Statutory cap on judicial assistant salary seniority: Equalization does not extend indemnity beyond five-year term

Şedinţa publică din data de 22 septembrie 2022

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

Prin cererea înregistrată la 07.07.2020 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, reclamanta A. a solicitat în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei şi Tribunalul Bucureşti:

- anularea în parte a Ordinului nr. 571/C/18.02.2020,

- obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei la emiterea unui nou ordin de încadrare cu luarea în considerare a unei indemnizaţii brute lunare în raport de vechimea efectivă în funcţie,

- obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei la emiterea unui ordin dc încadrare în funcţia de asistent judiciar corespunzător unei vechimi efective în funcţie de peste 19 ani, cu coeficientul corespunzător unei vechimi în funcţie de 15-20 ani, gradaţia 5 şi indemnizaţia corespunzătoare acestei vechimi, precum şi în raport de sporurile de risc şi suprasolicitare neuropsihică, de confidenţialitate, de condiţii vătămătoare şi periculoase (toxicitate) cuvenite, faţă de nivelul maxim aflat în plată în cadrul autorităţii judecătoreşti pentru aceeaşi funcţie/grad/treaptă cu cei care beneficiază de un nivel de salarizare superior,

- obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei să vireze pârâtului Tribunalul Bucureşti sumele necesare efectuării plăţilor salariale lunare corespunzătoare,

- obligarea pârâtului Tribunalul Bucureşti la plata, în baza ordinelor ce se vor emite, diferenţele de drepturi salariale rezultate, în raport de vechimea efectivă în funcţie, corect determinată,

- obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta cauză.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 1011 din 23 octombrie 2020 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII -a contencios administrativ şi fiscal a hotărât următoarele:

"Respinge excepţia inadmisibilităţii cererii şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Justiţiei.

Admite cererea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei şi Tribunalul Bucureşti .

Anulează în parte O.M.J. nr. 571/C/18.02.2020 în privinţa drepturilor salariale ale reclamantei.

Obligă pe pârâtul Ministerul Justiţiei să emită un alt ordin de încadrare a reclamantei cu luarea în considerare a unei indemnizaţii brute lunare în raport de vechimea efectivă în funcţie cu coeficientul corespunzător unei vechimi în funcţie de 15-20 ani, gradaţia 5, precum şi în raport cu sporurile de risc şi solicitare neuropsihică, de confidenţialitate, de condiţii vătămătoare şi periculoase faţă de nivelul maxim aflat în plată în cadrul autorităţii judecătoreşti pentru aceeaşi funcţie/grad/treaptă cu cei care beneficiază de un nivel de salarizare superior.

Obligă pe pârâtul Ministerul Justiţiei să vireze Tribunalului Bucureşti sumele necesare drepturilor salariale menţionate.

Obligă pe pârâtul Tribunalul Bucureşti la plata diferenţei de drepturi salariale dintre venitul salarial calculat conform celor menţionate mai sus şi venitul salarial efectiv încasat."

3. Recursurile exercitate în cauză

Împotriva sentinţei au declarat recurs pârâţii Ministerul Justiţiei şi Tribunalul Bucureşti, ambii criticând-o pentru nelegalitate prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurentul-pârât Ministerul Justiţiei a criticat soluţia de respingere a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, arătând că prin acţiune s-a solicitat controlul de legalitate al O.M.J. nr. 571/C/18.02.2020. Însă, potrivit art. 7 alin. (1) şi (2) din Anexa V la Legea nr. 153/2017, ceea ce se atacă în faţa instanţei de contencios administrativ este hotărârea de soluţionare a contestaţiei formulate împotriva actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale. Întrucât în speţă intimata-reclamantă a învestit instanţa de contencios administrativ cu cererea de anulare a ordinului de salarizare, iar nu a hotărârii pronunţate în contestaţia administrativă, apreciază recurentul-pârât că acţiunea este inadmisibilă.

Printr-un alt rând de critici, recurentul-pârât susţine că instanţa de fond a dat o soluţie greşită de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Justiţiei. În acest sens, potrivit art. 3 din H.G. nr. 652/2009, ministerul nu deţine competenţe referitoare la emiterea actelor individuale de încadrare salarială a personalului instanţelor judecătoreşti, astfel că obligaţia recalculării indemnizaţiei de încadrare excede competenţelor sale legale.

Mai arată recurentul-pârât că are calitatea de ordonator principal de credite, iar conform legislaţiei şi jurisprudenţei în materie indicate în recurs, nu are calitate procesuală în litigiul dintre salariat şi angajator având ca obiect drepturi salariale.

Totodată, cu privire la procesul de asigurare a fondurilor necesare plăţii diferenţelor salariale, susţine că această procedură reclamă intervenţia Ministerului Finanţelor, conform H.G. nr. 34/2009 privind organizarea şi funcţionarea acestui minister şi art. 30 din Legea nr. 69/2010 Ministerul Justiţiei având doar atribuţia de a formula propuneri conform nevoilor financiare anuale. Alocarea fondurilor necesare se face de către Ministerul Finanţelor după aprobarea bugetului în Parlament, iar Ministerul Justiţiei efectuează deschiderile de credite bugetare pentru achitarea drepturilor salariale restante de către ordonatorii secundari/terţiari de credite în condiţiile legii, nefiind necesară o hotărâre judecătorească pronunţată în contradictoriu cu ordonatorul principal de credite, de obligare la alocarea de fonduri. În acest sens, solicită a se avea în vedere considerentele deciziei nr. 10/2011 pronunţată de Î.C.C.J. - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii.

Pe fondul cauzei, recurentul-pârât consideră că prima instanţă a soluţionat greşit cauza în baza prezumţiei puterii de lucru judecat, raportat la sentinţa civilă nr. 1226/2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2017 şi sentinţa civilă nr. 1018/19.12.2019 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa în dosarul nr. x/2019, fără a analiza efectiv ordinul atacat şi actele care au stat la baza emiterii sale şi în condiţiile în care reclamanta nu şi-a întemeiat cererea pe prezumţia puterii de lucru judecat, ci pe reaua-credinţă a pârâtului şi pe refuzul punerii în executare a sentinţei amintite.

Ordinul ministrului justiţiei nr. 571/C/18.02.2020 este emis în temeiul Legii nr. 153/2017, iar potrivit art. 16 alin. (1) din acest act normativ, "Asistenţii judiciari numiţi în condiţiile Legii nr. 304/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sunt salarizaţi cu indemnizaţia lunară de încadrare prevăzută în prezenta anexă la cap. I lit. A) nr. crt. 4, aferentă unei vechimi în funcţie de la 0 la 3 ani, respectiv de la 3 la 5 ani".

Prin urmare, legiuitorul a exclus asistenţii judiciari de la acordarea sporului pentru vechimea în această funcţie, având în vedere că ei sunt numiţi pentru un mandat limitat de 5 ani şi, prin natura funcţiei, nu sunt independenţi, astfel că refuzul de emitere a ordinului de salarizare cu luarea în considerare a vechimii în specialitate nu are caracter nejustificat.

Menţionează recurentul că, înainte de anul 2010, sporul de fidelitate al asistenţilor judiciari nu era reglementat, O.U.G. nr. 177/2002 privind salarizarea şi alte drepturi ale magistraţilor, respectiv O.U.G. nr. 27/2006 privind salarizarea şi alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor şi altor categorii de personal din sistemul justiţiei neprevăzând acordarea sporului de fidelitate. Începând cu data de 1 ianuarie 2011, în temeiul prevederilor Legii-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, precum şi al Legii nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, s-a realizat reîncadrarea personalului în funcţie, grad şi gradaţie, pe clase de salarizare, iar reîncadrarea salarială a asistenţilor judiciari s-a realizat în temeiul art. 16 alin. (1) din Legea nr. 284/2010 şi a Normelor metodologice pentru aplicarea prevederilor Legii nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, aprobate prin OMFP nr. 77/2011.

A mai arătat recurentul-pârât că, la momentul adoptării Legii-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, s-a apreciat că se poate avea în vedere acordarea unui drept specific doar pentru perioada aferentă vechimii în funcţie pe care un asistent judiciar o poate îndeplini în sistem: respectiv de la 3 la 5 ani, faptul că acelaşi asistent judiciar obţine ulterior un alt mandat de 5 ani nefiind relevant, atât timp cât fidelizarea este incompatibilă cu noţiunea de mandat. Astfel, mandatul limitat la 5 ani a exclus acordarea pentru asistenţii judiciari a drepturilor care privesc fidelizarea în sistemul justiţiei, cum este sporul/majorarea de fidelitate, indiferent de cuantumul ei.

Prin recursul formulat, pârâtul Tribunalul Bucureşti a solicitat casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, respingerea pretenţiilor formulate de reclamantă în contradictoriu cu acest pârât, ca neîntemeiate.

Astfel, recurentul-pârât critică soluţia prin care a fost obligat la plata diferenţelor salariale solicitate de reclamantă, susţinând că, în raport de dispoziţiile art. 131 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, Ministerului Justiţiei este ordonator principal de credite şi, totodată, îi revine atribuţia emiterii actelor administrative de stabilire a indemnizaţiilor de încadrare pentru judecători, în baza cărora ordonatorii secundari şi terţiari de credite procedează la achitarea salariilor. Prin urmare, Tribunalul Bucureşti, în calitate de ordonator terţiar de credite, nu are posibilitatea de a achita diferenţele salariale în discuţie, în lipsa fondurilor alocate de Ministerul Justiţiei.

Consideră recurentul-pârât că soluţia prin care a fost obligat la plata drepturilor băneşti este nelegală şi prin raportare la dispoziţiile art. 17 alin. (1), (2)1 - (4) şi art. 22 alin. (1) şi (2) lit. a) şi c) din Legea nr. 500/2002 a finanţelor publice, întrucât instanţa de fond a stabilit o obligaţie de plată a unor sume din bugetul de stat în afara cadrului de execuţie bugetară sau a unor amendamente aprobate de Parlament, punând Tribunalul Bucureşti în situaţia de a nu respecta prevederile legale enunţate şi determinând dificultăţi financiare în gestionarea bugetului instituţiei. Pronunţând această soluţie, prima instanţă şi-a arogat atribuţii ce revin autorităţii legislative şi competenţe legate de execuţia bugetară şi, totodată, a ignorat obligaţiile asumate de România prin Pactul de stabilitate şi de creştere, respectiv de Tratatul privind stabilitatea şi guvernanţa în Uniunea Economică şi Monetară, adoptat în anul 2012.

4. Apărările formulate de intimată

Intimata-reclamantă A. a depus întâmpinare şi, fără a invoca excepţii, a solicitat, respingerea recursurilor ca nefondate şi menţinerea ca legală a hotărârii primei instanţe. În esenţă, intimata a apreciat că instanţa a respins în mod corect excepţiile invocate şi a avut în vedere dispoziţiile Legii nr. 71/2015, hotărârile judecatoreşti definitive prin care asistenţilor-judiciarI le-a fost recunoscută vechimea în funcţie şi acordat procentul aferent acestei vechimi, dar şi decizia CCR nr. 794/15.12.2016.

5. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor

Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor invocate de recurenţi şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte apreciază că recursurile sunt fondate şi le va admite în limitele şi pentru considerentele ce succed:

În ceea ce priveşte critica recurentului-pârât Ministerul Justiţiei, referitoare la greşita soluţionare a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, Înalta Curte o va respinge, ca nefondată.

Recurentul-pârât a susţinut acest fine de neprimire a acţiunii pe motivul neatacării în faţa instanţei de contencios administrativ, conform art. 7 alin. (1)-(2) din Capitolul VIII din Anexa nr. V din Legea nr. 153/2007, a hotărârii emise în soluţionarea contestaţiei formulate împotriva O.M.J. nr. 571/C/18.02.2020. Înalta Curte reţine că prima instanţă a respins această excepţie, ca neîntemeiată, apreciind că răspunsul emis de Ministerul Justiţiei la contestaţia formulată de reclamantă nu îmbracă forma unei hotărâri în sensul prevăzut de textul de lege anterior citat; or, prin criticile formulate în recurs, pârâtul nu a răspuns acestui considerent, necontestând concret argumentele instanţei de fond, ci doar reiterând susţinerile din fond.

Înalta Curte reţine că intimata-reclamantă a formulat contestaţie împotriva O.M.J. nr. 571/C/18.02.2020, înregistrată la Ministerul Justiţiei sub nr. x/2020. Ca răspuns la această contestaţie, recurentul-pârât a emis adresa nr. x/5.06.2020, prin care a prezentat un istoric al actelor normative incidente în materia salarizării asistenţilor judiciari şi concluzia potrivit căreia nu există un temei legislativ de stabilirea a indemnizaţiilor asistenţilor judiciari în raport de vechimea efectivă în funcţie. Se mai menţionează succint că în ceea ce priveşte hotărârile judecătoreşti, acestea urmează să fie puse în executare conform celor dispuse de instanţa de judecată.

Înalta Curte constată, similar instanţei de fond, că răspunsul emis de Ministerul Justiţiei la contestaţia administrativă a reclamantei nu prezintă caracteristicile formale ale unei hotărâri emise conform art. 7 alin. (1)-(2) din Capitolul VIII din Anexa nr. V din Legea nr. 153/2007.

Astfel fiind, constatarea inadmisibilităţii acţiunii pentru lipsa unei cereri exprese a reclamantei de anulare a acestei adrese de răspuns ar reprezenta o măsură excesiv de formală, câtă vreme motivele de nelegalitate exprimate în cerere sunt incidente atât în privinţa ordinului atacat, cât şi în privinţa adresei de răspuns, iar actul administrativ vătămător al drepturilor şi intereselor reclamantei este ordinul de stabilire a încadrării salariale.

Cât priveşte fondul cauzei, Înalta Curte reţine prima instanţă a admis acţiunea reclamantei, reţinând în esenţă că, în aplicarea mecanismului egalizării drepturilor salariale cuvenite asistenţilor judiciari, concretizat în pronunţarea mai multor hotărâri prin care altor persoane care ocupă aceleaşi funcţii le-a fost recunoscută în integralitate vechimea în funcţie, reclamanta este îndreptăţită la stabilirea drepturilor salariale prin luarea în considerare în integralitate a vechimii în funcţia de asistent judiciar, respectiv coeficientul corespunzător unei vechimi în funcţie de 15-20 ani, gradaţia 5. Prin urmare, a apreciat că, deşi acest mecanism este aplicabil perioadei anterioare datei de 01.07.2017, în raport de mecanismul de aplicare a Legii nr. 153/2017, efectele egalizării la nivelul maxim stabilit sub imperiul legii vechi se extind şi în etapele de aplicare a Legii nr. 153/2017 care au ca punct de pornire nivelul salarial existent la data de 30.06.2017.

Instanţa de control judiciar nu poate valida raţionamentul primei instanţe, deoarece acesta reflectă greşita interpretare şi aplicare a cadrului normativ incident în materie, fiind întemeiate criticile formulate de recurentul-pârât din perspectiva încălcării art. 16 alin. (1) din Capitolul VIII al Anexei VI la Legea nr. 153/2017, aplicabil la acest moment, care prevede că indemnizaţia lunară de încadrare cuvenită asistenţilor judiciari se calculează exclusiv în funcţie de două tranşe de vechime în funcţie, de la 0 la 3 ani, precum şi de la 3 la 5 ani, critici subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Astfel, se constată că ulterior pronunţării sentinţei recurate, prin Decizia nr. 12 din 06 iunie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii a stabilit că:

"În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 1 alin. (51) şi art. 5 alin. (11) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 şi a dispoziţiilor art. 1 alin. (1) şi (2), art. 31 alin. (1) - (l3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015, raportat la prevederile art. 16 alin. (1) din Capitolul VIII - Reglementări specifice personalului din sistemul justiţiei - Anexa VI - Familia ocupaţională de funcţii bugetare "Justiţie" la Legea-cadru nr. 284/2010, egalizarea la nivel maxim a indemnizaţiilor asistenţilor judiciari nu presupune majorarea indemnizaţiei lunare de încadrare în raport cu vechimea efectivă realizată în funcţie, superioară celei de 5 ani."

În acest sens, Înalta Curte va avea în vedere următoarele considerente ale Deciziei nr. 12/2022, relevante pentru modalitatea de interpretare a dispoziţiilor care reglementează problema de drept ce trebuie dezlegată în cauză:

"160. Este de observat, în acest sens, faptul că în cea de-a doua orientare jurisprudenţială, instanţele care au dispus egalizarea la nivel maxim a drepturilor salariale aferente unei perioade începând cu 9 aprilie 2015 şi în continuare pentru viitor, până la încetarea raporturilor de muncă, au avut în vedere hotărâri judecătoreşti pronunţate în perioada 2008-2009, care vizau situaţii juridice deduse judecăţii anterior intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 330/2009 şi Legii-cadru nr. 284/2010, prin care s-a recunoscut, sub forma despăgubirilor decurgând din discriminare (pe temeiul art. 27 din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000), în beneficiul unei părţi din categoria asistenţilor judiciari, a dreptului la majorarea indemnizaţiei de încadrare în raport cu vechimea în funcţie (aşa-numitul "spor de fidelitate"), prevăzută de art. 4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006, ipotezele juridice fiind diferite.

161. Or, la intrarea în vigoare a Legii nr. 71/2015, din perspectiva dreptului salarial supus examinării nu existau diferenţe de salarizare în interiorul categoriei profesionale a asistenţilor judiciari care să fie izvorâte din acte normative cu valoare de lege, adoptate de legiuitorul originar sau delegat, în materia salarizării acestei categorii de personal plătit din fonduri publice, împrejurare care se deduce în chip limpede din expunerea istoricului şi evoluţiei legislaţiei salariale incidente.

162. Pe de altă parte, nu existau nici inegalităţi salariale care să fie izvorâte din hotărâri judecătoreşti, prin care să fi fost stabilite sau recunoscute atare drepturi salariale şi care să fie producătoare de efecte juridice la 9 aprilie 2015, când s-a născut dreptul asistenţilor judiciari şi obligaţia corelativă a ordonatorului de credite de a egaliza salarizarea la nivel maxim.

163. Aceasta întrucât, hotărârile judecătoreşti invocate drept termen de comparaţie şi-au încetat efectele cel mai târziu la momentul intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 284/2010, astfel că, din perspectiva normei de egalizare, situaţia juridică premisă este asimilabilă inexistenţei vreunei diferenţe salariale izvorâte fie din legislaţia salarială aplicabilă personalului plătit din fonduri publice, fie din hotărâri judecătoreşti prin care sunt stabilite sau recunoscute drepturi salariale.

164. Aşadar, nu se poate reţine existenta unei inechităţi salariale şi, pe cale de consecinţă, nu poate fi raţional admis argumentul nesocotirii sau golirii de substanţă a principiului egalităţii de tratament.

165. Construcţia argumentativă din cea de-a doua orientare jurisprudenţială apare, în consecinţă, fundamentată pe ideea de egalizare a unei diferenţe salariale inexistente, câtă vreme afirmata inechitate salarială nu-şi află sorgintea nici în reglementarea legală în materia salarizării asistenţilor judiciari, nici în hotărâri judecătoreşti producătoare de efecte juridice la data de 9 aprilie 2015. În atare condiţii, aceasta nu doar că nu se fundamentează pe imperativul egalizării şi înlăturării inegalităţilor din sistemul de salarizare a personalului bugetar, ci, dimpotrivă, se îndepărtează chiar de la scopul edictării acestei soluţii legislative introduse prin Legea nr. 71/2015, fiind ea însăşi sursă generatoare de inechităţi salariale în interiorul categoriei profesionale a asistenţilor judiciari, ceea ce justifică, cu atât mai mult, intervenţia instanţei supreme, prin mecanismul de unificare jurisprudenţială activat.

166. Sub un alt aspect, cum deja s-a expus, nu poate fi ignorată împrejurarea că, după abrogarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006, fidelizarea judecătorilor, a procurorilor, a personalului asimilat acestora şi a magistraţilor-asistenţi nu se mai realizează prin acordarea unei majorări a indemnizaţiei de încadrare, ci prin aplicarea unui coeficient la valoarea de referinţă sectorială, prestabilit de legiuitor în corelaţie directă cu criteriul vechimii în funcţie, pe mai multe intervale de vechime de până la 20 de ani şi, respectiv, de peste 20 de ani, în vreme ce pentru asistenţii judiciari coeficienţii legali maximi, corelaţi de asemenea cu criteriul vechimii în funcţie, sunt cei corespunzători vechimii de 5 ani (durata unui mandat).

167. Aşadar, în cazul asistenţilor judiciari, Legea-cadru nr. 284/2010 prevede expres că indemnizaţia de încadrare va fi stabilită pe baza coeficienţilor de ierarhizare prevăzuţi la cap. I nr. crt. 1 din anexa la lege, aferenţi unei vechimi în funcţie de la 0 la 3 ani, respectiv de la 3 la 5 ani, astfel că nu este nici necesară şi nici posibilă aplicarea altor coeficienţi de ierarhizare, prevăzuţi de lege pentru alte categorii profesionale.

168. Aceasta întrucât, includerea în indemnizaţia de încadrare a asistenţilor judiciari a unui element salarial echivalent cu majorarea indemnizaţiei de încadrare numai în raport cu vechimea efectivă realizată în funcţii de judecători, procurori, personal asimilat acestora şi magistraţi-asistenţi, prevăzută de art. 4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006, ar echivala cu modificarea mecanismului de stabilire a drepturilor salariale aşa cum a fost acesta reglementat de legile-cadru de salarizare nr. 330/2009 şi nr. 284/2010, în pofida faptului că prin acestea s-a prevăzut expres că drepturile salariale ale personalului din sectorul bugetar sunt şi rămân în mod exclusiv cele prevăzute de aceste legi.

169. Or, soluţia egalizării la nivel maxim a indemnizaţiilor de încadrare nu poate avea ca efect modificarea elementelor sistemului de salarizare instituit de legiuitor după 1 ianuarie 2010 şi formarea, pe cale jurisprudenţială, a unei lex tertia.

170. De altfel, examinând noţiunea de "vechime în funcţie" şi sfera destinatarilor legii, într-un context normativ vizând personalul din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism care nu are o grilă proprie de salarizare, prin decizia nr. 31/2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, s-a reţinut următorul argument cu valoare de principiu, aplicabil mutatis mutandis:

"94. Faptul că prin nota de subsol nr. 1 la tabelul prevăzut în cap. I lit. B) din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017 se prevede că prin "vechime în funcţie", în sensul prezentului capitol, se înţelege vechimea în funcţia de judecător, procuror, personal asimilat acestora, magistrat-asistent sau auditor de justiţie denotă că ierarhizarea salarizării în funcţie de această vechime nu se poate aplica decât categoriilor de personal expres prevăzute, nu şi categoriilor de personal a căror salarizare se stabileşte prin "trimitere" la coeficientul de ierarhizare. 95. Menţiunea expresă a legiuitorului privind înţelegerea noţiunii de "vechime în funcţie" trebuie interpretată în sensul limitării la funcţiile special şi limitativ prevăzute în nota de subsol anterior evocată. (...) 97. Nu se poate interpreta că trimiterea la prevederile nr. crt. 4 lit. B) de la cap. I din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017, referitoare la "vechimea în funcţie", se aplică şi acestei categorii profesionale, întrucât o astfel de interpretare ar reprezenta o adăugare la lege, ceea ce nu este permis în acest context".

De asemenea, Înalta Curte a apreciat că nu sunt încălcate nici principiile egalităţii şi nediscriminării, consacrate de dispoziţiile interne sau de dispoziţiile convenţionale - art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 1 al Protocolului nr. 12 adiţional la Convenţie.

Aşadar, potrivit acestei decizii, obligatorie conform dispoziţiilor art. 517 alin. (4) din C. proc. civ., egalizarea la nivel maxim a indemnizaţiilor asistenţilor judiciari nu presupune majorarea indemnizaţiei de încadrare în raport cu vechimea efectivă realizată în funcţie, superioară celei de 5 ani.

În aceste condiţii, având în vedere că nu s-au conturat şi demonstrat elemente de nelegalitate a actului administrativ contestat potrivit argumentelor expuse supra, Înalta Curte reţine că sunt întemeiate criticile recurentului-pârât Ministerul Justiţiei, astfel că se impune menţinerea ca legal a Ordinului Ministerului Justiţiei nr. 571/C/18.02.2020 în ceea ce priveşte stabilirea drepturilor salariale ale reclamantei.

De asemenea, reţine că nu se mai impune dezvoltarea argumentelor instanţei de recurs asupra chestiunii de drept ce formează obiectul criticilor invocate în prezenta cale de atac, aspectul dedus judecăţii primind o dezlegare în cadrul recursului în interesul legii ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2022 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, soluţionat prin Decizia nr. 12/06.06.2022. Dată fiind concluzia anterior enunţată, de constatare a legalităţii ordinului contestat, care atrage respingerea primului capăt de cerere, nu se mai impune nici analiza argumentelor vizând lipsa calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Justiţiei pe cel de al doilea capăt de cerere, respectiv cele formulate de pârâtul Tribunalul Bucureşti referitoare la obligarea sa la plata diferenţei de drepturi salariale.

Totodată, din perspectiva principiului de ordin constituţional al nediscriminării, Înalta Curte aminteşte că legiuitorul are dreptul de a elabora măsuri de politică legislativă în domeniul salarizării în concordanţă cu condiţiile economice şi sociale existente la un moment dat, în acelaşi sens fiind şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia statele se bucură de o largă marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea şi intensitatea politicilor lor în domeniul sumelor care urmează a fi plătite angajaţilor lor din bugetul de stat, şi anume Hotărârea din 8 noiembrie 2005, pronunţată în Cauza Kechko împotriva Ucrainei, paragraful 23, Hotărârea din 8 decembrie 2009, pronunţată în Cauza Wieczorek împotriva Poloniei, paragraful 59, Hotărârea din 2 februarie 2010, pronunţată în Cauza Aizpurua Ortiz împotriva Spaniei, paragraful 57, Decizia din 6 decembrie 2011, pronunţată în cauzele Felicia Mihăieş împotriva României şi Adrian Gavril Senteş împotriva României, paragraful 15 (a se vedea considerentul din decizia Curţii Constituţionale nr. 889/2020, paragraful 22).

De asemenea, prezintă relevanţă şi considerentele cuprinse în paragrafele 128 şi 129 din decizia nr. 49/2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, potrivit cărora:

"128. Se apreciază că nu sunt încălcate nici principiile egalităţii şi nediscriminării, consacrate de dispoziţiile interne sau de dispoziţiile convenţionale - art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi ari. 1 al Protocolului nr. 12 adiţional la Convenţie - întrucât, conform jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, "a distinge nu înseamnă a discrimina", iar, pentru a exista discriminare, în sensul acestor dispoziţii convenţionale, autorităţile statale ar trebui să introducă distincţii între situaţii analoage şi comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o "justificare rezonabilă şi obiectivă", statele contractante dispunând de o anumită marjă de apreciere pentru a determina dacă şi în ce măsură diferenţele între situaţii analoage sau comparabile sunt de natură să justifice diferenţele de tratament juridic aplicat.

129. În acelaşi sens este şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene care consacră principiul remunerării egale pentru muncă egală, dar doar atunci când aceasta este realizată în aceeaşi instituţie sau în acelaşi serviciu, privat sau public, deci când obligaţia există în sarcina aceluiaşi angajator sau chiar în cazul unor angajatori diferiţi, dar se poate identifica o sursă unică la baza stabilirii mărimii plăţii [a se vedea în acest sens cauzele C-43/75 Defrenne II c. Sabena (1976); C-l29/79 Macarthys (1980); C-96/80 Jenkins (1981); C-320/00 Lawrence (2002); C-256/01 Allonby (2004)]".

Relevantă este şi jurisprudenţa CEDO, care, prin Hotărârea din 23 aprilie 2019 pronunţată în cauza Elisei-Uzun şi Andonie împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 722 din 11 august 2020, a reţinut următoarele:

"73. Curtea observă că capătul de cerere formulat în temeiul art. 14 din Convenţie se întemeia pe consideraţia potrivit căreia reclamanţii fuseseră discriminaţi în ceea ce priveşte acordarea de sporuri (a se vedea supra, pct. 71). Prin urmare, acest capăt de cerere este legat de cel deja examinat în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie. Constatând că nu a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea supra, pct. 47), Curtea consideră că nu se ridică o problemă separată în temeiul art. 14 din Convenţie [a se vedea, mutatis mutandis, Hirst împotriva Regatului Unit (nr. 2), nr. 74.025/01, pct. 87, 6 octombrie 2005]. Situaţia este aplicabilă şi în cazul capătului de cerere formulat în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţie."

În această speţă, procedura internă a vizat un litigiu similar celor în care au fost pronunţate hotărârile judecătoreşti din perioada de referinţă 2008-2009, hotărâri care constituie element de comparaţie utilizat pentru efectuarea egalizării salariale din alte acţiuni în justiţie, invocate de intimata-reclamanţi în cuprinsul acţiunii şi al cererii de recurs. Examinând pretinsa discriminare pe criterii de profesie a asistenţilor judiciari faţă de celelalte categorii profesionale din sistemul judiciar, prin excluderea de la beneficiul "sporului de fidelitate", Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că nu a existat o încălcare a art. 14 din Convenţie coroborat cu art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie şi nici a art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţie.

Aşadar, nu se poate reţine încălcarea principiului egalităţii de tratament juridic şi al nediscriminării şi nu se poate trece peste dispoziţia concretă a legii pentru a da eficienţă unui principiu juridic, având în vedere ca aceasta este o problemă de legiferare, şi nu de interpretare a legii.

Este de observat şi faptul că hotărârile judecătoreşti datând din perioada 2008-2009 vizau situaţii juridice deduse judecăţii anterior intrării în vigoare a Legii - cadru nr. 330/2009 şi Legii - cadru nr. 284/2010, prin care asistenţii judiciari au obţinut despăgubiri aferente sporului de fidelitate, prevăzut de art. 4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 pentru alte categorii profesionale (judecători, procurori, personal asimilat şi magistraţii-asistenţi). Or, după abrogarea O.U.G. nr. 27/2006, fidelizarea magistraţilor şi personalului asimilat acestora nu se mai face prin adăugarea unui spor la indemnizaţia de încadrare, ci prin aplicarea unui coeficient la valoarea de referinţă sectorială, acest coeficient fiind prestabilit de legiuitor pe baza criteriului vechimii în funcţie, pe 5 intervale de până la 20 de ani şi, respectiv, de peste 20 de ani, pe când, în cazul asistenţilor judiciari, coeficienţii maximi sunt corespunzători unei vechimi în funcţie de 5 ani.

Asistenţii judiciari reprezintă o categorie de personal distinctă de cea a magistraţilor, cu un statut diferit, care justifică şi o salarizare diferită, iar stabilirea sistemului de salarizare, respectiv acordarea unor drepturi salariale unei categorii sau alteia de personal bugetar, este atributul exclusiv al legiuitorului, singurul în măsură să aprecieze criteriile pe baza cărora fundamentează un anumit sistem salarial.

Pentru argumentele expuse, constatând că soluţia primei instanţe a fost pronunţată cu interpretarea şi aplicarea eronată a dispoziţiilor legale aplicabile în cauză, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (2) din acelaşi cod, raportat la art. 20 alin. (3) din Legea nr. 544/2004, va admite recursurile declarate de pârâţii Ministerul Justiţiei şi Tribunalul Bucureşti, va casa sentinţa recurată şi, rejudecând, va respinge acţiunea reclamantei ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de pârâţii Ministerul Justiţiei şi Tribunalul Bucureşti împotriva sentinţei nr. 1011 din 23 octombrie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII -a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi, rejudecând:

Respinge acţiunea formulată de reclamanta A. ca neîntemeiată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 septembrie 2022.