Timeliness of insurance claim submission to Guarantee Fund via judicial executor under "other means" clause

Şedinţa publică din data de 22 septembrie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 25.06.2019, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, reclamanţii A., B., C. şi D. prin reprezentant legal C. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, au solicitat anularea deciziei nr. 20033/29.05.2019 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor .

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 886 din data de 28 septembrie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamanţii A., B., C., D. prin reprezentant legal C., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

3. Recursul exercitat în cauză

Împotriva sentinţei au declarat recurs reclamanţii, criticând-o pentru nelegalitate şi, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., au solicitat casarea hotărârii, rejudecarea acţiunii şi admiterea acesteia astfel cum a fost formulată.

În motivarea recursului s-a arătat că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, având în vedere faptul că, deşi instanţa face trimitere la dispoziţiile art. 183 C. proc. civ. vizând doar actele de procedură, (pag. 4 alin. (6) hotărâre) în final la pag. 5 apreciază despre cererea de plată că nu este act de procedură şi nu i se aplică regulile prevăzute pentru acesta.

De asemenea, instanţa a interpretat eronat dispoziţiile art. 14 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, conform cărora "Cererea-tip de plată prevăzută la alin. (1) se formulează în scris de către potenţialul creditor şi se depune direct la sediul Fondului sau prin poştă, cu scrisoare recomandată, cu confirmare de primire, prin poştă electronică sau prin alte mijloace ce asigură transmiterea textului actului şi confirmarea primirii acestuia."

Art. 14 alin. (2) din Legea specială nr. 213/2015 trebuie coroborat şi cu art. 7 din Legea nr. 188/2000, care prevede:

"Executorul judecătoresc are următoarele atribuţii: . . . . . . . . . . .b) notificarea actelor judiciare şi extrajudiciare".

Raportat la dispoziţiile legale arătate, instanţa a reţinut că deschiderea procedurii de faliment împotriva E. S.A. s-a făcut prin încheierea pronunţată la data de 16.02.2017 în dosarul nr. x/2016 de Tribunalul Sibiu, secţia a II-a civilă, devenind definitivă la data de 17.03.2017, dată de la care se calculează termenul de 90 de zile pentru creanţele născute anterior declarării falimentului.

De asemenea, s-a reţinut că solicitarea reclamanţilor a ajuns la pârâtă la 10.07.2017 (iar la oficiul postal la 07.07.2017), după împlinirea termenului arătat, astfel că în mod legal cererea de plată a fost respinsă ca tardivă, însă în mod greşit nu a fost avut în vedere faptul că cererea de plată a fost depusă de către reclamanţi la un executor judecătoresc, care i-a dat dată certă la 15.06.2017, dar care a depus-o la oficiul poştal abia la 07.07.2017, încadrându-se astfel în prevederile art. 14 alin. (2) teza finală din Legea nr. 213/2014 care dau posibilitatea titularului comunicării prin "orice alte mijloace ce asigură transmiterea textului actului şi confirmarea primirii acestuia".

Recurenţii consideră că instanţa de fond a statuat eronat că executorul judecătoresc nu poate fi asimilat uneia dintre persoanele enumerate la art. 14 alin. (2) din legea specială şi nici vreunui serviciu de curierat sau specializat de comunicare, dintre cele prevăzute de art. 183 C. proc. civ., astfel că în mod nelegal a constatat că cererea de plată a fost formulată după împlinirea termenului legal de decădere la 16.06.2017. Or, aşa cum s-a arătat la art. 7 lit. a) din Legea nr. 188/2000 executorul judecătoresc este abilitat şi cu notificarea actelor extrajudicare, care se încadrează în prevederile art. 14 alin. (2) teza finală, din Legea nr. 213/2015 respectiv "orice alte mijloace ce asigură transmiterea textului actului şi confirmarea primirii acestuia", motiv pentru care consideră cererea formulată în termen.

4. Apărările formulate de intimat

Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a depus întâmpinare şi, fără a invoca excepţii, a solicitat, în esenţă, respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca legală a hotărârii primei instanţe.

5. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Recurenţii-reclamanţi au învestit instanţa de contencios administrativ şi fiscal cu solicitarea de anulare a deciziei nr. 20033/29.05.2019 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor, urmată, pe fond, de admitere a cererii de plată adresate pârâtului.

Prima instanţă a respins cererea dedusă judecăţii reţinând, în esenţă, că în mod corect cererea de plată formulată de reclamanţi (depusă la data de 07.07.2017) a fost respinsă ca tardivă deoarece a fost depusă după împlinirea termenului de decădere de 90 de zile prevăzut de art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi de art. 14 din Legea nr. 213/2015, (împlinit la data de 16.06.2017), iar executorul judecătoresc nu poate fi asimilat uneia dintre persoanele enumerate la art. 14 alin. (2) din legea specială şi nici vreunui serviciu de curierat sau specializat de comunicare, dintre cele prevăzute de art. 183 C. proc. civ.

Răspunzând punctual motivelor de recurs formulate de reclamanţi împotriva hotărârii primei instanţe, Înalta Curte reţine că primul caz de casare invocat - art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. vizează situaţia în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Deşi aparent am fi în prezenţa unor motive distincte, în realitate este vorba de ipoteze diferite ale aceluiaşi motiv de casare - nemotivarea hotărârii -, deoarece astfel trebuie calificată şi o hotărâre care nu este deloc motivată şi una care cuprinde motive contradictorii ori motive care sunt străine pricinii.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii judecătorul trebuie să arate motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi motivele pentru care s-au respins cererile părţilor. Motivarea este de esenţa hotărârilor şi este necesară pentru a o face înţeleasă şi acceptată de părţi, dar şi pentru a permite instanţei de control judiciar să verifice, după caz, stabilirea situaţiei de fapt şi a aplicării legii sau numai aplicarea legii.

În aceste coordonate teoretice, instanţa de control judiciar constată că hotărârea pronunţată de prima instanţă satisface cerinţele prevăzute de art. 425 anterior enunţat, în considerentele acesteia regăsindu-se motivele de fapt şi de drept care au determinat formarea convingerii instanţei, fiind examinate toate problemele esenţiale ridicate de părţi, respectiv toate motivele de nelegalitate invocate de reclamanţi în contextul faptic dat, astfel încât motivul de recurs invocat este nefondat.

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. - cel de al doilea motiv de recurs invocat, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

Analizând dispoziţiile aplicabile în prezenta cauză, Înalta Curte reţine că potrivit dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 213/2015:

"(1) În vederea încasării indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi. (2) Cererea-tip de plată prevăzută la alin. (1) se formulează în scris de către potenţialul creditor şi se depune direct la sediul Fondului sau prin poştă, cu scrisoare recomandată, cu confirmare de primire, prin poşta electronică sau prin alte mijloace ce asigură transmiterea textului actului şi confirmarea primirii acestuia. Odată cu cererea-tip de plată, persoana respectivă anexează înscrisurile justificative, în copie legalizată, din care să rezulte cu exactitate cuantumul sumelor solicitate.".

De asemenea, art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor statuează că:

"Pentru încasarea de la Fond a indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva societăţii de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, conform modelului prevăzut în anexa nr. 6. Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorităţii de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condiţiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, şi în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanţele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data naşterii dreptului de creanţă al creditorului de asigurări".

Într-adevăr, termenul de 90 de zile prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015 şi art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015 este un termen de decădere, fiind reglementat de legiutor pentru exercitarea unui drept subiectiv, nesusceptibil de suspendare sau de întrerupere, asemenea termenului de prescripţie şi care începe să curgă de la data naşterii dreptului de creanţă al creditorului de asigurări, însă în cazul recurenţilor-reclamanţi, Înalta Curte constată că aceştia s-au adresat BEJ F. la data de 15.06.2017, astfel cum rezultă din rezoluţia aplicată pe cererea de plată înregistrată sub nr. x/2017, iar în raport de această dată cererea de plată apare ca fiind formulată cu respectarea termenului de 90 de zile instituit de dispoziţiile legale sus-citate.

De asemenea, Înalta Curte reţine că potrivit dispoziţiilor art. 14 alin. (2) din Legea 213/2015 menţionează că:

"Cererea-tip de plată prevăzută la alin. (1) se formulează în scris de către potenţialul creditor şi se depune direct la sediul Fondului sau prin poştă, cu scrisoare recomandată, cu confirmare de primire, prin poştă electronică sau prin alte mijloace ce asigură transmiterea textului actului şi confirmarea primirii acestuia" iar aceste dispoziţii pot fi coroborate cu cele prevăzute de art. 7 lit. b) din Legea 188/2000, conform cărora:

"Executorul judecătoresc are următoarele atribuţii: b) notificarea actelor judiciare şi extrajudiciare".

Din interpretarea dispoziţiilor sus-citate rezultă că, printre atribuţiile executorului judecătoresc este enumerată şi notificarea/comunicarea actelor judiciare şi extrajudiciare şi atât timp cât acesta este abilitat să execute o astfel de activitate, nu poate fi primit raţionamentul primei instanţe că activitatea de comunicare se poate raporta numai la actele de procedură reglementate de normele de procedură civilă, aşa cum menţionează dispoziţiile art. 154 din C. proc. civ. referitoare la modalităţile de comunicare a citaţiilor şi a altor acte de procedură în procesul civil, după cum urmează: prin agenţii procedurali ai instanţei sau prin orice alt salariat al acesteia, precum şi prin agenţi ori salariaţi ai altor instanţe, în ale căror circumscripţii se află cel căruia i se comunică actul; prin poştă, cu scrisoare recomandată cu confirmare de primire, în plic închis, la care se ataşează dovada de primire/procesul-verbal şi înştiinţarea prevăzută de lege; prin executori judecătoreşti, la solicitarea părţii şi pe cheltuiala acesteia; prin servicii de curierat rapid şi prin telefax, poştă electronică, dacă partea a indicat datele corespunzătoare în acest scop, sau prin alte mijloace ce asigură transmiterea actului şi confirmarea primirii acestuia.

Într-adevăr, în cazul de faţă, cererea de plată se adresează unei autorităţi, însă atâta timp cât între atribuţiile executorului judecătoresc se regăseşte şi cea de notificare a actelor extrajudiciare, Înalta Curte concluzionează că înregistrarea cererii de plată la data de 15.06.2017, sub nr. x/2017, s-a realizat cu respectarea termenului legal de 90 de zile prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015.

Prin urmare, reţinând că soluţia primei instanţe este rezultatul unei interpretări şi aplicări eronate a dispoziţiilor anterior expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ., coroborate cu cele ale art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite recursul, va casa sentinţa recurată şi rejudecând, va anula decizia nr. 20033/29.05.2019 emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, obligând pârâtul să soluţioneze pe fond cererea de plată nr. x/2017.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanţii B., A., D. prin reprezentant legal C. şi C. împotriva sentinţei nr. 886 din 28 septembrie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi, rejudecând:

Admite acţiunea formulată de reclamanţi, anulează decizia nr. 20033/29.05.2019 emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi obligă pârâtul să soluţioneze pe fond cererea de plată nr. x/2017.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 septembrie 2022.