Guarantee Fund ordered to decide creditor's payment claim after seven-month silence; appeal rejected as unfounded.

Şedinţa publică din data de 20 septembrie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei. Cererea de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, în data de 08.07.2022 sub nr. x/2022 reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a solicitat obligarea pârâtului la soluţionarea cererii de despăgubire înregistrată sub nr. x/20.05.2022 recepţionată de aceasta instituţie la 01.04.2022 în baza confirmării de primire; cu cheltuieli de judecată conform art. 451 C. proc. civ.

2. Hotărârea primei instanţe.

Prin sentinţa civilă nr. 451 din data de 06.10.2022, Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

A obligat pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor la emiterea, conform art. 13 alin. (4) din Legea nr. 213/2015, în termen de 30 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii a unei decizii prin care să soluţioneze cererea reclamantului de despăgubire, cerere înregistrată la pârât sub nr. x/20.05.2022.

A obligat pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor la plata către reclamantul A. a cheltuielilor de judecată, în sumă de 62,30 de RON.

3. Cererea de recurs.

Împotriva sentinţei civile nr. 451 din data de 06.10.2022, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4, 6 şi 8 C. proc. civ.

În susţinerea recursului, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., arată că instanţa de fond a încălcat dispoziţiile art. 15 alin. (1) din Legea nr. 213/2015.

Conform acestui text de lege:

"Pe măsura înregistrării şi analizării cererilor de plată ale petenţilor, împreună cu documentele anexate, se întocmeşte lista creditorilor de asigurări ale căror creanţe certe, lichide şi exigibile urmează să fie plătite din disponibilităţile Fondului, precum şi lista cererilor de plată care urmează să fie respinse parţial sau total; listele se înaintează comisiei speciale, cu propunerea de aprobare sau respingere la plată a sumelor solicitate, iar după aprobarea acestor liste de către comisia specială se efectuează plăţile creanţelor de asigurări către creditorii de asigurări."

Astfel, dispoziţia instanţei, de obligare a recurentului-pârât la emiterea unei decizii prin care să se soluţioneze cererea intimatului-reclamant, conform art. 13 alin. (4) din Legea nr. 213/2015, în termen de 30 de zile de la rămânerea definitive a hotărârii, încalcă dispoziţiile textului anterior menţionat, deoarece nu ţine cont de ordinea de prioritate stabilită de lege. Textul de lege stabileşte că lista creditorilor de asigurări ale căror creanţe certe, lichide şi exigibile urmează să fie plătite se întocmeşte pe măsura înregistrării şi analizării cererilor de plată.

Soluţionarea cererilor de plată trebuie să se realizeze cu respectarea ordinii stabilite de lege, a principiului nediscriminării şi a principiului egalităţii de tratament, iar instanţa nu are un temei legal de a obliga pârâta să soluţioneze, cu prioritate, cererea reclamantului.

Soluţia instanţei de fond reprezintă, în principiu, o imixtiune a instanţei în ordinea de soluţionare a cererilor fixată de legea specială, care conduce la încălcarea dreptului altor titulari de cereri, înregistrate anterior celei formulate de reclamant, de a obţine soluţionarea acestora cu prioritate faţă de a reclamantului, conform criteriului datei înregistrării.

În altă ordine de idei, sentinţa pronunţată de instanţa de fond este nelegală, existând contradicţii clare între considerentele şi dispozitivul acesteia, împrejurare care se încadrează în motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Concret, dispoziţia instanţei, conţinută în dispozitivul hotărârii atacate, constând în obligarea recurentei-pârâte la emiterea unei decizii în soluţionarea cererii, constituie o aplicaţie a textului art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015:

"în caz de respingere a sumelor pretinse se va emite o decizie de respingere, motivată (...)", în ciuda faptului că reclamantul nu a solicitat emiterea unei decizii (de respingere) în soluţionarea plângerii, ci a solicitat obligarea recurentului-pârât la soluţionarea cererii de plată a despăgubirilor, iar considerentele instanţei de la fila x a sentinţei nu analizează şi nu susţin, în niciun mod, soluţia pronunţată, prin care recurenta e obligată, practic, să respingă cererea intimatului-reclamant, ci analizează şi susţin obligaţia recurentului-pârât de a soluţiona cererea de plată.

Ca atare, hotărârea instanţei cuprinde motive contradictorii, în raport cu soluţia pronunţată.

Totodată, obligarea recurentului-pârât la soluţionarea într-un mod anume a cererii de plată, prin emiterea unei decizii, deci prin respingerea totală sau parţială a pretenţiilor formulate de reclamantă prin cererea de plată, nu poate fi dispusă de instanţa de judecată, ci doar de Fondul de Garantare a Asiguraţilor, urmare analizei efectuate de Comisia prevăzută de textul art. 13 alin. (4) din Legea nr. 213/2015, aspect care conduce la concluzia că instanţa de fond a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.

4. Apărările formulate în cauză.

Prin întâmpinarea depusă, intimatul-reclamant a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

5. Procedura de soluţionare a recursului.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 10 ianuarie 2023, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererii de recurs la data de 20 septembrie 2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

6. Soluţia instanţei de recurs.

Examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Intimatul-reclamant a învestit instanţa de contencios administrativ şi fiscal cu o cerere prin care a solicitat obligarea pârâtului la soluţionarea cererii de despăgubire înregistrată sub nr. x/20.05.2022 recepţionată de aceasta instituţie la 01.04.2022 în baza confirmării de primire, precum şi plata cheltuielilor de judecată.

Prima instanţă a admis cererea dedusă judecăţii şi a obligat pârâtul la emiterea, conform art. 13 alin. (4) din Legea nr. 213/2015, în termen de 30 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii a unei decizii prin care să soluţioneze cererea reclamantului de despăgubire, cerere înregistrată la pârât sub nr. x/20.05.2022.

Învestită cu soluţionarea cererii de recurs, Înalta Curte va răspunde punctual motivelor invocate.

Astfel, prin primul motiv de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se susţine că instanţa de fond a încălcat dispoziţiile art. 15 alin. (1) din Legea nr. 213/2015. Sub acest aspect se arată că, obligarea recurentului-pârât la emiterea unei decizii prin care să se soluţioneze cererea intimatului-reclamant, conform art. 13 alin. (4) din Legea nr. 213/2015, în termen de 30 de zile de la rămânerea definitive a hotărârii, încalcă dispoziţiile textului anterior menţionat, deoarece nu ţine cont de ordinea de prioritate stabilită de lege.

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa, deşi a recurs la textele de lege aplicabile speţei, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

Conform dispoziţiilor art. 13 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 213/2015: (4) Aprobarea sau, după caz, respingerea sumelor pretinse de petenţi este de competenţa comisiei speciale, constituite conform art. 12^3; comisia specială poate dispune suspendarea soluţionării cererii de plată, în condiţiile art. 16 alin. (3). (5) În caz de respingere a sumelor pretinse se va emite o decizie de respingere, motivată; împotriva deciziei se poate formula contestaţie în termen de 30 zile de la comunicarea acesteia, sub sancţiunea decăderii, la instanţele civile de la sediul Fondului, potrivit normelor de competenţă generală din Legea nr. 134/2010, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Înalta Curte constată că, dispoziţiile legale sus-citate reglementează atribuţiile comisiei speciale constituită în cadrul Fondului de Garantare a Asiguraţilor, respectiv competenţa de aprobare/respingere a sumelor pretinse de petenţi sau posibilitatea suspendării soluţionării cererii de plată.

Potrivit art. 15 alin. (1) din acelaşi act normativ:

"(1) Pe măsura înregistrării şi analizării cererilor de plată ale petenţilor, împreună cu documentele anexate, se întocmeşte lista creditorilor de asigurări ale căror creanţe certe, lichide şi exigibile urmează să fie plătite din disponibilităţile Fondului, precum şi lista cererilor de plată care urmează să fie respinse parţial sau total; listele se înaintează comisiei speciale, cu propunerea de aprobare sau respingere la plată a sumelor solicitate, iar după aprobarea acestor liste de către comisia specială se efectuează plăţile creanţelor de asigurări către creditorii de asigurări."

Din curpinsul acestor dispoziţii rezultă procedura şi condiţiile de efectuare a plăţilor din disponibilităţile Fondului, respectiv întocmirea listei creditorilor de asigurări ale căror creanţe certe, lichide şi exigibile urmează să fie plătite din disponibilităţile Fondului, precum şi lista cererilor de plată care urmează să fie respinse parţial sau total.

Or, obligarea recurentului-pârât la emiterea unei decizii prin care să se soluţioneze cererea intimatului-reclamant, conform art. 13 alin. (4) din Legea nr. 213/2015, în termen de 30 de zile de la rămânerea definitive a hotărârii, nu încalcă dispoziţiile art. 15 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, având în vedere că, în mod corect a reţinut prima instanţă că, Legea nr. 213/2015 reglementează procedura de urmat pentru creditorii de asigurări în vederea obţinerii despăgubirilor de la pârâta Fondul de Garantare a Asiguraţilor, însă nu prevede un termen imperativ de soluţionare a cererilor de plată formulate de creditorii de asigurări, context în care devin incidente dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, care arată că nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri semnifică faptul de a nu răspunde solicitantului în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii, dacă prin lege nu se prevede alt termen.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte constată că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu este incident, având în vedere că interpretarea pe care prima instanţă a dat-o dispoziţiilor legale este corectă.

Cel de-al doilea motiv de recurs este întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., potrivit cărora:

"Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: 6. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".

Un atare motiv de casare se justifică prin faptul că, în lipsa oricăror considerente, a unor considerente contradictorii sau străine de natura pricinii, nu se poate aprecia dacă soluţia adoptată este sau nu rezultatul cercetării fondului cauzei.

În speţă, recurentul-reclamant a susţinut că hotărârea de fond cuprinde motive străine de natura cauzei, aspect ce ar rezulta din împrejurarea că, dispoziţia instanţei, conţinută în dispozitivul hotărârii atacate, constând în obligarea recurentului-pârât la emiterea unei decizii în soluţionarea cererii, constituie o aplicaţie a textului art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015:

"în caz de respingere a sumelor pretinse se va emite o decizie de respingere, motivată (...)", în ciuda faptului că reclamantul nu a solicitat emiterea unei decizii (de respingere) în soluţionarea plângerii, ci a solicitat obligarea recurentului-pârât la soluţionarea cererii de plată a despăgubirilor, iar considerentele instanţei de la fila x a sentinţei nu analizează şi nu susţin, în niciun mod, soluţia pronunţată, prin care recurenta e obligată, practic, să respingă cererea intimatului-reclamant, ci analizează şi susţin obligaţia recurentului-pârât de a soluţiona cererea de plată.

Observând textul art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., se desprinde necesitatea arătării motivelor de fapt şi de drept ce au format convingerea instanţei, precum şi a celor pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Concluzionând, motivarea hotărârii trebuie să fie clară, concisă şi concretă, în concordanţă cu probele şi actele de la dosar, ea constituind astfel o garanţie pentru părţile din proces în faţa eventualului arbitrariu judecătoresc şi, de altfel, singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se putea exercita controlul judiciar.

Un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanţiile date de art. 6.1 din Convenţia Europeană privind Drepturile Omului, include, printre altele, dreptul părţilor de a fi în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată. Altfel spus, aceasta implică mai ales în sarcina instanţei obligaţia de a proceda la un examen efectiv, real şi consistent al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa în determinarea situaţiei de fapt (a se vedea hot. CEDO din 28.04.2005 în cauza Albina c. României şi hot. CEDO din 15.03.2007 în cauza Gheorghe c. României).

Circumstanţiind aspectele de ordin teoretic la speţa dedusă judecăţii, Înalta Curte constată că judecătorul fondului a făcut o justă analiză a susţinerilor părţilor şi a răspuns argumentelor acestora, expunând în mod logic şi gradual considerentele care au fundamentat soluţia adoptată.

Astfel, este de observat că motivarea hotărârii atacate este clară, concisă şi concretă, în concordanţă cu probele şi actele de la dosar, iar împrejurarea că recurentul-pârât nu împărtăşeşte raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia primei instanţe, nu poate conduce la incidenţa motivului de nelegalitate referitor la dispoziţii contradictorii

Faptul că recurentul-pârât apreciază că doar în cazul în care cererea de plată este respinsă de către comisia specială se poate emite o decizie nu poate constitui motiv de casare a hotărârii primei instanţe atât timp cât, prin hotărârea dată, instanţa de fond a dispus emiterea unei decizii în soluţionarea cererii de plată fără a arăta în mod concret modalitatea în care trebuie emisă această decizie.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte constată că criticile formulate de recurentul-pârât subsumate motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., republicat, sunt nefondate.

Ultimul motiv de recurs este întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. potrivit cărora casarea unor hotărâri se poate cerere când "instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti".

Prin această sintagmă se înţelege incursiunea autorităţii judecătoreşti în sfera activităţii executive sau legislative, aşa cum a fost consacrată de Constituţie sau de o lege organică, instanţa judecătorească săvârşind acte care intră în atribuţiile unor organe aparţinând altei autorităţi constituite în stat, decât cea judecătorească.

Acest motiv de casare vizează încălcarea unor atribuţii constituţionale recunoscute într-un anumit moment legislativ diferitelor autorităţi statale. Altfel spus, excesul de putere atinge principiul separaţiei puterilor în stat. Instanţa săvârşeşte un exces de putere în una din următoarele forme: îndeplineşte un act pe care numai un organ al puterii executive sau al puterii legislative îl poate face; consfinţeşte, cu valoare legală, texte abrogate; contestă puterea legală a unor texte; aplică o lege adoptată înainte de intrarea ei în vigoare; se pronunţă pe cale de dispoziţii generale.

În cauza dedusă judecăţii, recurentul-pârât susţine că instanţa de fond a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti deoarece, respingerea totală sau parţială a pretenţiilor formulate de intimatul-reclamant prin cererea de plată, nu poate fi dispusă de instanţa de judecată, ci doar de Fondul de Garantare a Asiguraţilor, urmare analizei efectuate de Comisia prevăzută de textul art. 13 alin. (4) din Legea nr. 213/2015.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că într-adevăr, prima instanţă a dispus obligarea recurentului-pârât la soluţionarea cererii de plată, având în vedere că de la depunerea cererii înregistrată la pârât sub nr. x/20.05.2022 şi până la pronunţarea instanţei au trecut 7 luni de zile fără a se emite un răspuns, însă nu a dispus în mod concret modalitatea de soluţionare a cererii, context în care motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. este nefondat.

Aşa fiind, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurentului-pârât sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală.

7. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei nr. 451 din 6 octombrie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 20 septembrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.