Insurer's appeal rejected: penalties and litigation costs excluded from Insurance Guarantee Fund coverage

Şedinţa publică din data de 20 septembrie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 18.12.2021 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2020, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, anularea în pare a deciziei FGA nr. 25183 din 25.11.2020 şi obligarea pârâtului la plata sumei de 1481,20 RON cu titlu de penalităţi de întârziere şi a sumei de 973,11 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată stabilite prin sentinţa civilă nr. 11326/09.09.2015 pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 în dosarul nr. x/2015, dar şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 38 din 18 ianuarie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei menţionate la punctul I.2. de mai sus a declarat recurs reclamanta A. S.A., criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva unor argumente circumscrise motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ.. A solicitat recurenta admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi rejudecarea cauzei cu consecinţa admiterii contestaţiei depuse împotriva deciziei nr. 25183 din 25.11.2020, emisă de pârât şi a obligării acestuia la plata sumei de 1481,20 RON, reprezentând penalităţi de întârziere şi la plata sumei de 973,11 RON, reprezentând cheltuieli de judecată stabilite prin sentinţa civilă nr. 11326/09.09.2015, pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 în dosarul nr. x/2015, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

În contextul expunerii pe scurt a argumentelor reţinute de prima instanţă în fundamentarea soluţiei pronunţate, recurenta-reclamantă a susţinut că sentinţa atacată a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material incidente cauzei pendinte, motivarea unei astfel de hotărâri judecătoreşti fiind una deficitară, nelegală şi netemeinică.

În cadrul unei prime critici, recurenta a arătat că penalităţile de întârziere aferente despăgubirilor din asigurări reprezintă creanţe din asigurări în sensul Legii nr. 213/2015, ale cărei dispoziţii relevante le-a redat în cuprinsul cererii de recurs.

În continuare, a evocat Decizia nr. 29/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, redând considerentele de la paragraful nr. 124, prin care, în opinia recurentei, s-ar fi reţinut aspectul potrivit căruia penalităţile de întârziere fac parte din categoria creanţelor de asigurări, precum şi Decizia nr. 86/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, evidenţiind în acest sens considerentele de la paragraful nr. 59: "Dreptul de a solicita daune-interese moratorii reprezintă un accesoriu al creanţei, ce se transmite în patrimoniul asigurătorului de bunuri prin efectul subrogaţiei".

Raportat la considerentele relevante evidenţiate, a susţinut că penalităţile de întârziere reprezintă un accesoriu al despăgubirii şi urmează soarta creanţei principale, şi anume despăgubirea din asigurarea RCA, care face obiectul garantării de către Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

A opinat că, în condiţiile în care despăgubirile datorate de asigurător sunt privite ca fiind creanţe izvorâte din contractul de asigurare RCA şi sunt reglementate în normele ce vizează un astfel de contract (Ordinul CSA nr. 14/2011, Norma 23/2014), atunci şi penalităţile de întârziere izvorăsc tot din contractul de asigurare RCA.

Pe de altă parte, a arătat că Fondul de Garantare a Asiguraţilor poate recupera penalităţile de întârziere în cadrul procedurii falimentului, Legea nr. 213/2015 prevăzând că, prin derogare de la dispoziţiile art. 100 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 85/2014, Fondul de Garantare a Asiguraţilor poate înregistra la masa credală, în tot cursul procedurii de faliment, în vederea recuperării lor, orice sume, dobânzi şi/sau cheltuieli de judecată pe care acesta le-a achitat din resursele sale, sub acest aspect invocând şi art. 18 din Legea nr. 213/2015, ale cărui dispoziţii le-a redat.

În susţinerea opiniei conform căreia posibilitatea creditorului de a solicita recuperarea penalităţilor de întârziere în cadrul procedurii falimentului nu este de natură să excludă posibilitatea recuperării acestora de la Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a expus dispoziţiile art. 17 din Legea nr. 213/2015 şi a subliniat faptul că Decizia nr. 29/2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, confirmă acest aspect.

4. Apărările formulate în cauză

Prin concluziile scrise formulate intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea hotărârii instanţei de fond ca temeinică şi legală.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluţia din data de 5 iulie 2022 s-a fixat termen de judecată la data de 20 septembrie 2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate şi normele legale incidente, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. S.A. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Din circumstanţele concrete ale cauzei, Înalta Curte reţine că prin cererea de plată înregistrată la Fondul de Garantare a Asiguraţilor ("FGA") sub nr. x/15.03.2016, recurenta - reclamanta a solicitat plata sumei de 4599,99 RON cu titlu de despăgubiri, a sumei de 1418,20 RON cu titlu de penalităţi de întârziere şi a sumei de 973,11 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, exhibând, drept titlu executoriu, sentinţa civilă nr. 11326/09.09.2015, pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 în dosarul nr. x/2015.

Prin decizia nr. 25183 din 25.11.2020, cererea de plată a fost admisă doar în parte de pârât, în privinţa sumei de 4600 RON, fiind, însă, respinsă pentru suma de 2454,13 RON penalităţi de întârziere şi cheltuieli de judecată, iar prin sentinţa civilă nr. 38 din 18 ianuarie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a apreciat că actul administrativ individual contestat este conform prevederilor legale în aplicarea cărora a fost emis, respingând cererea recurentei - reclamante. Instanţa a apreciat, în esenţă, că pretenţiile reclamantei nu reprezintă creanţe de asigurări, astfel încât pârâtul să aibă obligaţia de a le plăti din disponibilităţile sale, ci au doar natura unor obligaţii civile rezultând din comportamentul ilicit al asiguratorului B. S.A.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte constată că, deşi recurenta - reclamantă şi-a întemeiat recursul pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., criticile expuse nu se circumscriu decât cazului de casare reglementat de pct. 8 al articolului menţionat. Memoriul de recurs nu conţine argumente de nelegalitate referitoare la nemotivarea sentinţei recurate ori la existenţa, în cuprinsul acesteia, a unor motive contradictorii sau străine cauzei, evocarea cazului de casare reglementat de pct. 6 al alin. (1) al art. 488 C. proc. civ. nefiind dezvoltată de recurentă. Astfel, argumentaţia cererii de recurs se subsumează doar greşitei aplicări sau interpretării a dispoziţiilor legale incidente, urmând a fi analizată din această perspectivă.

De altfel, chiar dacă s-ar trece peste astfel de aspecte, Înalta Curte consideră că, în cauză, nu este incident motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., câtă vreme judecătorul fondului a respectat rigorile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Sentinţa recurată cuprinde argumente ce demonstrează că instanţa a analizat în mod adecvat susţinerile părţilor, indicând elementele de fapt şi de drept ale cauzei, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri, fiind expus în mod clar şi fără elemente de contradictorialitate silogismul logico - juridic ce a stat la baza soluţiei pronunţate, considerentele hotărârii fiind în evidentă legătură cu cauza.

Totodată, instanţa de control judiciar reţine că obligaţia instanţelor de a-şi motiva hotărârile nu trebuie înţeleasă ca necesitând un răspuns la fiecare argument invocat, pentru a răspunde cerinţelor procesului echitabil fiind suficient ca motivarea să evidenţieze că judecătorul a examinat chestiunile esenţiale ce i-au fost prezentate, în acest sens fiind, spre exemplu, şi aspectele reţinute de Curtea EDO în hotărârea Boldea c. României.

Ceea ce trebuie observat în cauză este faptul că cerinţa existenţei unei motivări concise, care nu are elemente de contradictorialitate, este îndeplinită, fiind respectate garanţiile unui proces echitabil şi ale dreptului la apărare, astfel cum acestea sunt ocrotite prin prisma dispoziţiilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, astfel că nu se poate reţine incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Analizând sentinţa atacată şi prin raportare la cel de-al doilea caz de casare invocat, astfel cum este reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nici acest motiv de nelegalitate nu este incident în cauză, criticile formulate de parte din această perspectivă fiind, de asemenea, nefondate.

Deşi, prin memoriul de recurs reclamanta - reclamantă a susţinut teza pronunţării unei astfel de hotărâri judecătoreşti cu încălcarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 2 alin. (3), art. 17 şi art. 18 din Legea nr. 213/2015, coroborate cu prevederile Ordinului nr. 14/2011, ale Normei nr. 16/2015 şi ale Normei ASF nr. 23/2014, Înalta Curte nu poate împărtăşi astfel de alegaţii, în contextul în care prima instanţă a realizat atât o justă interpretare, cât şi o corectă aplicare a acestora.

Înalta Curte aminteşte că, potrivit prevederilor art. 9 din Norma ASF nr. 16/2015:

(1) Fondul are ca destinaţie plata indemnizaţiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii încheiate, în condiţiile legii, cu societatea de asigurare fata de care s-a dispus deschiderea procedurii de faliment, potrivit condiţiilor de asigurare şi în limita plafonului de garantare stabilit de Legea nr. 213/2015.

(2) Fondul nu preia funcţiile unui asigurător şi nu are obligaţia de a opera în baza de date CEDAM şi de a elibera certificat privind daunele înregistrate.

De asemenea, art. 17 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015 stipulează că După data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment, pronunţate împotriva unei societăţi de asigurare aflate în stare de insolvenţă, Fondul este în drept să efectueze plaţi din disponibilităţile sale, în vederea achitării sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, în condiţiile Legii nr. 213/2015, completată cu prevederile Legii nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, ale Legii nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă şi ale prezentei norme.

Astfel, din interpretarea sistematică a dispoziţiilor Legii nr. 213/2015 şi a celor din cuprinsul Normei A.S.F. nr. 16/2015, rezultă că FGA este constituit cu scop şi destinaţie specifice, nu se substituie asigurătorului aflat în insolvenţă şi nu preia obligaţiile asigurătorului asumate în urma încheierii contractelor de asigurare de răspundere civilă pentru accidente produse de vehicule.

În acest sens sunt şi aspectele statuate prin Decizia nr. 26 din 20 noiembrie 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, referitoare la examinarea recursului în interesul legii, unde s-a arătat că nici din punct de vedere legal şi nici convenţional Fondului de garantare a asiguraţilor nu-i revine vreo obligaţie decurgând din subrogarea în calitatea de asigurător, el fiind doar un garant în ceea ce priveşte plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, în cadrul unei proceduri administrative strict reglementate, ce se constituie în singura modalitate de recuperare a creanţei de la această entitate juridică, în cazul falimentului unui asigurător.

Aşadar, ipoteza reglementată de Legea nr. 213/2015 presupune existenţa unei societăţi de asigurare care are calitatea de subiect de drept, împotriva căreia s-a dispus deschiderea procedurii falimentului, iar din disponibilităţile FGA se asigură efectuarea plăţii despăgubirilor către creditorii de asigurări în cadrul unei proceduri administrative.

Raporturile dintre creditorii de asigurări şi FGA se derulează în cadrul procedurii speciale reglementate de Legea nr. 213/2015, iar potrivit dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 213/2015 (1) În înţelesul prezentei legi, termenii şi expresiile de mai jos au următoarea semnificaţie:

a) creanţa de asigurări - creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare; (...)".

Din textul legal menţionat rezultă, fără echivoc, faptul că, pentru a îndeplini condiţiile prevăzute de lege şi a-şi putea recupera sumele solicitate din disponibilităţile FGA, este obligatoriu ca suma solicitată să rezulte dintr-un contract de asigurare.

Întrucât, conform prevederilor art. 2214 C. civ., în cazul asigurării de bunuri, asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptăţite, despăgubirea ce decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat.

În cauza de faţă, din considerentele sentinţei civile nr. 11326/09.09.2015, pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 în dosarul nr. x/2015, rezultă că o astfel de instanţă a obligat asigurătorul B. S.A. la plata penalităţilor de întârziere de 0,1% pe zi, plus cheltuieli de judecată, reţinând incidenţa prevederilor art. 1385 C. civ. şi art. 451 C. proc. civ.

În acest context, asigurătorul B. S.A. datora penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată solicitate nu în baza contractului de asigurare încheiat cu reclamanta, ci drept efect al culpei sale în executarea, la termen, a obligaţiei de plată a despăgubirii şi în demararea litigiului. Prin urmare, recurenta - reclamantă nu pretinde plata unei creanţe de asigurare rezultată din însuşi contractul de asigurare, ci daune-interese moratorii, respectiv penalităţi şi cheltuieli de judecată, a căror cauză este comportamentul culpabil al asiguratorului.

Referitor la stabilirea noţiunii legale de despăgubiri, relevante sunt şi prevederile art. 38 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobate prin Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011 (forma în vigoare la data învestirii instanţei cu cererea ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2015) conform cărora: Dacă asigurătorul RCA nu îşi îndeplineşte obligaţiile în termenele prevăzute la art. 37 sau şi le îndeplineşte defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, se aplică o penalizare de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere, la întreaga sumă de despăgubire cuvenită sau la diferenţa de sumă neachitată, care se plăteşte de asigurător.

Norma specială nu a prevăzut o garanţie legală în ceea ce priveşte daunele-interese moratorii pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător, iar reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligaţii decât cele expres prevăzute de lege, în condiţiile în care acesta nu preia toate drepturile şi obligaţiile asigurătorului. Este nefondată interpretarea în sensul că, raportat la art. 25 din Norma nr. 16/2015, reprezintă creanţe de asigurări şi sumele avansate prestatorilor de servicii pentru instrumentarea şi lichidarea dosarelor de dauna, iar prin analogie, cheltuielile de judecată.

Totodată, Înalta Curte consideră că interpretarea coroborată a prevederilor art. 18 din Legea nr. 213/2015 (ce dispun că Fondul se subrogă în toate drepturile creditorilor de asigurări la concurenţa sumelor pe care le-a plătit din disponibilităţile sale, putând înregistra la masa credală, în tot cursul procedurii de faliment, în vederea recuperării lor, orice sume, dobânzi şi/sau cheltuieli pe care acesta le-a achitat din resursele sale), cu dispoziţiile art. 25 alin. (3) din Norma ASF nr. 16/2015 (ce prevăd că: Fondul este îndreptăţit să înregistreze la masa credală, în tot cursul procedurii de faliment, orice sume achitate creditorilor de asigurări, precum şi orice dobânzi şi/sau cheltuieli efectuate din disponibilităţile Fondului cu titlu de creanţe de asigurări, conform art. 18 din Legea nr. 213/2015") nu poate conduce la concluzia extinderii sferei noţiunii de "creanţă de asigurare" şi în privinţa penalităţilor de întârziere şi cheltuielilor de judecată.

Potrivit unor astfel de prevederi, Fondul se subrogă în drepturile creditorilor de asigurări plătiţi şi nu în drepturile asigurătorilor în faliment, iar sumele cu care FGA se poate înscrie la masa credală asupra averii asigurătorului falit trebuie să îndeplinească acele condiţii indicate în paragrafele anterioare spre a fi calificate drept creanţe de asigurări.

Pe cale de consecinţă, FGA se poate înscrie la masa credală cu dobânzile şi/sau cheltuielile achitate creditorilor de asigurări, însă numai cu acelea care îndeplinesc condiţiile spre a fi calificate drept creanţe de asigure.

Or, în cazul penalităţilor de întârziere şi al cheltuielilor de judecată solicitate de reclamantă, nu este îndeplinită condiţia reglementată de art. 4 din Legea nr. 213/2015, fiind vorba despre un drept de creanţă izvorât din comportamentul ilicit al asiguratorului, ce reprezintă un element extrinsec contractului de asigurare şi care vizează doar părţile raportului juridic generat de fapta culpabilă a asigurătorului în faliment, motiv pentru care, în raport de obiectul cauzei şi de raportul juridic supus analizei, nu se poate reţine o incidenţă, în dosarul pendinte, a dezlegărilor date prin Decizia nr. 86/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Cât priveşte invocarea în cauză a Deciziei nr. 29/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, mai exact a considerentelor de la pct. 124, instanţa de control judiciar reţine, în acord cu judecătorul fondului, că aceasta nu stabileşte că penalităţile de întârziere reprezintă creanţe de asigurări în sensul Legii nr. 213/2015, prin intermediul său fiind doar dezlegate aspecte privind interpretarea art. (4) alin. (1) lit. a) şi b) si art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, din perspectiva plafonului de 450.000 RON, iar nu din cea a aspectelor deduse judecăţii în prezenta cauză.

De altfel, printr-un astfel de punct al antereferitei decizii se reţine doar că legiuitorul a folosit, iniţial, termenul la plural, respectiv "creanţele creditorilor de asigurări", întrucât a înţeles să includă în această categorie daunele materiale, daunele morale sau penalităţile, pentru ca, ulterior, în definirea noţiunii specifice de "creanţă de asigurare" să indice în mod clar că elementul care generează apartenenţa unei creanţe la o astfel de categorie este ca aceasta să rezulte din contractul de asigurare, ipoteză care, aşa cum s-a arătat în precedent, nu se verifică în speţă.

În aceste condiţii, Înalta Curte constată că nu a fost demonstrată nelegalitatea Deciziei nr. 25183/25.11.2020, emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor, prima instanţă apreciind, în mod corect, că sumele solicitate cu titlu de penalităţi de întârziere şi cheltuieli de judecată nu reprezintă creanţe de asigurare, iar temeiul răspunderii pârâtului nu îl constituie contractul de asigurare, ci conduita culpabilă a asigurătorului în faliment, aşa încât argumentele expuse de către recurenta-reclamantă în calea de atac a recursului nu sunt apte să determine casarea hotărârii de fond, care a fost motivată cu respectarea rigorilor prevăzute de lege şi a fost dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept material incidente în cauză.

În concluzie, constatând că sentinţa recurată este legală, nefiind identificate motive de casare prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, coroborat cu art. 496 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamanta societatea A. S.A, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 38 din 18 ianuarie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 20 septembrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin intermediul grefei instanţei.