FGA liability for statutory interest: Extracontractual damages from insurer's delay excluded from "insurance claims" under Law No. 213/2015

Şedinţa publică din data de 20 septembrie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 09.02.2021 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2021, reclamantul Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, anularea în pare a deciziei FGA nr. 25691/20.01.2021, mai precis a art. 2 din dispozitivul acesteia, prin care s-a respins cererea de plată a dobânzii legale. De asemenea, reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 4512,46 RON cu titlu de dobândă legală aferentă sumei de 24878 RON pentru perioada 22.06.2016-19.01.2021, dar şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 846 din 2 iunie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins contestaţia formulată de reclamantul Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei menţionate la punctul I.2. de mai sus a declarat recurs reclamantul Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti, criticând-o pentru nelegalitate. A solicitat recurentul admiterea căii de atac, casarea sentinţei recurate şi rejudecarea cauzei cu consecinţa admiterii contestaţiei depuse împotriva deciziei FGA nr. 25691/20.01.2021 şi a obligării acestuia la plata sumei de 4512,46 RON cu titlu de dobândă legală aferentă sumei de 24878 RON pentru perioada 22.06.2016-19.01.2021.

În susţinerea căii de atac promovate, recurentul - reclamant a învederat că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 213/2015, a art. 1523 şi art. 1531 C. civ., a O.G. nr. 13/2001 şi cu nesocotirea puterii lucrului judecat ataşată sentinţei penale nr. 172/03.03.2020 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti şi deciziei penale nr. 921/30.09.2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, ambele pronunţate în dosarul nr. x/2019.

Recurentul a apreciat că definiţiile date de Legea nr. 213/2015 noţiunilor de creditor de asigurări şi creanţe de asigurare, ce se regăsesc în conţinutul art. 4 din această lege, au fost eronat aplicate de prima instanţă, câtă vreme, în opinia sa, dobânda solicitată reprezintă o creanţă de asigurare, conform înţelesului pe care legiuitorul l-a precizat prin textele de lege mai sus invocate, iar obligaţia de despăgubire îi incumbă intimatului - pârât FGA, spitalul având calitatea de creditor de asigurare.

Din această perspectivă, recurentul a argumentat în sensul că relevantă este cauza efectuării cheltuielilor de spitalizare solicitate prin cererea sa de plată, ce a constat în vătămarea corporală produsă victimei accidentului rutier din culpa unei persoane care conducea un autoturism asigurat R.C.A. la societatea de asigurări intrată în procedura falimentului. Având calitatea de terţ care a fost prejudiciat de fapta ilicită a asiguratului, recurentul a apreciat că toate daunele produse acestuia în urma accidentului rutier, inclusiv dobânda legală pentru neplata prejudiciului încă de la naşterea sa, au natura unor creanţe ce rezultă din raportul de asigurare încheiat între asigurătorul falit şi asiguratul care a produs accidentul. Evocând prevederile art. 2214 C. civ. şi art. 1531 C. civ., recurentul a arătat că pierderea sa este compusă atât din contravaloarea îngrijirilor medicale cauzate de producerea riscului asigurat, cât şi din dobânda legală, generată de o faptă ilicită extracontractuală, căreia îi sunt aplicabile prevederile art. 1523 alin. (2) lit. e) C. civ.

Evocând aspectele stabilite prin hotărârile penale depuse în cauză, recurentul a apreciat, în esenţă, că prin respingerea la plată a dobânzii legale s-a tins spre o reformare şi o nesocotire a unor hotărâri judecătoreşti definitive prin care societatea de asigurări în faliment a fost obligată la plata unei sume de bani către recurent.

A mai arătat recurentul că deţine un titlu executoriu împotriva societăţii A. S.A (în calitatea de parte responsabilă civilmente), prin lichidator judiciar, aşa încât orice motive care privesc fondul procesului penal judecat definitiv, nu pot constitui temei legal pentru refuzul de plată invocat de intimatul-pârât, dobânda legală fiind stabilită pe cale judecătorească, prin aceeaşi hotărâre penală definitivă, în acelaşi dosar penal în care s-a stabilit şi obligaţia de plată a debitului principal.

În opinia recurentului, din interpretarea literală a prevederilor Legii nr. 213/2015 rezultă că, în cazul constatării stării de insolvenţă a unei societăţi de asigurare, sumele pe care aceasta le-ar fi plătit urmează a fi suportate de către Fondul de garantare, în temeiul unei subrogaţii legale, în limita plafonului maxim, fiind, astfel, interpretate greşit de către prima instanţă dispoziţiile art. 18 din antereferitul act normativ.

A mai arătat recurentul că, prin derogare de la dispoziţiile art. 100 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 85/2014, Fondul de garantare se poate înregistra la masa credală, în tot cursul procedurii de faliment, în vederea recuperării oricăror sume, dobânzi şi/sau cheltuieli pe care aceasta le-a achitat din resursele sale.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea hotărârii instanţei de fond ca temeinică şi legală.

În esenţă, intimatul a argumentat în sensul că legea sa de organizare nu prevede preluarea datoriilor societăţii de asigurare şi nici posibilitatea plăţii penalităţilor/dobânzilor de întârziere de către Fondul de Garantare a Asiguraţilor. Totodată, în opinia sa, art. 9 din Norma A.S.F. nr. 16/2015, coroborat cu art. 16 din aceeaşi Normă, prevăd că Fondul determină întinderea despăgubirii în conformitate cu prevederile Legii nr. 213/2015 şi ale condiţiilor de asigurare, în timp ce prevederile Legii nr. 136/1995 definesc obligaţia asigurătorului de a plăti despăgubirile prin raportare la sumele ce trebuiau plătite de asigurat, cu titlu de dezdăunare, persoanei vătămate.

Prin prisma momentului la care ia naştere obligaţia de plată a dobânzii legale, intimatul-pârât a apreciat că aceasta nu se naşte în sarcina asiguratului, ci depinde întotdeauna de o acţiune sau inacţiune a societăţii de asigurare.

În subsidiar, intimatul a solicitat cenzurarea întinderii sumelor pretinse cu titlu de dobândă legală penalizatoare, cu respectarea art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011 şi a art. 80 din Legea nr. 85/2014.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluţia din data de 17 octombrie 2022 s-a fixat termen de judecată la data de 20 septembrie 2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, normele legale incidente şi apărările formulate în întâmpinare, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti este nefondat, pentru următoarele considerente:

Din circumstanţele concrete ale cauzei, Înalta Curte reţine că prin cererea de plată înregistrată la Fondul de Garantare a Asiguraţilor ("FGA") sub nr. x/22.10.2020, recurentul - reclamant a solicitat plata sumei de 24877,51 RON cu titlu de daune morale şi dobândă legală, exhibând, drept titlu executoriu, sentinţa penală nr. 172/03.03.2020, pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti în dosarul nr. x/2019, definitivă prin decizia penală nr. 921/30.09.2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.

Prin decizia nr. 25691 din 20.01.2021, cererea de plată a fost admisă doar în parte de pârât, în privinţa sumei de 24878 RON, fiind, însă, respinsă pentru diferenţa de sumă solicitată, reprezentând dobândă legală, iar prin sentinţa civilă nr. 846 din 2 iunie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a apreciat că actul administrativ individual contestat este conform prevederilor legale în aplicarea cărora a fost emis, respingând cererea recurentului - reclamant. Instanţa a apreciat, în esenţă, că pretenţiile reclamantului nu reprezintă creanţe de asigurări, astfel încât pârâtul să aibă obligaţia de a le plăti din disponibilităţile sale, ci au doar natura unor obligaţii civile rezultând din comportamentul ilicit al asiguratorului în faliment.

Răspunzând punctual criticilor formulate de recurentul - reclamant, ce se circumscriu, în fapt, prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., (chiar dacă un astfel de caz de casare nu a fost expres indicat de Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti), Înalta Curte le găseşte nefondate, neputându-se reţine o încălcare sau o greşită aplicare, de către prima instanţă, a prevederilor art. 2 alin. (3), art. 17 şi art. 18 din Legea nr. 213/2015, coroborate cu prevederile Ordinului nr. 14/2011, ale Normei nr. 16/2015 şi ale Normei ASF nr. 23/2014.

Înalta Curte aminteşte că, potrivit prevederilor art. 9 din Norma ASF nr. 16/2015:

(1) Fondul are ca destinaţie plata indemnizaţiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii încheiate, în condiţiile legii, cu societatea de asigurare fata de care s-a dispus deschiderea procedurii de faliment, potrivit condiţiilor de asigurare şi în limita plafonului de garantare stabilit de Legea nr. 213/2015.

(2) Fondul nu preia funcţiile unui asigurător şi nu are obligaţia de a opera în baza de date CEDAM şi de a elibera certificat privind daunele înregistrate.

De asemenea, art. 17 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015 stipulează că După data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment, pronunţate împotriva unei societăţi de asigurare aflate în stare de insolvenţă, Fondul este în drept să efectueze plaţi din disponibilităţile sale, în vederea achitării sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, în condiţiile Legii nr. 213/2015, completată cu prevederile Legii nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, ale Legii nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă şi ale prezentei norme.

Astfel, din interpretarea sistematică a dispoziţiilor Legii nr. 213/2015 şi a celor din cuprinsul Normei A.S.F. nr. 16/2015, rezultă că FGA este constituit cu scop şi destinaţie specifice, nu se substituie asigurătorului aflat în insolvenţă şi nu preia obligaţiile asigurătorului asumate în urma încheierii contractelor de asigurare de răspundere civilă pentru accidente produse de vehicule.

De altfel, se reţine că prin sentinţa penală nr. 172/03.03.2020, pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti în dosarul nr. x/2019, acţiunea civilă exercitată împotriva Fondului de Garantare a Asiguraţilor, drept parte responsabilă civilmente, a fost respinsă ca inadmisibilă.

În acest sens sunt şi aspectele statuate prin Decizia nr. 26 din 20 noiembrie 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, referitoare la examinarea recursului în interesul legii, unde s-a arătat că nici din punct de vedere legal şi nici convenţional Fondului de garantare a asiguraţilor nu-i revine vreo obligaţie decurgând din subrogarea în calitatea de asigurător, el fiind doar un garant în ceea ce priveşte plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, în cadrul unei proceduri administrative strict reglementate, ce se constituie în singura modalitate de recuperare a creanţei de la această entitate juridică, în cazul falimentului unui asigurător.

Aşadar, ipoteza reglementată de Legea nr. 213/2015 presupune existenţa unei societăţi de asigurare care are calitatea de subiect de drept, împotriva căreia s-a dispus deschiderea procedurii falimentului, iar din disponibilităţile FGA se asigură efectuarea plăţii despăgubirilor către creditorii de asigurări în cadrul unei proceduri administrative.

Raporturile dintre creditorii de asigurări şi FGA se derulează în cadrul procedurii speciale reglementate de Legea nr. 213/2015, iar potrivit dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 213/2015 (1) În înţelesul prezentei legi, termenii şi expresiile de mai jos au următoarea semnificaţie:

a) creanţa de asigurări - creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare; (...)".

Din textul legal menţionat rezultă, fără echivoc, faptul că, pentru a îndeplini condiţiile prevăzute de lege şi a-şi putea recupera sumele solicitate din disponibilităţile FGA, este obligatoriu ca suma solicitată să rezulte dintr-un contract de asigurare.

Întrucât, conform prevederilor art. 2214 C. civ., în cazul asigurării de bunuri, asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptăţite, despăgubirea ce decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat.

În cauza de faţă, însuşi recurentul afirmă că dobânda legală este generată de o faptă ilicită extracontractuală, căreia îi sunt aplicabile prevederile art. 1523 alin. (2) lit. e) C. civ., fiind urmarea neplăţii prejudiciului chiar de la momentul naşterii sale.

În acest context, asigurătorul A. datora dobânda legală nu în baza contractului de asigurare încheiat cu autorul accidentului, ci drept efect al culpei sale proprii în executarea, la o anumită distanţă în timp, a obligaţiei de plată a despăgubirii către terţul prejudiciat. Prin urmare, recurentul - reclamant nu pretinde plata unei creanţe de asigurare rezultată din însuşi contractul de asigurare, ci daune-interese moratorii, a căror cauză este comportamentul culpabil al asiguratorului A.

Nu se poate reţine o încălcare, de către prima instanţă, a puterii de lucru judecat ataşată sentinţei penale nr. 172/03.03.2020 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti şi deciziei penale nr. 921/30.09.2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, pronunţate în dosarul nr. x/2019, câtă vreme acestea reprezintă titluri executorii împotriva asigurătorul A., iar nu împotriva F.G.A.

Norma specială (Legea nr. 213/2015) nu a prevăzut o garanţie legală în ceea ce priveşte daunele-interese moratorii pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător, iar reclamantul nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului FGA a altor obligaţii decât cele expres prevăzute de lege, în condiţiile în care acesta nu preia toate drepturile şi obligaţiile asigurătorului. Pentru aceleaşi argumente nu se poate reţine nici o încălcare, de către judecătorul fondului, a prevederilor art. 1531, art. 1523 alin. (2) lit. e) C. civ., prevederile art. 2214 C. civ. fiind corect aplicate de prima instanţă.

Prin sentinţa recurată prima instanţă nu a repus în discuţie aspectele de fond ale acţiunii civile soluţionate în procesul penal judecat definitiv, ci, verificând limitele obligaţiilor de plată ce incumbă pârâtului FGA în temeiul legii speciale ce îi reglementează activitatea (Legea nr. 213/2015), a stabilit că, deşi creanţa constând în dobânda legală a fost stabilită printr-o hotărâre judecătorească, aceasta nu se încadrează în definiţia creanţei de asigurare reglementate de antereferita lege.

Totodată, Înalta Curte consideră că interpretarea coroborată a prevederilor art. 18 din Legea nr. 213/2015 (ce dispun că Fondul se subrogă în toate drepturile creditorilor de asigurări la concurenţa sumelor pe care le-a plătit din disponibilităţile sale, putând înregistra la masa credală, în tot cursul procedurii de faliment, în vederea recuperării lor, orice sume, dobânzi şi/sau cheltuieli pe care acesta le-a achitat din resursele sale), cu dispoziţiile art. 25 alin. (3) din Norma ASF nr. 16/2015 (ce prevăd că: Fondul este îndreptăţit să înregistreze la masa credală, în tot cursul procedurii de faliment, orice sume achitate creditorilor de asigurări, precum şi orice dobânzi şi/sau cheltuieli efectuate din disponibilităţile Fondului cu titlu de creanţe de asigurări, conform art. 18 din Legea nr. 213/2015") nu poate conduce la concluzia extinderii sferei noţiunii de "creanţă de asigurare" şi în privinţa dobânzii legale.

Potrivit unor astfel de prevederi, Fondul se subrogă în drepturile creditorilor de asigurări plătiţi şi nu în drepturile asigurătorilor în faliment, iar sumele cu care FGA se poate înscrie la masa credală asupra averii asigurătorului falit trebuie să îndeplinească acele condiţii indicate în paragrafele anterioare spre a fi calificate drept creanţe de asigurări.

Pe cale de consecinţă, FGA se poate înscrie la masa credală cu dobânzile şi/sau cheltuielile achitate creditorilor de asigurări, însă numai cu acelea care îndeplinesc condiţiile spre a fi calificate drept creanţe de asigure.

Or, în cazul dobânzii legale solicitate de reclamant nu este îndeplinită condiţia reglementată de art. 4 din Legea nr. 213/2015, fiind vorba despre un drept de creanţă izvorât din comportamentul ilicit al asiguratorului, ce reprezintă un element extrinsec contractului de asigurare şi care vizează doar părţile raportului juridic generat de fapta culpabilă a asigurătorului în faliment.

În aceste condiţii, Înalta Curte constată că nu a fost demonstrată nelegalitatea deciziei nr. 25691/20.01.2021, emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor, prima instanţă apreciind, în mod corect, că sumele solicitate cu titlu de dobândă legală nu reprezintă creanţe de asigurare, iar temeiul răspunderii pârâtului nu îl constituie contractul de asigurare, ci conduita culpabilă a asigurătorului în faliment (A.), aşa încât argumentele expuse de către recurentul-reclamant în calea de atac a recursului nu sunt apte să determine casarea hotărârii instanţei de fond.

În concluzie, constatând că sentinţa recurată este legală, nefiind identificate motive de casare prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, coroborat cu art. 496 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamantul Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 846 din 2 iunie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 20 septembrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin intermediul grefei instanţei.