Entitlement to statutory veterinary concession compensation absent implementation regulations

Şedinţa publică din data de 05 octombrie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanţa, secţia civilă la data de 23 noiembrie 2020, sub număr de dosar x/2020, reclamantul Cabinet Medical Individual Dr. A., în contradictoriu cu pârâtele Direcţia Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor Constanţa şi Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor, a solicitat:

- obligarea pârâtelor, în solidar, să plătească reclamantului suma de 10.000 RON lunar, începând cu data de 16 martie 2020 (data intrării în vigoare a Legii nr. 236/2019 pentru modificarea şi completarea art. 15 din Ordonanţa Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activităţii sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor, precum şi pentru modificarea unor acte normative) şi până la 24 iulie 2020 (data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 117/2020 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activităţii sanitar - veterinare şi pentru siguranţa alimentelor şi pentru abrogarea art. IV alin. (2) şi art. V din Legea nr. 236/2019 pentru modificarea şi completarea art. 15 din Ordonanţa Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activităţii sanitar - veterinare şi pentru siguranţa alimentelor, precum şi pentru modificarea unor acte normative);

- obligarea pârâtelor, în solidar, să plătească reclamantului dobânda legală penalizatoare începând cu data introducerii acţiunii şi până la achitarea integrală a debitului;

- obligarea ambelor pârâte, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată ocazionate.

Prin memoriul depus la data de 27 noiembrie 2020 în dosarul Judecătoriei Constanţa, intitulat precizări, reclamantul a completat cererea de chemare în judecată şi arătat că înţelege să solicite obligarea pârâţilor la plata sumei de 65.000 RON pentru perioada 01 ianuarie 2020 - 14 iulie 2020 şi la plata dobânzii legale penalizatoare calculată asupra sumei de 65.000 RON de la data de introducerii cererii de chemare în judecată până la data plăţii integrale a debitului.

Prin sentinţa civilă nr. 4520 din 19 aprilie 2021, Judecătoria Constanţa, secţia civilă a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Constanţa, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Prin sentinţa civilă nr. 135/CA din 30 iunie 2021, Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei materiale a Curţii de Apel Constanţa, a declinat competenţa materială de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Constanţa, a constatat intervenit conflictul negativ de competenţă între Curtea de Apel Constanţa şi Judecătoria Constanţa şi a dispus înaintarea dosarului către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, pentru soluţionarea conflictului de competenţă.

Prin decizia nr. 4622/12.10.2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal s-a stabilit competenţa soluţionării cauzei privind pe reclamantul Cabinet Medical Veterinar Individual Dr. A., în contradictoriu cu pârâtele Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor şi Direcţia Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor Constanţa, în favoarea Curţii de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, cauza fiind reînregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 05 ianuarie 2022, sub nr. x/2020*.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 41 din 03 martie 2022, Curtea de Apel Constanţa, secţia de contencios administrativ şi fiscal a dispus următoarele:

- a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Direcţia Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor Constanţa;

- a respins acţiunea exercitată de reclamant în contradictoriu cu acest pârât ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă;

- a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor;

- a admis cererea de chemare în judecată promovată de reclamant Cabinet Medical Veterinar Individual Dr. A., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor, astfel cum aceasta a fost modificată;

- a dispus obligarea pârâtului Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor la plata către reclamantul Cabinet Medical Veterinar Individual Dr. A. a sumei de 65.000 RON;

- a dispus obligarea pârâtului Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor la plata către reclamantul Cabinet Medical Veterinar Individual Dr. A. a dobânzii legale penalizatoare începând cu data de 26 noiembrie 2020 până la data plăţii debitului;

- a admis în parte cererea privind acordarea cheltuielilor de judecată;

- a dispus obligarea pârâtului Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor la plata către reclamantul Cabinet Medical Veterinar Individual Dr. A. a sumei de 300 RON reprezentând cheltuieli de judecată - taxă judiciară de timbru.

3. Recursul exercitat în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 41 din 03 martie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs pârâta Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată.

Printr-un prim set de critici, recurenta-pârâtă a învederat, în esenţă, aplicarea şi interpretarea greşită de către instanţa de fond a dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Anexa 2 la O.U.G. nr. 117/2020, respectiv nelegalitatea soluţiei de respingere a excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive în condiţiile în care din dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Anexa 2 la O.U.G. nr. 117/2020 rezultă că obligaţia de plată revine direcţiilor sanitar veterinare şi pentru siguranţa alimentelor judeţene şi nu

Autorităţii Naţionale Sanitare Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor, care are doar obligaţia de a asigura bugetul în vederea efectuării plăţii.

Printr-un alt set de critici, recurenta-pârâtă a susţinut că dreptul subiectiv în temeiul căruia s-a solicitat plata sumei de 10.000 RON, nu putea fi valorificat strict în temeiul art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019, mai înainte de elaborarea actelor normative menţionate de art. V din acelaşi act normativ.

Anexa la O.U.G. nr. 117/2020 reprezintă normele metodologice de aplicare, fără de care dreptul solicitat de către reclamant nu putea fi acordat, iar această ordonanţă de urgenţă a intrat în vigoare la data de 24 iulie 2020.

Prin urmare, în lipsa unor norme metodologice, nu se putea proceda la plata unor drepturi băneşti. Aşadar, legiuitorul este cel care a prevăzut ca normele metodologice de aplicare a prevederilor O.G. nr. 42/2004 urmează să fie aprobate prin Hotărâre a Guvernului.

În acest sens, a mai arătat că a efectuat demersuri pentru adoptarea normelor metodologice prin hotărâre a Guvernului, având în vedere dispoziţiile imperative ale art. V din Legea nr. 236/2019, precum şi că, în speţă, nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale.

Nu în ultimul rând, recurenta-pârâtă a susţinut şi că, din interpretarea textelor de lege invocate, rezultă că voinţa legiuitorului este în sensul ca suma de 10.000 RON, exclusiv TVA, să fie acordată din bugetul ANSVSA prin bugetul Direcţiilor Sanitar-Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor Judeţene, respectiv a Municipiului Bucureşti, beneficiarilor contractelor de concesiune pentru realizarea activităţilor prevăzute la art. 15 alin. (2) din O.U.G. nr. 117/22.07.2020, numai în baza Decontului şi a documentelor justificative.

Mai mult decât atât, beneficiarii contractelor de concesiune şi/sau contractelor de servicii încheiate anterior datei intrării în vigoare a Legii nr. 236/2019 beneficiază de suma de 10.000 RON numai dacă aceştia au încheiat în condiţiile legii, cu DSVSA judeţene, respectiv a Municipiului Bucureşti, un act adiţional la acestea şi numai în baza decontului şi a documentelor justificative prevăzute în Capitolul II "Decontarea activităţilor sanitar-veterinare publice" din Anexa la O.U.G. nr. 117/2020 (Anexa 2 din O.G. nr. 42/2004).

Din toate aceste texte de lege rezultă, în opinia recurentei-pârâte, că verificarea îndeplinirii condiţiilor în vederea plăţii se face de către medicul veterinar oficial al circumscripţiei sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor oficiale şi de către Serviciul/Biroul control oficial, sănătate şi bunăstare animală, respectiv de către Servicul/Biroul economic din cadrul Direcţiei Sanitar Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor Judeţene, respectiv a Municipiului Bucureşti şi aprobate de Directorul executiv, or, în speţă, nu s-a probat că a fost respectată toată această procedură, iar simplul fapt că reclamanta a depus înscrisuri doveditoare pentru activităţi din luna august nu sunt în măsura să dovedească îndeplinirea tuturor condiţiilor prevăzute de lege pentru acordarea sumei de 10.000 RON lunar şi pentru lunile anterioare.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul-reclamant a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, reiterând, în esenţă, apărările susţinute în faţa instanţei de fond, precum şi note de şedinţă prin care a invocat Decizia nr. 9/2023 din 29 mai 2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de criticile de nelegalitate invocate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâta Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor este fondat, în limitele şi pentru considerentele următoare:

Demersul judiciar iniţiat de reclamantul din prezenta cauză, astfel cum a fost precizat, vizează în principal constatarea refuzului nejustificat al pârâtei A.N.S.V.S.A. de a dispune admiterea cererii de plată a sumei de 10.000 RON/lună, formulate în temeiul art. IV din Legea nr. 236/2019 raportat la art. 15 din O.G. nr. 42/2004, urmată de obligarea pârâtei la plata sumelor astfel cuvenite.

Fiind învestită cu soluţionarea recursului declarat de autoritatea pârâtă, Înalta Curte constată caracterul neîntemeiat al primei critici formulate de Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor vizând soluţia de respingere a excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive.

Astfel, prima instanţă a reţinut în mod corect că A.N.S.V.S.A. are calitate procesuală pasivă, în considerarea dispoziţiilor art. IV din Legea nr. 236/2019 "(1) Beneficiarii contractelor de concesiune şi/sau de prestări servicii încheiate anterior datei intrării în vigoare a prezentei legi pentru realizarea activităţilor prevăzute la alin. (2) al art. 15 din Ordonanţa Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activităţii sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 215/2004, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cu modificările şi completările aduse prin prezenta lege, primesc lunar, pentru fiecare contract, suma de 10.000 RON din bugetul Autorităţii Naţionale Sanitar Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor, până la finalizarea acestora."

În acelaşi timp, contrar susţinerilor recurentei, se observă şi faptul că Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor, prin D.S.V.S.A. Constanţa, are calitatea de concedent în actul adiţional la contractul de concesiune încheiat de reclamantul din prezenta cauză.

Pe fondul acţiunii deduse judecăţii, autoritatea recurentă a invocat aplicarea şi interpretarea eronată a normelor de drept material - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Referitor la criticile vizând considerentele prin care s-au respins apărările recurentei-pârâte în sensul existenţei unei cauze de exonerare de la executarea obligaţiei de plată urmare a neadoptării de către Guvernul României a normelor metodologice, precum şi cele privind greşita aplicare a prevederilor O.U.G. nr. 117/2020 ori a art. 6 Anexa 21 din O.G. nr. 42/2004, Înalta Curte constată că sunt, de asemenea, nefondate şi nu pot conduce la reformarea soluţiei instanţei de fond.

Astfel, ulterior pronunţării sentinţei recurate, prin Decizia nr. 9 din 29 mai 2023, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii a stabilit că:

"În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 pentru modificarea şi completarea art. 15 din Ordonanţa Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activităţii sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor, precum şi pentru modificarea unor acte normative, aceste dispoziţii sunt aplicabile în absenţa adoptării de către puterea executivă a normelor metodologice de aplicare prevăzute de art. V din această lege, pentru perioada 16 decembrie 2019-23 iulie 2020."

În acest sens, Înalta Curte va avea în vedere următoarele considerente ale Deciziei nr. 9/2023, relevante pentru modalitatea de interpretare a dispoziţiilor care privesc problema de drept ce trebuie dezlegată în cauză:

"80. În cauză se constată că este corectă prima orientare jurisprudenţială expusă în cadrul paragrafului 19 din prezenta decizie, potrivit căreia beneficiarii contractelor de concesiune şi/sau de prestări servicii încheiate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 291/2020 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 117/2020 şi aflate în derulare sunt îndreptăţiţi, conform dispoziţiilor legale, să primească lunar suma de 10.000 RON din bugetul Autorităţii Naţionale Sanitare Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor, fără ca acordarea acestei sume să fie condiţionată de adoptarea normelor metodologice aferente pentru perioada 16 decembrie 2019-24 iulie 2020, aceasta fiind singura în acord cu litera şi spiritul legii.

(…)

97. Din analiza coroborată a dispoziţiilor art. IV alin. (1) şi art. I pct. 1 ale Legii nr. 236/2019 rezultă că legiuitorul a recunoscut dreptul medicilor veterinari de a beneficia de un sprijin financiar în cuantum de 10.000 de RON lunar nu cu intenţia de a gratifica cabinetele medicale veterinare, ci pentru remunerarea prestaţiilor medicilor veterinari constând în activităţile prevăzute la art. 15 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 42/2004, respectiv: efectuarea, în exploataţiile nonprofesionale, a unor activităţi sanitar-veterinare cuprinse în programul acţiunilor de supraveghere, prevenire şi control al bolilor la animale, al celor transmisibile de la animale la om, protecţia animalelor şi protecţia mediului, de identificare şi înregistrare a bovinelor, suinelor, ovinelor, caprinelor şi ecvideelor, precum şi a altor acţiuni prevăzute în alte programe naţionale, pe care Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor trebuie să le pună în aplicare.

98. Se poate observa că aceste activităţi sunt menţionate în ambele forme ale art. 15 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 42/2004, atât în cea dinaintea modificării aduse prin Legea nr. 236/2019, cât şi în cea ulterioară acestei modificări.

99. Într-adevăr, prin anexa nr. 21 la Ordonanţa Guvernului nr. 42/2004, introdusă prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 117/2020, obligaţiile cabinetelor de medicină veterinară, ce revin acestora în temeiul contractelor subsecvente încheiate în baza acordurilor-cadru de servicii, stipulate de art. 15 alin. (2), astfel cum a fost modificat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 117/2020, au fost detaliate şi expuse în amănunt (în art. 2 al anexei menţionate). Cu toate acestea, obligaţiile medicilor veterinari erau suficient conturate şi anterior acestui moment, astfel încât să se poată constata existenţa unui raport juridic în conţinutul căruia să se regăsească atât dreptul prestatorului de servicii de a obţine suma de 10.000 de RON, prevăzută de art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019, cât şi obligaţiile corelative acestui drept.

(…)

112. Potrivit art. IV din această lege, raportat la art. 15 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 42/2004, acordarea dreptului presupune, în principal, existenţa unui contract de concesiune (sau de prestări servicii în reglementarea anterioară) pentru "efectuarea în exploataţiile nonprofesionale a unor activităţi sanitar-veterinare cuprinse în programul acţiunilor de supraveghere, prevenire şi control al bolilor la animale, al celor transmisibile de la animale la om, protecţia animalelor şi protecţia mediului, de identificare şi înregistrare a bovinelor, suinelor, ovinelor, caprinelor şi ecvideelor, precum şi a altor acţiuni prevăzute în alte programe naţionale". Totodată, art. IV din Legea nr. 236/2019 stabileşte că vor primi lunar, pentru fiecare contract, suma de 10.000 RON din bugetul Autorităţii Naţionale Sanitare Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor beneficiarii contractelor de concesiune şi/sau de prestări servicii încheiate anterior datei de 16.12.2019 - data intrării în vigoare a Legii nr. 236/2020 -, în măsura în care realizează activităţile stipulate la art. 15 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 42/2004.

(…)

124. În plus, lipsa normelor metodologice de aplicare a Ordonanţei Guvernului nr. 42/2004 nu poate fi imputabilă beneficiarilor dreptului conferit de art. IV din Legea nr. 236/2019, dacă aceştia şi-au îndeplinit obligaţiile reglementate de actul normativ care le conferea dreptul la plata pentru serviciile efectuate. Tăcerea legislativă pe un interval de aproximativ opt luni nu poate fi interpretată în defavoarea beneficiarilor dispoziţiei legale prevăzute de art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019, neputând fi lăsată la aprecierea Guvernului sau a Autorităţii Naţionale Sanitare Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor (în sarcina căreia era responsabilitatea elaborării acestor norme) respectarea termenului prevăzut de lege pentru adoptarea acestor norme, cu afectarea drepturilor prevăzute de lege, culpa autorităţii executive în realizarea demersurilor necesare pentru executarea legii neputând înlătura de la aplicare o dispoziţie legală imperativă.

(…)

133. Aşadar, prevederile art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 au rămas neschimbate de la intrarea în vigoare a Legii nr. 236/2019 şi până în prezent, fiind o normă neabrogată, iar efectele lor au fost confirmate şi consolidate prin art. III din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 117/2020, legiuitorul neabrogându-le şi nereglementând, printr-o nouă normă din conţinutul acestui din urmă act normativ, prevederi similare, ci făcând trimitere la acestea. Prin referirile la acestea în cuprinsul art. III din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 117/2020, atât în varianta iniţială a acestuia, cât şi în forma pe care a primit-o în urma modificării lui prin Legea nr. 291/2020, legiuitorul a recunoscut, în continuare, efectele produse de aceste prevederi, urmând ca, suplimentar, de la momentul intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 117/2020 şi, respectiv, a legii de aprobare a acesteia, Legea nr. 291/2020, contractelor în derulare să li se aplice şi normele prevăzute de aceste acte normative referitoare la documentele justificative şi modul de întocmire a decontului, precum şi clauza penală.

(…)

135. Astfel, pentru perioada intrării în vigoare a Legii nr. 236/2019 şi până la data apariţiei Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 117/2020, respectiv perioada 16.12.2019-24.07.2020, acordarea dreptului reglementat de prevederile art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 nu era condiţionată de îndeplinirea vreunei condiţii de ordin material sau procedural, prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 117 din 22 iulie 2020 neputând fi aplicate retroactiv. Faptul că era prevăzută obligaţia adoptării ulterioare a unor norme metodologice de aplicare a prevederilor Ordonanţei Guvernului nr. 42/2004 nu înseamnă că beneficiarii legii nu erau îndreptăţiţi la primirea sumei prevăzute de lege, mai ales în contextul în care eventualele norme metodologice de aplicare a prevederilor Ordonanţei Guvernului nr. 42/2004 nu ar fi putut adăuga la lege.

(…)

137. În concluzie, având în vedere considerentele anterior expuse, în temeiul prevederilor art. 517 din C. proc. civ., se va admite recursul în interesul legii, urmând a se stabili că beneficiarii contractelor de concesiune şi/sau de prestări servicii încheiate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 291 din 15 decembrie 2020 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 117/2020 şi aflate în derulare sunt îndreptăţiţi la acordarea sumei de 10.000 RON lunar din bugetul Autorităţii Naţionale Sanitare Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor, stabilită în temeiul art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019, pentru perioada 16.12.2019-23.07.2020, şi în absenţa adoptării normelor metodologice de aplicare, dacă sunt îndeplinite condiţiile stipulate de textul de lege referitoare la existenţa contractului şi îndeplinirea obligaţiilor contractuale stipulate, prevederi ce sunt suficient de clare, precise şi necondiţionate pentru a se putea considera că dreptul de creanţă al beneficiarilor s-a născut direct în temeiul legii şi reprezintă un bun şi se bucură de protecţia conferită de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale."

În conformitate cu prevederile art. 517 alin. (4) din C. proc. civ., potrivit cărora dezlegarea dată problemelor de drept este obligatorie pentru toate instanţele de judecată de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Înalta Curte constată că, urmare a pronunţării Deciziei nr. 9 din 29 mai 2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, se impune cu caracter obligatoriu maniera de interpretare statuată prin decizia de îndrumare.

Prin urmare, din maniera de interpretare statuată prin decizia de îndrumare, reiese că, într-adevăr, acordarea sumei de 10.000 de RON pe lună nu operează în mod automat atunci când există un contract de concesiune sau prestări servicii, ci aceasta se acordă doar dacă este dovedită şi îndeplinirea obligaţiilor ce derivă din contract.

Or, din această perspectivă, Înalta Curte constată că prima instanţă s-a limitat la a reţine generic că prin înscrisurile depuse la dosarul cauzei reclamantul a dovedit că a prestat serviciile prevăzute de lege şi asumate prin contract, iar în final a dispus obligarea pârâtei ANSVSA la plata lunară a sumei de 10.000 RON, cuantificată de reclamant pentru perioada menţionată la suma de 65.000 RON, reprezentând contravaloare indemnizaţie pentru perioada 1 ianuarie - 14 iulie 2020, fără a analiza însă prestarea efectivă a serviciilor ce îndreptăţesc reclamantul la plata sumei solicitate, această prestare a serviciilor şi prezentarea de dovezi în acest sens reprezentând, la rândul său, condiţie de plată a sumei solicitate de reclamant, în baza contractului pe care îl deţinea cu autoritatea publică la data intrării în vigoare a Legii nr. 236/2019.

În acest context, întrucât reclamantul a depus o serie de astfel de înscrisuri doveditoare, iar prima instanţă nu a procedat la o analiză detaliată a contractului deţinut de acesta şi a documentelor depuse în justificarea prestării serviciilor, Înalta Curte reţine incidenţa cazului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., soluţia pronunţată fiind rezultatul unei interpretări greşite a prevederilor legale aplicabile în cauză. Astfel, pentru respectarea principiului dublului grad de jurisdicţie şi asigurarea tuturor garanţiilor procesuale pe care judecata în primă instanţă le conferă părţilor, se impune casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, urmând ca, cu această ocazie, instanţa de fond să procedeze la un examen efectiv al probelor administrate, în stabilirea realităţii prestării serviciilor şi îndeplinirii obligaţiilor contractuale stipulate.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 20 din Legea nr. 544/2004 raportat la art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul promovat, va casa în parte sentinţa recurată şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, menţinând soluţia instanţei de fond privind excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a celor două pârâte.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor împotriva sentinţei civile nr. 41 din 03 martie 2022 a Curţii de Apel Constanţa, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Casează, în parte, sentinţa recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Menţine soluţia instanţei de fond privind excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a celor două pârâte.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 C. proc. civ., astăzi, 05 octombrie 2023.