Insurer's compensation claim quashed and remanded for fresh merits review after lower court's ruling on unraised 90-day decadence ground.

Şedinţa publică din data de 27 septembrie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 19.04.2021, sub nr. x/2021, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, anularea în tot a deciziei contestate ca fiind netemeinică şi nelegală, obligarea intimatei FGA la plata sumei de 27.367,05 RON, compusă din 16.328,79 RON contravaloarea despăgubirii achitate şi 11.038,26 de RON penalităţi de întârziere, precum şi obligarea intimatei FGA la plata cheltuielilor de judecată, având în vedere următoarele:

1.2. Hotărârea instanţei de fond

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 1965 din 16 decembrie 2021, a respins cererea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

1.3. Calea de atac a recursului exercitată în cauză şi motivele înfăţişate

Împotriva sentinţei civile nr. 1965 din 16 decembrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a promovat recurs reclamanta A. S.A., invocând incidenţa motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5,pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

În recursul întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., reclamanta a formulat următoarele critici:

Instanţa de fond a soluţionat cauza, stabilind faptul că reclamanta A. nu a respectat termenul de decădere de 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului B. S.A., în pofida faptului că această chestiune nu a fost pusă în discuţia părţilor cu ocazia desfăşurării procedurii în faţa primei instanţe.

Se susţine de către recurentă că soluţionarea cauzei în maniera în care prima instanţă a înţeles să o facă - analizând chestiuni care ţin de intervenirea sancţiunii decăderii (data la care a început să curgă termenul de 90 de zile, data la care a intervenit falimentul B. S.A., data introducerii cererii de plată) - echivalează cu o încălcare inadmisibilă a principiului contradictorialităţii.

Instanţa a pronunţat o hotărâre raportându-se la o chestiune pe care părţile nu doar că nu au avut-o în vedere, ci pe care acestea nici măcar nu au putut-o intui, câtă vreme niciuna dintre ele nu a ridicat această problemă - nici pârâtul - pentru că, sancţiunea decăderii nu este aplicabilă, instanţa încurcând în speţă datele avute în vedere pentru calculul termenului.

Recurenta arată că această modalitate de soluţionare a cauzei nu echivalează doar cu încălcarea principiului contradictorialităţii, ci inclusiv cu încălcarea dreptului la apărare, ca urmare a faptului că reclamanta A. nu si-a putut exprima nicio poziţie cu privire la sancţiunea decăderii, după cum nu a putut oferi instanţei explicaţii care să permită lămurirea situaţiei.

În ceea ce priveşte criticile de nelegalitate, întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., reclamanta a arătata următoarele critici:

Sub un prim aspect, recurenta a arătat că circumscrisă acestui motiv de recurs este critica cu privire la nemotivarea vădită a hotărârii recurate în ceea ce priveşte chestiunea prescripţiei dreptului material la acţiune al A..

Concret, instanţa a înţeles să soluţioneze cauza exclusiv prin raportare la sancţiunea decăderii, intervenită ca urmare a unei pretinse neintroduceri a cererii de plată în termenul de 90 de zile, ignorând pur şi simplu chestiunea centrală a litigiului dintre părţi: prescripţia.

Deşi Decizia FGA a fost contestată pentru respingerea eronată a cererii de plată ca urmare a intervenirii prescripţiei şi deşi ambele părţi au formulat argumente şi concluzii orale referitoare la prescripţie, instanţa de fond nu a analizat sub nicio formă susţinerile şi apărările A./FGA, limitându-se la expunerea motivelor pentru care în speţă a intervenit decăderea - chestiune complet străină de cele supuse dezbaterii părţilor.

În mod evident, câtă vreme prima instanţă nu a avut sub nicio formă în vedere susţinerile referitoare la prescripţie, aceasta nici nu a putut să îşi îndeplinească obligaţia de motivare a hotărârii prin analizarea şi oferirea unui răspuns argumentelor părţilor referitoare la această chestiune.

Prin urmare, hotărârea recurată este în mod evident nemotivată sub aspectul prescripţiei dreptului material la acţiune al recurentei A. faţă de pârât, chestiune care a fost ignorată în mod absolut de către prima instanţă, sens în care devine incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Concluzionând, recurenta susţine că hotărârea este nemotivată sub aspectul prescripţiei dreptului material la acţiune, cauza fiind soluţionată exclusiv prin raportare la sancţiunea decăderii, fără a fi avută în vedere chestiunea centrală a speţei, respectiv prescripţia.

Faţă de cele susţinute şi dezvoltate în scris, formulează concluzii de admitere a recursului, casarea hotărârii primei instanţe, prin raportare la argumentele expuse, din care rezultă încălcarea dispoziţiilor cu caracter de principiu referitoare la principiul contradictorialităţii şi al dreptului la apărare.

În ceea ce priveşte critica de nelegalitate ce s-ar putea subsuma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în esenţă, recurenta a susţinut că soluţia instanţei de fond este pronunţată cu greşita aplicare şi interpretare a normelor de drept material incidente în cauză.

1.4. Apărările formulate în cauză

În susţinerea poziţiei sale procesuale intimatul-pârât Fondul de Garantare al Asiguraţilor a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

1.5. Procedura de soluţionare a recursului.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţie s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererii de recurs la data de 27 septembrie 2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului declarat în cauză

Examinând hotărârea atacată, in raport de criticile formulate prin memoriul de recurs şi văzând dispoziţiile art. 499 C. proc. civ., Înalta Curte va proceda la verificarea susţinerilor în lumina motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Prealabil examinării propriu-zise a motivelor de recurs, Înalta Curte are în vedere că obiectul litigiului pendinte, astfel cum a fost supus judecăţii prin elementele cererii introductive, îl reprezintă anularea în tot a deciziei contestate ca fiind netemeinică şi nelegală, obligarea intimatei FGA la plata sumei de 27.367,05 RON, compusă din 16.328,79 RON contravaloarea despăgubirii achitate şi 11.038,26 de RON penalităţi de întârziere, precum şi obligarea intimatei FGA la plata cheltuielilor de judecată, ocazionate de prezentul litigiu.

De asemenea, aşa cum reiese din actele şi lucrările dosarului, soluţionând cererea de plată înregistrată sub nr. x/10.03.2016, pârâtul a emis Decizia nr. 25922/29.03.2021 prin care a respins în tot cererea formulată.

Pentru a dispune soluţia respingerii cererii de plată, FGA a invocat 3 motive principale, respectiv: faptul că ar fi intervenit prescripţia dreptului material la acţiune al A., faptul că în urma analizării modului de producere a accidentului, s-a concluzionat că vinovăţia ar aparţine în totalitate conducătorului auto x (asigurat CASC O al A.), sens în care nu este îndeplinită condiţia de atragere a răspunderii asigurătorului RCA şi faptul că penalităţile de întârziere nu ar fi creanţe de asigurări în sensul Legii nr. 213/2015.

Temeiul de drept al cererii introductive îl constituie dispoziţiile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, raportat la dispoziţiile art. 19 alin. (2) din Legea nr. 503/2004.

Parte din criticile invocate de recurentă în cadrul cererii de recurs sunt întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. şi pun în discuţie vicii ale motivării sentinţei atacate: lipsa motivării şi motivarea contradictorie sau străină de natura pricinii, acestea fiind menite să atragă casarea hotărârii atacate, cu trimiterea pricinii spre rejudecare la instanţa de fond.

Parte din motive, ce pledează pentru interpretarea greşită a actului dedus judecăţii şi aplicarea greşită a legii, tind la soluţionarea cauzei direct în recurs, având ca finalitate admiterea cererii astfel cum a fost formulată.

Criticile subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. evocă, în realitate, trei probleme, susceptibile de încadrare în două motive de casare diferite, şi anume motivarea străină de natura cauzei (art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.), respectiv eroarea instanţei de fond asupra obiectului cererii subsidiare, astfel cum a fost argumentată, şi raţionamentul greşit privind soluţionarea petitelor acţiunii (art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.).

Motivarea străină de natura cauzei, ca ipoteză de casare a sentinţei atacate în baza art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., presupune că argumentele instanţei de fond nu au legătură cu pricina dedusă judecăţii, de exemplu, în cazul în care instanţa uzează de texte de lege care nu se referă la cauza juridică a cererii, privită ca motivare în fapt încadrabilă în dispoziţiile legale invocate de reclamantă.

Or, aceasta este situaţia în speţă, Curtea, în considerentele sentinţei pronunţate neraportându-se la elemente ce ţin de configurarea juridică a demersului reclamantei, a înţeles să soluţioneze cauza exclusiv prin raportare la sancţiunea decăderii, intervenită ca urmare a unei pretinse neintroduceri a cererii de plată în termenul de 90 de zile, ignorând pur şi simplu chestiunea centrală a litigiului dintre părţi, respectiv prescripţia dreptului la acţiune.

Înalta Curte constată că este fondată critica ce priveşte lipsa raţionamentului propriu al instanţei din hotărârea atacată, manifestat prin încadrarea unei situaţii particulare, de speţă, în cadrul prevederilor generale şi abstracte ale unei legi; scopul motivării fiind acela de a explica soluţia adoptată de instanţă.

Astfel, în conformitate cu dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar şi concis a stării de fapt urmând o ordine cronologică, încadrarea unei situaţii particulare de speţă în cadrul prevederilor generale şi abstracte ale unei legi, scopul fiind acela de a explica soluţia adoptată de instanţă.

Cum motivarea hotărârilor judecătoreşti reprezintă un element de validitate a acestora, instanţa are obligaţia de a arăta argumentele pro şi contra ce au format convingerea în ceea ce priveşte soluţia pronunţată, argumente care trebuie să se raporteze atât la susţinerile, apărările părţilor, cât şi la probele şi dispoziţiile legale incidente raportului juridic dedus judecăţii, în caz contrar fiind lipsită de suport probator şi legal, pronunţată cu nerespectarea prevederilor art. 425 C. proc. civ.

Prin urmare, motivarea hotărârii reprezintă arătarea stării de fapt şi de drept în baza cărora judecătorul pronunţă soluţia şi constituie o garanţie procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva acesteia.

Respectarea acestei cerinţe a fost privită şi din perspectiva asigurării dreptului la un proces echitabil, garantat prin art. 21 din Constituţia României şi a art. 6 CEDO, statuându-se că acesta implică în sarcina instanţei obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa (Hotărârea Albina împotriva României, Perez contra Franţei şi Van der Hurk contra Olandei). De asemenea, noţiunea de proces echitabil cere ca o instanţă care nu şi-a motivat decât pe scurt hotărârea, indiferent dacă a făcut-o alipind motivele oferite de o instanţă inferioară sau altfel, să fi examinat cu adevărat problemele esenţiale ce i-au fost supuse atenţiei.

În cauza dedusă judecăţii, procedând la compararea argumentelor instanţei de fond cu argumentele exprimate prin cererea de chemare în judecată ori prin apărările formulate de pârât, se constată că, în sentinţa atacată, acestea nu au fost trecute prin filtrul judecătorului, astfel că Înalta Curte reţine că aceasta nu prezintă un raţionament propriu, nefiind făcută o analiză efectivă a argumentelor invocate în cuprinsul cererii de chemare in judecată.

Instanţa trebuie să ofere o examinare clară şi coerentă a tuturor argumentelor fiecărei părţi, de natură a asigura convingerea asupra propriului silogism logic prin care a ajuns la soluţia pronunţată, cât şi pentru realizarea controlului judiciar.

În raport de elementele conturate, Înalta Curte nu poate considera că instanţa de fond a realizat o efectivă cercetare a fondului cauzei şi a oferit garanţiile procesuale impuse de exigenţa dreptului la un proces echitabil, recurenta fiind lipsită de o analiză reală şi serioasă a cererii sale de chemare in judecată.

Prin urmare, critica subsumată dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este întemeiată şi va conduce la casarea sentinţei atacate în conformitate cu prevederile art. 496 C. proc. civ., deoarece, aşa cum s-a arătat şi în precedent, o atare manieră de redactare a considerentelor fundamentează, în realitate, o sentinţă nemotivată a instanţei de fond, făcând imposibilă exercitarea controlului judiciar de către instanţa de recurs.

Văzând argumentele pentru care s-a admis acest motiv de casare, instanţa constată că, în speţă, devine inutilă cercetarea celorlalte motive de recurs privind casarea sentinţei atacate.

III. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Din perspectiva celor expuse, Înalta Curte va admite recursul recurentei, va casa sentinţa atacată şi va trimite cauza pentru o veritabilă analiză a fondului, la instanţa de fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 1965 din 16 decembrie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre o nouă judecată la aceeaşi instanţă.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, astăzi, 27 septembrie 2023.