Jurisdictional competence for magistrate salary recalculation: labor vs. administrative classification under Law 153/2017

Şedinţa publică din data de 28 septembrie 2023

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea înregistrată iniţial pe rolul Tribunalului Dâmboviţa, la 06.07.2022, sub nr. x/2022 reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Bucureşti şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, a solicitat instanţei să dispună obligarea pârâţilor la:

- recalcularea indemnizaţiei de încadrare şi a celorlalte drepturi aferente la nivelul indemnizaţiilor procurorilor D.N.A. şi D.I.I.C.O.T. prin luarea în considerare a coeficienţilor de multiplicare stabiliţi în Anexa la O.U.G. nr. 27/2006, lit. a), pct. 6 - 13, în raport cu funcţia deţinută sau cu care era asimilată potrivit legii, începând cu 09.04.2015 şi în continuare;

- repararea prejudiciului creat prin neacordarea drepturilor de care ar fi trebuit să beneficieze, respectiv obligarea pârâţilor la plata sumelor necesare pentru fiecare lună, a diferenţei dintre venitul la care era îndreptăţită şi venitul efectiv plătit, sumă care va fi actualizată cu indicele de inflaţie şi la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, calculată la data exigibilităţii fiecărei obligaţii lunare de plată şi până la data plăţii efective;

- obligarea pârâtei Curtea de Apel Bucureşti la eliberarea adeverinţei corespunzătoare indemnizaţiei de încadrare şi a celorlalte drepturi aferente recunoscute conform primelor petite, necesară recalculării pensiei la care este îndreptăţită conform legii.

2. Hotărârile care au generat conflictul negativ de competenţă

2.1. Prin sentinţa nr. 1950 din 27.10.2022, pronunţată în dosarul nr. x/2022, Tribunalul Dâmboviţa, secţia I civilă, Complet specializat în soluţionarea litigiilor de muncă şi asigurări sociale, a admis excepţia necompetenţei materiale, invocată de pârâtul Ministerul Justiţiei, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei având ca obiect "drepturi salariale", acţiune formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Bucureşti şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, în favoarea Curţii de Apel Bucureşti.

Pentru a pronunţa această soluţie a reţinut, în esenţă, că reclamanta solicită recalcularea drepturilor salariale, solicitare ce presupune şi emiterea unui ordin de salarizare, chiar dacă acestea nu sunt contestate în mod expres, astfel că instanţa competentă a analiza reîncadrarea reclamantei este secţia de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti.

2.2. Prin sentinţa nr. 26 din 12.01.2023, pronunţată în dosarul nr. x/2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei teritoriale şi a declinat competenţa teritorială de soluţionare a cauzei privind acţiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Bucureşti şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, în favoarea Curţii de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

În fundamentarea soluţiei de declinare Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că sunt aplicabile dispoziţiile art. 127 alin. (21) C. proc. civ., deoarece Curtea de Apel Bucureşti este parte în procesul de faţă, având calitatea de pârâtă, aceste norme instituind şi o competenţă teritorială alternativă, iar alegerea instanţei competente dintre cele prevăzute de textul de lege menţionat se impune a se face de către reclamant la data sesizării instanţei. Totodată, a reţinut că dispoziţiile art. 27 alin. (2) şi alin. (21) din C. proc. civ. au caracter special în raport cu celelalte norme de competenţă şi nu disting din perspectiva criteriului procedural de clasificare a capetelor de cerere în principale şi accesorii, fiind incidente indiferent că atragerea curţii de apel în proces s-a făcut cu privire la un capăt de cerere principal sau unul accesoriu.

Astfel, a constatat că acţiunea trebuia introdusă la una dintre curţile de apel învecinate cu Curtea de Apel Bucureşti şi, având în vedere că înregistrarea iniţială a acesteia s-a făcut pe rolul Tribunalului Dâmboviţa, instanţă aflată în circumscripţia Curţii de Apel Ploieşti, a considerat că reclamanta şi-a manifestat fără echivoc voinţa în privinţa instanţei competente teritorial, motiv pentru care a declinat competenţa în favoarea Curţii de Apel Ploieşti.

2.3. Prin sentinţa nr. 105 din 31.05.2023, pronunţată în dosarul nr. x/2022, Curtea de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei materiale, invocată din oficiu, a declinat soluţionarea cauzei privind pe reclamanta A. în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Bucureşti şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, în favoarea Tribunalului Dâmboviţa, secţia I civilă, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă, în temeiul art. 134 C. proc. civ. a suspendat judecarea cauzei şi a dispus înaintarea dosarului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în vederea soluţionării conflictului negativ de competenţă.

În motivare a reţinut că, ţinând cont de faptul că obiectul acţiunii îl reprezintă drepturi salariale restante şi neacordate, ce nu presupun emiterea unui act administrativ emis în executarea în concret a legii, iar nu contestarea unui act administrativ sau refuzul de soluţionare a unei cereri, este vorba despre un raport juridic de drept civil şi nu de drept administrativ.

II. Decizia Înaltei Curţi pronunţată în regulator de competenţă

Înalta Curte, constatând îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 133 pct. 2 teza a II-a, art. 134 şi art. 135 alin. (1) şi (4) C. proc. civ., urmează să pronunţe regulatorul de competenţă în raport cu obiectul cauzei şi dispoziţiile legale incidente.

1. Argumentele de fapt şi de drept relevante

Obiectul demersului judiciar iniţiat de reclamantă îl constituie obligarea pârâţilor Ministerul Justiţiei şi Curtea de Apel Bucureşti la recalcularea indemnizaţiei de încadrare şi a celorlalte drepturi aferente la nivelul indemnizaţiilor procurorilor D.N.A. şi D.I.I.C.O.T. prin luarea în considerare a coeficienţilor de multiplicare stabiliţi în Anexa la O.U.G. nr. 27/2006, lit. a) pct. 6-13, precum şi la achitarea diferenţei dintre venitul la care era îndreptăţită şi venitul efectiv plătit. Diferenţele salariale sus-menţionate a solicitat să fie actualizate cu indicele de inflaţie la care să se aplice dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii lunare de plată şi până la data plăţii efective. Totodată, a solicitat obligarea pârâtei Curtea de Apel Bucureşti să-i elibereze adeverinţa corespunzătoare indemnizaţiei de încadrare şi a celorlalte drepturi aferente recunoscute, necesară recalculării pensiei la care este îndreptăţită conform legii.

Problema care a generat conflictul negativ de competenţă priveşte stabilirea competenţei materiale procesuale din perspectiva obiectului cauzei deduse judecăţii şi în raport cu prevederile legale incidente în materie.

Astfel, Tribunalul Dâmboviţa a constatat incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 7 alin. (1) cap. VIII din Anexa V la Legea-cadru nr. 153/2017, reţinând că reclamanta solicită recalcularea drepturilor salariale, solicitare ce presupune şi emiterea unui ordin de salarizare, chiar dacă acestea nu sunt contestate în mod expres. Ca urmare, a apreciat că acest litigiu nu este unul clasic de dreptul muncii, fiind de competenţa instanţei de contencios administrativ.

Curtea de Apel Ploieşti a reţinut că, dimpotrivă, nu sunt aplicabile prevederile art. 7 alin. (1) secţiunea 1, cap. VIII din Anexa V a Legii-cadru nr. 153/2017, deoarece cererea reclamantei nu reprezintă o contestare a unui act administrativ de stabilire a drepturilor salariale sau a refuzului de emitere, nesolicitând anularea unor astfel de acte, considerând că este vorba despre un raport juridic de drept civil şi nu de unul de drept administrativ.

Înalta Curte constată că reclamanta a învestit instanţa de conflicte de muncă şi asigurări sociale a tribunalului cu o acţiune ce are ca obiect drepturi de natură salarială, solicitând obligarea pârâţilor Curtea de Apel Bucureşti şi Ministerul Justiţiei să-i plătească diferenţele rezultate din recalcularea indemnizaţiei de încadrare şi a celorlalte drepturi aferente prin raportare la coeficienţii de multiplicare stabiliţi în Anexa la O.U.G. nr. 27/2006, lit. a), pct. 6-13, actualizate cu indicele de inflaţie şi cu aplicarea dobânzii legale penalizatoare.

În speţă, se reţine că nu sunt incidente prevederile art. 7 din Capitolul VIII din Anexa V a Legii nr. 153/2017, întrucât aceste dispoziţii de excepţie sunt de strictă interpretare şi nu pot fi extinse la alte litigii în legătură cu plata unor drepturi salariale, reglementând competenţa secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti doar în soluţionarea plângerilor formulate împotriva hotărârilor organelor prevăzute la alin. (1) (mai puţin, hotărârile Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie), emise ca urmare a parcurgerii procedurii reglementate de acest text de lege.

Aşadar, litigiul dedus judecăţii nu are ca obiect cenzurarea unui act administrativ tipic (ordinul de salarizare) sau a unui act administrativ asimilat (refuzul nejustificat al pârâţilor de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim ori, după caz, faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul legal), nefiind circumscris, prin urmare, sferei contenciosului administrativ, astfel cum este definit de legiuitor prin dispoziţiile art. 2 lit. f) şi art. 8 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

Totodată, este de observat că reclamanta nu formulează critici de nelegalitate a actelor administrative emise de ordonatorul de credite, nu solicită anularea unor astfel de acte şi nu critică un eventual refuz de emitere a unor acte administrative prin care să se stabilească o altă salarizare, ci solicită obligarea pârâţilor la plata unor drepturi salariale pe care le consideră cuvenite şi neplătite.

Or, atât timp cât nu se contestă un act administrativ tipic sau asimilat pentru a fi incidente dispoziţiile Legii nr. 554/2004, raportul juridic generator al drepturilor şi obligaţiilor corelative fiind un raport juridic de muncă, căruia îi sunt aplicabile dispoziţiile din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii şi din Legea nr. 304/2004 (abrogată şi înlocuită cu Legea nr. 303/2022), Înalta Curte constată că instanţa competentă material să soluţioneze litigiul de faţă este instanţa specializată în dreptul muncii, raportul juridic dedus judecăţii intrând în categoria conflictelor de muncă, iar nu a contenciosului administrativ.

Această soluţie este în acord şi cu Decizia nr. 9/2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea unui recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că "nu fac obiectul procedurii de contestare administrativă alte categorii de drepturi (sporuri, compensaţii, ajutoare) reglementate de lege, ce pot intra în venitul brut al salariatului, nerecunoscute de angajator, şi nici eventualele solicitări de acordare retroactivă a oricăror drepturi salariale, pentru aceste situaţii este aplicabil dreptul comun care permite formularea unei acţiuni directe la instanţa competentă a statua asupra litigiilor privind drepturile salariale pretinse de părţi, recunoscute sau nu de ordonatorii de credite."

Raportul juridic pe care se grefează petitele acţiunii (plata unor diferenţe de drepturi salariale) este un raport juridic de muncă, fie el şi atipic ("sui generis"), calificare făcută de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite, prin Decizia în interesul legii nr. 46/15 decembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial nr. 495/16 iulie 2009, prin care s-a reţinut că:

"Prestarea muncii se realizează în cadrul unor raporturi sociale care, odată reglementate prin norme de drept, devin, de regulă, raporturi juridice de muncă. În această categorie intră raporturile de muncă ale funcţionarilor publici civili sau militari, soldaţilor şi gradaţilor voluntari, persoanelor care deţin demnităţi publice, magistraţilor şi magistraţilor-asistenţi, personalului auxiliar de specialitate din cadrul instanţelor şi parchetelor de pe lângă acestea, membrilor cooperatori şi raporturile juridice de muncă născute în baza încheierii contractului individual de muncă. Magistraţii constituie o categorie specială de personal care îşi desfăşoară activitatea în temeiul unui raport de muncă sui generis".

De asemenea, art. 266 din Legea nr. 53/2003 privind Codul Muncii, reţinut în fundamentarea soluţiei de declinare şi de către Curtea de Apel Ploieşti, prevede că "jurisdicţia muncii are ca obiect soluţionarea conflictelor de muncă cu privire la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea şi încetarea contractelor individuale sau, după caz, colective de muncă prevăzute de prezentul cod, precum şi a cererilor privind raporturile juridice dintre partenerii sociali, stabilite potrivit prezentului cod", iar în conformitate cu art. 269 alin. (2) din acelaşi act normativ:

"cererile referitoare la conflictele de muncă se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul/reşedinţa/sediul."

În egală măsură, prezintă relevanţă dispoziţiile art. 208 din Legea dialogului social nr. 62/2011 prin care legiuitorul a reglementat competenţa în materie. Potrivit acestui text de lege:

"conflictele individuale de muncă se soluţionează în primă instanţă de către tribunal".

În aceste condiţii, se constată că demersul judiciar iniţiat de reclamantă se circumscrie materiei conflictelor de muncă, competenţa materială de soluţionare a acestuia revenind, aşadar, în primă instanţă tribunalului, în temeiul art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii şi art. 210 din Legea dialogului social nr. 62/2011.

2. Temeiul legal al regulatorului de competenţă

Pentru motivele arătate la pct. II.1 din prezenta decizie, în temeiul art. art. 133 pct. 2 şi art. 135 alin. (1) şi alin. (4) din C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei, în primă instanţă, în favoarea Tribunalului Dâmboviţa, secţia I civilă, Complet specializat în soluţionarea litigiilor de muncă şi asigurări sociale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanta A. în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Bucureşti şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, în favoarea Tribunalului Dâmboviţa, secţia I civilă, Complet specializat în soluţionarea litigiilor de muncă şi asigurări sociale.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 28 septembrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.