Taxpayer prevails; tax authority's appeal unfounded as precautionary seizure quashed for lack of specific reasoning

Şedinţa publică din data de 31 ianuarie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 23.11.2020, sub nr. x/2020, reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice, în temeiul dispoziţiilor art. 213, alin. (13) şi următoarele Codul de procedură fiscală coroborate cu 40 prevederile art. 8 şi următoarele din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, a formulat contestaţie împotriva Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. MBS2AIF 2874/19.10.2020 emisă de către Administraţia Sectorului 2 a Finanţelor Publice (în continuare, AFP Sector 2), vizând impozit pe salarii şi contribuţii sociale obligatorii estimate suplimentar, în sumă totală de 50 14.308.300 RON, prin care a solicitat admiterea contestaţiei şi anularea în tot a deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii, precum şi a tuturor actelor subsecvente, cu consecinţa ridicării de urgenţă a măsurilor asigurătorii dispuse, pentru sumele care urmează a fi prezentate mai jos şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea prezentului litigiu.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 542 din 13 aprilie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal s-a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice.

S-a anulat decizia de instituire a măsurilor asiguratorii nr. MBS2-AIF 2874/19.10.2020 emisă de pârâta AFPS2.

A fost obligată pârâta către reclamantă la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 5050 RON, reprezentând onorariu de avocat redus şi taxă judiciară de timbru.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei menţionate la pct. 2 a formulat recurs pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti în reprezentarea Administraţiei Sectorului 2 a Finanţelor Publice criticând-o pentru următoarele motive de nelegalitate:

- organele de inspecţie fiscală au verificat situaţia fiscală a S.C. A. S.R.L., în conformitate cu art. 7 alin. (2) şi alin. (3) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare;

- în perioada verificată, S.C. A. S.R.L. a avut personal angajat care a desfăşurat activităţi în principal în domeniul transportului rutier de mărfuri, în statele UE şi în afara UE, cărora contribuabilul i-a achitat sume cu titlul de "diurna", sume care nu au fost incluse în baza de calcul a contribuţiei asigurătorii pentru muncă;

- pentru perioada 01.01.2018-31.12.2018, organele de inspecţie fiscală au estimat suplimentar contribuţia individuală de asigurări sociale şi contribuţia pentru asigurări de sănătate reţinută de la asiguraţi, estimând obligaţii fiscale datorate bugetului de stat consolidat pentru perioada 01.01.2018-31.12.2018 în sumă totală de 14.309.400 RON;

- urmare a controlului efectuat s-a întocmit Procesul-verbal nr. x/08.10.2020. în temeiul prevederilor art. 213 alin. (2) şi (4) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare, prin Decizia nr. MBS-AIF 2874/19.10.2020 Serviciul Inspecţie Fiscală Persoane Juridice II a dispus luarea măsurilor asigurătorii care au avut la bază sumele stabilite prin procesul-verbal nr. x/08.10.2020;

- organele de control au apreciat că emiterea deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii se impune raportat la situaţia de fapt existentă, respectiv la cele ce au constatat ca urmare a efectuării acestui control, respectiv faptul că: intimata a achitat sume cu titlu de "diurne" sume care-nu au fost incluse în baza de calcul a contribuţiilor individuale de asigurări sociale datorate bugetului asigurărilor sociale de stat;

- prin emiterea deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii organele de inspecţie fiscală au urmărit protejarea creanţei pe care au estimat-o în sarcina intimatei. Pericolul rezultă tocmai din comportamentul fiscal al contestatorului care nu a declarat impozitul pe salarii şi pe veniturile asimilate acestora, inclusiv contribuţiile sociale datorate către bugetul consolidat al statului prin cumularea diurnelor încasate de şoferi cu salariul încasat conform statelor de plată.

Pentru aceste motive s-a solicitat admiterea recursului, in temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată, intimata - reclamantă a invocat nulitatea recursului pentru neîncadrarea motivelor formulate in cazurile de casare, excepţie respinsă în şedinţă publică.

În subsidiar, s-a invocat excepţia lipsei de obiect a recursului, completată prin concluziile orale şi cu excepţia lipsei de interes in susţinerea recursului, in raport de împrejurarea că decizia de impunere care a stat la baza emiterii deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii a fost anulată de organul fiscal, care a dispus, totodată, refacerea inspecţiei fiscale.

Pe fondul recursului, s-a solicitat respingerea acestuia ca nefondat, prima instanţă apreciind, în mod corect, in raport de dispoziţiile art. 213 alin. (5) din Codul de procedură fiscală asupra nemotivării actului atacat.

5. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtă este nefondat, pentru următoarele considerente:

Argumente de fapt şi de drept relevante

Prin Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. MBS2AIF 2874/19.10.2020 emisă de către Administraţia Sectorului 2 a Finanţelor Publice s-au dispus în privinţa reclamantei măsuri asigurătorii, estimându-se impozit pe salarii şi contribuţii sociale obligatorii datorate bugetului general consolidat în sumă totală de 14.308.300 RON.

Prin sentinţa recurată, curtea de apel a reţinut că decizia de instituire a măsurilor asigurătorii trebuia motivată în sensul înscrierii indiciilor referitoare la pericolul ca debitorul să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea, aspect care reprezintă un element distinct de prezentarea stării fiscale de fapt a debitoarei, pronunţând, pentru aceste motive, o soluţie în sensul anulării actului atacat.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8) C. proc. civ., invocat prin cererea de recurs, care se referă la încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, este nefondat.

Având în vedere cuprinsul deciziei, instanţa de fond a constatat, cu aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 213 alin. (2) şi (5) din Legea nr. 207/2015, că decizia supusă analizei nu cuprinde în concret motivele care au dus la instituirea măsurilor asiguratorii, ci se rezumă la reiterarea prevederilor art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015, reţinând generic existenţa pericolului ca reclamanta să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea.

Obligativitatea motivării deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii este prevăzută imperativ de art. 213 alin. (5) din Codul de procedură fiscală, iar în raport de dispoziţiile alineatelor precedente, motivarea trebuie să se refere la cazurile excepţionale avute în vedere. Potrivit dispoziţiilor alin. (2), în cazuri excepţionale se dispun măsuri asigurătorii sub forma popririi asigurătorii şi sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile şi/sau imobile proprietatea debitorului, precum şi asupra veniturilor acestuia, respectiv în situaţia în care există pericolul ca acesta să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea.

Cazurile excepţionale sunt indicate de legiuitor, aşadar, ca fiind situaţiile când există pericol ca acesta să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea.

Simpla menţionare a acestor situaţii, indicate generic, nu constituie, însă, motivarea deciziei de instituie a măsurii asiguratorii, în sensul art. 213 alin. (5) din Codul de procedură fiscală. De asemenea, prezentarea situaţiei de fapt care a condus la stabilirea obligaţiilor fiscale în sarcina contribuabilului, constatarea neîndeplinirii sau îndeplinirii necorespunzătoare a acestora, cuantumul creanţelor fiscale, nu sunt suficiente. Starea de pericol ar putea rezulta din activitatea ce a generat creanţele fiscale, însă în condiţiile în care din aceasta rezultă împrejurări relevante în acest sens, care să afecteze recuperarea obligaţiilor fiscale datorate de contribuabil şi care trebuie evidenţiate.

Pericolul avut în vedere de legiuitor nu este constituit, aşadar, de operaţiunile care au format obiectul controlului fiscal şi au determinat obligaţiile fiscale, de stabilirea acestora, întrucât, în această situaţie, orice inspecţie fiscală în urma căreia au fost stabilite obligaţii fiscale suplimentare de plată ar fi însoţită de aplicarea unei măsuri asiguratorii. Or, nu aceasta este voinţa legiuitorului. Pericolul de sustragere, de ascundere ori risipire a patrimoniului, de natură să pericliteze ori să îngreuneze în mod considerabil colectarea, trebuie să rezulte din anumite elemente, împrejurări, acţiuni sau inacţiuni în acest sens.

Însă recurenta-pârâtă nu a argumentat în niciun fel un asemenea comportament al reclamantei şi nu a arătat care sunt acţiunile sau inacţiunile acesteia care ar putea dovedi intenţia de a se sustrage de la plata eventualelor obligaţii stabilite cu titlu definitiv în sarcina sa, ori de a-şi micşora patrimoniul în scopul zădărnicirii executării, apreciind doar că măsura se justifică prin vechimea şi cuantumul obligaţiilor, care depăşesc posibilitatea de plată a debitorului.

Constată Înalta Curte că actul administrativ contestat nu răspunde cerinţelor privind motivarea, nu indică niciun aspect, niciun indiciu rezonabil din care să rezulte concret starea de pericol la care fac referire dispoziţiile legale invocate, fiind corect raţionamentul primei instanţe privind faptul că nu sunt evidenţiate aspectele care fundamentează concluzia existenţei pericolului ca reclamanta să se sustragă de la obligaţia de plată, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul şi care a condus la anularea deciziei de instituire a măsurii asiguratorii.

Pentru aceste motive, Înalta Curte constată că sentinţa recurată, prin care a fost admisă acţiunea formulată de reclamantă şi a fost anulată decizia de instituire a măsurilor asiguratorii, este pronunţată cu aplicarea corectă a normelor de drept material, motivele de recurs fiind nefondate.

Constatând viciul de formă a actului atacat, Înalta Curte constată că nu poate proceda la analiza raportului de drept fiscal care a generat luarea măsurii, implicit, nici a apărărilor formulate de intimata - reclamantă din perspectiva inexistenţei titlului de creanţă, respectiv, a excepţiilor lipsei de interes sau a lipsei de obiect a recursului în raport de desfiinţarea deciziei de impunere.

Totodată, este evident nu poate fi vorba despre o lipsă de obiect sau de interes, în condiţiile în care actul desfiinţat de organul de soluţionare a contestaţiei este decizia de impunere, iar nu decizia de instituire a măsurilor asiguratorii, verificarea legalităţii emiterii acesteia realizându-se în raport de dispoziţiile art. 213 din Codul de procedură fiscală.

6. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinţei prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti în reprezentarea Administraţiei Sectorului 2 a Finanţelor Publice împotriva sentinţei civile nr. 542 din 13 aprilie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Obligă recurenta pârâta la plata sumei de 4747 RON, cheltuieli de judecată în favoarea intimatei reclamante A. S.R.L..

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 31 ianuarie 2023.