Hospital standing as policyholder creditor under Guarantee Fund for insolvent RCA insurer

Şedinţa publică din data de 31 ianuarie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 22.10.2020, reclamantul Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti a formulat contestaţie împotriva Deciziei F.G.A. nr. 24223/25.09.2020, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, solicitând anularea deciziei şi obligarea FGA la plata sumei de 26.102,64 RON, reprezentând cheltuieli de spitalizare acordate victimei unui accident rutier cauzat de un autovehicul asigurat RCA la un asigurator în faliment.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 308 din 5 martie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal s-a admis acţiunea formulată de reclamantul Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

S-a anulat decizia FGA nr. 24223/25.09.2020.

A fost obligat pârâtul să îi plătească reclamantului suma de 26.102,64 RON, reprezentând contravaloarea serviciilor medicale prestate victimei accidentului rutier produs la data de 28.05.2015.

A fost obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 50 de RON, cu titlul de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru.

S-a respins în rest cererea de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, ca nefondată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei menţionate la pct. 2 a formulat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor criticând-o pentru motive de nelegalitate, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.

S-a arătat că Instanţa de fond a făcut o greşită interpretare si aplicare a dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 213/2015, întrucât creanţa pe care o invocă spitalul nu rezultă dintr-un raport de asigurare.

Legea condiţionează plata creditorului de asigurări de existenta unei creanţe de asigurare în patrimoniul acestuia.

Or, este evident ca unităţile spitaliceşti nu sunt deţinătoare de creanţe de asigurare, în condiţiile în care aceste creanţe sunt definite în mod expres de lege prin raportare directă la contractul de asigurare.

Atât Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea si lichidarea voluntară în activitatea de asigurări republicată, cu modificările ulterioare, prin art. 3 alin. (1) lit. c), cât si art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, defineşte creanţa de asigurare ca fiind creanţa creditorilor de asigurare rezultată dintr-un contract de asigurare.

Aşadar, pentru a îndeplini condiţiile prevăzute de lege şi a-şi putea recupera sumele solicitate din disponibilităţile F.G.A., este absolut necesar ca suma solicitată să rezulte dintr-un contract de asigurare, condiţie neîndeplinită de unităţile medicale, ce au un drept de creanţă izvorât dintr-o dispoziţie legală, care priveşte exclusiv autorul evenimentului.

Potrivit dispoziţiilor art. 320 din Legea 95/2006, aşa cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 150/2002, persoanele care prin faptele lor aduc prejudicii sau daune sănătăţii altei persoane, răspund potrivit legii si sunt obligate sa suporte cheltuieli ocazionate cu asistenta medicală acordată.

Nu toate creanţele asigurătorului în faliment sunt creanţe de asigurări, ci numai cele expres reglementate de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, celelalte creanţe urmând a fi obţinute de către creditorii societăţii de asigurare în cadrul procedurii falimentului, prin formularea unei cereri de înscriere la masa credală.

Unitatea medicală nu se încadrează în categoria persoanelor îndrituite să solicite direct despăgubiri de la asigurător, formulând o acţiune în pretenţii civile, sau o cerere de despăgubire, nefiind o persoana păgubita prin vătămare corporala sau deces ori prin avarierea sau distrugerea de bunuri.

Între fapta conducătorului auto vinovat de producerea accidentului si cheltuielile efective făcute în asigurarea asistentei medicale nu există o relaţie cauzală directă, prejudiciul pretins de Spital fiind consecinţa acordării asistenţei si a îngrijirilor medicale către persoana vătămata, în baza contractului de asigurare de sănătate încheiat de aceasta, şi nu urmarea directa a accidentului rutier.

S-a precizat, de asemenea, că nici asigurătorul de răspundere civila auto nu face parte din categoria vizată de dispoziţiile art. 320 (art. 313 în reglementarea anterioară) din Legea 95/2006, aşa cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 150/2002, potrivit cu care persoanele care prin faptele lor aduc prejudicii sau daune sănătăţii altei persoane, răspund potrivit legii şi sunt obligate sa suporte cheltuieli ocazionate cu asistenta medicală acordată.

Unitatea medicală nu este îndreptăţită sa solicite direct despăgubiri de la F.G.A., urmând procedura necontencioasa de plata în fata F.G.A., decât dacă are calitatea de asigurat, invocându-se decizia nr. 26/2017 pronunţată în recurs în interesul legii, prin care Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, în vederea interpretării si aplicării unitare a dispoziţiilor art. 86 din C. proc. pen., a stabilit că F.G.A. nu poate avea calitate de parte responsabila civilmente.

De asemenea, s-a arătat că în interpretarea si aplicarea unitara a dispoziţiilor art. 320 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, I.C.C.J., prin decizia nr. 22/2017, a admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Constanta, si a stabilit, în interpretarea si aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 320 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, că persoana care a suferit o vătămare corporală prin fapta altuia nu poate fi obligată către furnizorul de servicii medicale, la plata cheltuielilor de spitalizare si tratament medical de care a beneficiat în cadrul unităţii medicale respective, potrivit legii, în limitele pachetului de baza ori minimal, după caz, în situaţiile în care autorul vătămării nu a fost identificat sau persoana vătămata nu a formulat sau si-a retras plângerea prealabila ori a intervenit împăcarea părţilor. Autorul vătămării poate fi chemat în judecată, pe cale civila separată, pentru suportarea cheltuielilor de spitalizare si tratament medical de care a beneficiat persoana vătămata, în limitele pachetului de baza ori minimal, în situaţia în care acesta nu răspunde penal, întrucât a intervenit împăcarea părţilor.

Reiese faptul că legiuitorul a creat o excepţie de despăgubire în ceea ce priveşte societatea de asigurare fără să excludă instituţia răspunderii delictuale care se aplică în continuare pentru persoana răspunzătoare de producerea prejudiciului.

Fata de considerentele învederate, apreciem ca instanţa de fond a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 213/2015, apreciind că debitul solicitat de spital reprezintă o creanţa de asigurare, căci riscul asigurat îl reprezintă vătămarea unei persoane, neexistând raport cauzal direct între fapta asiguratului si serviciile prestate de spital, căci acestea au fost prestate în baza unui contract de asigurări de sănătate, nu în baza unui contract RCA, în baza căruia ar putea solicita despăgubiri doar persoana vătămata nu spitalul.

În ceea ce priveşte existenţa autorităţii de lucru judecat raportat la considerentele sentinţei penale nr. 206/22.06.2018 pronunţate de Judecătoria Urziceni, rămasă definitivă prin decizia penala nr. 121l/A pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul x/2017, s-a arătat că instanţa de fond a încălcat principiul contradictorialităţii, corelativ cu încălcarea dreptului la apărare, întrucât excepţia nu a fost pusă în discuţia pârţilor cu încălcarea dispoziţiilor art. 224 din C. proc. civ.. În acest sens, s-a arătat că nu-i pot fi opuse considerentele unei sentinţe pronunţate într-o cauză în care nu a participat în calitate de parte.

S-a solicitat admiterea recursului şi, pe cale de consecinţă, respingerea contestaţiei formulate de reclamant şi menţinerea deciziei contestate.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul - reclamant Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând că obligaţia pârâtului de a da curs cererii de despăgubire derivă din obligaţia asigurătorului falit, potrivit art. 49, art. 50 şi art. 55 din Legea nr. 136/1995, de a acorda despăgubiri în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asiguraţii răspund faţă de terţe persoane.

În ceea ce priveşte aprecierile recurentului potrivit căreia prima instanţă ar fi reţinut în considerentele hotărârii atacate o autoritate de lucru judecat faţă de considerentele sentinţei penale nr. 206/2018 pronunţată de Judecătoria Urziceni, s-a arătat că aceasta nu este susţinută de conţinutul sentinţei, în care nu se regăseşte o astfel de referire.

S-a solicitat obligarea recurentului - pârât la plata cheltuielilor de judecată.

5. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârât este nefondat, pentru următoarele considerente:

Argumente de fapt şi de drept relevante

Prin cererea de plată înregistrată la Fondul de Garantare a Asiguraţilor sub nr. x/24.03.2020, reclamantul a solicitat plata din disponibilităţile FGA a sumei de 26.102,64 RON, reprezentând servicii medicale, în urma accidentului din data de 28.09.2015.

Prin sentinţa penală nr. 97 pronunţată de Judecătoria Răcari la data de 12.07.2019, definitivă prin decizia penală nr. 386/2020 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti la data de 05.06.2020, în dosarul nr. x/2018, a fost admisă acţiunea civilă formulată de Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti şi a fost obligat asigurătorul A. S.A., prin lichidator judiciar B., filiala Cluj, la plata sumei de 26.102,64 RON către reclamant, cu titlul de daune materiale, respectiv contravaloarea serviciilor medicale prestate victimei unui accident rutier produs la data de 28.09.2015 de un autovehicul asigurat RCA la A..

Prin Decizia nr. 24223/25.09.2020, contestată prin prezenta acţiune în contencios administrativ, Fondul de Garantare a Asiguraţilor a respins cererea de plată cu motivarea că Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti nu are calitatea de creditor de asigurare conform prevederilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

Înalta Curte constată că primul motiv de recurs invocat, şi anume art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. (când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei), nu este fondat.

În speţă, sentinţa de fond recurată îndeplineşte cerinţele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât instanţa de fond a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispoziţiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecăţii. Faptul că recurentul-pârât nu împărtăşeşte raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia primei instanţe nu poate conduce la concluzia că hotărârea atacată nu este motivată.

Considerentele instanţei de fond sunt coerente şi logice, apte de a susţine dispozitivul, iar împrejurarea că instanţa nu a valorizat argumentele pârâtului este consecinţa logică a soluţiei pronunţate.

Prin criticile formulate în susţinerea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a arătat, în esenţă, că instanţa de fond a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 4 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 213/2015, art. 320 din Legea nr. 95/2006 şi art. 3 alin. (1) din Legea nr. 503/2004, critici pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind neîntemeiate.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 în categoria creditorilor de asigurări, în cazul asigurării de răspundere civilă, intră şi persoanele păgubite, respectiv persoana îndreptăţită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că prin sentinţa penală nr. 97 pronunţată de Judecătoria Răcari la data de 12.07.2019, definitivă prin decizia penală nr. 386/2020 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti la data de 05.06.2020, în dosarul nr. x/2018, a fost admisă acţiunea civilă formulată de Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti şi a fost obligat asigurătorul A. S.A., prin lichidator judiciar B., filiala Cluj, la plata sumei de 26.102,64 RON către reclamant, cu titlul de daune materiale, respectiv contravaloarea serviciilor medicale prestate victimei unui accident rutier produs la data de 28.09.2015 de un autovehicul asigurat RCA la A..

În raport cu aspectele relevate, rezultă că Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti are calitatea de persoană păgubită în sensul art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2005, astfel că în acest temei este parte în raportul de drept administrativ cu Fondul de Garantare al Asiguraţilor.

De asemenea, potrivit art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 creanţele de asigurări sunt definite ca reprezentând "creanţele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări creanţele Fondului de garantare, precum şi primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operaţiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului".

Totodată, art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 acordă creanţei de asigurare aceeaşi definiţie, respectiv "creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare".

În raport cu aceste norme, care reprezintă o transpunere în dreptul naţional a Directivei 2009/138/CE, în mod just a reţinut instanţa de fond că producerea riscului asigurat, respectiv producerea accidentului rutier anterior descris, a fost cauza determinantă în efectuarea de către spital a cheltuielilor de spitalizare cu victima accidentului, instanţa penală valorizând acţiunea civilă exercitată de Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti în contradictoriu cu societatea de asigurare a persoanei vinovate de producerea accidentului.

Prin urmare, despăgubirea menţionată este o obligaţie izvorâtă din contractul de asigurare obligatoriu încheiat de conducătorul auto culpabil (asiguratul) cu asigurătorul în faliment, pârâtului în calitate de parte civilă fiindu-i recunoscută ca atare o acţiune directă împotriva asigurătorului întemeiată pe clauzele contractului de asigurare deţinut de autorul prejudiciului.

De asemenea, deşi dispoziţiile Legii nr. 213/2015 şi ale Legii nr. 503/2004 operează în aparenţă cu noţiuni autonome, acestea au acelaşi înţeles şi întindere cu cele prevăzute de C. civ. şi de Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările din România. Noţiunile de "persoană îndreptăţită să primească despăgubiri" sau de "creanţă de asigurare" au fost analizate de instanţa penală, care a stabilit că intimata -reclamantă este îndreptăţit a primi despăgubiri decurgând din contractul de asigurare încheiat de autorul prejudiciului.

Raportat la susţinerile recurentului - pârât privind încălcarea normelor de procedură prevăzute de art. 14 şi art. 224 din C. proc. civ., critică care nu se încadrează nici in pct. 6 şi nici in pct. 8 al art. 488 din C. proc. civ., se impune a se preciza că în cuprinsul sentinţei atacate nu se face nicio referire la autoritatea de lucru judecat a sentinţei penale nr. 206/22.06.2018 pronunţate de Judecătoria Urziceni, rămasă definitivă prin decizia penala nr. 121l/A pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul x/2017

În ceea ce priveşte sentinţa penală nr. 97 pronunţată de Judecătoria Răcari la data de 12.07.2019, definitivă prin decizia penală nr. 386/2020 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, Înalta Curte constată că aceasta reprezintă titlul executoriu obţinut de intimata - reclamantă împotriva asigurătorului în faliment, opozabil părţilor şi terţilor în condiţiile art. 435 alin. (2) din C. proc. civ.

Înalta Curte constată că, într-adevăr, recurentul-pârât nu a fost parte în acel litigiu, însă dezlegările îi sunt opozabile şi acestuia în calitate de garant al despăgubirii rezultate din contractul de asigurare obligatoriu încheiat, în condiţiile legii, de autorul prejudiciului, în cazul falimentului societăţii A. S.A.., în baza art. 2 din Legea nr. 213/2015.

Aşa fiind, în temeiul obligaţiei de garanţie legală pentru plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, recurentul Fondul de Garantare a Asiguraţilor are obligaţia plăţii despăgubirilor stabilite pe cale amiabilă şi cu atât mai mult a celor stabilite pe cale judiciară, principiul securităţii juridice opunându-se a mai pune în discuţie în procedura administrativă de executare în concret a acestei obligaţii legale, calitatea de creditor de asigurare a solicitantului sau de creanţă de asigurare a sumei pretinse, chestiuni dezlegate deja de o instanţă judecătorească cu exigenţele procesuale specifice.

Într-adevăr, aşa cum susţine recurentul, plata despăgubirii se face în mod direct terţei persoane prejudiciate, în măsura în care aceasta nu a fost despăgubită de către asigurat şi asiguratului numai în cazul în care acesta dovedeşte că a despăgubit terţa persoană prejudiciată, în conformitate cu art. 2226 din C. civ., însă Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti este terţa persoană prejudiciată, a cărei despăgubire pentru cheltuielile de spitalizare suportate din cauza faptei ilicite a unei persoane, care reprezenta un risc asigurat, nu a fost făcută.

Prin urmare, Înalta Curte constată că refuzul pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraţilor de a verifica pe fond cererea de plată pe baza documentelor justificative, este nelegal.

Totodată, în condiţiile în care cuantumul creanţei nu este contestat, hotărârea instanţei de fond care a sancţionat această conduită este dată cu interpretarea şi aplicarea corectă a normelor de drept material aplicabile.

Referitor la cheltuielile de judecată solicitate de către intimatul- reclamant, Înalta Curte reţine faţă de dispoziţiile art. 453 alin. (1) din C. proc. civ. potrivit cu care:

"Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată", caracterul întemeiat al cererii, urmând a o încuviinţa.

6. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinţei prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 sau 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 308 din 5 martie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Obligă recurentul la plata sumei de 2000 de RON, reprezentând cheltuieli de judecată în favoarea intimatului - reclamant Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 31 ianuarie 2023.