Apel Cluj.

S-a arătat că suma de 50.000 euro, reprezentând daune morale, nu poate fi cenzurată, astfel cum a reţinut instanţa fondului, cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, cu nesocotirea unei hotărâri judecătoreşti definitive şi a efectelor juridice ce le produce acesta.

Faptul că a fost despăgubit anterior de F.G.A. cu suma de 33.898,31 euro daune morale, pentru evenimentul rutier din 22.07.2015, nu înseamnă că este îndreptăţit doar la diferenţa de 16.101,69 euro, întrucât din sentinţa penală nu reiese că acesta sumă reprezintă diferenţă, faţă de suma achitată anterior de către F.G.A., ci au fost cuantificate în mod efectiv şi cu putere de lucru judecat, daunele morale.

Pentru cele expuse, s-a arătat că sentinţa civilă nr. 937/2020 a Curţii de Apel Bucureşti, este nelegală, în parte, motiv pentru care s-a solicitat admiterea recursului, cu cheltuieli de judecată (taxa judiciară de timbru).

3.2. Recurentul - pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a formulat recurs prin care a solicitat casarea sentinţei atacate si, pe cale de consecinţă, respingerea contestaţiei formulate de intimatul-reclamant împotriva Deciziei nr. 23056/30.03.2020 emisă de pârât.

Recursul se întemeiază pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., arătându-se că instanţa de fond a soluţionat cauza cu încălcarea prevederilor art. 2 alin. (1), art. 11 si 15 alin. (1) din Legea 213/2015 si art. 21 din Norma A.S.F. nr. 16/2015, art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea 503/2004, respectiv, cu aplicarea greşita a art. 4 alin. (1) lit. a) si art. 18 din Legea 213/2015.

A arătat recurentul pârât că soluţia primei instanţe privind obligarea la plata penalităţilor de întârziere încălcă prevederile art. 80 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, cu modificările şi completările ulterioare, precum si prevederile art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea 213/2015, potrivit cărora:

"nicio dobândă, majorare sau penalitate de orice fel ori cheltuială, numită generic accesorii, nu va putea fi adăugata creanţelor născute anterior datei deschiderii procedurii insolvenţei".

În plus, s-a arătat că dispoziţiile art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea 503/2004, care definesc creanţele de asigurări, limitează conţinutul creanţelor de asigurări în cazul falimentului unui asigurător exclusiv la despăgubiri/indemnizaţii si prime de asigurare (pentru perioada de risc rămasa neacoperită).

Totodată, Norma A.S.F. nr. 16/2015 emisă în aplicarea Legii 213/2016, lămureşte împrejurarea că Fondul de garantare a asiguraţilor nu este si nu devine un asigurător, nu se subroga asiguratoriilor faliţi si nu este un continuator al acestora, în tip ce sancţiunea penalităţilor de întârziere survine în urma altor raporturi juridice faţă de contractul de asigurare, ce implică în mod necesar culpa asigurătorului ulterior producerii evenimentului asigurat şi stabilirii despăgubirii aferente, raporturi juridice ce nu au fost avute în vedere de definiţiile cuprinse în art. 4 din Legea 213/2015 sau în legislaţia conexă aplicabilă (Legea nr. 503/2004, Legea nr. 85/2014 şi Legea nr. 246/2015).

În mod greşit instanţa de fond a reţinut, ca şi argument al soluţiei un extras din Decizia nr. 29/2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, decizie care nu este aplicabila în speţă.

S-a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat, casarea sentinţei atacate şi respingerea contestaţiei formulate de intimatul-reclamant împotriva Deciziei nr. 23056/30.03.2020.

4. Apărările formulate în cauză

Recurentul - reclamant a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului formulat de pârât, invocând, în combaterea criticilor de nelegalitate, decizia nr. 29/2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Recurentul- pârât a depus concluzii scrise prin care a invocat nulitatea recursului declarat de reclamant reclamant, pentru neîncadrarea acestuia în cazurile de casare. În subsidiar, s-a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

5. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte reţine următoarele:

Argumente de fapt şi de drept relevante

În data de 22.07.2015 a avut loc un accident rutier în urma căruia a rezultat vătămarea corporală a reclamantului, ce a necesitat un număr de 150-180 zile de îngrijiri medicale, culpa producerii accidentului rutier aparţinând conducătorului autoturismului înmatriculat sub nr. C.J. 13 XON, asigurat la data producerii evenimentului rutier la B. S.A.

Deschiderea procedurii de faliment împotriva B. S.A. s-a făcut prin încheierea pronunţată la data de 03.12.2015 în dosarul nr. x/2015 de Tribunalul Bucureşti, secţia a VII-a civilă, devenind definitivă la data de 28.04.2016.

Prin sentinţa penală nr. 753/02.10.2019 pronunţată de Judecătoria Vişeul de Sus, rămasă definitivă la data de 18.12.2019 prin decizia penală 1509/A/18.12.2019 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, a fost admisă în parte acţiunea civilă a reclamantului din prezenta cauză, asiguratorul fiind obligat către acesta la plata sumei de 10.000 RON despăgubiri materiale şi a sumei de 50.000 euro cu titlu de daune materiale, cu penalităţi de întârziere în cuantum de 0,2% pe zi de întârziere, calculate din a 11-a zi de la rămânerea definitivă a hotărârii de la rămânerea definitivă a hotărârii şi până la data achitării efective a acestor sume.

Prin cererea de plată depusă la Fondul de Garantare a Asiguraţilor, înregistrată sub nr. x/13.01.2020, în baza sentinţei penale nr. 753/02.10.2019 pronunţată de Judecătoria Vişeul de Sus în dosarul nr. x/2018, reclamantul a solicitat plata sumei de 50.000 euro reprezentând daune morale, a sumei de 10.000 RON reprezentând daune materiale şi 0,2% pe zi penalităţi de întârziere calculate din a 11 zi de la rămânerea definitivă a hotărârii.

Cererea de plată a fost admisă în parte prin decizia nr. 23056/30.03.2020, pentru suma de 16.101,69 euro reprezentând daune morale şi suma de 10.000 RON reprezentând daune materiale.

Refuzul acordării penalităţilor de întârziere s-a întemeiat pe dispoziţiile art. 80 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, reţinându-se să sentinţa în baza căreia se solicită despăgubirea este ulterioară deschiderii procedurii falimentului asiguratorului B. S.A..

Cu privire la daunele morale, pârâtul a apreciat că se impune a se scădea despăgubirea deja achitată reclamantului anterior, în cuantum de 162.000 RON (33.898,31 euro).

Anterior pronunţării sentinţei penale mai sus indicate, reclamantul a formulat cerere de plată către pârât în raport de acelaşi eveniment rutier (cererea nr. x/30.03.2017).

În baza acestei cereri de plată pârâtul a achitat reclamantului suma de 162.000 RON cu titlu de daune morale, la data de 23.05.2017.

În ceea ce priveşte cuantumul daunelor morale, Înalta Curte constată, astfel cum corect a reţinut şi curtea de apel, că autoritatea pârâtă a dat eficientă puterii de lucru judecat a sentinţei penale nr. 753/02.10.2019 pronunţate de Judecătoria Vişeul de Sus în dosarul nr. x/2018, acordând în total, prin cele două decizii suma stabilită prin această sentinţă de 50.000 de euro.

Întinderea prejudiciului moral suferit de partea vătămată a fost stabilit în cazul de faţă printr-o hotărâre judecătorească definitivă, obligatorie pentru autoritatea administrativă, iar cererea de reinterpretare a cuantumului, din perspectiva instanţei judecătoreşti, ar echivala cu o încălcare a autorităţii de lucru judecat.

Totodată, Înalta Curte reţine că, în cadrul motivului de casare prevăzut de pct. 8 al art. 488 din C. proc. civ., nu este îndreptăţită a reanaliza probatoriul administrat, decât în măsura în care o astfel de analiză se impune prin prisma aplicării greşite de către instanţa de fond a unor dispoziţii legale, aspecte care nu au fost invocate de către recurent.

Prin urmare, recursul recurentului - reclamant prin care se solicită a nu se lua în considerare suma deja achitată de autoritatea pârâtă cu titlu de despăgubiri morale, pentru acelaşi eveniment, până la concurenţa sumei de 50.000 de euro stabilite prin hotărârea penală, este nefondat.

Însă, recursul formulat de recurentul - pârât cu privire la greşita aplicare, de către prima instanţă, a dispoziţiilor legale în ceea ce priveşte încadrarea penalităţilor de întârziere aferente diferenţei de 16.101,69 euro în noţiunea de creanţă de asigurare este întemeiat.

În esenţă, instanţa de fond a reţinut că dispoziţiile art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, care definesc creanţă de asigurări, nu exclud penalităţile de întârziere, iar prin considerentele deciziei nr. 29/2020 pronunţată de ÎCCJ-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în interpretarea acestor dispoziţii, penalităţile au fost incluse în creanţele creditorilor de asigurări.

Înalta Curte reţine că potrivit art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 creanţele de asigurări sunt definite ca reprezentând:

"creanţele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări creanţele Fondului de garantare, precum şi primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operaţiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului."

Totodată, art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 defineşte creanţele de asigurare, ca fiind:

"creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare".

De asemenea, dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 stabilesc rolul Fondului, în sensul că:

"Fondul garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege şi în limita resurselor financiare disponibile la momentul plăţii, aşa cum sunt definite la art. 5. În cazul în care disponibilităţile Fondului nu sunt suficiente pentru acoperirea cuantumului sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, creanţele acestora vor putea fi onorate pe măsura alimentării Fondului cu resursele financiare prevăzute de prezenta lege."

Din interpretarea per a contrario a normelor speciale cuprinse în Legea nr. 503/2004 şi Legea nr. 213/2015 rezultă că Fondul de Garantare a Asiguraţilor este ţinut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăţi ale indemnizaţiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, iar nu plăţi ale penalităţilor de întârziere şi cheltuielilor de judecată stabilite în sarcina asiguratorului falit, acestea fiind determinate de atitudinea culpabilă a asiguratorului, care nu a înţeles să-şi execute obligaţiile contractuale la termenul scadent.

De asemenea, trebuie avute în vedere şi prevederile art. 2214 C. civ., care stabilesc că:

"În cazul asigurării de bunuri, asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptăţite". Aşadar, despăgubirea ce decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat.

În acest context, Înalta Curte constată că asigurătorul nu datorează penalităţile de întârziere în baza contractului de asigurare încheiat cu persoana vinovată de producerea accidentului, ci această obligaţie rezultă exclusiv în urma constatării de către instanţă a culpei societăţii asiguratoare în executarea la termen a obligaţiei de plată a despăgubirilor decurgând din contractul de asigurare, precum şi a culpei sale procesuale în demararea litigiului.

Sumele pretinse cu titlu de penalităţi de întârziere stabilite şi cheltuieli de judecată în cadrul unui proces purtat cu societatea de asigurare, ce ulterior a intrat în faliment, nu au legătură cu raportul de asigurare, ci reprezintă, aşa cum s-a reţinut anterior, despăgubiri pentru comportamentul culpabil al asiguratorului, cauza juridică a acordării acestor sume prin hotărâre judecătorească fiind aşadar diferită, întemeiată pe dispoziţiile art. 1349 şi art. 1350 din C. civ.

De asemenea, Înalta Curte observă că art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 face trimitere la dobânzile şi/sau cheltuielile la care însuşi Fondul de Garantare a Asiguraţilor poate fi obligat ca urmare a constatării şi reţinerii propriei sale culpe, iar nu la dobânzile şi/sau cheltuielile de judecată stabilite în sarcina asiguratorului falit.

Reclamantul nu pretinde plata unei creanţe de asigurări rezultată din însuşi contractul de asigurare, ci daune-interese moratorii, a căror cauză juridică este neplata la termen a despăgubirilor stabilite în dosarul de daună, coroborată cu prevederile art. 36 alin. (6) şi art. 37 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobate prin Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011.

Aşadar, legea specială nu a prevăzut o garanţie legală şi în ceea ce priveşte daunele-interese moratorii pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător, iar reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligaţii decât cele expres prevăzute de lege, în condiţiile în care acesta nu preia toate drepturile şi obligaţiile asigurătorului, nefiind succesor universal sau cu titlu universal al acestuia.

Pe cale de consecinţă, Înalta Curte constată că penalităţile de întârziere nu reprezintă creanţe de asigurări, astfel încât pârâtul să aibă obligaţia de a le plăti din disponibilităţile aflate la dispoziţia sa, ci reprezintă obligaţii civile rezultând din comportamentul ilicit al asiguratorului, pentru recuperarea ei reclamanta având la dispoziţie procedura dreptului comun, respectiv înscrierea creanţei la masa credală.

Cât priveşte invocarea în cauză a Deciziei nr. 29/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, mai exact a considerentelor de la pct. 124, instanţa de control judiciar reţine că prin această decizie nu s-a stabilit că penalităţile de întârziere reprezintă creanţe de asigurări în sensul Legii nr. 213/2015 ci, s-a constatat că în cuprinsul definiţiei date noţiunii de creanţă de asigurare legiuitorul a folosit, iniţial, termenul la plural, respectiv "creanţele creditorilor de asigurări", întrucât a înţeles să includă în această categorie daunele materiale, daunele morale sau penalităţile, pentru ca, ulterior, să indice în mod clar elementul care uneşte aceste creanţe şi impune a fi tratate ca fiind una singură, şi anume contractul de asigurare, ipoteză care, aşa cum s-a arătat în precedent, nu se verifică în speţă, temeiul răspunderii pârâtului nefiind reprezentat de contractul de asigurare, ci de prevederile Legii nr. 213/2015.

De altfel, referirea la termenul "penalităţi" din cuprinsul considerentelor acestei decizii nu poate fi privită în afara restului considerentelor, din cuprinsul cărora rezultă că sunt creanţe ale creditorilor de asigurări acelea care rezultă din contractul de asigurare.

În aceste condiţii, Înalta Curte constată că nu a fost demonstrată nelegalitatea deciziei emise de Fondul de Garantare a Asiguraţilor, prima instanţă apreciind în mod greşit că sumele solicitate cu titlu de penalităţi de întârziere reprezintă creanţe de asigurări pentru a fi obligat Fondul la plata acestora, impunându-se casarea sentinţei.

6. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul prevederilor art. 496 din C. proc. civ., coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 Înalta Curte va admite recursul declarat de pârât, va casa sentinţa atacată şi, în rejudecare, va respinge acţiunea ca nefondată, respingând recursul declarat de reclamant, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 937 din 9 octombrie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa atacată şi rejudecând:

Respinge acţiunea formulată de reclamantul A. ca nefondată.

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva aceleiaşi sentinţe, ca nefondat.

Obligă recurentul - reclamant A. la plata sumei de 100 de RON reprezentând cheltuieli de judecată în favoarea recurentului pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 11 octombrie 2022.