Withdrawal of “Star of Romania” decoration for Székelyland autonomy speech upheld as lawful exercise of presidential discretion; claimant’s action rejected.

Şedinţa publică din data de 10 octombrie 2023

Asupra cererii de chemare in judecată;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

I.1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 21.04.2016 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII a contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2016*, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Preşedintele României-B. şi Primul Ministru al C., anularea Decretului Prezidenţial nr. 290 din 04.03.2016, contrasemnat de Primul-ministru, publicat în M.Of., Partea I-a nr. 168 din 04.03.2016, prin care s-a dispus retragerea Ordinului Naţional "Steaua României" în grad de Cavaler, care i s-a acordat prin Decretul Prezidenţial nr. 1864 din 14.12.2009, publicat în M.Of., Partea I-a nr. 884 din 17.12. 2009 şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Reclamantul a arătat că, în temeiul prevederilor art. 246 C. proc. civ. coroborat cu art. 13 şi art. 42, pct. 1 C. proc. civ., invocă excepţia nulităţii absolute a Hotărârii Consiliului de Onoare pentru Ordinul Naţional Steaua României din data de 20 noiembrie 2013.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că, potrivit motivării decretului a cărui anulare face obiectul prezentei acţiuni, contrasemnat de Prim-ministru, la retragerea decoraţiei s-a avut în vedere "Hotărârea Consiliului de Onoare pentru Ordinul Naţional Steaua României din data de 20 noiembrie 2013".

Cu privire la excepţia nulităţii absolute, reclamantul a arătat că hotărârea Consiliului de Onoare are natura unui act premergător, iar legalitatea decretului prezidenţial este afectată de neregularităţile care au viciat procedura administrativă prealabilă sub un dublu aspect:

1. Hotărârea din 20 noiembrie 2013, a fost dată cu încălcarea dreptului său constituţional şi procedural la apărare. Reclamantul a precizat că, după ce nu i s-a asigurat dreptul la apărare la termenul din 26 septembrie 2013, prin apărătorul său ales s-a adresat UNBR. Prin decizia Comisiei Permanente a Uniunii Naţionale a Barourilor din România din 25 octombrie 2013, comunicată preşedintelui Consiliului de onoare la 30 octombrie 2013 s-a stabilit că, în temeiul prev. art. 3, alin. (1), lit. e) din Legea de organizare a avocaturii nr. 51/1995, consolidată cu O.U.G. nr. 10/2011, poate să fie reprezentat/asistat de avocat în faţa Consiliului de Onoare al Ordinului Naţional "Steaua României", aspect ignorat de membrii acestuia, cu încălcarea art. 42 din Constituţie.

O altă încălcare al dreptului la apărare constă în faptul că nu i-au comunicat probele scrise folosite în cauză, în ciuda faptului că, tot la 30 octombrie 2013, a solicitat respectarea acestei obligaţii procedurale.

2. Politicienii pesedişti care s-au antepronunţat în cauză, solicitând în scris retragerea decoraţiei (D. şi E.) au participat la votarea hotărârii, deşi aveau obligaţia legală de a se abţine, potrivit art. 42, pct. 1 din C. proc. civ., dreptul comun în materie, aspect pe care l-a învederat Consiliului de onoare.

3. Cu privire la fondul cauzei, reclamantul a arătat că decretul atacat, emis pe baza procedurii administrative prealabile viciate, reprezintă şi o încălcare a prevederilor constituţionale (art. 1, alin. (3), care garantează respectarea idealurilor Revoluţiei din decembrie 1989.

Susţine reclamantul că propunerea sa orală, expusă la 27 iulie 2013, la Universitatea de vară de la Tuşnad, în prezenţa prim ministrului ungar, F., a fost greşit tradusă în limba română. Propunerile de retragere a decoraţiei pornesc de la premiza greşită că reclamantul a solicitat "instituire a unui protectorat maghiar asupra Transilvaniei", aspect inexact. În realitate, ideea exprimată a fost ca România şi Ungaria, după exemplul Italiei şi Austriei, să-şi aroge împreună, statutul de puteri garante asupra Transilvaniei ("vedhatalmi status"- ved=protejează, hatalom = putere - în limbajul juridic român se foloseşte noţiunea de putere garantă). Reclamantul a menţionat că s-a inspirat din statutul realizat în comun de Italia şi Austria, care a condus la autonomia teritorială din Tirolul de Sud. A avut în vedere ca cele două guverne, de comun acord, să aibă acest rol de putere garantă şi să acţioneze împreună la găsirea unei soluţii reciproc acceptabile pentru crearea autonomiei teritoriale. Regimul preconizat diferă net de cel prezentat de iniţiatorii retragerii distincţiei, care au protestat împotriva faptului că doreşte crearea unui "protectorat al Ungariei asupra Transilvaniei", afirmaţie nereală. Protectoratul a fost exercitat de unele puteri coloniale asupra coloniilor, în vreme ce Tirolul de Sud nu a fost şi nu este colonie, ci un exemplu reuşit al autonomiei teritoriale, înfăptuit cu respectarea integrităţii teritoriale a Italiei.

Calificarea autonomiei teritoriale drept poziţie extremistă, periculoasă, contrară convieţuirii interetnice, revizionistă, de instigare la ură etnică, de contestare a tratatului de la Trianon denotă necunoaşterea acestei instituţii, care există în unsprezece ţări din Europa şi înseamnă respectarea graniţelor naţionale existente şi care va putea fi înfăptuită exclusiv prin votul Parlamentului României, confirmat prin referendum.

Reclamantul a mai arătat că nu contestă, a pledat şi pledează pentru acordarea autonomiei teritoriale a ţinutului secuiesc, însă arată că acesta nu este un punct de vedere singular sau antiromânesc, acesta figurând, din anul 1993 în programul G., organizaţie care a făcut parte din guvernul României şi care a participat la marşul pentru înfiinţarea ţinutului secuiesc, din 27 octombrie 2013 şi că într-o ţară democratică ai dreptul să pledezi pentru modificarea legii fundamentale, aşa cum o fac şi cei ce se pronunţă pentru reinstaurarea monarhiei.

Reclamantul arată că libera exprimare este ocrotită de Constituţia României, prin art. 30, fiind garantată de art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, din a cărei jurisprudenţă invocă cauza Handyside c/Royaume-Uni şi cauza Feldek contra Slovaciei.

Susţine reclamantul că propunerea de retragere a fost anticonstituţional acceptată de Preşedinte, cu încălcarea prev. art. 1, alin. (3) din Constituţie, respectiv a obligaţiei constituţionale de respectare şi garantare a idealurilor Revoluţiei din decembrie 1989.

Subliniază reclamantul motivarea conferirii ordinului "Steaua României", potrivit decretului prezidenţial, la împlinirea a 20 de ani de la Revoluţia din decembrie 1989: "în semn de mare apreciere a curajului şi demnităţii de care a dat dovadă, declanşând, prin exemplu personal, revolta istorică a poporului român împotriva dictaturii comuniste".

La retragerea decoraţiei nu s-a ţinut cont de obligaţia de respectare a idealurilor Revoluţiei, declanşate de opoziţia sa crâncenă împotriva dictaturii naţional-comuniste, ceea ce reprezintă şi un blam adus obolului de sânge al tinerilor care şi-au jertfit viaţa în lupta anticomunistă, antidictatorială.

Ideile exprimate la Tuşnad, chiar dacă "contrariază, şochează sau neliniştesc", nu puteau şi nu trebuiau să atragă aplicarea sancţiunii retragerii decoraţiei. Reclamantul, potrivit decretului nr. 884/2009, a fost decorat pentru rolul jucat în declanşarea revoltei populare de la Timişoara, care s-a extins în toată ţara, fiind distins şi cu medalia H., care i s-a acordat de către preşedintele grupului PPE din Parlamentul Europei, I., cu ocazia unei ceremonii organizate pentru a marca "20 de ani de la căderea comunismului în Europa" şi cu Medalia pentru Libertate Truman-Reagen, care s-a acordat acelor personalităţi care au contribuit decisiv la dărâmarea comunismului.

Legea nr. 29/2000R şi O.U.G. nr. 11/1998 prevăd situaţiile în care se poate pierde calitatea de membru al unui ordin. Or, nu se poate legal conchide că, prin declaraţia sa de la Tuşnad - greşit tradusă de altfel -, a săvârşit o faptă nedemnă, iar condiţia prejudiciului moral adus membrilor ordinului nu este îndeplinită.

În justificarea acestui punct de vedere invocă şi poziţia Curţii Constituţionale exprimată în decizia nr. 88/2009, care se referă exclusiv la fapte, ca temei al retragerii ordinului şi nu pune semnul egalităţii între declaraţie şi faptă şi arată că faptele de vitejie din decembrie 1989 care au schimbat istoria României nu pot fi puse pe picior de inferioritate faţă de o declaraţie greşit tradusă, neînţeleasă de pârâţi.

Reclamantul citează şi considerentele Deciziei ÎCCJ nr. 3165/2012.

Reclamantul arată că, având în vedere faptul că ordinul nu a fost retras de la zeci de persoane condamnate la pedepse privative de libertate, retragerea celui acordat reclamantului încalcă şi principiul constituţional al nediscriminării.

I.2. Apărările formulate

I.2.1. Prin întâmpinare, pârâtul, Preşedintele României-B., reprezentat prin Administraţia Prezidenţială a solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.

În apărare, pârâtul a învederat că, potrivit prevederilor art. 6 şi art. 7 din Regulamentul aprobat prin H.G. nr. 1511/2005, în urma activităţii desfăşurate, Consiliul de onoare a adoptat o hotărâre motivată, pe care a transmis-o Cancelariei Ordinelor, cu propunere de retragere a decoraţiei care a declanşat cercetarea/verificarea. La rândul său, Cancelaria Ordinelor a luat act de hotărârea Consiliului de Onoare, înaintând Preşedintelui României proiectul decretului privind retragerea ordinului naţional.

După primirea propunerii de retragere, Preşedintele României a emis decretul, în temeiul prevederilor art. 94 lit. a) şi ale) art. 100 din Constituţia României, republicată, ale art. 51 lit. b) şi ale) art. 52 din Legea nr. 29/2000 privind sistemul naţional de decoraţii al României, republicată, precum şi ale art. 17 lit. b), ale) art. 18 şi 19 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului României nr. 11/1998 pentru reinstituirea Ordinului Naţional "Steaua României" republicată, cu modificările ulterioare.

Odată ce a fost publicat în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 168 din 04.03.2016 decretul a intrat în circuitul civil, producând efecte juridice, pe cale de consecinţă nemaiexistând temei legal în sensul solicitării reclamantului.

În drept, au fost invocate următoarele prevederi legale: Constituţia României, Legea nr. 47/1994, rep., cu modificările şi completările ulterioare, Noul C. proc. civ., Legea nr. 29/2000 privind sistemul naţional de decoraţii al României, republicată, precum şi ale art. 17 lit. b), ale) art. 18 şi 19 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului României nr. 11/1998 pentru reinstituirea Ordinului Naţional "Steaua României" republicată, cu modificările ulterioare.

În dovedirea apărărilor a arătat ca înţelege să se folosească de proba cu înscrisuri.

I.2.2. Pârâtul Primul-ministru al României - C. reprezentat prin Secretariatul General al Guvernului a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii cererii, pentru neîndeplinirea procedurii administrative prealabile cu Prim-ministrul Guvernului României, iar, pe fondul cauzei, a solicitat respingerea cererii, ca neîntemeiată.

În motivare a arătat, sub aspectul inadmisibilităţii invocate, că, întrucât în cauza dedusă judecăţii reclamantul nu menţionează şi nici nu depune la dosarul cauzei dovezi cu privire la efectuarea procedurii administrative prealabile cu pârâtul Prim-ministru al Guvernului României, prezenta cerere este inadmisibilă.

Pe fondul cauzei, a arătat că decretul a cărui anulare se solicită a fost emis cu respectarea dispoziţiilor constituţionale şi legale aplicabile, în considerarea Hotărârii Consiliului de onoare al Ordinului naţional Steaua României din 20 noiembrie 2013, criticile reclamantului fiind vădit nefondate.

Decorarea nu constituie un drept, ci o vocaţie a persoanei, neavând o consacrare constituţională sau legală, neputându-se nici interpreta în sensul că drepturile, odată câştigate, nu mai pot fi pierdute.

Legiuitorul a dat, expres, în competenţa consiliilor de onoare - alcătuite din membri ai aceluiaşi ordin - judecarea faptelor dezonorante care aduc prejudicii morale membrilor ordinului" - art. 17 din O.U.G. nr. 11/1998, republicată şi art. 53 din Legea nr. 29/2000, modificată şi completată. Consiliul procedează la antrenarea unei răspunderi morale, urmărind protejarea membrilor ordinului respectiv de eventuale atingeri aduse onoarei şi reputaţiei acestora.

Pârâtul invocă cele statuate de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 88/2009 şi consideră că instanţa nu poate să cenzureze aprecierea/calificarea moralităţii făcută unui membru al ordinului de către semenii săi, membri ai aceluiaşi ordin, în accepţiunea legii, membrii ordinului fiind singurii care au dreptul să-şi apere demnitatea şi statutul ce izvorăşte din primirea acestei înalte distincţii a Statului Român - Ordinul naţional Steaua României. Rolul Consiliului de Onoare pentru Ordinul Naţional Steaua României în procedura de retragere a decoraţiilor, reglementată prin art. 51-59 din Legea nr. 29/2000 şi prin regulamentul aprobat prin H.G. nr. 1511/2005 este tocmai acela de a primi sesizările asupra faptelor socotite dezonorante ale persoanelor decorate cu medaliile corespunzătoare acestui ordin, pe care este competent să le analizeze, iar în urma acestei activităţi, să adopte o hotărâre motivată, pe care o transmite Cancelariei Ordinelor, cu propunere de retragere a decoraţiei sau de respingere a sesizării care a declanşat cercetarea/verificarea.

În ce priveşte natura juridică a hotărârii Consiliului de Onoare pentru Ordinul Naţional Steaua României, arată că aceasta nu este un act administrativ-jurisdicţional, aşa încât nu pot fi primite argumentele reclamantului referitoare la "neregularităţile care au viciat procedura administrativă prealabilă", sens în care invocă şi considerentele Deciziei nr. 511/25.02.2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. x/2014, care au dobândit autoritate de lucru judecat, în condiţiile art. 430 alin. (2) C. proc. civ., aşa încât aceste aspecte nu mai pot fi repuse în discuţie prin invocarea excepţiei nulităţii absolute a hotărârii în prezenta cauză.

În speţă, potrivit prevederilor art. 6 şi art. 7 din Regulamentul aprobat prin H.G. nr. 1511/2005, în urma activităţii desfăşurate, Consiliul de onoare a adoptat o hotărâre motivată, pe care a transmis-o Cancelariei Ordinelor, cu propunere de retragere a decoraţiei, care, la rândul său, a înaintat Preşedintelui României proiectul decretului privind retragerea ordinului naţional. Preşedintele României a emis decretul contestat, în baza şi în executarea dispoziţiilor legale indicate expres în preambulul actului, în conformitate cu competenţele sale stabilite prin lege, cu respectarea cerinţelor referitoare la forma sa şi cu îndeplinirea condiţiilor de oportunitate.

Este de necontestat posibilitatea Preşedintelui de apreciere atât asupra propunerilor ce i se fac, în condiţiile legii, pentru conferirea unei decoraţii, cât şi asupra motivelor cuprinse în propunerile de retragere a decoraţiei - cum a reţinut şi Curtea Constituţională în Decizia nr. 88/2009 menţionată în antecedenţă.

Prin urmare, în calitatea sa de reprezentant al Statului Român, în exercitarea atribuţiilor prevăzute de Constituţie - în speţă, cea reglementată de art. 94 lit. a), cât şi în calitate de cap al Ordinului naţional Steaua României - art. 4 din O.U.G. nr. 11/1998, republicată, Preşedintele este cel care ia decizia finală în privinţa retragerii decoraţiei, apreciind asupra propunerii şi a motivelor de retragere.

În contextul dispoziţiilor legale menţionate, pârâtul apreciază că instanţa de contencios administrativ nu se poate pronunţa nici asupra oportunităţii conferirii unei decoraţii şi nici asupra oportunităţii retragerii acesteia; în caz contrar, s-ar încălca principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat şi instituţia Preşedintelui României ar fi lipsită de substanţa acestei atribuţii constituţionale, sens în care invocă Decizia nr. 5463/02.12.2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ.

Prim-ministrul a contrasemnat decretul contestat, cu respectarea strictă a atribuţiilor şi competenţelor sale legale, potrivit dispoziţiilor art. 100 alin. (2) din Constituţie, republicată, referitoare la necesitatea contrasemnării de către Prim-ministru a decretelor emise de Preşedinte în temeiul art. 94 lit. a) din Constituţie.

Legiuitorul a prevăzut atribuţia Preşedintelui României de a conferi, respectiv de a retrage decoraţii, în îndeplinirea acesteia Preşedintele dispunând de o putere discreţionară, asigurată de instituţia contrasemnării, sens în care invocă jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a instanţei de contencios constituţional cu privire la principiului constituţional general al comportamentului loial, care derivă din prevederile art. 1 alin. (4) din Constituţie şi este garantat de alin. (5) al aceluiaşi articol constituţional.

I.2.3. Reclamantul a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat, în esenţă, admiterea cererii astfel cum a fost formulată.

I.2.4. Consiliul de Onoare pentru Ordinul National Steaua României reprezentat prin Preşedinte J. a formulat cerere de intervenţie accesorie în favoarea pârâţilor .

În fapt, în motivarea cererii de intervenţie accesorie în favoarea pârâţilor, intervenientul a arătat că interesul care justifică cererea de intervenţie constă în aceea că, în conformitate cu art. 52 şi urm. din Legea nr. 29/2000 cu modificările ulterioare, în baza căreia funcţionează Consiliului de Onoare pentru Ordinul Naţional Steaua României, acesta are în competenţă judecarea faptelor dezonorante care aduc prejudicii morale membrilor ordinului. Adoptarea hotărârii care a fost avută în vedere la emiterea acestui Decret, conform art. 6 şi 7 din Regulamentul din 29/11/2005 pentru organizarea şi funcţionarea consiliilor de onoare ale ordinelor naţionale Steaua României, Serviciul Credincios şi Pentru Merit, hotărâre care a fost şi ea atacată de reclamant, justifică interesul său de a confirma legalitatea Decretului atacat.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 511/25.02.2016 a menţinut soluţia de respingere a acţiunii ca inadmisibilă şi a clarificat natura juridică a Consiliului de Onoare şi a activităţii sale.

Pe fondul cauzei, consideră că pretinsul "viciu procedural", constând în refuzul ca reclamantul să fie asistat/reprezentat de avocat nu poate subzista. Natura juridică a Consiliului, de organ de anchetă prealabilă şi modul reglementat al activităţii acestuia nu impun o asemenea cerinţă. Invitarea personală a reclamantului a fost un act de politeţe din partea acelora care îi erau la acea dată egali în Ordinul pe care îl purtau. Membrii Consiliului de Onoare se pot autosesiza din oficiu, situaţie ce nu poate crea o pretinsă incompatibilitate la emiterea actului.

Chiar din susţinerile reclamantului rezultă că termenul folosit la Tuşnad are, în limba română, echivalentul de putere protectoare ce se cerea a fi conferită Ungariei pe teritoriul statului unitar şi suveran Român, fiind un violent atentat la atributele statului nostru. Acest caz nu este singular, la baza hotărârii Consiliului stând şi alte afirmaţii publice cu caracter fals şi denigrator la adresa Statului Român şi a românilor, fapte dezonorante pentru purtătorul Înaltului Ordin Steaua României.

La baza Decretului contestat a stat nu numai hotărârea Consiliului, ci şi marja de apreciere a Preşedintelui României, care a concluzionat că există reale şi suficiente motive dezonorante, de natură să atragă retragerea Ordinului.

I.3. Primul ciclu procesual

I.3.1. Prin sentinţa civilă nr. 3529/15.11.2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamantul A..

Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs reclamantul A..

I.3.2. Prin decizia civilă nr. 2840/12.05.2021, Înalta Curte de Casaţie de Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia nulităţii recursului; a admis recursul declarat de reclamant; a casat sentinţa atacată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleaşi instanţe.

I.4. Al doilea ciclu procesual

I.4.1. Cauza a fost înregistrată la data de 10.01.2022 pe rolul secţiei a IX-a contencios administrativ, sub nr. x/2022.

La data de 05.05.2022 pârâta Administraţia Prezidenţială, în calitate de reprezentantă a Preşedintelui României a invocat excepţia inadmisibilităţii cererii de anulare a Decretului prezidenţial nr. 290 din 04.03.2016, contrasemnat de Prim-ministru.

Prin sentinţa nr. 1812 din 14 octombrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal s-a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi s-a respins cererea, ca inadmisibilă; s-a admis cererea de intervenţie accesorie formulată de Consiliul de Onoare pentru Ordinul Naţional Steaua României.

Pentru a pronunţa această soluţie, această instanţă a reţinut, în esenţă, că, raportat la prevederile art. 126 alin. (6) teza I din Constituţie şi ale art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 2 alin. (1) lit. k) din Legea nr. 554/2004 (definiţia actelor care privesc raporturile cu Parlamentul), decretele Preşedintelui României sunt acte administrative care, ca regulă generală, pot fi supuse controlului de legalitate al instanţelor de contencios administrativ, atât timp cât nu sunt exceptate acestui control prin lege. Decretul 290/04.03.2016 intră în categoria actelor care privesc raporturile cu Parlamentul, care constituie obiectul excepţiei prevăzute la art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004.

A mai reţinut prima instanţă că nu pot fi reţinute susţinerile reclamantului, în sensul că prin decizia de casare nr. 2840/12.05.2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a trimis cauza spre rejudecare, obligând instanţa la soluţionarea fondului, deoarece limitele rejudecării fondului se determină după cum casarea este totală sau parţială. În cazul casării totale, astfel cum este situaţia din prezenta cauză, pricina se rejudecă în întregime, iar judecarea fondului după casare se face după aceleaşi norme de procedură care se aplică la judecată înaintea instanţei de fond, respectiv după regulile de judecată în primă instanţă. Or, excepţia inadmisibilităţii decurgând din natura actului contestat fiind o excepţie absolută, poate fi invocată în orice stare a procesului. Prin urmare, pârâta poate invoca excepţia inadmisibilităţii acţiunii în situaţia casării sentinţei şi trimiterii cauzei spre rejudecare.

I.4.2. Calea de atac exercitată în cauză

Reclamantul A. a formulat recurs împotriva sentinţei de mai sus, prin care a solicitat admiterea recursului, casarea integrală a hotărârii şi în fond admiterea acţiunii, cu obligarea părţilor adverse la plata cheltuielilor de judecată

I.4.3. Soluţia instanţei de recurs

Prin decizia nr. 2732/22 mai 2023, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 1812 din 14 octombrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal, a casat sentinţa atacată şi a reţinut cauza în vederea rejudecării fondului, obligând intimata - pârâtă Administraţia Prezidenţială, în calitate de reprezentantă a Preşedintelui României, la plata sumei de 4.725 de RON, reprezentând cheltuieli de judecată în recurs, în favoarea recurentului - reclamant.

Pentru a pronunţa această soluţie, Înalta Curte a arătat că nu împărtăşeşte concluzia la care a ajuns judecătorul fondului, în urma căreia a reţinut că retragerea decoraţiei unei persoane identificate, fără a avea legătură cu atribuţii privind raporturile de natură politică cu Parlamentul, este sustrasă controlului judecătoresc pe calea contenciosului administrativ, fiind aplicabile dispoziţiile art. 126 alin. (6) din Constituţia României şi ale art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004.

Analizând considerentele şi dispozitivul Deciziei nr. 79/2022 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, faţă de precizarea recurentului-reclamant din cadrul dezbaterilor orale, în sensul că nu a solicitat alte probe faţă de cele deja administrate, Înalta Curte, în temeiul art. 497 din C. proc. civ., a reţinut cauza în vederea rejudecării fondului.

În temeiul art. 451 alin. (1) din C. proc. civ., faţă de culpa procesuală prin căderea în pretenţii a intimatei - pârâte Administraţia Prezidenţială, în calitate de reprezentantă a Preşedintelui României, partea care a invocat excepţia inadmisibilităţii, a fost obligată aceasta la plata către recurentul-reclamant a sumei de 4.725 de RON, reprezentând cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând onorariu de avocat în cuantum de 3500 RON conform chitanţei nr. x din 03.04.2023 emise de cabinet de avocat K., 1175 RON cheltuieli de transport conform facturii fiscale nr. x din 25.04.2023 şi 100 RON taxă judiciară de timbru aferentă recursului.

II. Rejudecarea cauzei după casarea cu reţinere

Argumente de fapt şi de drept relevante

Reclamantului A. i-a fost conferită decoraţia naţională Ordinul National Steaua României în grad de Cavaler prin Decretul nr. 1864/14.12.2009, cu prilejul împlinirii a 20 de ani de la Revoluţia din decembrie 1989, în semn de înaltă apreciere a curajului şi demnităţii de care a dat dovadă, declanşând, prin exemplul personal, revolta istorică a poporului român împotriva dictaturii comuniste.

Ulterior, prin Decretul nr. 290/04.03.2016 emis de Preşedintele României, s-a dispus retragerea Ordinului National Steaua României în grad de Cavaler, acordat prin Decretul nr. 1864/14.12.2009, publicat in Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 884/17.12.2009, domnului A..

Din preambulul actului administrativ contestat, rezultă că acesta a fost emis în temeiul disp. art. 94 lit. a) şi art. 100 din Constituţia României republicată, ale art. 51 lit. b) si ale art. 52 din Legea nr. 29/2000 privind sistemul naţional de decoraţii al României, republicată, precum şi ale art. 17 lit. b), ale) art. 18 si 19 din O.U.G. nr. 11/1998 pentru reinstituirea Ordinului Naţional Steaua României republicată, precum şi ale Legii nr. 29/2000 privind sistemul naţional de decoraţii al României, republicată, având în vedere Hotărârea Consiliului de Onoare al Ordinului Naţional Steaua României din 20 noiembrie 2013.

Pe calea prezentului demers judiciar, reclamantul solicită anularea Decretului nr. 290/04.03.2016 contrasemnat de Primul-ministru, publicat în M. Of., Partea I-a nr. 168 din 04.03.2016.

Criticile de nelegalitate invocate de reclamant sunt nefondate, după cum urmează:

II.1. O primă critică a vizat excepţia nulităţii absolute a hotărârii Consiliului de Onoare din 20 noiembrie 2013, act premergător emiterii decretului prezidenţial atacat cu privire la care reclamantul a arătat că a fost dată cu încălcarea dreptului său constituţional şi procedural la apărare.

Potrivit art. 17 lit. b), ale) art. 18 si 19 din O.U.G. nr. 11/1998 pentru reinstituirea Ordinului Naţional Steaua României:

"Articolul 17

Lit. b): Calitatea de membru al Ordinului naţional Steaua României se poate pierde în următoarele situaţii: (...) b) pentru fapte incompatibile cu calitatea de membru al ordinului, altele decât cele prevăzute la lit. a), care aduc prejudicii morale membrilor ordinului.

Articolul 18

Pentru judecarea faptelor incompatibile cu calitatea de membru al ordinului, care aduc prejudicii morale membrilor ordinului, se constituie un consiliu de onoare format din 7 membri.

Articolul 19

Retragerea ordinelor se face de către Preşedintele României prin decret, la propunerea Cancelariei ordinelor, în baza hotărârii Consiliului de onoare."

După cum rezultă din interpretarea textelor de mai sus, Consiliul de Onoare este un organism constituit ad-hoc pentru "judecarea faptelor incompatibile cu calitatea de membru al ordinului, care aduc prejudicii morale membrilor ordinului".

Prin urmare, acest Consiliu de Onoare nu este un veritabil organism administrativ-jurisdicţional, ci unul cu un rol de cenzură morală.

De altfel, acest aspect a fost tranşat cu titlu de autoritate de lucru judecat, dat fiind că, distinct de prezentul litigiu, anularea Hotărârii Consiliului de Onoare din 20 noiembrie 2013 a format obiectul dosarului nr. x/2014, finalizat prin Decizia nr. 511/25.02.2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2014, prin care se stabileşte că: "activitatea Consiliilor de onoare la care se referă Legea nr. 29/2000 şi Regulamentul aprobat prin H.G. nr. 1511/2005 nu reprezintă o activitate de jurisdicţie specială, în sensul prevederilor art. 2 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 554/2004 şi, pe cale de consecinţă, nici actele adoptate în urma activităţii respective nu au natura juridică a unui act administrativ-jurisdicţional, în sensul art. 2 alin. (2) lit. d) din aceeaşi lege".

Totodată, instanţa de recurs a statuat că: "Hotărârea din 20 noiembrie 2013 nu are natura juridică a unui act administrativ jurisdicţional şi nici pe aceea a unui act administrativ tipic, ci constituie o operaţiune administrativă în sensul Legii nr. 554/2004. care urma să stea la baza emiterii decretului prezidenţial (...)".

Prin urmare, aceste aspecte nu mai pot fi repuse în discuţie în prezentul litigiu, iar această calificare este importantă inclusiv din perspectiva criticilor referitoare la încălcarea dreptului la apărare dezvoltate în prezentul litigiu.

Astfel, dată fiind natura acestei proceduri şi a organismului în faţa căruia se desfăşoară, Înalta Curte nu poate reţine că acesteia i-ar fi aplicabile întocmai, aşa cum susţine reclamantul, garanţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, respectiv dreptul la apărare.

Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului oferă numeroase exemple în acest sens. Spre exemplu, Curtea europeană a decis că art. 6 nu se aplică în cazul rapoartelor unei misiuni de anchetă care are scopul să stabilească şi să consemneze fapte care ar putea servi ulterior ca bază pentru acţiunile altor autorităţi competente - de urmărire penală, statutare, disciplinare sau chiar legislative (chiar dacă aceste rapoarte ar putea să fi afectat reputaţia persoanelor vizate) (Fayed împotriva Regatului Unit, pct. 61). De asemenea, o procedură disciplinară care nu afectează în mod direct dreptul de a continua exercitarea unei profesii, întrucât aceasta ar presupune instituirea unei alte proceduri, nu este "determinantă" pentru un drept cu caracter civil în sensul art. 6 [Marušić împotriva Croaţiei (dec.), pct. 74-75]. În plus, o procedură legată de plagiat desfăşurată împotriva autorului unei cărţi nu este direct determinantă pentru dreptul civil al autorului de a se bucura de o bună reputaţie în sensul art. 6 (pct. 72 şi 73). Aceeaşi situaţie se produce atunci când unei persoane nu îi este recunoscută de legislaţia naţională decât speranţa că îi va fi acordat un drept, acordarea acestuia depinzând de o decizie a autorităţilor complet discreţionară şi nemotivată [Masson şi Van Zon împotriva Ţărilor de Jos, pct. 49-51; Roche împotriva Regatului Unit (MC), pct. 122-125; Ankarcrona împotriva Suediei (dec.)].

Înalta Curte constată că situaţia din prezenta speţă este similară, rolul Consiliului de Onoare fiind doar acela de a servi drept bază pentru propunerea Cancelariei ordinelor de retragere a Ordinului, propunere asupra căreia Preşedintele României are în continuare o marjă de apreciere largă, putând să o accepte sau să o respingă. Aşa cum rezultă şi din Decizia nr. 88/2009 a Curţii Constituţionale: "Este evident că propunerea care îi este prezentată Preşedintelui nu îl obligă pe acesta şi nici nu îl opreşte să facă propriile sale aprecieri."

Tot astfel, nu se poate susţine în mod cert că în cadrul procedurii derulate în faţa Consiliului de Onoare, un organism cu rol de cenzură morală, reclamantul avea un drept civil protejat de lege (cum ar fi dreptul de nu i se retrage Ordinul).

De altfel, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului admite că în procedurile administrative este posibil ca nu toate garanţiile art. 6 din Convenţie să fie respectate, fiind însă obligatoriu ca, în acest caz, decizia administrativă să fie supusă cenzurii unei instanţe independente, cu plenitudine de competenţă, care să asigure toate garanţiile procedurale ale dreptului la un proces echitabil, inclusiv sub aspectul dreptului la apărare. (cauza A. Menarini Diagnostics S.R.L. c. Italie, cererea 43509/08)

La punctul 59 din Hotărârea A. Menarini Diagnostics împotriva Italiei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a precizat că respectarea articolului 6 din CEDO presupune ca decizia unei autorităţi administrative care nu îndeplineşte ea însăşi condiţiile prevăzute la articolul 6 paragraful 1 din CEDO să facă obiectul controlului ulterior al unui organ judiciar învestit cu competenţă de fond. Printre caracteristicile unui astfel de organ se numără posibilitatea de a reforma sub toate aspectele, atât de fapt, cât şi de drept, decizia atacată, pronunţată de organul inferior. Organul judiciar trebuie să aibă în special competenţa de a examina toate problemele de fapt şi de drept pertinente pentru litigiul cu care este sesizat.

În lumina acestui standard, pentru respectarea standardului impus de instanţa europeană, era necesar şi suficient ca reclamantul să aibă posibilitatea de a se adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor şi a intereselor lor legitime, iar dreptul la apărare să fie pe deplin respectat în faţa instanţei, inclusiv prin posibilitatea instanţei de a analiza cauza sub toate aspectele.

Or, Înalta Curte reţine că reclamantul a fost asistat de avocat pe toată durata procedurilor judiciare derulate în faţa instanţelor naţionale, în cele două cicluri procesuale din prezentul dosar, precum şi în cele care au vizat anularea Hotărârii Consiliului de Onoare din 20 noiembrie 2013 (dosarul nr. x/2014, finalizat prin Decizia nr. 511/25.02.2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie) şi a avut posibilitatea de a prezenta în mod repetat toate apărările sale, inclusiv în faţa instanţei supreme. Reclamantul nu a susţinut că ar fi avut alte argumente sau documente de prezentat în faţa Consiliului decât cele prezentate în faţa instanţei şi nu a arătat o vătămare concretă a neasistării sale de către avocat.

Înalta Curte constată că, în esenţă, argumentele dezvoltate de reclamant au fost legate de o pretinsă greşeală de traducere a discursului său, un aspect pe care îl putea la fel de bine prezenta fără o apărare calificată. De altfel, Consiliului de Onoare i-a fost prezentat acest argument de către reclamant, neexistând vreun indiciu că asistarea sa de către avocat ar fi făcut ca apărarea sa, bazată pe acelaşi unic argument, ar fi fost mai eficientă.

În lumina acestor consideraţii, reţinând că dreptul la apărare a fost pe deplin garantat în faţa instanţelor care au cercetat cauza reclamantului, care nu a invocat vreo critică sub acest aspect, Înalta Curte concluzionează că neasistarea reclamantului de către avocat în faţa Consiliului de Onoare din 20 noiembrie 2013 nu poate avea semnificaţia încălcării dreptului la apărare garantat de art. 6 din Curtea Europeană a Drepturilor Omului, garanţiile acestui text nefiind aplicabile acestei proceduri.

Împrejurarea că prin decizia Comisiei Permanente a Uniunii Naţionale a Barourilor din România din 25 octombrie 2013, comunicată preşedintelui Consiliului de onoare la 30 octombrie 2013 s-a precizat că, în temeiul prev. art. 3, alin. (1), lit. e) din Legea de organizare a avocaturii nr. 51/1995, consolidată cu O.U.G. nr. 10/2011, poate să fie reprezentat/asistat de avocat în faţa Consiliului de Onoare al Ordinului Naţional "Steaua României" nu poate avea semnificaţia că o procedură derulată în faţa Consiliului în absenţa avocatului este nulă, în condiţiile în care dreptul la apărare al reclamantului a fost pe deplin garantat pe toată durata procedurilor judiciare.

În ceea ce priveşte încălcarea dreptului la apărare constând în faptul că nu i-au comunicat probele scrise folosite în cauză, în ciuda faptului că la 30 octombrie 2013 a solicitat această comunicare, Înalta Curte reţine că procedura derulată în faţa Consiliului nu are caracterul unei proceduri civile căreia să îi fie aplicabile regulile privind comunicarea înscrisurilor, aceasta fiind o procedură bazată pe criterii de onorabilitate a celor implicaţi, cel aflat în faţa acestui Consiliu având posibilitatea de a îşi prezenta punctul de vedere, dar după reguli proprii, nu după cele ale unui proces civil, aspect justificabil tocmai prin aceea că în faţa Consiliului nu se derulează o veritabilă judecată civilă, ci una morală.

II.2. În lumina principiilor mai sus analizate, Înalta Curte reţine ca fiind nefondate şi criticile referitoare la faptul că politicienii pesedişti care s-au antepronunţat în cauză, solicitând în scris retragerea decoraţiei (D. şi E.) au participat la votarea hotărârii, deşi aveau obligaţia legală de a se abţine, potrivit art. 42, pct. 1 din C. proc. civ.

Aşa cum s-a arătat mai sus, în faţa Consiliului nu a avut loc un proces civil, astfel încât art. 42 pct. 1 din C. proc. civ. nu poate fi considerat ca fiind aplicabil în cauză.

De altfel, nu există în Legea nr. 29/2000R sau în O.U.G. nr. 11/1998 un text care să interzică celor care propun retragerea Ordinului să voteze ulterior în acest sens, o astfel de autosesizare fiind perfect compatibilă cu procedura administartivă derulată în conformitate cu legea.

II.3. Cu privire la fondul cauzei, reclamantul a arătat că decretul atacat reprezintă şi o încălcare a prevederilor constituţionale (art. 1, alin. (3), care garantează respectarea idealurilor Revoluţiei din decembrie 1989.

Susţine reclamantul că propunerea sa orală, expusă la 27 iulie 2013, la Universitatea de vară de la Tuşnad, în prezenţa prim ministrului ungar, F., a fost greşit tradusă în limba română. Propunerile de retragere a decoraţiei pornesc de la premiza greşită că reclamantul a solicitat "instituire a unui protectorat maghiar asupra Transilvaniei", aspect inexact. În realitate, ideea exprimată a fost ca România şi Ungaria, după exemplul Italiei şi Austriei, să-şi aroge împreună, statutul de puteri garante asupra Transilvaniei ("vedhatalmi status"- ved=protejează, hatalom = putere - în limbajul juridic român se foloseşte noţiunea de putere garantă). Reclamantul a menţionat că s-a inspirat din statutul realizat în comun de Italia şi Austria, care a condus la autonomia teritorială din Tirolul de Sud, având în vedere ca cele două guverne, de comun acord, să aibă acest rol de putere garantă şi să acţioneze împreună la găsirea unei soluţii reciproc acceptabile pentru crearea autonomiei teritoriale.

Reclamantul a mai arătat că nu contestă, a pledat şi pledează pentru acordarea autonomiei teritoriale a ţinutului secuiesc, însă arată că într-o ţară democratică ai dreptul să pledezi pentru modificarea legii fundamentale, aşa cum o fac şi cei ce se pronunţă pentru reinstaurarea monarhiei.

Reclamantul invocă în esenţă libera exprimare ocrotită de Constituţia României, prin art. 30 şi garantată de art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, din a cărei jurisprudenţă invocă cauza Handyside c/Royaume-Uni şi cauza Feldek contra Slovaciei.

Art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului stauează că: "1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei, fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele să supună societăţile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare. 2. Exercitarea acestor libertăţi, ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi, poate fi suspusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti."

În cauza Handyside c/Royaume-Uni, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că:

"libertatea de exprimare, consacrată în parag. 1 al art. 10, constituie unul din fundamentele esenţiale ale unei societăţi democratice, una din condiţiile primordiale ale progresului ei". Totodată libertatea de exprimare priveşte nu numai "informaţiile" sau "ideile" apreciate favorabil sau considerate ca inofensive sau indiferente, dar şi pe cele care contrariază, şochează sau neliniştesc; aceasta este o exigenţă a pluralismului, a toleranţei şi a spiritului de deschidere într-o societate democratică. Instanţa europeană a arătat "importanţa crucială a libertăţii de exprimare, ca una dintre condiţiile prealabile ale unei bune funcţionări a democraţiei".

În jurisprudenţa sa în aplicarea acestui text, Curtea Europeană a Drepturilor Omului examinează dacă ingerinţa a fost "prevăzută de lege" şi dacă "urmărea să protejeze unul dintre scopurile legitime" în sensul art. 10 al doilea paragraf şi, în cele din urmă, dacă această ingerinţă a fost "necesară într-o societate democratică", chestiune decisivă, în majoritatea cauzelor, în soluţionarea cauzei de către Curte.

Pentru a concluziona cu privire la respectarea standardelor dezvoltate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în materia libertăţii de exprimare (art. 10 C.E.D.O.), Înalta Curte reţine că, potrivit jurisprudenţei instanţei europene, ingerinţele în libertatea de exprimare pot lua forma unei game largi de măsuri care se manifestă în general în contextul unei "formalităţi, condiţii, restricţii sau sancţiuni" [Wille împotriva Liechtensteinului (MC), pct. 43].

Înalta Curte notează că, deşi poate fi apreciată ca o ingerinţă în libertatea de exprimare, retragerea Ordinului Naţional Steaua României, având îndeosebi caracterul unei sancţiuni morale, se deosebeşte esenţial de măsura analizată de Curte în cauzele invocate de reclamant, respectiv cauza Handyside c/Royaume-Uni (condamnare penală) şi cauza Feldek contra Slovaciei (hotărâre prin care un discurs este catalogat ca defăimător şi obligaţia de publicare în diferite jurnale a hotărârii), dar şi, în general, de măsurile frecvent analizate în jurisprudenţa instanţei europene (condamnări penale, sancţiuni pecuniare sau disciplinare, interzicerea publicării, respingerea cererii de acordare a unei frecvenţe de emisie, decizia prin care se stabileşte caracterul defăimător al declaraţiei şi publicarea acestei decizii etc.).

Este, de asemenea, de necontestat în cauză, că ingerinţa era prevăzută de lege, decretul atacat având ca temei art. 52 din Legea nr. 29/2000R, respectiv art. 17 lit. b) O.U.G. nr. 11/1998 care prevăd: "calitatea de membru al unui ordin se poate pierde în următoarele situaţii: b) pentru fapte dezonorante, altele decât cele prevăzute la lit. a), care aduc prejudicii morale membrilor ordinului".

În sfârşit, retragerea Ordinului răspunde unui scop legitim, respectiv respectatea standardelor de moralitate pentru membrii Ordinului. Totodată, în raport de natura discursului care a cauzat retragerea Ordinului, unul din scopurile legitime urmărite poate fi considerat a fi şi cel al "protejării integrităţii teritoriale" în faţa aşa-numitelor discursuri "separatiste". Legitimitatea unui astfel de scop a fost analizată de Curte în cauza Sürek şi Özdemir împotriva Turciei (MC), pct. 50].

În ceea ce priveşte testul necesităţii ingerinţei într-o societate democratică, Înalta Curte reţine că principiile generale care permit aprecierea necesităţii unei ingerinţe anumite în exercitarea libertăţii de exprimare, reafirmate în mod repetat de Curte începând cu hotărârea Handyside împotriva Regatului Unit, sunt rezumate în hotărârea Stoll împotriva Elveţiei (MC) (pct. 101) şi reamintite în hotărârile Morice împotriva Franţei (MC) (pct. 124) şi Pentikäinen împotriva Finlandei (MC) (pct. 87).

Curtea Europeană a dezvoltat în jurisprudenţa sa noţiunea autonomă de "proporţionalitate a unei ingerinţe cu scopul legitim urmărit", care se determină având în vedere cauza în ansamblu, urmând criterii dezvoltate în jurisprudenţa Curţii şi utilizând diverse principii şi instrumente de interpretare.

Astfel, cu privire la existenţa unei nevoi sociale imperioase, instanţa europeană a arătat în mod repetat că o nevoie socială imperioasă nu este sinonimă cu "indispensabilă", dar nici nu are flexibilitatea unor termeni precum "admisibilă", "normală", "utilă", "rezonabilă" sau "oportună" [Gorzelik şi alţii împotriva Poloniei (MC), pct. 95; Barthold împotriva Germaniei, pct. 55; Sunday Times împotriva Regatului Unit (nr. 1), pct. 59]. Deşi statele contractante dispun de o anumită marjă de apreciere pentru a hotărî dacă există o astfel de nevoie, atunci când este vorba despre libertatea presei, această marjă de apreciere este, în principiu, mai restrânsă (Dammann împotriva Elveţiei, pct. 51). Astfel, deşi recunoaşte marja de apreciere a statelor pentru a hotărî dacă există o astfel de nevoie, Curtea poate să respingă argumentele invocate în această privinţă (a se vedea, de exemplu, Eerikäinen şi alţii împotriva Finlandei, pct. 71; Fáber împotriva Ungariei, pct. 45). Curtea nu se pronunţă întotdeauna explicit, în concluziile sale, cu privire la existenţa unei nevoi sociale imperioase, ci se referă la caracterul relevant şi suficient al motivelor prezentate de autorităţile naţionale, precum şi la marja de apreciere a statului pentru a hotărî, implicit, dacă există o astfel de nevoie [de exemplu, Janowski împotriva Poloniei (MC), pct. 31 şi 35; Bladet Tromso şi Stensaas împotriva Norvegiei (MC), pct. 58 şi 73].

Aprecierea naturii şi gravităţii sancţiunilor joacă un rol important în analiza Curţii. Astfel, Curtea, examinând proporţionalitatea, a acordat importanţă, faptului că instanţa naţională a optat pentru măsura cea mai puţin restrictivă dintre mai multe măsuri posibile [Axel Springer SE şi RTL Television GmbH împotriva Germaniei, pct. 56; Perinçek împotriva Elveţiei (MC), pct. 273; Tagiyev şi Huseynov împotriva Azerbaidjanului, pct. 49] sau a redus la minim ingerinţa în drepturile reclamantei limitând sfera de aplicare a restrângerii [Mouvement raëlien suisse împotriva Elveţiei (MC), pct. 75].

La fel de importantă este cerinţa cu privire la motive relevante şi suficiente. Curtea a considerat, în multe cauze, că lipsa unei motivări relevante şi suficiente a instanţelor naţionale sau neluarea în considerare a normelor aplicabile pentru a justifica ingerinţa în cauză implică o încălcare a art. 10 (a se vedea, printre multe altele, Uj împotriva Ungariei, pct. 25-26; Sapan împotriva Turciei, pct. 35-41; Gözel şi Özer împotriva Turciei, pct. 58; Scharsach şi News Verlagsgesellschaft împotriva Austriei, pct. 46; Cheltsova împotriva Rusiei, pct. 100; Mariya Alekhina şi altele împotriva Rusiei, pct. 264).

În ceea ce priveşte cazul particular al discursului politic, Curtea a declarat în repetate rânduri că art. 10 § 2 din Convenţie lasă puţin loc pentru restricţii privind libertatea de exprimare în domeniul discursului şi dezbaterii cu caracter politic (Brasilier împotriva Franţei, pct. 41) sau cel al chestiunilor de interes general [Sürek împotriva Turciei (nr. 1) (MC), pct. 61; Lindon, Otchakovsky-Laurens şi July împotriva Franţei (MC), pct. 46; Wingrove împotriva Regatului Unit, pct. 58]. În cauza Feldek contra Slovaciei, citată de reclamant, CEDO a statuat că:

"Faptul de a favoriza libera dezbatere politică este o caracteristică esenţială a unei societăţi democratice, astfel că doar consideraţii puternice pot justifica restrângerea discursului cu caracter politic" (...). Libertatea de exprimare este deosebit de valoroasă pentru partidele politice şi membrii lor activi, iar ingerinţele în libertatea de exprimare a unui politician, în special atunci când acesta este membru al unui partid de opoziţie, impun Curţii să exercite un control dintre cele mai stricte. Limitele criticii admisibile sunt mai largi în privinţa unui guvern decât a unei simple persoane sau chiar a unui politician (Faruk Temel împotriva Turciei, pct. 55; Incal împotriva Turciei, pct. 54; Han împotriva Turciei, pct. 29; Yalçiner împotriva Turciei, pct. 43). 509. Potrivit Curţii, într-o societate democratică bazată pe preeminenţa dreptului, ideile politice care contestă ordinea consacrată şi a căror realizare este apărată prin mijloace paşnice trebuie să aibă o posibilitate convenabilă de a se exprima (Egitim ve Bilim Emekçileri Sendikasi împotriva Turciei, pct. 70).

Criteriile controlului exercitat cu privire la justificarea unei ingerinţe utilizate de Curte sunt: contribuţia la o dezbatere de interes general, natura şi conţinutul discursului şi impactul potenţial al acestuia, analiza textului făcându-se în context. În cauza Zana împotriva Turciei, Curtea a subliniat două criterii referitoare la noţiunea de impact potenţial al discursului în litigiu: pe de o parte, rolul şi funcţia autorului discursului, iar pe de altă parte, situaţia în ceea ce priveşte contextul societal în raport cu obiectul discursului (pct. 49-50; a se vedea, de asemenea, Yalçiner împotriva Turciei, pct. 46-49).

Aplicând în concret aceste principii la cauza de faţă, Înalta Curte notează că prezenta măsură nu are ca obiect o interdicţie de publicare sau o limitare o dreptului la cuvânt, ori o sancţiune penală sau pecuniară, ci vizează retragerea Ordinului naţional Steaua României care, potrivit Regulamentului din 25 iunie 1998 (Ordinului naţional Steaua României), publicat în Monitorul Oficial nr. 271 din 14 iunie 1999, "este cea mai înaltă decoraţie a României" şi "se acordă atât cetăţenilor români, cât şi celor străini, pentru a recompensa serviciile excepţionale, civile sau militare, aduse statului şi poporului român, pe timp de pace sau de război."

În înţelesul O.U.G. nr. 11/1998, "serviciile excepţionale, civile sau militare privesc fapte de concepţie, organizare şi coordonare, astfel:a) realizări de mare importanţă în apărarea intereselor supreme ale statului român: independenţă, suveranitate, unitate şi integritate teritorială;"

Prin urmare, reclamantul nu a fost privat de dreptul de a îşi promova discursul politic prin care susţine autonomia ţinutului secuiesc, nu a fost sancţionat civil, contraveţional sau penal pentru acest discurs şi nici nu a suferit un prejudiciu pecuniar.

Pe de altă parte, atribuirea Ordinului naţional Steaua României poartă cu sine responsabilitatea respectării codului de onoare impus membrilor acestora, apărarea intereselor supreme ale statului român: independenţă, suveranitate, unitate şi integritate teritorială fiind una din valorile fundamentale ale acestui cod de onoare.

Înalta Curte notează că reclamantul a avut previzibilitatea acceptării acestui Cod de morală în momentul acceptării Ordinului naţional Steaua României.

Or, dacă o sancţiune civilă, contravenţională sau penală a reclamantului pentru discursul său politic sau interdicţia de a susţine sau publica acest discurs ar fi putut apărea ca o măsură ce nu este necesară într-o societate democratică, nu s-ar putea susţine că un stat, în speţă cel român, nu prezervă ca atribut al suveranităţii sale o marjă largă de apreciere în conferirea, respectiv menţinerea celei mai înalte decoraţii a sa doar acelor cetăţeni care manifestă ataşament pentru valorile care reprezintă însuşi fundamentul acordării acestei distincţii, respectiv apărarea intereselor supreme ale statului român: independenţă, suveranitate, unitate şi integritate teritorială.

În general, Curtea Europeană a Drepturilor Omului consideră că este esenţa democraţiei să permită propunerea şi discutarea unor proiecte politice diverse, chiar şi a celor care pun sub semnul întrebării actualul mod de organizare a unui stat, cu condiţia ca acestea să nu aibă scopul de a aduce atingere democraţiei în sine (Partidul Socialist şi alţii împotriva Turciei, pct. 47).

Înalta Curte, evaluând proporţionalitatea şi din această perspectivă, reţine că dacă o societate democratică acceptă în general discutarea unor proiecte politice diverse, chiar şi a celor care pun sub semnul întrebării actualul mod de organizare a unui stat, cerinţa de proporţionalitate nu poate merge până la a impune unui stat să menţină acordarea celei mai înalte distincţii a sa unei persoane care pune sub semnul îndoielii una din valorile fundamentale consacrate prin Constituţia sa, în speţă unitatea şi integritatea teritorială.

Înalta Curte reţine în sensul argumentaţiei sale şi cele statuate în jurisprudenţa Curţii Constituţionale (Decizia nr. 88/2009), în susţinerea marjei largi de apreciere a Preşedintelui României în astfel de situaţii de retragere a Ordinului: "Decorarea, ca urmare a unor merite deosebite şi a întrunirii diverselor condiţii prevăzute de legea specială, nu constituie un drept, ci o vocaţie a persoanei, neavând o consacrare legală, şi cu atât mai puţin constituţională. În niciun caz nu se poate aplica teoria potrivit căreia drepturile, odată câştigate, nu mai pot fi pierdute.

(...)Curtea Constituţională consideră că retragerea unei decoraţii poate avea loc, pe de o parte, pentru fapte dezonorante anterioare decorării doar în măsura în care, din diferite motive, acestea nu au putut fi cunoscute la data acordării decoraţiei şi, pe de altă parte, pentru fapte dezonorante ulterioare, incompatibile cu calitatea de membru al ordinului, dar numai cu luarea în considerare a stabilirii unui just raport de proporţionalitate între faptele care au determinat acordarea unui ordin şi cele care au stat la baza propunerii de retragere a decoraţiei. Sub acest aspect, aprecierea între meritele care au determinat acordarea unei decoraţii şi faptele reţinute pentru retragerea acesteia presupune un act de mare responsabilitate, de dreaptă judecată din partea celor învestiţi să se pronunţe asupra celui din urmă caz şi, în final, din partea Preşedintelui României. Potrivit prevederilor legale, atât conferirea, cât şi retragerea decoraţiilor se fac prin decret de către Preşedintele României, la propunerea unor autorităţi stabilite prin lege. Este evident că propunerea care îi este prezentată Preşedintelui nu îl obligă pe acesta şi nici nu îl opreşte să facă propriile sale aprecieri. Preşedintele are o largă posibilitate de apreciere atât asupra propunerilor ce i se fac, în condiţiile legii, pentru conferirea unei decoraţii, cât şi asupra motivelor cuprinse în propunerile de retragere a decoraţiei. În acest context, ţinând seama de natura faptelor pentru care, odată săvârşite, o decoraţie ar putea fi retrasă, există posibilitatea ca o decoraţie ce a fost conferită de un anumit şef de stat să poată fi retrasă de şeful de stat următor, întrucât şi unul şi celălalt ar acţiona în cadrul aceluiaşi statut constituţional, în considerarea calităţii de şef al statului."

În ceea ce priveşte criteriul de proporţionalitate invocat de reclamant, între motivele care au justificat acordarea şi cele care au justificat retragerea, Înalta Curte reţine că nici dispoziţiile naţionale şi nici cele europene nu prevăd vreo astfel de cerinţă. Criteriul proporţionalităţii dezvoltat în jurisprudenţa C.E.D.O. şi în cea a Curţii Constituţionale vizează raportul între ingerinţă şi scopul legitim urmărit, iar nu neapărat proporţionalitatea între motivele care au justificat acordarea Ordinului şi cele care au condus la retragerea sa.

Este artificială şi lipsită de fundament legal distincţia pe care reclamantul o face între fapte şi declaraţii, fiind evident că şi declaraţiile pot constitui fapte care să justifice retragerea Ordinului în sensul art. 17 lit. b) Legea nr. 29/2000R şi O.U.G. nr. 11/1998, termenul "fapte" având mai degrabă sensul de "manifestări", care include atât manifestările în plan verbal sau în scris, cât şi orice alt tip de manifestare. De asemenea, nu există un criteriu legal care să justifice o ierarhie în sensul că declaraţiile sunt mai puţin grave decât faptele de natura celor care au justificat acordarea Ordinului.

În ceea ce priveşte pretinsa încălcare a art. 1, alin. (3) din Constituţie, respectiv a obligaţiei constituţionale de respectare şi garantare a idealurilor Revoluţiei din decembrie 1989, Înalta Curte reţine că acelaşi text constituţional, la alin. (1), prevede că "România este stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil."

Prin urmare, atât motivele care au justificat acordarea, cât şi cele care au justificat retragerea Ordinului îşi găsesc fundamentul în respectarea unor valori fundamentale, pe de o parte respectarea şi garantarea idealurilor Revoluţiei din decembrie 1989, iar pe de alta caracterul unitar şi indivizibil al statului.

Or, punerea în balanţă a ocrotirii celor două valori în acordarea, respectiv retragerea celei mai înalte distincţii a statului ţine de marja de apreciere a Preşedintelui României, recunoscută prin Decizia nr. 88/2009 a Curţii Constituţionale, instanţa de contencios administrativ neavând un control de oportunitate asupra acordării/retragerii acestei distincţii, ci doar unul de legalitate.

Aceeaşi distincţie dintre oportunitate şi legalitate împiedică instanţa supremă să se pronunţe asupra nuanţelor discursului politic al reclamantului, care a invocat inclusiv o eroare de traducere, fără a nega însă că este un promotor al ideii de autonomie a ţinutului secuiesc. Fără a specula asupra sensului exact al discursului sau asupra diferitelor concepte între care reclamantul face distincţie (protectorat, autonomie teritorială, statut asimilat Regiunii Tirol etc.), Înalta Curte reţine că, deşi contestă traducerea discursului de la Tuşnad, reclamantul nu neagă susţinerea, în mesajul său politic folosit în ocazii repetate şi redatat în diferite modalităţii, a autonomiei ţinutului secuiesc, ceea ce a constituit în esenţă baza factuală care a condus la retragerea Ordinului.

Decizia ÎCCJ nr. 3165/2012, invocată de reclamant în susţinerea argumentaţiei sale nu prevede nici ea posibilitatea instanţei de contencios administrativ de a cenzura oportunitatea retragerii Ordinului. Potrivit considerentelor acestei Decizii de speţă: "Aşa cum s-a reţinut şi în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, în exercitarea acestei atribuţii, Preşedintele României dispune de o largă marjă de apreciere asupra propunerilor ce i se fac (Decizia nr. 88/2009). Aceasta nu înseamnă însă că dreptul de apreciere este nelimitat, pentru că legea prevede expres atât motivele care se pot solda cu retragerea decoraţiei, cât şi procedura administrativă care trebuie urmată."

De altfel, în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ, care se impune a fi reţinută dat fiind rolul constituţional al instanţei supreme în unificarea jurisprudenţei, recunoscut şi de C.E.D.O. în cauza Beian împotriva României, cu referire de această dată la puterea executivă, s-a reţinut că: "Puterea discreţionară se exercită în oportunitate, lăsând autorităţii publice posibilitatea de a alege între mai multe decizii, măsuri sau soluţii, conforme din punct de vedere al legalităţii şi care sunt supuse controlului judecătoresc numai în cazul unei erori manifeste de apreciere." (Decizia nr. 5463/02.12.2009 pronunţată în Dosarul nr. x/2008)

De fapt, tocmai din perspectiva acestei marje de apreciere este reglementată instituţia contrasemnării, în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie reţinându-se că:

"raţiunea obligaţiei de a se contrasemna aceste decrete de către Prim-ministru constă tocmai în exercitarea unui control parlamentar indirect ce ţine de principiul democraţiei constituţionale instituit prin art. 1 alin. (4) din Constituţie, republicata. (...) Contrasemnarea este contrapartida la statutul politic al Preşedintelui, care nu răspunde politic în faţa Parlamentului" .

Prin urmare, odată stabilit faptul că motivul retragerii Ordinului se încadrează în cele prevăzute de lege, iar procedura administrativă a fost corect urmată, Înalta Curte nu poate intra în marja de apreciere a Preşedintelui României, fiindcă s-ar încălca principiul separaţiei puterilor în stat.

Art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea 554/2004 defineşte excesul de putere ca fiind exercitarea dreptului de apreciere al autorităţilor publice prin încălcarea limitelor competenţei prevăzute de lege sau prin încălcarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor.

Or, din cele mai sus arătate rezultă că Preşedintele României a acţionat în limitele competenţei şi marjei de apreciere prevăzute de lege, procedura administrativă, căreia nu îi erau aplicabile garanţiile art. 6 C.E.D.O. a fost corect urmată, iar retragerea Ordinului Steaua României nu poate fi considerată o ingerinţă nejustificată în libertatea de exprimare a reclamantului.

Prin urmare, motivele de nelegalitate invocate sunt nefondate, acţiunea urmând a fi respinsă.

III. Cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de pârâta Administraţia Prezidenţială în calitate de reprezentantă a Preşedintelui Românei - B. urmează a fi respinsă, ca nefondată.

Astfel, prin decizia nr. 2732/22 mai 2023, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 1812 din 14 octombrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal, a casat sentinţa atacată şi a reţinut cauza în vederea rejudecării fondului, obligând intimata - pârâtă Administraţia Prezidenţială, în calitate de reprezentantă a Preşedintelui României, la plata sumei de 4.725 de RON, reprezentând cheltuieli de judecată în recurs, în favoarea recurentului - reclamant.

În temeiul art. 451 alin. (1) din C. proc. civ., faţă de culpa procesuală prin căderea în pretenţii a intimatei - pârâte Administraţia Prezidenţială, în calitate de reprezentantă a Preşedintelui României, partea care a invocat excepţia inadmisibilităţii, a fost obligată aceasta la plata către recurentul-reclamant a sumei de 4.725 de RON, reprezentând cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând onorariu de avocat în cuantum de 3500 RON conform chitanţei nr. x din 03.04.2023 emise de cabinet de avocat K., 1175 RON cheltuieli de transport conform facturii fiscale nr. x din 25.04.2023 şi 100 RON taxă judiciară de timbru aferentă recursului.

Or, aceste cheltuieli au fost efectuate în legătură cu prima etapă, a admiterii recursului şi reţinerii cauzei în vederea rejudecării fondului, în care recurentul a câştigat în pretenţii, recursul acestuia fiind admis.

Prin urmare, faţă de dispoziţiile art. 453 C. proc. civ., aceste cheltuieli rămân câştigate recurentului-reclamant, indiferent de faptul că, urmare a soluţionării cauzei pe fond după casarea cu reţinere reclamantul a pierdut litigiul.

Pârâta Administraţia Prezidenţială în calitate de reprezentantă a Preşedintelui Românei - B. ar fi avut, în mod evident, dreptul la cheltuielile de judecată ocazionate de soluţionarea fondului cauzei după casarea cu reţinere, însă nu a depus dovezi în acest sens şi nici nu a precizat că ar fi efectuat astfel de cheltuieli.

Prin urmare, faţă de dispoziţiile art. 453 C. proc. civ., cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de pârâta Administraţia Prezidenţială în calitate de reprezentantă a Preşedintelui Românei - B. urmează a fi respinsă, ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

În rejudecare:

Respinge acţiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâţii Administraţia Prezidenţială în calitate de reprezentantă a Preşedintelui României - B., Prim-ministrul României, C.-fost Prim-ministru şi intervenientul Consiliul de Onoare pentru Ordinul Naţional Steaua României, ca nefondată.

Respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de pârâta Administraţia Prezidenţială în calitate de reprezentantă a Preşedintelui Românei - B., ca nefondată.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 10 octombrie 2023.