Fiscal procedure: lawfulness of suspending tax contest resolution for pending criminal investigation and evidentiary use of prior suspended assessments in VAT deduction disputes

Şedinţa publică din data de 29 septembrie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1 . Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 17.10.2017 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, reclamanta S.C. A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice Craiova - Administraţia pentru Contribuabili Mijlocii:

- anularea parţială a Deciziei nr. 117/12.04.2017, anume în ceea ce priveşte pct. 1, 2 şi 3 din dispozitiv şi, pe cale de consecinţă:

- obligarea pârâtei la soluţionarea pe fond a contestaţiei înregistrată la DGSC împotriva Deciziei de impunere nr. x/28.10.2016 în privinţa criticilor privind impozitul pe profit şi împotriva Deciziei de impunere referitoare la obligaţiile de plată accesorii nr. x/14.11.2016;

- anularea Deciziilor de impunere în ceea ce priveşte TVA stabilită şi accesorii la aceasta şi în ceea ce priveşte decizia de modificare a bazei de impozitare nr. F-DJ 115/28.10.2016 sub aspectul restabilirii cuantumului pierderilor fiscale.

1.2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa nr. 1895 din 4 iunie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia inadmisibilităţii invocată de către pârâtă, ca neîntemeiată.

A admis în parte cererea formulată de reclamanta S.C. A. S.A., în contradictoriu cu pârâţii Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice Craiova - Administraţia pentru Contribuabili Mijlocii.

A obligt pârâta la soluţionarea pe fond a contestaţiei formulate împotriva Deciziei de impunere nr. x/28.10.2016 referitoare la suma de 10.893.869 RON reprezentând impozit pe profit şi accesorii.

A respins în rest cererea ca neîntemeiată.

1.3. Căile de atac exercitate în cauză

Împotriva sentinţei nr. 1895 din 4 iunie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal au formulat recurs reclamanta A. S.A. şi pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia generală de soluţionare a contestaţiilor, a cărei calitate procesuală a fost transmisă pe parcursul judecăţii recursului, în baza dispoziţiilor art. 38 C. proc. civ., către Ministerul Finanţelor Publice - Structura specializată de soluţionare a contestaţiilor, în temeiul art. 272 din Legea nr. 207/2015, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 51/2021.

1.3.1. Reclamanta A. S.A. a declarat recurs prin care a solicitat:

- casarea în parte a sentinţei atacate;

- anularea parţială Deciziei nr. 117/12.04.2017 în ceea ce priveşte pct. 1 şi pct. 4 - pct. 6 din dispozitivul acesteia;

- anularea deciziilor de impunere în ceea ce priveşte TVA stabilit şi accesorii aferente, precum şi în ceea ce priveşte decizia de modificare a bazei de impozitare nr. F-DJ 115/28.10.2016 sub aspectul restabilirii cuantumului pierderilor fiscale.

În drept, recurenta-reclamantă a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea recursului, reclamanta a invocat, în esenţă, următoarele critici:

- instanţa de fond a aplicat greşit dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, precum şi dispoziţiile art. 6 şi art. 119 alin. (1) Codul de procedură fiscală (2015), reţinând în mod eronat că actele administrativ-fiscale anterioare cu efectele suspendate puteau fi avute in vedere, fără vreo constatare proprie, la emiterea unui alt act administrativ-fiscal iar această situaţie nu a produs nicio vătămare reclamantei;

- instanţa de fond a reţinut, cu încălcarea dispoziţiilor Codul fiscal şi a jurisprudenţei CJUE, caracterul nedeductibil al cheltuielilor cu închirierea autoutilitarelor de la S.C. B. S.A.;

- instanţa de fond a reţinut în mod greşit nemotivarea de către reclamantă a contestaţiei împotriva deciziei de modificare a bazei impozabile nr. F-DJ 115/28.10.2016 privind diminuarea pierderii fiscale cu suma de 127.739 RON şi a contestaţiei împotriva deciziei referitoare la obligaţiile de plată accesorii nr. x/14.11.2016 privind suma de 29 RON.

1.3.2. Pârâtul Ministerul Finanţelor Publice - Structura specializată de soluţionare a contestaţiilor a declarat recurs prin care a solicitat casarea în parte a sentinţei atacate şi respingerea în totalitate a acţiunii formulate de reclamantă.

În drept, recurentul-pârât a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, pârâtul a invocat, în esenţă, următoarele critici:

- organele de inspecţie fiscală au constatat, în urma verificării înregistrărilor din evidenţa contabilă a reclamantei, că documentele prezentate de aceasta nu sunt de natură să demonstreze realitatea relaţiilor comerciale cu anumiţi furnizori, existând suspiciuni în legătură cu realitatea achiziţiilor înregistrate în evidenţa contabilă şi declarate la organul fiscal;

- instanţa de fond a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 277 alin. (1) lit. a) Codul de procedură fiscală (2015), având în vedere că, între stabilirea obligaţilor fiscale constatate prin raportul de inspecţie fiscală nr. x/28.10.2016, care a stat la baza emiterii deciziei de impunere nr. x/28.10.2016, şi existenţa elementelor constitutive ale unei infracţiuni cu privire la mijloacele de probă, respectiv infracţiunea prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, există o strânsă interdependenţă de care depinde soluţionarea cauzei pe cale administrativă.

1.4. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât Ministerul Finanţelor Publice - Structura specializată de soluţionare a contestaţiilor a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului declarat de reclamanta S.C. A. S.A. ca nefondat.

Intimatul-pârât a susţinut că decizia de impunere nr. x/28.10.2016 cuprinde motivele de fapt şi de drept în baza cărora a fost întocmită, iar explicitarea constatărilor faptice cuprinde examinarea tuturor elementelor relevante pentru impunere, bazate pe constatările proprii şi pe probele susţinute de procesele-verbale încheiate cu ocazia examinării raporturilor juridice ale reclamantei.

Intimatul-pârât a mai susţinut că recurenta-reclamantă, în anul 2015, şi-a exercitat nejustificat dreptul de deducere pentru cheltuieli care nu au avut drept scop efectuarea unor operaţiuni taxabile.

În ceea ce priveşte Decizia de modificare a bazei impozabile nr. F-DJ 115/28.10.2016 privind diminuarea pierderii fiscale cu suma de 127.739 RON şi Decizia referitoare la obligaţiile de plată accesorii nr. x/14.11.2016 privind suma de 29 RON, recurenta-reclamanta nu a adus argumente şi nu a invocat temeiuri de drept din care să rezulte o altă situaţie decât cea constatată de organele de inspecţie fiscală.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată că ambele recursuri sunt nefondate, peentru următoarele considerente:

1. În ceea ce priveşte recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.A., Înalta Curte reţine că acest recurs este nefondat, pentru următoarele considerente:

1.1. În conformitate cu dispoziţiile Codului de procedură fiscală (2015):

"(…)

Art. 6. - Exercitarea dreptului de apreciere

(1) Organul fiscal este îndreptăţit să aprecieze, în limitele atribuţiilor şi competenţelor ce îi revin, relevanţa stărilor de fapt fiscale prin utilizarea mijloacelor de probă prevăzute de lege şi să adopte soluţia întemeiată pe prevederile legale, precum şi pe constatări complete asupra tuturor împrejurărilor edificatoare în cauză raportat la momentul luării unei decizii. În exercitarea dreptului său de apreciere, organul fiscal trebuie să ia în considerare opinia emisă în scris de organul fiscal competent respectivului contribuabil/plătitor în cadrul activităţii de asistenţă şi îndrumare a contribuabililor/plătitorilor, precum şi soluţia adoptată de organul fiscal în cadrul unui act administrativ fiscal sau de instanţa judecătorească, printr-o hotărâre definitivă, emisă anterior, pentru situaţii de fapt similare la acelaşi contribuabil/plătitor. În situaţia în care organul fiscal constată că există diferenţe între starea de fapt fiscală a contribuabilului/plătitorului şi informaţiile avute în vedere la emiterea unei opinii scrise sau a unui act administrativ fiscal la acelaşi contribuabil/plătitor, organul fiscal are dreptul să consemneze constatările în conformitate cu situaţia fiscală reală şi cu legislaţia fiscală şi are obligaţia să menţioneze în scris motivele pentru care nu ia în considerare opinia prealabilă.

(2) Organul fiscal îşi exercită dreptul de apreciere în limitele rezonabilităţii şi echităţii, asigurând o proporţie justă între scopul urmărit şi mijloacele utilizate pentru atingerea acestuia.

(…)

Art. 119. - Competenţa de efectuare a inspecţiei fiscale

(1) Inspecţia fiscală se exercită exclusiv, nemijlocit şi neîngrădit de organul fiscal competent potrivit cap. I şi II ale titlului III. Organele fiscale care sunt competente să efectueze inspecţia fiscală sunt denumite în sensul prezentului capitol organe de inspecţie fiscală (…) ".

În conformitate cu dispoziţiile art. 14 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, forma în vigoare în perioada efectuării controlului fiscal:

"(1) În cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond. În cazul în care persoana vătămată nu introduce acţiunea în anularea actului în termen de 60 de zile, suspendarea încetează de drept şi fără nicio formalitate.

(2) Instanţa soluţionează cererea de suspendare, de urgenţă şi cu precădere, cu citarea părţilor.

(3) Când în cauză este un interes public major, de natură a perturba grav funcţionarea unui serviciu public administrativ, cererea de suspendare a actului administrativ normativ poate fi introdusă şi de Ministerul Public, din oficiu sau la sesizare, prevederile alin. (2) aplicându-se în mod corespunzător.

(4) Hotărârea prin care se pronunţă suspendarea este executorie de drept. Ea poate fi atacată cu recurs în termen de 5 zile de la comunicare. Recursul nu este suspensiv de executare.

(5) În ipoteza în care se emite un nou act administrativ cu acelaşi conţinut ca şi cel suspendat de către instanţă, acesta este suspendat de drept. În acest caz nu este obligatorie plângerea prealabilă.

(6) Nu pot fi formulate mai multe cereri de suspendare succesive pentru aceleaşi motive.

(7) Suspendarea executării actului administrativ are ca efect încetarea oricărei forme de executare, până la expirarea duratei suspendării ".

În acord cu susţinerile recurentei-reclamante, Înalta Curte constată că pârâta DGRFP Craiova a luat în considerare, în vederea emiterii Deciziei de impunere nr. x/28.10.2016, de înscrisuri şi constatări rezultate dintr-o inspecţie fiscală anterioară, finalizată cu RIF nr. x/30.06.2016 şi Decizia de impunere aferentă nr. F-MC 286/30.06.2016.

Înalta Curte reţine că RIF nr. x/30.06.2016 şi decizia de impunere aferentă au natura juridică a unor înscrisuri, fiind mijloace de probă în sensul dispoziţiilor art. 250 C. proc. civ. şi art. 6 alin. (1) Codul de procedură fiscală (2015).

Împrejurarea că pârâta DGRFP Craiova a luat în considerare înscrisuri şi constatări rezultate dintr-o inspecţie fiscală anterioară nu poate fi considerată o încălcare a dispoziţiilor art. 119 alin. (1) Codul de procedură fiscală (2015) în conformitate cu care inspecţia fiscală se exercită exclusiv, nemijlocit şi neîngrădit de organul fiscal competent.

Prin sentinţa civilă nr. 2946/10.10.2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti s-a dispus suspendarea executării Deciziei de impunere nr. x/30.06.2016 şi a RIF nr. x/30.06.2016 până la soluţionarea pe fond a cauzei, în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, Înalta Curte reţine că singurul efect al suspendării executării unui actului administrativ este, în conformitate cu dispoziţiile art. 14 alin. (7) din Legea nr. 554/2004, încetarea oricărei forme de executare până la expirarea duratei suspendării.

Actele administrative pentru care s-a dispus suspendarea executării nu sunt anulate şi există în ordinea juridică, astfel încât aceste înscrisuri pot constitui mijloace de probă prevăzute de lege.

În consecinţă, Înalta Curte reţine că dreptul de apreciere al pârâtei DGRFP Craiova a fost exercitat cu respectarea dispoziţiilor art. 6 alin. (1) şi alin. (2) Codul de procedură fiscală (2015).

1.2. În conformitate cu dispoziţiile art. 145 Codul fiscal (2003), în vigoare în perioada supusă inspecţiei fiscale:

"(1) Dreptul de deducere ia naştere la momentul exigibilităţii taxei.

(…)

(2) Orice persoană impozabilă are dreptul să deducă taxa aferentă achiziţiilor, dacă acestea sunt destinate utilizării în folosul următoarelor operaţiuni:

a) operaţiuni taxabile; (…) ".

Aceste prevederi legale au fost preluate identic în dispoziţiile art. 297 Codul fiscal (2015), în vigoare începând cu data de 01.01.2016.

Înalta Curte reţine, în acord cu instanţa de fond, că 23 de autoutilitare, din cele 68 care au făcut obiectul contractului de închiriere nr. x/30.10.2013, nu au avut nicio oră de funcţionare în perioada 01.01.2015 - 25.02.2016, reprezentând un procent de 34% din totalul mijloacelor de transport, astfel încât pârâta DGRFP Craiova a considerat nedeductibilă suma de 153.000 RON reprezentând 34% din cuantumul chiriei lunare plătită în baza acestui contract.

Recurenta-reclamantă susţine că, la momentul încheierii contractului de închiriere, era justificat numărul ridicat de autoutilitare închiriate, dar ulterior, pe parcursul anului 2015, cererea pentru serviciile reclamantei a fost redusă ca urmare a scăderii preţurilor mondiale la materiile prime.

Recurenta-reclamantă mai susţine că închirierea autoutilitarelor era justificată şi în cursul anului 2015, având în vedere că putea apărea oricând necesitatea utilizării acestor autoutilitare.

Înalta Curte reţine că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 145 alin. (2) lit. a) Codul fiscal (2003) şi art. 297 alin. (4) lit. a) Codul fiscal (2015) pentru deductibilitatea chiriei aferente celor 23 autoutilitare care nu au avut nici o oră de funcţionare deoarece aceste cheltuieli nu au fost efectuate în scopul realizării unor operaţiuni taxabile.

În ceea ce priveşte invocarea de către recurenta-reclamanta a hotărârii CJUE din data de 03.09.2015 în cauza Asparuhovo Lake Investment Company OOD (C-463/14) cu privire la cererea de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE privind interpretarea art. 24 alin. (1), art. 25 lit. (b), art. 62 alin. (2), art. 63 şi art. 64 alin. (1) din Directiva 2006/112/CE privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată, Înalta Curte reţine că această hotărâre nu este incidentă în cauză deoarece se referă la serviciile de consultanţă pe bază de abonament.

1.3. În baza prevederilor art. 11.1 din Instrucţiunile pentru aplicarea art. 279 Codul de procedură fiscală aprobate prin Ordinul Preşedintelui ANAF nr. 3741/2015:

"Contestaţia poate fi respinsă ca:

(…)

b) nemotivată, în situaţia în care contestatorul nu prezintă argumente de fapt şi de drept în susţinerea contestaţiei (…) ".

Înalta Curte constată, în acord cu instanţa de fond, că reclamanta nu a menţionat, nici în cuprinsul contestaţiei formulate împotriva deciziei de impunere privind modificarea bazei de impozitare nr. F-DJ 115/28.10.2016 şi a deciziei referitoare la obligaţiile de plată accesorii nr. x/14.11.2016, nici în cuprinsul cererii de chemare în judecată, niciun argument de fapt şi de drept cu privire la nelegalitatea stabilirii acestor obligaţii de plată în sarcina reclamantei.

Împrejurarea că recurenta-reclamantă a solicitat anularea în totalitate a deciziei de impunere nr. x/28.10.2016 nu poate suplini lipsa motivării contestaţiei fiscale şi a cererii de chemare în judecată.

În consecinţă, Înalta Curte reţine că instanţa de fond a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 279 Codul de procedură fiscală şi a prevederilor art. 11.1 din Instrucţiunile aprobate prin Ordinul Preşedintelui ANAF nr. 3741/2015.

1.4. În concluzie, contrar susţinerilor recurentei-reclamante, Înalta Curte constată că sentinţa atacată nu este dată cu greşita interpretare sau aplicare a dispoziţiilor de drept material incidente în cauză.

2. În ceea ce priveşte recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice - Structura specializată de soluţionare a contestaţiilor, Înalta Curte reţine că acest recurs este nefondat, pentru următoarele considerente:

În conformitate cu dispoziţiile art. 277 Codul de procedură fiscală (2015):

"(1) Organul de soluţionare competent poate suspenda, prin decizie motivată, soluţionarea cauzei atunci când:

a) organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existenţa indiciilor săvârşirii unei infracţiuni în legătură cu mijloacele de probă privind stabilirea bazei de impozitare şi a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedură administrativă;

b) soluţionarea cauzei depinde, în tot sau în parte, de existenţa ori inexistenţa unui drept care face obiectul unei alte judecăţi.

(2) La cererea contestatorului, organul de soluţionare competent suspendă procedura şi stabileşte termenul până la care aceasta se suspendă. Termenul de suspendare nu poate fi mai mare de 6 luni de la data acordării. Suspendarea poate fi solicitată o singură dată.

(3) Procedura administrativă este reluată la încetarea motivului care a determinat suspendarea sau, după caz, la expirarea termenului stabilit de organul de soluţionare competent potrivit alin. (2), indiferent dacă motivul care a determinat suspendarea a încetat ori nu.

(4) Hotărârea definitivă a instanţei penale prin care se soluţionează acţiunea civilă este opozabilă organelor de soluţionare competente, cu privire la sumele pentru care statul s-a constituit parte civilă".

Recurentul-pârât susţine că, între stabilirea obligaţilor fiscale constatate prin raportul de inspecţie fiscală nr. x/28.10.2016, care a stat la baza emiterii deciziei de impunere nr. x/28.10.2016, şi existenţa elementelor constitutive ale unei infracţiuni cu privire la mijloacele de probă, respectiv infracţiunea prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, există o strânsă interdependenţă de care depinde soluţionarea cauzei pe cale administrativă.

Înalta Curte apreciază, în acord cu instanţa de fond, că există temeiuri ce îndreptăţesc concluzia conform căreia pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia generală de soluţionare a contestaţiilor şi-a exercitat abuziv dreptul de a proceda la suspendarea soluţionării contestaţiei administrative, deoarece din datele existente nu rezultă că presupusa săvârşire a infracţiunii prevăzute de dispoziţiile art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 ar avea înrâurire hotărâtoare asupra deciziei de soluţionare a contestaţiei.

Astfel, deşi pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Craiova - Administraţia pentru Contribuabili Mijlocii a impus reclamantei obligaţii suplimentare de plată în urma stabilirii situaţiei de fapt fiscale, considerând că operaţiunile şi tranzacţiile în discuţie ar fi nereale, pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia generală de soluţionare a contestaţiilor susţine că, pentru stabilirea situaţiei de fapt reale, ar fi necesare administrarea unor probe accesibile exclusiv organelor penale.

În ceea ce priveşte condiţia referitoare la existenţa raportului de dependenţă între faptele cu privire la care a fost sesizat organul de urmărire penală şi soluţionarea contestaţiei administrative, Înalta Curte reţine că nu s-a demonstrat în cauză existenţa acelei legături necesare care să justifice suspendarea soluţionării contestaţiei administrative

De altfel, procesul-verbal nr. x/27.10.2016 şi sesizarea penală nr. DJ-AIF 1025/28.10.2016 cuprind aceleaşi constatări ca cele înscrise în raportul de inspecţie fiscală, care a stat la baza emiterii decizia de impunere având ca obiect obligaţia de plată a sumei totale de 10.893.869 RON reprezentând impozit pe profit şi accesoriile aferente RON.

Înalta Curte constată că măsura de suspendare a soluţionării contestaţiei luată de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia generală de soluţionare a contestaţiilor este nelegală deoarece nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 277 alin. (1) lit. a) Codul de procedură fiscală (2015) şi autorităţile fiscale aveau obligaţia aplicării normelor fiscale pe care le apreciau ca fiind incidente în cauză, cu consecinţa aprecierii asupra caracterului deductibil al unor cheltuieli efectuate de reclamantă.

Înalta Curte reţine că măsura de suspendare a soluţionării contestaţiei fiscale poate fi de natură a-i afecta reclamantei dreptul la o cale de atac eficientă şi la un proces echitabil, drepturi garantate de art. 6 şi art. 13 din Convenţia Europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, precum şi de art. 21 din Constituţia României.

În consecinţă, contrar susţinerilor recurentei-pârâte, Înalta Curte reţine că instanţa de fond nu a interpretat sau aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 277 Codul de procedură fiscală (2015).

3. Pentru aceste considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în baza dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 20 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, va respinge recursurile declarate de reclamanta A. S.A. şi de pârâtul Ministerul Finanţelor - Structura specializată de soluţionare a contestaţiilor, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de recurenta-reclamantă A. S.A. şi de recurentul-pârât Ministerul Finanţelor - Structura specializată de soluţionare a contestaţiilor împotriva sentinţei nr. 1895 din 4 iunie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 29 septembrie 2022.