Administrative insurance claim compensation: appeal allowed, decision quashed and remanded for retrial

Şedinţa publică din data de 4 octombrie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

1.1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 01.04.2021 sub dosar nr. x/2021, reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor (F.G.A.) a solicitat instanţei să constate existenţa unui refuz nejustificat al pârâtului cu privire la soluţionarea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/11.11.2016 şi să dispună obligarea F.G.A. la soluţionarea, de îndată, a cererii de plată respective, în conformitate cu dispoziţiile legale, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

1.2. Prin cererea adiţională depusă în cauză, reclamanta a modificat cererea de chemare în judecată, solicitând obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraţilor, în baza art. 19 din Legea nr. 554/2004, la plata despăgubirilor către reclamantă pentru acoperirea prejudiciului cauzat acesteia prin respingerea cererii de plată, constând, în principal, în penalităţi de întârziere în cuantumul stabilit prin normele aplicabile în materia asigurărilor, respectiv 0,2%/zi întârziere conform Normei ASF nr. 23/2014, respectiv suma de 3604,64 RON, calculate până la data de 08.09.2021 şi în continuare, până la dat plăţii efective şi în subisidar, în dobânda legală penalizatoare conform art. 3 din O.G. nr. 13/2011.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1735 din data de 22 noiembrie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins excepţiile inadmisibilităţii, tardivităţii şi prescripţiei, invocate de pârât prin întâmpinarea la cererea modificatoare, a admis excepţia de prematuritate a acţiunii, astfel cum a fost modificată, invocată din oficiu şi în consecinţă, a respins cererea formulată şi modificată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca fiind prematur formulată. De asemenea, prima instanţă a respins ca neîntemeiată cererea reclamantei de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 1735 din data de 22 noiembrie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamanta A. S.A. ("A."), prin care, evocând incidenţa cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi rejudecarea cauzei, cu consecinţa admiterii acţiunii introductive, astfel cum a fost modificată şi obligării pârâtului F.G.A. la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat societăţii reclamante prin respingerea cererii de plată nr. x/11.11.2016, respectiv la plata penalităţilor de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor şi în subsidiar, la plata dobânzii legale penalizatoare stabilite conform art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011. De asemenea, recurenta-reclamantă a solicitat obligarea intimatului-pârât la plata cheltuielilor de judecată.

În susţinerea căii de atac promovate, după o prezentare succintă a situaţiei de fapt, recurenta-reclamantă a arătat că acţiunea ce face obiectul prezentului dosar, aşa cum a fost ea modificată, tinde la obligarea F.G.A. la plata de penalităţi pentru repararea prejudiciului constând în lipsirea societăţii reclamante de folosinţa sumei de bani la care era îndreptăţită, cu titlu de despăgubire, în temeiul art. 14 din Legea nr. 213/2015.

Temeiul juridic al acţiunii îl constituie art. 19 din Legea nr. 554/2004, text legal care permite în mod expres persoanei prejudiciate printr-un act administrativ ilicit să solicite pe calea unei acţiuni distincte, obligarea autorităţii emitente a actului administrativ ilicit la plata de despăgubiri. Aceasta acţiune poate fi promovată într-un termen special de prescripţie de un 1 de la data la care prejudiciul a fost sau putea fi cunoscut.

În ceea ce priveşte prezenta speţă, contrar celor reţinute de prima instanţă, aceste condiţii au fost îndeplinite odată cu soluţionarea dosarului nr. x/2018 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Având în vedere că, în cadrul acestui dosar, s-a reţinut că F.G.A. în mod greşit a respins cererea de plată formulată de către societatea reclamantă, invocând depăşirea plafonului de 450.000 RON pe creditor de asigurare, iar acesta a fost obligat la soluţionarea pe fond a cererii, în opinia recurente-reclamante este evident că ne aflăm în prezentţa unui act administrativ nelegal, constând în refuzul de plată.

Totodată, în ceea ce priveşte prejudiciul, apreciază că acesta este uşor determinabil, contrar celor reţinute de către prima instanţă, având în vedere că F.G.A. a început să facă plăţi cu privire la cereri iniţial respinse, după soluţionarea definitivă a dosarului nr. x/2018, plăţi ce au corespuns întocmai sumelor solicitate de A., astfel cum rezultă din extrasele de cont din data de 29 octombrie 2021, anexate cererii de recurs.

În plus, astfel cum s-a reţinut şi în considerentele Deciziei nr. 22/2019 a ÎCCJ (paragraful 74), pentru obligarea autorităţii administrative la repararea daunelor cauzate prin actul administrativ declarat nelegal trebuie să se facă dovada îndepliniri condiţiilor pentru angajarea răspunderii civile delictuale, aşa cum sunt ele stipulate de art. 1349 şi art. 1357 şi următoarele din C. civ.

Astfel, autoritatea administrativă poate fi obligată la plata de despăgubiri ori de câte ori există un act administrativ nelegal care are relevanţa unei fapte ilicite, iar prin actul nelegal a fost cauzat un prejudiciu, prejudiciu aflându-se în raport de cauzalitate cu actul nelegal.

Or, în speţă, aceste condiţii sunt îndeplinite. În ceea ce priveşte fapta ilicită, aceasta constă în refuzul F.G.A. de a achita despăgubirile solicitate de A. prin cererea de plată. Caracterul nelegal al acestui refuz a fost stabilit definitiv prin Decizia nr. 4644/13.10.2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Mai arată că nu pot fi primite nici susţinerile F.G.A. în sensul că nu poate fi obligat la plata de daune interese moratorii întrucât legea nu prevede un termen imperativ în interiorul căruia F.G.A. trebuie să analizeze cererile de plată şi să efectueze plăţile. În temeiul art. 2 lit. h) din Legea nr. 554/2004, ori de câte ori legea nu prevede în mod expres un termen pentru soluţionare unei cereri, se consideră incident termenul general de 30 de zile.

Mai mult decât atât, potrivit art. 2 din Legea nr. 213/2015, FGA a fost constituit ca un instrument de garantare a plăţii creanţelor de asigurare cu scopul de a asigura stabilitatea pieţei asigurărilor şi de a păstra încrederea în sistemul de asigurări chiar şi în condiţiile intrării în faliment a unor asigurători. Or, această întârziere în plata creanţelor de asigurare afectează semnificativ asigurătorii care au acoperit din fonduri proprii despăgubirile ce ar fi trebuit suportate de asigurătorul falit şi în consecinţă, de către F.G.A.

În ceea ce priveşte prejudiciul, acesta este evident, respectiv lipsirea A. de sumele de bani la care ar fi îndreptăţită urmare a soluţionării cererii de plată, cu respectarea normelor legale şi în termenul legat. Or, modalitatea specifică de reparare a prejudiciului cauzat prin întârzierea la plată a unor sume de bani o constituie obligarea celui vinovat la daune interese moratorii.

Penalităţile solicitate sunt consacrate tocmai prin dispoziţiile legale care completează condiţiile generale de asigurare RCA. Prin urmare, faţă de claritatea acestui text legal, nu există niciun temei legal care să justifice exonerarea FGA de la plata penalităţilor.

Nu sunt întemeiate nici susţinerile F.G.A. în sensul că acesta poate plăti strict despăgubirile decurgând din contractele de asigurare, iar nu şi penalităţi sau daune interese moratorii, deoarece aceasta ar echivala cu crearea unui caz excepţional de protecţie absolută de răspundere. Regula generală este că oricine cauzează altuia un prejudiciu prin fapta sa ilicită este dator să îl repare. Totuşi, în ipoteza în care instanţa nu ar reţine aplicabilitatea dispoziţiilor mai sus arătate şi în cazul FGA, în raport de faptul că dispoziţiile art. 1535 din C. civ. prezumă existenţa prejudiciului în situaţia lipsei de folosinţă a unor sume de bani, recurenta solicită, în subsidiar, ca F.G.A. să fie obligat la plata dobânzii legale.

Cu privire la susţinerile F.G.A. în sensul că prevederile O.G. nr. 13/2011 privind calculul dobânzii legale nu se aplică acesteia, recurenta arată că potrivit art. 3 alin. (21) din O.G. nr. 13/2011 modalitatea de calcul a dobânzii legale penalizatoare este expres prevăzută şi în raporturile dintre profesionişti şi autorităţile contractante. Aşadar, în contextul în care autorităţile contractante sunt de cele mai multe ori instituţii publice, nu există niciun temei legal în a se susţine că în speţă nivelul dobânzii legale penalizatoare aşa cum a fost el calculat de A. nu este aplicabil F.G.A.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a depus la dosarul cauzei întâmpinare, prin intermediul căreia a invocat şi a susţinut excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar pe fond, a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, probele administrate, normele legale incidente şi aspectele învederate în întâmpinare, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. S.A. este fondat, pentru următoarele considerente:

Demersul judiciar al reclamantei, astfel cum a fost modificat, vizează obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraţilor, în temeiul dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004, la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat acesteia prin respingerea cererii de plată înregistrate sub nr. x/11.11.2016 constând, în principal, în penalităţi de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0,2 %/zi de întârziere conform Normei ASF nr. 23/2014, respectiv suma de 3604,64 RON, calculate până la data de 08.09.2021 şi în continuare, până la data plăţii efective şi în subsidiar, în dobândă legală penalizatoare, stabilită conform art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

Procedând la soluţionarea cauzei, Curtea de Apel Bucureşti a admis excepţia prematurităţii şi a respins cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată, ca prematur formulată. Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că dreptul la despăgubirile pretinse sub forma penalităţilor de întârziere sau a dobânzii legale nu a devenit actual prin anularea deciziei F.G.A. nr. 14452/03.05.2018, acesta depinzând de modul în care autoritatea va analiza pe fond cererea de plată în îndeplinirea obligaţiei de executare a hotărârii judecătoreşti definitive pronunţate în dosarul nr. x/2018.

Împotriva sentinţei de fond, reclamanta a declarat recurs întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În esenţă, criticile recurentei-reclamante vizează aplicarea greşită a cadrului legislativ incident în materie, respectiv dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, considerând că în mod greşit a reţinut prima instanţă neîndeplinirea în cauză a condiţiilor prevăzute de acest text de lege pentru promovarea unei acţiuni de acest tip, anume să existe un act administrativ ilicit şi acţiunea să fie introdusă în termen de 1 an de la data la care prejudiciul a fost sau putea fi cunoscut. Mai exact, a susţinut că aceste condiţii au fost îndeplinite odată cu soluţionarea dosarului nr. x/2018 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi că, în prezent, există certitudinea existenţei unui act administrativ nelegal constând în refuzul de plată. În plus, în ceea ce priveşte prejudiciul, a arătat că acesta, deşi nu este strict determinat, este uşor determinabil.

Totodată, recurenta-reclamantă a arătat că intimatul-pârât a început să facă plăţi după soluţionarea definitivă a dosarului nr. x/2018 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pretinzând că acest aspect rezultă dintr-un extras de cont depus la dosar.

Învestită cu soluţionarea recursului, Înalta Curte va răspunde punctual criticilor de nelegalitate invocate.

Potrivit dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004:

"(1) Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în acelaşi timp şi despăgubiri, termenul de prescripţie pentru cererea de despăgubiri curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei".

Această reglementare a acţiunii în contenciosul administrativ subiectiv determină concluzia conform căreia acţiunea în acordarea de despăgubiri, chiar atunci când este formulată separat, are un caracter subsecvent acţiunii în anulare a actului nelegal sau împotriva refuzului de rezolvare a unei cereri referitoare la un drept sau un interes legitim.

Din circumstanţele factuale ale cauzei rezultă că recurenta-reclamantă A. S.A. a înregistrat la intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor, cererea de plată înregistrată sub nr. x/11.11.2016.

Prin decizia F.G.A. nr. 14452/03.05.2018, pârâtul a respins mai multe cereri de plată formulate de A. pentru suma de 7.913.561,09 RON, inclusiv cererea de plată amintită, sub motiv că acestui creditor de asigurare i-ar fi fost aprobate la plată şi plătite din disponibilităţile Fondului de garantare a asiguraţilor suma de 450.000 RON reprezentând limită maximă prevăzută de Legea nr. 213/2015.

Prin sentinţa civilă nr. 4902/27.11.2018 pronunţată în dosarul nr. x/2018, (definitivă prin decizia nr. 4644/13.10.2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal de respingere a recursului), Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi a anulat decizia nr. 14452/03.05.2018, obligând pârâtul să emită un act administrativ prin care să analizeze pe fond cererile de plată formulate de reclamantă şi menţionate în borderoul nr. 2 anexat deciziei cu privire la suma de 7.913.561,09 RON şi a respins acţiunea, în rest, ca neîntemeiată.

În această împrejurare, Înalta Curte apreciază că, în speţa de faţă, sunt îndeplinite condiţiile de exercitare a acţiunii în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004, având în vedere că actul pretins vătămător, respectiv decizia nr. 14452/03.05.2018, a fost anulată definitiv la data de 13.10.2021, prin decizia nr. 4644/2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în dosarul nr. x/2018, iar potrivit paragrafului nr. 77 al Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 22/2019 pronunţată în recurs în interesul legii:

"Cererea pentru despăgubiri formulată pe cale separată, întemeiată pe dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, este condiţionată de existenţa unei hotărâri judecătoreşti prin care să fi fost admisă acţiunea îndreptată împotriva actului administrativ nelegal, tipic sau asimilat, pentru că repararea pagubei persoanei vătămate este o latură intrinsecă litigiului administrativ. În caz contrar, reclamantul nu poate recurge decât la calea dreptului comun pentru angajarea răspunderii delictuale a autorităţii publice, în condiţiile prevăzut".

Din analiza dispoziţiilor legale mai sus citate şi a deciziei nr. 22/2019 a ÎCCJ rezultă că, cererea de despăgubiri formulată pe cale separată, întemeiată pe art. 19 din Legea nr. 554/2004, este condiţionată de existenţa unei hotărâri judecătoreşti prin care să fi fost admisă acţiunea îndreptată împotriva actului administrativ nelegal, tipic sau asimilat, pentru că repararea pagubei persoanei vătămate este o latură intrinsecă litigiului administrativ.

Natura juridică a răspunderii reglementate de art. 19 din Legea nr. 554/2004 este aceea a răspunderii civile delictuale pentru emiterea unui act administrativ nelegal (act propriu-zis sau act asimilat - refuzul de soluţionare/nesoluţionare în termen).

În cauză, reclamanta a indicat drept faptă ilicită, pe de o parte, nesoluţionarea cererii de plată în termenul legal (act administrativ asimilat), iar pe de altă parte, neacordarea despăgubirii solicitate prin respingerea cererii de plată promovate de A. în calitate de creditor de asigurare al B. prin Decizia nr. 14452/03.05.2018 (act administrativ tipic), prejudiciul constând în lipsa de folosinţă asupra sumei de bani solicitate cu titlu de creanţă de asigurare.

Înalta Curte constată că, în speţa de faţă, actul administrativ tipic este reprezentat de Decizia nr. 14452/03.05.2018, care a fost anulată de instanţă în mod definitiv în cadrul dosarului nr. x/2018, ca urmare a constatării nelegalităţii aplicării plafonului de 450.000 RON, de către F.G.A., la momentul soluţionării cererilor de plată.

În acest context, Înalta Curte reţine că, în cauză, este îndeplinită condiţia existenţei unei hotărâri judecătoreşti prin care să fi fost admisă acţiunea îndreptată împotriva actului administrativ nelegal în sensul dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004. Dreptul urmare, apreciază că dreptul reclamantei la acţiune în sens material este actual, acesta neputând fi condiţionat de soluţionarea pentru a două oară a cererii de plată de către pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, astfel cum se desprinde din considerentele instanţei de fond.

Având în vedere aceste aspecte, Înalta Curte constată că excepţia prematurităţii acţiunii a fost în mod greşit admisă de instanţa de fond, astfel că recursul formulat de recurenta-reclamantă este fondat, în cauză fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În continuare, Înalta Curte observă că, în cuprinsul concluziilor scrise depuse de către recurenta-reclamantă la data 3 octombrie 2023, în dosarul de recurs, aceasta a susţinut că "FGA a procedat la plata despăgubirilor solicitate prin cererea de plată în data de 29.10.2021, deci la aproximativ 5 ani şi jumătate de la data depunerii cererii de plată".

Din probatoriul administrat în dosar nu rezultă însă că intimatul-pârât a soluţionat pe fond cererea de plată ce face obiectul prezentei cauze şi că ar fi achitat suma pretinsă prin aceasta şi nici că ar fi emis o altă decizie de respingere totală sau parţială a pretenţiilor formulate prin cererea de plată în discuţie.

Este adevărat că, la dosarul de fond a fost depus de către reclamantă, un extras de cont din data de 1 noiembrie 2021, pentru perioada 29 octombrie 2021- 13 octombrie 2021, care atestă faptul că, ulterior soluţionării definitive a dosarului nr. x/2018, Fondul de Garantare a Asiguraţilor a procedat la plata unor creanţe de asigurări către A., însă suma de 1.040 RON ce face obiectul cererii de plată înregistrate sub nr. x/11.11.2016 nu se regăseşte în cuprinsul acestuia.

În schimb, la dosarul de fond se află un referat din data de 24 noiembrie 2020, care denotă faptul că, ulterior soluţionării definitive de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dosarului nr. x/2018, ar fi avut loc o reevaluare a cererii de plată formulate de reclamanta A. cu privire la suma de 1.040 RON, ce face obiectul prezentei cauze şi a fost înaintată propunerea de respingere ca tardivă a acesteia, fără a fi depusă însă şi o decizie emisă de F.G.A. care să tranşeze aceste chestiune litigioasă.

Cu privire la acest aspect, intimatul-pârât nu a avut nicio poziţie, limitându-se la a susţine, în cuprinsul întâmpinării, că societatea reclamantă nu a depus la dosarul cauzei documente din care să reiasă că F.G.A. a soluţionat pe fond cererea de plată, ci aceasta doar a menţionat evaziv, în cuprinsul cererii de recurs, că pârâtul a efectuat mai multe plăţi, fără a identifica plata aferentă prezentului dosar.

În consecinţă, având în vedere susţinerile recurentei-reclamante, precum şi faptul că înscrisurile aflate la dosarul cauzei nu sunt lămuritoare în privinţa stabilirii corecte a situaţiei de fapt, cu privire la stadiul soluţionării cererii de plată ce face obiectul cauzei, respectiv dacă F.G.A. a emis o decizie în acest sens sau a procedat la achitarea sumei aferente acesteia, Înalta Curte apreciază că, pentru justa soluţionare a cauzei, se impune suplimentarea probatoriului şi punerea în dezbaterea părţilor a tuturor împrejurărilor şi mijloacelor de probă apte să conducă la dezlegarea pricinii.

Întrucât, urmare a admiterii excepţiei prematurităţii cererii de chemare în judecată, prima instanţă nu a judecat litigiul în fond, Înalta Curte va casa sentinţa recurată şi va trimite cauza spre rejudecare, aceleiaşi instanţe, care, astfel cum dispune expres art. 501 din C. proc. civ., va judeca din nou cererea formulată de către reclamantă, reţinând că aceasta nu este prematur formulată.

În raport de soluţia de casare cu trimitere spre rejudecare şi de motivul care a determinat-o, Înalta Curte constată că nu se mai impune analizarea celorlalte motive de recurs, întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., acestea fiind aspecte ce ţin de fondul cauzei ce urmează a fi avute în vedere de prima instanţă, cu ocazia rejudecării pricinii. Totodată, Înalta Curte reţine că soluţia pronunţată de instanţa de fond cu privire la excepţiile inadmisibilităţii, tardivităţii şi prescripţiei nu a fost contestată prin recursul declarat în cauză, astfel încât nu face obiectul învestirii instanţei de control judiciar, căpătând caracter definitiv.

În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată solicitate de recurenta-reclamantă, Înalta Curte va avea în vedere dispoziţiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora cheltuielile de judecată se acordă la cererea părţii care a câştigat, ceea ce presupune culpa procesuală a părţii care a pierdut procesul. Pe cale de consecinţă, aceste dispoziţii sunt aplicabile doar în acele situaţii în care instanţa de recurs statuează definitiv asupra pretenţiilor deduse judecăţii, întrucât numai în această ipoteză se poate stabili care este partea căzută în pretenţii. Drept urmare, având în vedere soluţia de casare şi de trimitere a cauzei spre rejudecare primei instanţe, întrucât prin hotărârea dată în recurs nu este tranşat litigiul dintre părţi, instanţa de control judiciar nu se poate pronunţa asupra solicitării de acordare a cheltuielilor de judecată, aceasta urmând a fi avută în vedere de către instanţa de fond, care va soluţiona cauza în rejudecare.

Pentru considerentele expuse anterior, Înalta Curte, constatând incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în raport de dispoziţiile art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 şi art. 497 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul declarat de reclamanta A. S.A., va casa sentinţa recurată şi va trimite cauza spre rejudecare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 1735 din data de 22 noiembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 4 octombrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin intermediul grefei instanţei.