Inclusion of cooperative property in public domain inventory violates private property rights; procedural deadlines for contesting administrative acts run from actual knowledge.

Şedinţa publică din data de 1 februarie 2023

Deliberând asupra prezentului recurs, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

1.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara la data de 06.07.2020, sub număr unic de dosar x/2020, reclamanta A. a formulat, în contradictoriu cu pârâţii Guvernul României şi Comuna Hăşmaş, acţiune în contencios administrativ, prin care a solicitat anularea parţială a H.G. nr. 976/2002 privind atestarea domeniului public al judeţului Arad, precum şi a municipiului Arad, oraşelor şi comunelor din judeţul Arad, respectiv poziţiile: 42 clădire magazin x, în prezent înscris în c.f. x Hăşmaş, sub Al,l cu nr. top. x, în suprafaţă de 72 m.p. situat în jud. Arad, clădire magazin x, situat în localitatea Comăneşti, jud. Arad, neînscris în c.f., ambele din Anexa nr. 36 a H.G., în sensul radierii lor din cuprinsul acestei hotărâri.

De asemenea, a solicitat obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

1.2. Hotărârea instanţei de fond

Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal,prin încheierea din 8 octombrie 2020, a respins excepţia plângerii prealabile şi excepţia tardivităţii acţiunii, invocate de pârâtul Guvernul României.

De asemenea, a respins excepţia inadmisibilităţii din perspectiva tardivităţii plângerii prealabile/tardivităţii acţiunii şi excepţia lipsei calităţii procesuale active, invocate de pârâta Comuna Hăşmaş.

Aceeaşi instanţă, prin sentinţa civilă nr. 534 din 8 octombrie 2021, a admis acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii Guvernul României, a anulat în parte H.G. nr. 976/2002, emisă de pârâtul Guvernul României, respectiv poziţiile nr. 42 şi 44 din Anexa nr. 36 a hotărârii menţionate, cu privire la:

- clădire magazin B., în prezent intabulată în c.f. x Hăşmaş, cu nr. top. x, în suprafaţă de 72 m.p. situată în localitatea B., comuna Hăşmaş, jud. Arad;

- clădire magazin Comăneşti, situat în localitatea Comăneşti, comuna Hăşmaş, jud. Arad, neintabulată în c.f.

Totodată, a obligat pârâţii în solidar la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă în cuantum de 11.550 RON, reprezentând onorariu expert (6.500 RON), onorariu avocaţial (5.000 RON) şi taxa judiciară de timbru (50 RON).

1.3. Calea de atac a recursului exercitată în cauză şi motivele înfăţişate

Împotriva încheierii din 8 octombrie 2020 şi a sentinţei civile nr. 534 din 8 octombrie 2021 pronunţate de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal a promovat recurs pârâta Comuna Hăşmaş, invocând incidenţa motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi pârâtul Guvernul României împotriva sentinţei civile nr. 534 din 8 octombrie 2021 pronunţate de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ, invocând incidenţa motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului, pârâta Comuna Hăşmaş arată că prin încheierea din 8.10.2020 Curtea de Apel Timişoara a respins excepţia inadmisibilitatii acţiunii cu referire la tardivitatea plângerii prealabile - tardivitatea acţiunii în legătura cu susţinerile reclamantului conform cărora nu a avut cunoştinţă despre includerea imobilelor în anexa la cate face referire.

În motivarea acestei soluţii de respingere a excepţiei invocate, instanţa de fond retine în mod greşit că nu a fost comunicat actul administrativ reclamantei. Or, chiar din actele existente la dosar rezulta ca pârâta a formulat adresa nr. x/28.10.2019 prin care i-a adus la cunoştinţa faptul ca s-a intabulat magazinul B. ca proprietate publica a Comunei Hasmas. Tot din aceste înscrisuri rezulta ca adresa le-a fost comunicata la data de 30.10.2019. Aşadar, daca de la această data curge termenul de 30 de zile pentru formularea plângerii prealabile, aşa cum prevede în mod expres art. 7 din Legea nr. 554/2004, reclamanta nu a introdus acţiunea în acest termen expres prevăzut de lege.

Recurenta-pârâtă arată că le-a fost comunicata plângerea prealabila în data de 28 mai 2020, adică după 7 luni de la data când a avut cunoştinţa de intabulare, respectiv actul administrativ contestat.

Arată în continuare că acţiunea este inadmisibilă pentru că, raportat la art. 7 din Legea 554/2004, reclamanta A. nu a promovat plângere prealabilă împotriva actului administrativ atacat în termenul reglementat de art. 7, alin. (1), (3) si 7 din legea menţionată, care începe să curgă de la momentul la care au luat la cunoştinţă despre trecerea terenurilor în domeniul public.

În ceea ce priveşte fondul cauzei, recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de fond nu a luat în considerare acea "încheiere civilă" în baza căreia s-a realizat intabularea uneia dintre clădiri, cea din B., considerând-o necontencioasa şi că în acest sens, reclamanta nici nu ar fi putut-o ataca, pentru că nu ar fi cunoscut-o.

Faţă de aceste a solicitat admiterea recursului, astfel cum a fost formulat.

Recurentul-pârât Guvernul României în motivarea recursului a arătat următoarele:

Un prim motiv de recurs se referă la nesocotirea formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 174 şi următoarele C. proc. civ. prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Recurentul-pârât a susţinut, pe de o parte, că nu i-a fost comunicată încheierea de şedinţă din data de 08.10.2020, prin care a fost respinsă excepţia tardivităţii şi a inadmisibilităţii invocate de către Guvernul României, fiind evidentă încălcarea dispoziţiilor imperative ale legii prin care sunt reglementate formele de procedură, cu încălcarea dreptului la apărare şi a principiului egalităţii, a contradictorialităţii şi procesului echitabil, recunoscute oricărui pârât.

Consideră recurentul, pe de altă parte, că în mod eronat instanţa de fond, a respins excepţiile invocate, deoarece, dacă persoana ce se consideră vătămată în drepturile sale nu este mulţumită de soluţia dată reclamaţiei sale în cadrul procedurii prealabile sau dacă reclamaţia nu este rezolvată în termenul legal, aceasta poate sesiza instanţa judecătorească competentă în termen de 6 luni de la comunicarea soluţiei sau, după caz, data comunicării refuzului, considerat nejustificat, de soluţionare a cererii (art. 1l alin. (1) din Legea nr. 554/2004).

În toate cazurile, potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, pentru motive temeinice, în cazul actului administrativ unilateral, cererea poate fi introdusă şi peste termenul prevăzut la alin. (1) (în speţă 6 luni), dar nu mai târziu de un an de la data comunicării actului (termen de decădere).

În temeiul dispoziţiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susţinut că sentinţa civilă este dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 11 din Legea nr. 554/2004. Fiind un act administrativ individual, Hotărârea Guvernului nr. 976/2002, face parte din categoria actelor prevăzute de art. 108 alin. (4) din Legea fundamentală şi a căror comunicare către persoanele interesate este considerată ca fiind realizată din ziua publicării în Monitorul Oficial. Data publicării hotărârii este 19.09.2002 în Monitorul Oficial nr. 690.

Este, deci, evident, că, având în vedere că data publicării hotărârii a cărei anulare parţială a fost solicitată de către reclamantă este 19.09.2002 (Monitorul Oficial nr. 690), iar aceasta a sesizat instanţa de contencios administrativ la data de 08.07.2020, acţiunea în justiţie a fost formulată cu depăşirea termenelor stabilite cu caracter imperativ prin dispoziţiile art. 1l din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

Critică soluţia instanţei de fond prin raportare la faptul că, aceasta trebuia să ia în considerare ipoteza potrivit căreia, prin hotărârea de Guvern şi prin hotărârile autorităţilor publice locale nu se delimitează proprietatea unităţilor administrativ-teritoriale de proprietatea privată a persoanelor fizice sau juridice de drept privat.

Prin aceste acte administrative, consiliile locale/judeţene stabilesc doar regimul juridic diferenţiat (proprietatea publică sau proprietatea privată) numai cu privire la bunurile lor, voinţa juridică a includerii bunurilor în domeniul public de interes local sau judeţean aparţinând, deci, autorităţilor locale.

De altfel, intervenţia Guvernului asupra inventarelor astfel cum au fost ele însuşite prin acte ale autorităţilor locale, în sensul adăugării sau eliminării unor bunuri ar fi reprezentat o ingerinţă în autonomia locală, consacrată prin Constituţie şi prin Legea nr. 215/2001, în vigoare la data adoptării hotărârii de Guvern contestate, în prezent transpusă în dispoziţiile O.U.G. nr. 57/2019, cu modificările şi completările ulterioare, cât şi o depăşire a atribuţiilor conferite prin Legea nr. 213/1998, cu acelaşi regim legislativ ca precedenta lege.

Efectul juridic al actului emis de autoritatea centrală este doar de atestare a regimului juridic al proprietăţii publice diferenţiat de regimul juridic al proprietăţii private, ce aparţine tot unităţii administrativ-teritoriale.

Aşadar, în speţă, nu poate fi reţinut ca întemeiat motivul de nelegalitate invocat de către reclamantă, în sensul în care hotărârea de Guvern este susceptibilă de a-i produce o vătămare în propriile interese.

În acest sens, consideră că, în mod eronat, instanţa de fond a concluzionat în sensul că, pe calea atestării inventarului bunurilor proprietate publică a unei unităţi administrativ-teritoriale s-a produs încălcarea dreptului de proprietate, actele administrative emise cu nerespectarea unui astfel de drept de proprietate fiind lovite de nulitate.

Având în vedere argumentele anterior menţionate, recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului şi, pe cale de consecinţă, casarea sentinţei atacate şi, în rejudecare, respingerea acţiunii privind anularea în parte a H.G. nr. 976/2002, în ceea ce priveşte poziţiile nr. 42 şi 44 din Anexa nr. 36.

1.4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinare, reclamanta solicită respingerea recursurilor ca nefondate şi menţinerea hotărârilor atacate ca fiind temeinice şi legale.

Arată că pârâtul Guvernul României nu a atacat şi încheierea din 08.10.2020, ci doar a susţinut în mod greşit că nu i-a fost comunicată, prin recurs reiterând excepţia lipsei plângerii prealabile, deşi instanţa de fond a reţinut că partea chiar a răspuns acestei plângeri, invocând, totodată, şi tardivitatea acţiunii raportat la momentul formulării. Astfel cum a reţinut judecătorul fondului, răspunsul la plângerea prealabilă a fost dat în 20.03.2020, iar acţiunea a fost introdusă în 08.07.2020, în termenul de 6 luni prevăzut de lege.

Intimata-reclamantă a mai susţinut că imobilele în discuţie sunt intabulate, astfel că au intrat în circuitul civil şi, potrivit practicii constante a instanţelor de contencios reglementată şi de art. 7 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, actele intrate în circuitul civil nu mai pot fi revocate nici măcar de emitentul acestora, împrejurare în raport de care plângerea prealabilă nu îşi mai găseşte justificarea.

1.5. Procedura de soluţionare a recursului.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţie s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererii de recurs la data de 1 februarie 2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului declarat în cauză

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de părţile recurente şi faţă de întreg probatoriul administrat, prin raportare la normele legale incidente, Înalta Curte, în urma propriului demers de verificare a actelor şi lucrărilor dosarului reţine că recursurile de faţă sunt nefondate.

Analizând recursurile formulate, Înalta Curte reţine următoarele:

a) Cu referire la recursul declarat de pârâtul Guvernul României., se constată că acesta deduce judecăţii critici nefondate.

Prin cel dintâi motiv de recurs, a fost criticată pentru nelegalitate soluţiei instanţei de fond dată excepţiei tardivităţii şi a inadmisibilităţii, excepţii invocate de către Guvernul României, fiind evidentă, în opinia acestuia, încălcarea dispoziţiilor imperative ale legii prin care sunt reglementate formele de procedură, a dreptului la apărare şi a principiului egalităţii, a contradictorialităţii şi procesului echitabil, recunoscute oricărui pârât.

Motivul de recurs prevăzut de art. art. 488 pct. 5 C. proc. civ.,vizează neregularităţi de ordin procedural şi care sunt sancţionate cu nulitatea în condiţiile prevăzute de art. de art. 174 C. proc. civ.

Potrivit art. 174 C. proc. civ.: (1) Nulitatea este sancţiunea care lipseşte total sau parţial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerinţelor legale, de fond sau de formă. (2) Nulitatea este absolută atunci când cerinţa nerespectată este instituită printr-o normă care ocroteşte un interes public. (3) Nulitatea este relativă în cazul în care cerinţa nerespectată este instituită printr-o normă care ocroteşte un interes privat.

Or, în raport de dispoziţiile legale enunţate, Înalta Curte constată că, în ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul a invocat reguli de procedură despre care a susţinut că ar fi fost încălcate de instanţa de fond, respectiv necomunicarea încheierii de şedinţă din data de 08.10.2020,(care nu a fost recurată) şi prin care a fost respinsă excepţia tardivităţii şi a inadmisibilităţii invocate de către acesta.

În privinta gresitei solutionari a excepţiilor de către instanta de fond şi eroarea in care aceasta instanta s-a aflat, Inalta Curte arata ca aceste critici sunt lipsite de fundament.

Pe de o parte, în ceea ce priveşte încheierea de şedinţă din data de 08.10.2020, aceasta este o încheiere interlocutorie, astfel cum aceasta este definită de art. 235 C. proc. civ., ceea ce înseamnă că asupra a ceea ce a hotărât prin aceasta, instanţa nu mai poate reveni, această încheiere putând fi atacată numai odată cu fondul, potrivit art. 235 C. proc. civ.

Pe de altă parte, aceste excepţii au fost respinse de către prima instanţă prin încheierea menţionată, fără însă ca pârâtul Guvernul României să formuleze recurs şi împotriva acestei încheieri.

Aşadar, din conţinutul textului de lege, reiese concluzia că încheierile interlocutorii, prin care s-au soluţionat excepţii, cum a fost şi cazul în speţă, trebuie atacate în mod distinct, deşi în acelaşi termen, de hotărârea finală.

Ori pârâtul a contestat pe calea recursului doar hotărârea finală pronunţată de prima instanţă, astfel încât Curtea nu va analiza criticile formulate împotriva modului de soluţionare a excepţiilor invocate.

Totodată, necomunicarea încheierii nu este sancţionată de lege cu nulitatea, ca de altfel nici necomunicarea sentinţei, ci partea care are interes are la îndemână posibilitatea de a solicita comunicarea încheierii/hotărârii.

În acest context, Înalta Curte va respinge motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., ca nefondat.

În altă ordine de idei, având în vedere faptul că recurenţii au formulat critici de nelegalitate comune cu privire la hotărârea judecătorească contestată, Înalta Curte va proceda la prezentarea şi analizarea acestora în mod grupat.

În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. ("hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material"), indicat de pârâţi ca temei de drept al recursului, Înalta Curte reţine că ipotezele circumscrise acestui motiv se referă la situaţiile în care instanţa aplică un act normativ care nu este incident în pricina dedusă judecăţii, dă eficienţă unei norme generale în condiţiile existenţei unei norme speciale aplicabile, dă o interpretare greşită textului de lege aplicabil în cauză.

Criticile recurenţilor vizează, din perspectiva dispoziţiilor legale invocate, în esenţă, faptul că, în mod eronat, instanţa de fond a concluzionat în sensul că, pe calea atestării inventarului bunurilor proprietate publică a unei unităţi administrativ-teritoriale s-a produs încălcarea dreptului de proprietate, actele administrative emise cu nerespectarea unui astfel de drept de proprietate fiind lovite de nulitate.

Negând ceea ce a reţinut instanţa de fond în considerentele hotărârii sale - anume că instanţa nu a avut în vedere acea încheiere civilă prin care s-a dispus intabularea, reţinând în mod greşit că este necontencioasă iar reclamanta nu avea posibilitatea să o atace, considerând şi faptul că dreptul de proprietate asupra clădirilor respective a fost recunoscut intimatei-reclamante de Comuna Hăşmaş prin tolerarea acesteia în respectivele spaţii, pârâta Comuna Hăşmaş a concluzionat în sensul că în anul 1965, data edificării construcţiilor, nu exista reglementare legală care să statueze asupra regimului juridic asupra edificatelor construite de colectivitatea locală, astfel cum sunt definite de art. 3 alin. (4) din Legea nr. 215/2001.

Criticile sunt nefondate, aceste din urmă precizări ale sale demonstrând neechivoc că este corectă dezlegarea instanţei de fond care a reţinut că reclamanta a prezentat în schimb documente prin care dovedeşte că a preluat în urma absorbţiei patrimoniul Cooperativei de consum Hăşmaş, cooperativă care avea cele două clădiri înregistrate ca mijloace fixe . De asemenea, Curtea a mai reţinut că însăşi pârâta Comuna Hăşmaş a tratat-o pe reclamantă (şi pe cooperativa absorbită), ca pe o proprietară, netulburând-o în posesie şi percepându-i impozit pe clădiri, în baza declaraţiilor de impunere şi a rapoartelor de evaluare depuse în calitate de pretins proprietar.

Contrar susţinerilor recurenţilor, Înalta Curte apreciază, în acord cu cele reţinute şi de prima instanţă că reclamantei-intimate i-a fost produsă o vătămare, prin emiterea actului administrativ atacat cu încălcarea dispoziţiilor legale în materie.

Litigiul de faţă vizează legalitatea unui act administrativ de atestare a apartenenţei la domeniul public, act administrativ care înglobează inventarul efectuat de comuna Hăşmaş.

Într-o primă abordare, Înalta Curte constată că, prin sentinţa civilă nr. 6669/2000 pronunţată de Judecătoria Arad s-a autorizat fuziunea prin absorbţie dintre A., denumită în prezent A. şi C., iar C. a fost radiată din Registrul Comerţului prin încheierea nr. 621/2005 a ORC Arad, astfel că reclamanta este succesoare în drepturi şi obligaţii a acesteia din urmă, temei în baza căruia a formulat prezenta acţiune, deoarece prin fuziune întreg patrimoniul cooperativei Hăşmaş a devenit patrimoniul A..

Prin H.G. atacată, imobilele care formează obiectul cererii au fost trecute în mod nelegal în proprietatea publică a comunei Hăşmaş, prin încălcarea disp.art. 3 alin. (1) şi (4), art. 6 şi 7 din legea 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, în forma legii de la data emiterii H.G. atacate, şi al pct. III din Anexa la această lege.

Astfel, prin H.G. nr. 976/2002, la poziţiile nr. 42 şi 44 din Anexa nr. 36 a hotărârii menţionate, au fost incluse ca făcând parte din domeniul public al comunei Hăşmaş clădirea magazin B., în prezent intabulată în c.f. x Hăşmaş, cu nr. top. x, în suprafaţă de 72 m.p. şi clădirea magazin Comăneşti, situat în localitatea Comăneşti, comuna Hăşmaş, jud. Arad, neintabulată în c.f.

Reclamanta a susţinut că pârâta comuna Hăşmaş nu a avut şi nu are nici un titlu legal de dobândire a dreptului de proprietate, nici publică, nici privată, reclamanta fiind cea pe care le-a folosit, cea care a plătit impozite pentru ele şi cea care le-a construit nefiind niciodată în proprietatea şi nici măcar în posesia comunei până în anul 1999.

Înalta Curte reţine că, sub aspectul regimului juridic, H.G. nr. 976/2002 este chiar actul prin care a avut loc trecerea bunului în proprietatea autorităţii administrativ teritoriale.

Conform dispoziţiilor art. 3 alin. (4) din Legea nr. 213/1998, domeniul public al comunelor, al oraşelor şi al municipiilor este alcătuit din bunurile prevăzute la pct. III din anexă şi din alte bunuri de uz sau de interes public local, declarate ca atare prin hotărâre a consiliului local, dacă nu sunt declarate prin lege bunuri de uz sau de interes public naţional ori judeţean.

În esenţă, aceste texte de lege indică că trecerea unui bun din domeniul privat în cel public local al comunelor, oraşelor şi municipiilor, se poate face numai cât priveşte bunurile prevăzute la pct. III din anexa la Legea nr. 213/1998 sau alte bunuri de uz sau interes local, declarate ca atare prin hotărâre a Consiliului local şi că fac parte din domeniul public local numai acele bunuri care reprezintă sau încorporează valori destinate a fi folosite în interes public, direct sau prin intermediul unui serviciu public.

Într-o altă abordare, pentru a lămuri aspectele astfel invocate s-a încuviinţat efectuarea în cauză a unei expertize de specialitate în condiţiile art. 330 şi urm. C. proc. civ., având ca obiective identificarea edificării din evidenţele reclamantei a imobilelor ce formează obiectul cererii de faţă, respectiv clădire magazin B., în prezent înscris în Hăşmaş, sub Al,l cu nr. top. x, în suprafaţă de 72 m.p. situat in loc. B. de u, comuna Hăşmaş, jud. Arad, respectiv clădire magazin Comăneşti, situat în loc. Comăneşti, comuna Hăşmaş, jud. Arad, neînscris în c.f.; iar in subsidiar perioada când au fost construite cele două imobile şi resursele financiare cu care au fost construite cele două imobile.

Din concluziile expertizei efectuate s-a reţinut că reclamanta a prezentat documente prin care a dovedit că a preluat în urma absorbţiei patrimoniul Cooperativei de consum Hăşmaş, cooperativă care avea cele două clădiri înregistrate ca mijloace fixe, ca reclamanta a continuat să se ocupe de administrarea celor două clădiri, plătind si impozitul pe clădiri, în baza declaraţiilor de impunere şi a rapoartelor de evaluare depuse în calitate de pretins proprietar.

Tot concluziile expertizei au evidenţiat că cele două clădiri au fost edificate în anul 1965 şi, chiar dacă nu au fost identificate acte de proprietate ori sursele de finanţare de edificare, din evidenţele contabile ale reclamantei rezultă că preluarea clădirilor s-a făcut din patrimoniul Cooperativei de consum Hăşmaş iar nu din patrimoniul Statului Român .

În aceste circumstanţe instanţa a reţinut că în mod nelegal au fost incluse cele două imobile construcţii în Inventarul bunurilor care aparţin domeniului public al Comunei Hăşmaş, inventar care a fost preluat în Anexa 36 a H.G. nr. 976/2002, reclamanta fiind vătămată prin aceea că nu va mai putea efectua demersuri în sensul recunoaşterii dreptului de proprietate pe care îl invocă.

Or, în mod evident, se impune concluzia că reclamanta s-a comportat ca un proprietar şi că aşa a perceput-o şi recurenta-pârâta Comuna Hăşmaş, dovadă fiind împrejurarea că sumele au fost percepute cu titlu de impozit pe clădiri persoane juridice, impozit care revine proprietarilor, iar nu persoanelor care folosesc bunuri ale statului, unităţilor teritorial - administrative, în cazul acestora din urmă percepându-se taxa pe clădiri, iar nu impozitul pe clădiri.

Aşadar, din toate probele de la dosar rezultă că cele doua imobile au fost construite şi folosite din anul 1965 de către C., atât din fondurile proprii cât şi din cele puse la dispoziţie de Uniunea Naţională a Cooperativelor de Consum, în sistemul căruia s-a constituit un fond de investiţii general.

Practic, recurenta-pârâtă Hăşmaş nu susţine că ar fi construit cele două imobile, ci invocă doar intabularea lor in c.f. în baza H.G. nr. 976/2002.

Pentru a putea delimita cele două domenii (public/privat), era necesar ca unitatea administrativ teritorială să prezinte o minimă dovadă că bunurile incluse în inventar îi aparţin, mai ales în condiţiile în care reclamanta A. (continuatoarea în drepturi şi obligaţii a Cooperativei de consum Hăşmaş - fila x Vol. I) susţine la rândul său că ar fi proprietara imobilelor în discuţie.

Dreptul şi folosinţa al cooperativei asupra imobilelor, construcţii şi teren, au fost publice, notorii, netulburate şi sub nume de proprietar, nu doar erga omnes, deci şi in raport cu Consiliul local al comunei Hăşmaş şi cu toate celelalte organe ale puterii de stat, cele care puteau contesta dreptul de proprietate pe construcţie şi de folosinţă pe teren.

Astfel fiind, se reţine corect în considerentele hotărârii recurate, că o astfel de dovadă a proprietăţii UAT, care a inclus bunurile în inventarul său, nu a fost prezentată.

De vreme ce pârâtă invocă în privinţa uneia dintre clădiri (magazin B.) doar o încheiere civilă în baza căreia s-a realizat intabularea, este evident că aceasta nu constituie dovada proprietăţii, fiind pronunţată în procedura necontencioasă, fără identificarea unei părţi adverse şi, ceea ce este mai important, bazându-se pe menţiunile Anexei nr. 36 a H.G. nr. 976/2002, ce fac obiectul acţiunii de faţă.

Analizând în continuare cele trei incidente procedurale prealabile, ridicate de pârâta Comuna Hăşmaş şi respinse prin încheierea din 8 octombrie 2022 a Curţii de Apel Timişoara acestea sunt nefondate din următoarele considerente:

În privinţa legitimării procesuale active, invocată de pârâta Comuna Hăşmaş pe considerentul că între timp aceasta si-ar fi înscris în CF dreptul de proprietate în urma unei hotărâri judecătoreşti, întrucât aceasta înscriere s-a efectuat tocmai în baza hotărârii de atestare a domeniului public ce este contestată în cauză, instanţa fondului a reţinut in mod corect că în prezenta acţiune având ca obiect anularea unui act administrativ considerat vătămător, calitatea procesuală activă nu presupune dovedirea temeiniciei susţinerilor încă de la introducerea acţiunii, aceasta urmând a fi stabilită în urma administrării probatoriului.

Ca atare, instanţa a apreciat că aceasta se impune a fi lămurită cu prioritate în raport cu celelalte două incidente procedurale, însă dezlegarea acestui aspect prejudicial a impus şi administrarea unor probe şi cercetarea unor aspecte strâns legate de fondul pricinii.

În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii acţiunii recurenta-pârâtă a susţinut că au fost încălcate dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 554/2004, în opinia pârâtei, termenul de 30 de zile începând să curgă de la data publicării în Monitorul Oficial al României. De asemenea, excepţia tardivităţii acţiunii este fundamentată de pârâtă pe ideea că termenul de 6 luni (prevăzut de dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 554/2004), ar curge de la data publicării hotărârii atacate în Monitorul Oficial al României.

Termenul de 30 de zile pentru formularea plângerii prealabile curge, aşa cum de altfel prevede, în mod expres art. 7 din Legea nr. 554/2004, de la data comunicării actului administrativ, iar nu de la data publicării în Monitorul Oficial al României.

Cum bine a punctat judecătorul fondului, neexistând dovada unei înştiinţări din partea vreunuia dintre cei doi pârâţi, care să se fi produs mai înainte de 30 de zile anterior formulării plângerii prealabile, nu poate fi acceptată excepţia tardivităţii plângerii.

Totodată, în cazul unei hotărâri adoptate de Guvern în temeiul art. 21 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, pentru atestarea apartenenţei bunurilor la domeniul public, momentul de început al calculului termenelor procedurale nu coincide cu publicarea în Monitorul Oficial, pentru că anexele în care sunt indicate bunurile sunt publicate separat, în numerele "bis" ale Monitorului Oficial al României, Partea I, care nu se aduc la cunoştinţa generală a publicului, ci sunt distribuite doar persoanelor interesate.

Cum actul administrativ atacat este un act individual şi nu unul normativ, nefiind comunicat reclamantei, în mod judicios a stabilit instanţa de fond că termenul pentru formularea plângerii prealabile se calculează de la data la care partea a luat cunoştinţă de existenţa acestor acte. Această interpretare este impusă de respectarea principiului accesului liber la justiţie şi a dreptului la un proces echitabil, consacrate de art. 21 din Constituţia României şi art. 6 din Convenţia Europeană a drepturilor omului şi este în acord cu practica constantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. De asemenea, termenul prevăzut la art. 11 din nr. 554/2004 nu curge de la data publicării H.G. nr. 976/2002 în Monitorul Oficial nr. 690 din 19 septembrie 2002, întrucât art. 11 din Legea nr. 554/2004, la care se face referire, stipulează în mod clar că termenul începe să curgă de la data formulării răspunsului la plângerea prealabilă, iar nu de la data comunicării actului a cărui anulare se solicită.

Nu în ultimul rând, este de menţionat că imobilele în discuţie sunt intabulate, astfel că au intrat în circuitul civil, potrivit art. 7 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, actele intrate în circuitul civil nu mai pot fi revocate nici măcar de emitentul acestora, împrejurare în raport de care plângerea prealabilă nu îşi mai găseşte justificarea.

Ţinând seama de constările din precedent, Înalta Curte urmează a dispune, în conformitate cu prevederile art. 496 din C. proc. civ., respingerea ambelor recursuri, ca nefondate.

Relativ la cheltuielile de judecată pretinse de intimata-reclamantă pentru recurs, se observă că au fost depuse dovezi în justificarea acestora şi, având în vedere că, prin prezentul demers judiciar au fost respinse recursurile promovate de părţile pârâte, urmează a fi admisă cererea de acordare a acestora soluţie care a presupus şi o aplicare din partea instanţei a dispoziţiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., în legătură cu onorariul avocaţial.

III. Temeiul procesual al soluţiei date recursului

Pentru considerentele expuse, constatând caracterul nefondat al criticilor de nelegalitate circumscrise dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâta Comuna Hăşmaş împotriva încheierii din 8 octombrie 2020 şi sentinţei civile nr. 534 din 8 octombrie 2021 ale Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal şi recursul promovat de pârâtul Guvernul României împotriva aceleiaşi sentinţe, ca nefondate.

Totodată. va obliga recurentele pârâte la plata sumei de 5000 RON către intimata-reclamantă, cu aplicarea art. 451 alin. (2) din C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de pârâta Comuna Hăşmaş împotriva încheierii din 8 octombrie 2020 şi sentinţei civile nr. 534 din 8 octombrie 2021 ale Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal şi recursul promovat de pârâtul Guvernul României împotriva aceleiaşi sentinţe, ca nefondate.

Obligă recurentele pârâte la plata sumei de 5000 RON către intimata-reclamantă, cu aplicarea art. 451 alin. (2) din C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 1 februarie 2023.