Eligibility for agricultural surface payments requires proof of a legal right of use, not merely actual exploitation

Şedinţa publică din data de 05 octombrie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal - veche la data de 14 decembrie 2016, reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură-Direcţia Antifraudă, Control Intern-Serviciul Antifraudă, a solicitat anularea actului administrativ reprezentat de titlu de creanţă "Proces-verbal de constatare a neregulilor si de stabilire a creanţei bugetare nr. x/30.05.2016", comunicat reclamantei prin poştă la data de 07 iunie 2016, în temeiul art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Reclamanta S.C. A. S.R.L. a formulat cerere modificatoare/precizatoare a acţiunii în anulare a titlului de creanţă ce face obiectul prezentului dosar, în sensul în care formulează acţiunea în anulare şi împotriva Deciziei nr. 443/10.01.2017, ce a fost recepţionată în data de 23 ianuarie 2017, prin care a fost soluţionată contestaţia administrativă formulată în temeiul art. 47 din O.U.G. nr. 66/2011 de Comisia de Soluţionare a Contestaţiilor din cadrul APIA Aparat Central.

Ca urmare a acestei modificări/precizări, a solicitat să se dispună anularea atât a titlului de creanţă "Procesul-verbal de constatare a neregulilor si de stabilire a creanţei bugetare, nr. x/30.05.2016", cât şi a Deciziei nr. 443/10.01.2017, prin care a fost soluţionată contestaţia administrativă formulată în temeiul art. 47 din O.U.G. nr. 66/2011, decizie ce a fost emisă ulterior formulării acţiunii ce face obiectul dosarului nr. x/2016 şi care a fost comunicată prin poştă la data de 20 octombrie 2014.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 128 din 06 aprilie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal - veche a respins cererea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură-Direcţia Antifraudă, Control Intern-Serviciul Antifraudă, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 128 din 06 aprilie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal - veche, a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L., în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 şi 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii recurate şi, în rejudecare, admiterea acţiunii, iar în subsidiar, admiterea recursului, casarea sentinţei instanţei de fond şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Recurenta-reclamantă a învederat, în esenţă, că sentinţa recurată este nelegală, fiind pronunţată cu încălcarea principiilor contradictorialităţii, dreptului la apărare şi la un proces echitabil, precum şi a rolului activ în aflarea adevărului în condiţiile în care, considerentele avute în vedere la pronunţarea ei se rezumă doar la preluarea constatărilor din Procesul-verbal de constatare şi stabilire a creanţei bugetare nr. x/30.05.2016, constatări care au un caracter general, confuz şi contradictoriu şi care nu sunt coroborate şi analizate sub nicio formă şi de nicio manieră cu cele invocate prin acţiune şi prin înscrisurile depuse la dosarul cauzei, rezultând astfel un raţionament logico-judiciar care, pe lângă faptul că încalcă principiile menţionate, este la fel de confuz ca şi constatările din actele administrative contestate.

Astfel, instanţa de fond ar fi analizat pretinsele nereguli privind utilizarea/exploatarea terenurilor în anul de cerere 2010 de către aceasta pe raza celor cinci unităţi-administrativ-teritoriale, respectiv Redea, Grădinile, Deveselu, Dobrosloveni şi Rotunda în maniera nelegală, confuză, reţinută în actele administrative contestate, fără a analiza şi stabili în concret suprafaţa neeligibilă de pe raza fiecărei unităţi administrativ-teritoriale şi argumentele adecvate în acest sens şi fără a stabili cuantumul şi legalitatea creanţei bugetare, raportat la o suprafaţă declarată neeligibilă, certă, determinată şi motivată în mod corespunzător.

Recurenta-reclamantă a mai susţinut că sentinţa este nelegală şi pentru că s-a respins administrarea unei probe esenţiale în justa soluţionare a cauzei şi pentru aflarea adevărului, respectiv proba cu expertiza topo-cadastrală, probă care, raportat la obiectivele propuse şi toate înscrisurile aflate la dosarul cauzei, putea clarifica/determina suprafeţele pretins a fi utilizate "sub alte forme" pe raza fiecărei unităţi administrativ-teritoriale, identitatea lor cu cele menţionate în cererea de plată, temeiul utilizării lor, retragerile şi corecţiile efectuate anterior validării cererii, cât şi legalitatea şi corectitudinea modului de calcul al stabilirii creanţei bugetare.

Totodată, prima instanţă a pronunţat o sentinţă nelegală, lipsită de fundament, deoarece a omis să analizeze şi să motiveze cu privire la înscrisurile depuse la termenul de judecată din data de 17 noiembrie 2020, necontestate de intimata-pârâtă, înscrisuri constând în promisiuni de vânzare-cumpărare, antecontracte de vânzare-cumpărare, procuri, acorduri, convenţii, încheiate de aceasta cu proprietarii de terenuri, pentru anul de cerere 2010, toate fiind esenţiale în justa soluţionare a cauzei, deoarece analiza şi interpretarea lor coroborată cu celelalte înscrisuri aflate la dosarul cauzei demonstrau îndreptăţirea/justificarea pentru care a fost solicitat sprijinul financiar aferent suprafeţelor menţionate în acestea.

Printr-un alt set de critici recurenta-reclamantă a arătat că sentinţa atacată este nelegală şi în ceea ce priveşte soluţionarea dată efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, invocat prin raportare la decizia nr. 453/05.03.2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, efect faţă de care a reţinut că nu are relevanţă juridică în prezenta cauză întrucât sunt cereri de plată şi suprafeţe diferite, argument nelegal din moment ce efectul pozitiv al lucrului judecat, în prezenta cauză, trebuia analizat din perspectiva modalităţii în care, între aceleaşi părţi, instanţa de recurs, prin decizia civilă nr. 453/05.03.2021, a statuat în mod definitiv modul de analiză şi interpretare a documentelor care atestă dreptul de utilizare/exploatare a suprafeţelor de teren înscrise în cererea de plată prin prisma legislaţiei incidente la momentul depunerii cererii de plată.

Recurenta-reclamantă a mai învederat şi că sentinţa instanţei de fond este nelegală, fiind pronunţată cu încălcarea sau interpretarea greşită a Cauzei C-61/09 Landkreis Bad Durkheim, prin care s-a dat următoarea interpretare general, obligatorie, aplicabilă în toate statele Uniunii în conformitate cu care:

"art. 44 alin. (2) din Regulamentul nr. 1782/2003, astfel cum a fost modificat prin Regulamentul nr. 2013/2006, trebuie interpretat în sensul că: nu este necesar, pentru a considera că o suprafaţă agricolă face parte din exploataţia agricultorului, ca aceasta din urmă să dispună de suprafaţa respectivă în temeiul unui contract de arendare sau al unui alt tip de contract de închiriere de aceeaşi natură încheiat cu titlu oneros."

De asemenea, raportat la Ordonanţa DNA - Seviciul Teritorial Craiova, emisă în Dosarul nr. x/2019, a învederat Decizia nr. 670/06.02.2020, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, decizie care a statuat că în aplicarea principiului non bis in idem consacrat de art. 50 din Carta Drepturilor Fundamentale a UE, precum şi de art. 4 paragraf 1 din Protocolul 7 Adiţional la CEDO, că statele pot aplica o singură dată o sancţiune cu caracter penal în sensul convenţiei, indiferent dacă aceasta este calificată în dreptul intern ca fiind contravenţională sau penală şi independent dacă această sancţiune este aplicată de o autoritate judiciară sau administrativă, fiind inadmisibil şi contrar principiului siguranţei şi stabilităţii raporturilor juridice ca într-o procedură penală să se stabilească că înscrisurile analizate nu sunt false, corespund adevărului şi scopul pentru care acestea au fost emise a fost realizat, iar într-o procedură administrativă, aceleaşi înscrisuri să fie reinterpretate şi să conducă la stabilirea unei creanţe bugetare.

Nu în ultimul rând, recurenta-reclamantă a învederat, în esenţă, că hotărârea recurată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 6 alin. (1) şi ale art. 7 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 125/2006, precum şi ale OMADR nr. 118/06.03.2009.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 23 noiembrie 2021, intimata-pârâtă a solicitat respingerea cererii de recurs ca netemeinică şi, pe cale de consecinţă, menţinerea ca legală şi temeinică a sentinţei pronunţate de instanţa de fond, reiterând, în esenţă, apărările susţinute în faţa primei instanţe.

5. Cererea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept

Prin cererea depusă la termenul din data de 06 aprilie 2023, recurenta - reclamantă S.C. A. S.R.L. a solicitat sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarelor chestiuni de drept:

1. Dacă dispoziţiile art. 6 alin. (1), ale art. 7 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 125/2006 şi ale art. 4 din OMADR, în vigoare la momentul depunerii cererii de plată, respectiv 20 aprilie 2010, se interpretează în sens exhaustiv/restrictiv şi impun ca pentru a dovedi dreptul de folosinţă asupra terenurilor agricole înscrise în cererea de plată necesitatea existenţei unui titlu de folosinţă asupra terenului dintre cele menţionate sau dacă sintagma "altele asemenea" permite să fie folosite drept documente doveditoare ale dreptului de folosinţă şi alte înscrisuri (adeverinţă eliberată de primărie care atestă înscrierea în registrul agricol a suprafeţei la rolul solicitantului, declaraţia solicitantului că utilizează aceste suprafeţe, posesia de bună-credinţă sau alte înscrisuri sub semnătură privată-antecontracte de vânzare-cumpărare, procuri, acorduri, convenţii)?

2. Dacă printr-o interpretare restrictivă a documentelor justificative care fac dovada dreptului de folosinţă nu se încalcă scopul acordării acestor finanţări şi principiile priorităţii dreptului Uniunii Europene, cooperării loiale, securităţii juridice, raportat la Regulamentul (CE) nr. 73/2009 al Consiliului din 19 ianuarie 2009 de stabilire a unor norme comune pentru sistemele de ajutor direct pentru agricultori în cadrul politicii agricole comune şi de instituire a anumitor sisteme de ajutor pentru agricultori, de modificare a Regulamentelor (CE) nr. 1290/2005, (CE) nr. 247/2006, (CE) nr. 378/2007 şi de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1782/2003, care statuează că scopul emiterii acestui Regulament este acela de "a se evita ca terenurile agricole să fie abandonate şi pentru a asigura menţinerea lor în bune condiţii agricole şi de mediu", raportat şi la jurisprudenţa comunitară a CJUE prin cauza C-216/19 WQ împotriva Land Berlin?

3. Dacă raportat la dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 66/2011, în condiţiile în care suprafaţa declarată în cererea de plată este utilizată/exploatată în mod efectiv şi realizat scopul acordării sprijinului financiar, fără un titlu de folosinţă, se mai poate reţine o plată necuvenită cu consecinţa retragerii acestuia şi, dacă această neregulă este reţinută, nu se încalcă principiul proporţionalităţii, prevăzut de art. 17 din O.U.G. nr. 66/2011, statuat prin Tratatul privind Uniunea Europeană la art. 5 şi jurisprudenţa CJUE?

Recurenta-reclamantă a argumentat în sensul îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate ale unei astfel de cereri, reglementate de art. 519 C. proc. civ., învederând că cererea de sesizare este formulată într-o cauză aflată în stare de judecată, respectiv dosarul nr. x/2016, pendinte pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, în faza de judecată a recursului, care este învestită cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă. A mai arătat recurenta că problemele de interpretare evocate prezintă caracter de noutate şi au dat, deja, naştere unei practici judiciare neunitare, iar soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată depinde de chestiunile de drept a căror lămurire se cere.

II. Soluţia instanţei de recurs

II.1. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra cererii de sesizare a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept

Analizând cererea formulată de recurenta - reclamantă S.C. A. S.R.L. privind sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, instanţa constată, prin raportare la dispoziţiile art. 519 din C. proc. civ., că nu sunt îndeplinite condiţiile cumulative prevăzute de textul procedural menţionat, urmând a respinge antemenţionata cerere, pentru argumentele expuse în continuare.

Potrivit art. 519 C. proc. civ.:

"Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al Curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată".

Procedura reglementată de textul de lege anterior citat reclamă verificarea, de către completul de judecată învestit cu această chestiune incidentală, a condiţiilor de admisibilitate a sesizării formulate într-o cauză pendinte.

Condiţiile de admisibilitate a cererii de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, decelate din cuprinsul art. 519 C. proc. civ. sunt următoarele:

- existenţa unei chestiuni de drept;

- chestiunea de drept să fie invocată în cadrul unui litigiu aflat pe rolul unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă;

- chestiunea de drept să fie esenţială, în sensul că, de lămurirea ei depinde soluţionarea pe fond a cauzei; noţiunea de "soluţionare pe fond" trebuie înţeleasă în sens larg, incluzând nu numai problemele de drept material, ci şi pe cele de drept procesual, cu condiţia ca de rezolvarea acestora să depindă soluţionarea pe fond a cauzei (în aceste sens s-a pronunţat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin decizia nr. 1/2013, pronunţată în dosarul nr. x/2013);

- chestiunea de drept să fie nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat şi nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii.

Procedura sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept are o natură juridică sui generis, care se circumscrie unui incident procedural ivit în cursul procesului al cărui obiect îl constituie chestiunea de drept de care depinde soluţionarea pe fond a cauzei.

Aşadar, chestiunea de drept ce ar urma să fie supusă analizei Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în raport de prevederile art. 519 C. proc. civ., trebuie să decurgă din interpretarea unei anumite dispoziţii legale, iar nu din aplicarea acesteia în condiţiile particulare ale speţei, operaţiune ce rămâne în atribuţiile instanţei învestite cu soluţionarea cauzei.

Raportând cererea de sesizare privind pronunţarea hotărârii prealabile la condiţiile impuse de dispoziţiile art. 519 din C. proc. civ., se constată că există o cauză în curs de judecată, iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, învestită cu soluţionarea recursului declarat împotriva sentinţei prin care a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de recurenta-reclamantă, judecă, potrivit legii, ca ultimă instanţă.

Cu privire la chestiunea de drept invocată, Înalta Curte constată că, din modul în care a fost formulată cererea de către recurenta-reclamantă, aceasta nu vizează o dezlegare de principiu, ci urmăreşte soluţionarea cauzei, urmând ca instanţa supremă să se pronunţe asupra unor evidente chestiuni de fond, respectiv dacă adeverinţele eliberate de primăriile pe raza adminsitrativ-teritorială pot reprezenta în sine un titlu de folosinţă sau se încadrează în categoria "alte asemenea" ori asupra unor aspecte care nu au făcut obiectul criticilor formulate prin cererea de recurs.

În plus, se reţine că, deşi art. 519 C. proc. civ. nu defineşte noţiunea de "chestiune de drept", pentru a fi vorba de o problemă de drept reală, trebuie ca norma de drept disputată să fie îndoielnică, imperfectă, lacunară sau neclară. Chestiunea de drept supusă dezbaterii trebuie să fie una veritabilă, legată de posibilitatea de a interpreta diferit un text de lege, fie din cauză că acest text este incomplet, fie pentru că nu este corelat cu alte dispoziţii legale. Finalitatea demersului constă în împiedicarea apariţiei unei jurisprudenţe neunitare în materie, împrejurare care se analizează inclusiv prin intermediul criteriului noutăţii chestiunii de drept.

Prin urmare, mecanismul reglementat de art. 519 C. proc. civ. nu se substituie atributului fundamental al instanţelor, de interpretare şi aplicare a legii, ci se limitează la a-i facilita judecătorului eliminarea ambiguităţilor ori dificultăţilor de stabilire a raţiunii textelor legale a căror lămurire se solicită, ceea ce nu este cazul în cauză.

Pentru considerentele arătate, Înalta Curte constată că, în cauza pendinte, nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate prevăzute în dispoziţiile art. 519 C. proc. civ., republicat, motiv pentru care va respinge cererea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, formulată de recurenta-reclamantă.

II.2. Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de criticile de nelegalitate invocate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. este fondat, în limitele şi pentru considerentele următoare:

Demersul judiciar iniţiat de reclamanta din prezenta cauză, astfel cum a fost precizat, vizează anularea atât a titlului de creanţă "Procesul-verbal de constatare a neregulilor si de stabilire a creanţei bugetare, nr. x/30.05.2016", cât şi a Deciziei nr. 443/10.01.2017, prin care a fost soluţionată contestaţia administrativă formulată în temeiul art. 47 din O.U.G. nr. 66/2011.

Fiind învestită cu soluţionarea recursului declarat de reclamantă, Înalta Curte constată caracterul neîntemeiat al criticii subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., formulate de aceasta, vizând soluţionarea dată efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, invocat prin raportare la decizia nr. 453/05.03.2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti.

Potrivit art. 430 din C. proc. civ.:

"(1) Hotărârea judecătorească ce soluţionează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunţare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată.

(2) Autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă.

Conform art. 431 alin. (1) din C. proc. civ., "(1) Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect".

Instanţa de control judiciar, în acord cu opinia judecătorului fondului, constată că, în prezenta speţă nu poate fi reţinut efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat al hotărârii pronunţată în dosarul nr. x/2015 al Curţii de Apel Bucureşti, întrucât situaţia premisă era diferită, respectiv obiectul şi cauza juridică a acţiunii care a generat litigiul prin decizia invocată erau diferite de cele din prezenta cauză dedusă judecăţii, având în vedere că cererea de chemare în judecată care a făcut obiectul dosarului x/2015 se referă la cererea de plată cu nr. x, depusă la APIA-CJ Olt la 14 mai 2013, privind suprafaţa de teren aferentă contractului de închiriere nr. x/11.04.2005, încheiat de reclamantă cu Ministerul Apărării Naţionale prin Unitatea 02031, iar prezentul dosar dedus judecăţii priveşte cererea de plată nr. x/20.04.2010 pentru schemele de sprijin pe suprafaţă pentru anul 2010, creanţa stabilită în sarcina reclamantei fiind întemeiată, în esenţă, pe motivul că suprafeţele de teren situate pe raza UAT Redea, Grădinile, Deveselu, Dobrosloveni, Rotunda, deţinute "sub alte forme", nu se încadrează în conţinutul prevederilor art. 6 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 125/2006 şi ale art. 4 din Ordinul nr. 246 din 23 aprilie 2008, în forma în vigoare în perioada de referinţă.

Înalta Curte nu poate reţine nici criticile recurentei-reclamante subsumate cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., respectiv aplicarea şi interpretarea eronată a normelor de drept material.

Astfel, în ceea ce priveşte aplicarea în cauză a principiului non bis in idem raportat la Ordonanţa DNA - Seviciul Teritorial Craiova, emisă în dosarul nr. x/2019, instanţa de recurs are în vedere că acest principiu presupune aplicarea unei singure sancţiuni pentru o singură faptă ilicită, astfel că, pe de o parte, situaţia premisă aplicării acestui principiu nu este incidentă în cauză, de vreme ce reclamanta nu a fost sancţionată de mai multe ori pentru aceeaşi faptă, iar pe de altă parte, acest principiu nu poate fi extrapolat şi în ceea ce priveşte dubla incriminare, maniera de interpretare propusă de recurenta-reclamantă nefiind confirmată nici de practica instanţei supreme ori de jurisprudenţa CEDO invocată de aceasta.

Totodată, instanţa de control judiciar mai reţine şi că soluţia emisă de DNA - Seviciul Teritorial Craiova în dosarul nr. x/2019 nu prezintă relevanţă, în condiţiile în care conţinutul constitutiv al infracţiunilor pentru care s-a formulat sesizarea nu vizează dovedirea dreptului de folosinţă asupra terenurilor agricole în discuţie, în acord cu prevederile art. 7 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 125/2006 şi ale art. 4 din Ordinul nr. 246/2008, iar recurenta trebuie să aibă în vedere dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. a) şi b) din O.U.G. nr. 66/2011, în care sunt definite noţiunile de "neregulă" şi, respectiv "fraudă".

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, raţionamentul instanţei de fond nu este invalidat nici de interpretarea dată art. 44 alin. (2) din Regulamentul nr. 1782/2003 în Cauza C-61/09 Landkreis Bad Durkheim, în condiţiile în care ceea ce i se impută recurentei este că avea obligaţia de a arăta, în concret, care este titlul juridic, altul decât cele menţionate în mod exemplificativ în textul de lege aplicabil în cauză, în baza căruia exercită dreptul de folosinţă asupra terenurilor pentru care a formulat cererea de plată, respectiv să probeze existenţa unui raport juridic de natură a justifica dreptul de folosinţă asupra terenului ce face obiectul unei cereri de ajutor financiar, iar nu că titlul juridic deţinut nu este un contract de arendare sau un alt tip de contract de închiriere de aceeaşi natură încheiat cu titlu oneros.

În acest context, instanţa de recurs constată şi că judecătorul fondului a reţinut şi interpretat în mod corect cadrul normativ aplicabil în cauză.

Potrivit art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 125/2006, în forma în vigoare la data de referinţă, beneficiarii plăţilor directe în cadrul Schemei de plată unică pe suprafaţă sunt persoanele fizice şi/sau persoanele juridice care exploatează terenul agricol pentru care solicită plata, în calitate de proprietari, arendaşi, concesionari, asociaţi administratori în cadrul asociaţiilor în participaţiune, locatari sau altele asemenea.

În ceea ce priveşte condiţiile generale pe care solicitantul trebuie să le îndeplinească pentru a beneficia de acordarea de plăţi în cadrul schemelor de plată unică pe suprafaţă, art. 7 alin. (1) dispune, pe lângă condiţia înscrierii în Registrul fermierilor, administrat de Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură şi (...):

a) să exploateze un teren agricol cu o suprafaţă de cel puţin 1 ha, iar suprafaţa parcelei agricole să fie de cel puţin 0,3 ha (...)

f) să prezinte documentele necesare care dovedesc dreptul de folosinţă şi să poată face dovada că utilizează terenul pentru care s-a depus cererea.

Art. 13 din O.U.G. nr. 125/2006 a stabilit că modul de implementare, condiţiile specifice, criteriile de eligibilitate şi termenii de referinţă pentru aplicarea schemelor de plăţi directe şi plăţi naţionale directe complementare se stabilesc, în acord cu reglementările comunitare în domeniu, prin ordin al ministrului agriculturii, pădurilor şi dezvoltării rurale, care se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Ordinul nr. 246 din 23 aprilie 2008 privind stabilirea modului de implementare, a condiţiilor specifice şi a criteriilor de eligibilitate pentru aplicarea schemelor de plăţi directe şi plăţi naţionale directe complementare în sectorul vegetal, pentru acordarea sprijinului aferent măsurilor de agromediu şi zone defavorizate a fost emis de MADR în aplicarea art. 13 din O.U.G. nr. 125/2006.

Astfel, la data depunerii cererii unice de plată cu nr. x/20.04.2010, art. 4 din Ordinul nr. 246 din 23 aprilie 2008 avea următoarea reglementare:

"Documentele doveditoare solicitate producătorului agricol, conform art. 7 alin. (1) lit. f) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 125/2006, privind dreptul de folosinţă a terenului agricol sunt, după caz, titlul de proprietate sau alte acte doveditoare ale dreptului de proprietate asupra terenului, contractul de arendare, contractul de concesiune, contractul de asociere în participaţiune, contractul de închiriere sau altele asemenea."

Din interpretarea logico-juridică a dispoziţiilor legale anterior menţionate, rezultă că pentru a beneficia de acordarea de sprijin financiar, în condiţiile O.U.G. nr. 125/2006, solicitanţii trebuie să dovedească atât dreptul de folosinţă asupra terenului în legătură cu care au formulat cererea de acordare sprijin financiar precum şi utilizarea terenului agricol în scopurile prevăzute de respectivul act normativ.

Este adevărat că, beneficiarii plăţilor directe sunt persoanele fizice şi/sau persoanele juridice care exploatează terenul agricol însă această exploatare trebuie să se circumscrie cadrului legal, astfel configurat, care impune fără echivoc existenţa unui drept de folosinţă rezultat în exercitarea prerogativelor oricăreia dintre calităţile enumerate prin dispoziţiile în art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 125/2006, fie a oricărei alte calităţi rezultate din interpretarea teleologică a respectivei norme de drept.

Faptul că, în filozofia O.U.G. nr. 125/2006, exploatarea terenurilor agricole este criteriul hotărâtor în acordarea de plăţi în cadrul schemelor de plată unică pe suprafaţă, fapt susţinut de recurenta-reclamantă, ca şi împrejurarea că legiuitorul face referire în conţinutul dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din acelaşi act normativ, în mod exemplificativ la o serie de calităţi în care persoana fizică/juridică exploatează terenul agricol ce face obiectul unei cereri de acordare sprijin financiar, nu poate conduce la concluzia că este permisă sau cel puţin tolerată exploatarea terenurilor agricole în condiţii de nelegalitate, situaţie care poate fi generată şi de exploatarea unui teren agricol în absenţa justificării dreptului de folosinţă printr-un titlu real.

A primi argumentaţia recurentei-reclamante, grefată exclusiv pe dovedirea actului material al utilizării unui teren agricol, ar însemna a lipsi de conţinut o parte din norma juridică, respectiv cea referitoare la dovedirea dreptului de folosinţă asupra terenului ca şi condiţie impusă de art. 7 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 125/2006, ceea ce nu poate fi acceptat.

În acest context, Înalta Curte nu poate primi critica recurentei-reclamante, în sensul că dovedirea utilizării terenului agricol este suficientă pentru a conduce la constatarea îndeplinirii condiţiilor generale impuse de art. 7 din O.U.G. nr. 125/2006 pentru acordarea unui sprijin financiar.

Folosirea în conţinutul normei juridice redate prin art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 125/2006 a sintagmei "alte asemenea" este justificată prin varietatea raporturilor juridice ce pot conferi un drept de folosinţă asupra terenurilor agricole şi are în vedere existenţa oricărei ipoteze de natură a justifica dreptul de folosinţă asupra terenului, iar extinderea acestei noţiuni în sensul invocat de recurentă nu este concordantă cu dispoziţiile art. 6 şi art. 7 din O.U.G. nr. 125/2006.

Nu în ultimul rând, instanţa de recurs constată că simpla utilizare a unui teren agricol nu conduce, cum în mod corect a reţinut şi prima instanţă, la dobândirea dreptului la acordarea sprijinului financiar, în condiţiile O.U.G. nr. 125/2006, fiind necesar a se dovedi, în condiţiile art. 4 din Ordinul nr. 246/2008, şi dreptul de folosinţă asupra terenului agricol pentru care se solicită sprijin.

Prin urmare, beneficiarii plăţilor directe trebuie să probeze, prin înscrisurile ataşate formularului de cerere de plată pentru suprafaţă, existenţa unui raport juridic de natură a justifica dreptul de folosinţă asupra terenului ce face obiectul unei cereri de ajutor financiar, dovedirea exploatării respectivului teren nefiind suficientă, prin prisma condiţiilor de eligibilitate generale impuse prin dispoziţiile art. 7 din O.U.G. nr. 125/2006.

Faptul că legiuitorul prin norma înscrisă în art. 4 din Ordinul nr. 246/2008, a fost mai puţin restrictiv în ceea ce priveşte enunţarea înscrisurilor doveditoare ale dreptului de folosinţă asupra terenului agricol pentru care se solicită sprijin nu poate conduce, prin interpretarea greşită a sintagmei "alte asemenea", la denaturarea scopului respectivei dispoziţii legale, care trebuie să corespundă exigenţelor dispoziţiilor art. 6 alin. (1) şi art. 7 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 125/2006, deja enunţate.

În consecinţă, prin prisma dispoziţiilor art. 4 din Ordinul nr. 246/2008, în dovedirea dreptului de folosinţă asupra terenului agricol pentru care se solicită sprijin, solicitanţii trebuie să depună orice înscris de natură a dovedi existenţa unui raport juridic, indiferent de denumirea sau conţinutul acestuia.

Cu toate acestea, deşi a reţinut şi interpretat în mod corect cadrul normativ aplicabil, prima instanţă s-a limitat la a prelua în mod generic din actele administrative contestate suprafeţele care au stat la baza stabilirii creanţei bugetare în sarcina reclamantei, fără însă a analiza şi determina în mod concret care sunt suprafeţele de teren pretins a fi utilizate de reclamantă "sub alte forme", respectiv pentru care aceasta din urmă nu a probat existenţa unui raport juridic de natură a justifica dreptul de folosinţă pentru a putea face obiectul unei cereri de ajutor financiar şi, implicit, fără a răspunde tuturor motivelor de nelegalitate invocate sub acest aspect.

În acest context, având în vedere că dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă observaţiile părţilor sunt corect examinate de instanţă, care are, în mod necesar, obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor de probă şi al argumentelor invocate de părţi, Înalta Curte reţine incidenţa cazurilor de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ.. Astfel, pentru respectarea principiului dublului grad de jurisdicţie şi asigurarea tuturor garanţiilor procesuale pe care judecata în primă instanţă le conferă părţilor, se impune casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, urmând ca, cu această ocazie, instanţa de fond să procedeze inclusiv la administrarea unui probatoriu suplimentar în analiza criticilor privind modul de calcul al suprafeţelor de teren care au făcut obiectul cererii de plată şi pentru care reclamanta nu a putut face dovada dreptului de folosinţă.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 20 din Legea nr. 544/2004 raportat la art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul promovat, va casa sentinţa recurată şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, formulată de recurenta-reclamantă.

Admite recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 128 din 06 aprilie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal - veche.

Casează sentinţa recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 C. proc. civ., astăzi, 05 octombrie 2023.