Insurer’s appeal dismissed; Guarantee Fund not liable for late-payment penalties and litigation costs.

Şedinţa publică din data de 26 ianuarie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la data de 21.12.2020, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pe pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, solicitând:

- anularea în parte a Deciziei nr. 25210/26.11.2020; - obligarea pârâtului la plata sumei de 428,96 RON reprezentând penalităţi de întârziere şi cheltuieli de judecată efectuate în dosarul nr. x/2014; - obligarea F.G.A. la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 669 din 23 aprilie 2021 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca neîntemeiată.

3. Recursul exercitat în cauză

Împotriva sentinţei a declarat recurs reclamanta A. S.A., criticând-o pentru nelegalitate şi, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat casarea hotărârii, rejudecarea acţiunii şi admiterea acesteia astfel cum a fost formulată.

Expunând pe scurt argumentele reţinute de prima instanţă în fundamentarea soluţiei pronunţate, recurenta a susţinut, în esenţă, că sentinţa atacată a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material incidente cauzei pendinte.

În cadrul unei prime critici, recurenta a arătat că raţionamentul judecătorului fondului reprezintă o interpretare eronată a noţiunii de creanţă de asigurare, aşa cum este definită de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 şi cum a fost interpretată prin Decizia nr. 29/2020 pronunţată de I.C.C.J. - Completul pentru dezlegarea unor probleme de drept.

Făcând referire la considerentele reţinute la pct. 123 şi pct. 124 ale Deciziei nr. 29/2020, recurenta-reclamantă a susţinut că prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al asigurătorului. Or, sumele solicitate de A. şi cu privire la care F.G.A. a refuzat plata decurg dintr-o hotărâre judecătorească pronunţată în cadrul unui litigiu în care A. îşi exercita dreptul de regres împotriva B.. Mai precis, toate sumele acordate de instanţă prin această hotărâre au fost acordate în favoarea A. tocmai în baza recunoaşterii şi valorificării dreptului său de regres. Aşadar, atât textul legal de la art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213./2015 cât şi Decizia nr. 29/2020 se suprapun perfect pe situaţia din speţă, iar Decizia nr. 29/2020 este pe deplin aplicabilă cauzei pendinte.

Recurenta a mai arătat că, analizând în detaliu texul legal de la art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 şi intenţia legiuitorului faţă de formularea textului, I.C.C.J. a stipulat expres că în definiţia creanţei de asigurare, cu privire la care subzistă obligaţia de plată în sarcina F.G.A., intră atât obligaţiile principale de plată a despăgubirilor, cât şi orice alte obligaţii accesorii acestora, aşa cum este cazul sumelor solicitate în speţa de faţă.

În opinia recurentei, orice interpretare care ar tinde la scoaterea accesoriilor din conţinutul noţiunii de creanţă de asigurare, aşa cum este cea adoptată prin sentinţa recurată, este vădit contrară interpretării obligatorii a Î.C.C.J. şi textului legal.

În continuare, recurenta a invocat încălcarea, de către instanţa de fond, a prevederilor Legii nr. 213/2015, a Normei ASF nr. 16/2015 şi a principiilor generale de drept. Recurenta a argumentat şi în sensul că interpretarea primei instanţe în sensul că prin Legea nr. 213/2015 legiuitorul nu a stabilit în sarcina F.G.A. obligaţia de a achita cheltuielile de judecată, întrucât acestea sunt consecinţa atitudinii culpabile a asigurătorului falit şi aceste obligaţii de plată nu sunt preluate de F.G.A., contravine rolului stabilit de legiuitor pentru F.G.A., aşa cum rezultă el din Legea nr. 213/2015. Din această perspectivă, de vreme ce preia obligaţia asigurătorului intrat în faliment, F.G.A. va fi obligat la plata tuturor sumelor pe care acesta le-ar fi datorat în baza contractului de asigurare, indiferent dacă ele erau despăgubiri propriu-zise, penalităţi sau alte cheltuieli care au natură accesorie faţă de despăgubirile solicitate în baza contractului de asigurare.

De asemenea, recurenta a arătat că nu se poate susţine că astfel de cheltuieli de judecată ar fi situate în afara raportului contractual de asigurare. În realitate, ele nu au un izvor distinct, de sine stătător, ci au natura accesoriilor obligaţiei principale a asigurătorului de plată a despăgubirilor. Totodată, nici legea nu face vreo distincţie expresă între sumele datorate de asigurătorul falit şi preluate de F.G.A., singura limitare fiind plafonul de garantare, motiv pentru care, în momentul deschiderii procedurii împotriva asigurătorului, ele sunt preluate întocmai de F.G.A., care acţionează ca un garant.

Mai mult, art. 18 alin. (2) din Legea 213/2015 şi art. 25 alin. (3) din Norma ASF 16/2015 dovedesc clar care a fost intenţia legiuitorului în definirea întinderii obligaţiei de plată a F.G.A.. Legea nr. 213/2015 consacră expres dreptul F.G.A. de a se înscrie în tabelul creditorilor cu orice sume plătite ulterior termenului legal general, iar detaliind aceste sume legea stipulează expres: orice sume, dobânzi şi/sau cheltuieli pe care acesta le-a achitat din resursele sale.

Aşadar, în opinia recurentei, este evident că legiuitorul a plecat de la premisa că Fondul va achita alături de despăgubiri şi orice alte dobânzi sau cheltuieli accesorii, această idee fiind întărită şi de prevederile art. 25 alin. (3) din Norma ASF nr. 16/2015. Din formularea acestui normativ rezultă atât faptul că în noţiunea de creanţe de asigurări intră şi dobânzile şi alte cheltuieli, cât şi cel că legiuitorul a anticipat că Fondul va plăti, din disponibilităţile sale, şi dobânzi şi alte cheltuieli. În mod similar, Fondul nu s-ar putea înscrie la masa credală a asigurătorului falit decât cu dobânzi sau cheltuieli plătite de Fond, dar ocazionate de culpa asigurătorului falit, iar nu cu sume decurgând din culpa proprie, această din urmă situaţie echivalând cu o flagrantă încălcare a drepturilor creditorilor.

4. Apărările formulate de intimat

Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a depus întâmpinare şi, fără a invoca excepţii, a solicitat, în esenţă, respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca legală a hotărârii primei instanţe.

5. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

În fapt, prin cererea de plată înregistrată la Fondul de Garantare a Asiguraţilor sub nr. x/16.03.2016, recurenta-reclamantă a solicitat plata sumei de 916 RON cu titlu de despăgubiri, a sumei de 339,84 RON cu titlu de penalităţi de întârziere şi a sumei de 89,12 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, invocând drept titlu executoriu sentinţa civilă nr. 14424/23.10.2015, pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti în dosarul nr. x/2014.

Prin decizia nr. 25210 din 26.11.2020, cererea de plată a fost admisă doar în parte de către pârât, în privinţa sumei de 916 RON, fiind însă respinsă pentru sumele reprezentând penalităţi de întârziere şi cheltuieli de judecată.

Curtea de Apel Bucureşti, fiind învestită cu acţiunea în anulare a deciziei emise de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a apreciat că actul administrativ individual contestat este conform prevederilor legale în aplicarea cărora a fost emis, întrucât pretenţiile reclamantei nu reprezintă creanţe de asigurări, ci au doar natura unor obligaţii civile rezultate din comportamentul ilicit al asigurătorului B. S.A.

Analizând punctual susţinerile recurentei din calea de atac promovată, Înalta Curte constată că prin memoriul de recurs se invocă interpretarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 2 alin. (3), art. 17 şi art. 18 din Legea nr. 213/2015, coroborate cu prevederile Ordinului nr. 14/2011, ale Normei nr. 16/2015 şi ale Normei ASF nr. 23/2014.

Potrivit prevederilor art. 9 din Norma ASF nr. 16/2015:

"(1) Fondul are ca destinaţie plata indemnizaţiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii încheiate, în condiţiile legii, cu societatea de asigurare fata de care s-a dispus deschiderea procedurii de faliment, potrivit condiţiilor de asigurare şi în limita plafonului de garantare stabilit de Legea nr. 213/2015. (2) Fondul nu preia funcţiile unui asigurător şi nu are obligaţia de a opera în baza de date CEDAM şi de a elibera certificat privind daunele înregistrate."

De asemenea, art. 17 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015 stipulează că "După data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment, pronunţate împotriva unei societăţi de asigurare aflate în stare de insolvenţă, Fondul este în drept să efectueze plaţi din disponibilităţile sale, în vederea achitării sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, în condiţiile Legii nr. 213/2015, completată cu prevederile Legii nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, ale Legii nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă şi ale prezentei norme."

Astfel, din interpretarea sistematică a dispoziţiilor Legii nr. 213/2015 şi a celor din cuprinsul Normei A.S.F. nr. 16/2015, rezultă că F.G.A. este constituit cu scop şi destinaţie specifice, nu se substituie asigurătorului aflat în insolvenţă şi nu preia obligaţiile asigurătorului asumate în urma încheierii contractelor de asigurare de răspundere civilă pentru accidente produse de vehicule.

În acest sens sunt şi aspectele statuate prin Decizia nr. 26 din 20 noiembrie 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, referitoare la examinarea recursului în interesul legii, unde s-a arătat că nici din punct de vedere legal şi nici convenţional Fondului de Garantare a Asiguraţilor nu-i revine vreo obligaţie decurgând din subrogarea în calitatea de asigurător, el fiind doar un garant în ceea ce priveşte plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, în cadrul unei proceduri administrative strict reglementate, ce se constituie în singura modalitate de recuperare a creanţei de la această entitate juridică, în cazul falimentului unui asigurător.

Aşadar, ipoteza reglementată de Legea nr. 213/2015 presupune existenţa unei societăţi de asigurare care are calitatea de subiect de drept, împotriva căreia s-a dispus deschiderea procedurii falimentului, iar din disponibilităţile F.G.A. se asigură efectuarea plăţii despăgubirilor către creditorii de asigurări în cadrul unei proceduri administrative.

Raporturile dintre creditorii de asigurări şi F.G.A. se derulează în cadrul procedurii speciale reglementate de Legea nr. 213/2015, iar potrivit dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 213/2015 - (1) În înţelesul prezentei legi, termenii şi expresiile de mai jos au următoarea semnificaţie: a) creanţa de asigurări - creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare; (...)".

Din textul legal menţionat rezultă, fără echivoc, faptul că, pentru a îndeplini condiţiile prevăzute de lege şi a-şi putea recupera sumele solicitate din disponibilităţile F.G.A., este obligatoriu ca suma solicitată să rezulte dintr-un contract de asigurare.

Totodată, după cum corect a reţinut şi instanţa de fond, întrucât, conform prevederilor art. 2214 C. civ., în cazul asigurării de bunuri, asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptăţite, despăgubirea ce decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat.

În cauza de faţă, din considerentele sentinţei civile nr. 14424/23.10.2015, pronunţate de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti în dosarul nr. x/2014, rezultă că instanţa a obligat asigurătorul B. S.A. la plata penalităţilor de întârziere de 0,1% pe zi, plus cheltuieli de judecată nu în baza contractului de asigurare încheiat cu reclamanta, ci drept efect al culpei sale în neexecutarea, la termen, a obligaţiei de plată a despăgubirii şi în demararea litigiului. Prin urmare, recurenta-reclamantă nu pretinde plata unei creanţe de asigurare rezultată din însuşi contractul de asigurare, ci daune-interese moratorii, respectiv penalităţi şi cheltuieli de judecată, a căror cauză este comportamentul culpabil al asiguratorului.

Referitor la stabilirea noţiunii legale de despăgubiri, relevante sunt şi prevederile art. 38 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobate prin Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011 (forma în vigoare la data învestirii instanţei cu cererea ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2015) conform cărora:

"Dacă asigurătorul RCA nu îşi îndeplineşte obligaţiile în termenele prevăzute la art. 37 sau şi le îndeplineşte defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, se aplică o penalizare de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere, la întreaga sumă de despăgubire cuvenită sau la diferenţa de sumă neachitată, care se plăteşte de asigurător."

Norma specială nu a prevăzut o garanţie legală în ceea ce priveşte daunele-interese moratorii pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător, iar reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligaţii decât cele expres prevăzute de lege, în condiţiile în care acesta nu preia toate drepturile şi obligaţiile asigurătorului. Este nefondată interpretarea în sensul că, raportat la art. 25 din Norma nr. 16/2015, reprezintă creanţe de asigurări şi sumele avansate prestatorilor de servicii pentru instrumentarea şi lichidarea dosarelor de dauna, iar prin analogie, cheltuielile de judecată.

Totodată, Înalta Curte consideră că interpretarea coroborată a prevederilor art. 18 din Legea nr. 213/2015 (ce dispun că "Fondul se subrogă în toate drepturile creditorilor de asigurări la concurenţa sumelor pe care le-a plătit din disponibilităţile sale, putând înregistra la masa credală, în tot cursul procedurii de faliment, în vederea recuperării lor, orice sume, dobânzi şi/sau cheltuieli pe care acesta le-a achitat din resursele sale"), cu dispoziţiile art. 25 alin. (3) din Norma ASF nr. 16/2015 (conform cărora "Fondul este îndreptăţit să înregistreze la masa credală, în tot cursul procedurii de faliment, orice sume achitate creditorilor de asigurări, precum şi orice dobânzi şi/sau cheltuieli efectuate din disponibilităţile Fondului cu titlu de creanţe de asigurări, conform art. 18 din Legea nr. 213/2015") nu poate conduce la concluzia extinderii sferei noţiunii de "creanţă de asigurare" şi în privinţa penalităţilor de întârziere şi cheltuielilor de judecată.

Potrivit unor astfel de prevederi, Fondul se subrogă în drepturile creditorilor de asigurări plătiţi şi nu în drepturile asigurătorilor în faliment, iar sumele cu care F.G.A. se poate înscrie la masa credală asupra averii asigurătorului falit trebuie să îndeplinească acele condiţii indicate în paragrafele anterioare spre a fi calificate drept creanţe de asigurări.

Pe cale de consecinţă, F.G.A. se poate înscrie la masa credală cu dobânzile şi/sau cheltuielile achitate creditorilor de asigurări, însă numai cu acelea care îndeplinesc condiţiile spre a fi calificate drept creanţe de asigure.

Or, în cazul penalităţilor de întârziere şi al cheltuielilor de judecată solicitate de reclamantă, nu este îndeplinită condiţia reglementată de art. 4 din Legea nr. 213/2015, fiind vorba despre un drept de creanţă izvorât din comportamentul ilicit al asiguratorului, ce reprezintă un element extrinsec contractului de asigurare şi care vizează doar părţile raportului juridic generat de fapta culpabilă a asigurătorului în faliment.

Cât priveşte invocarea în cauză a Deciziei nr. 29/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, mai exact a considerentelor de la pct. 123 şi 124, instanţa de control judiciar reţine, în acord cu judecătorul fondului, că aceasta nu stabileşte că penalităţile de întârziere reprezintă creanţe de asigurări în sensul Legii nr. 213/2015, prin intermediul său fiind doar dezlegate aspecte privind interpretarea art. (4) alin. (1) lit. a) şi b) si art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, din perspectiva plafonului de 450.000 RON, iar nu din cea a aspectelor deduse judecăţii în prezenta cauză.

De altfel, printr-un astfel de punct al deciziei menţionate se reţine doar că legiuitorul a folosit, iniţial, termenul la plural, respectiv "creanţele creditorilor de asigurări", întrucât a înţeles să includă în această categorie daunele materiale, daunele morale sau penalităţile, pentru ca, ulterior, în definirea noţiunii specifice de "creanţă de asigurare" să indice în mod clar că elementul care generează apartenenţa unei creanţe la o astfel de categorie este ca aceasta să rezulte din contractul de asigurare, ipoteză care, aşa cum s-a arătat în precedent, nu se verifică în speţă.

În aceste condiţii, Înalta Curte constată că nu a fost demonstrată nelegalitatea Deciziei nr. 25210 din 26.11.2020, emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor, prima instanţă apreciind, în mod corect, că sumele solicitate cu titlu de penalităţi de întârziere şi cheltuieli de judecată nu reprezintă creanţe de asigurare, iar temeiul răspunderii pârâtului nu îl constituie contractul de asigurare, ci conduita culpabilă a asigurătorului în faliment, aşa încât argumentele expuse de către recurenta-reclamantă în calea de atac a recursului nu sunt apte să determine casarea hotărârii de fond, care a fost motivată cu respectarea rigorilor prevăzute de lege şi a fost dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept material incidente în cauză.

Pentru considerentele expuse, constatând că sentinţa recurată nu este afectată de nelegalitate şi nu poate fi reformată prin prisma cazului de casare invocat, în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta A. S.A., ca nefondat.

Totodată, în privinţa cererii intimatului-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor de acordare a cheltuielilor de judecată, aceasta urmează a fi respinsă, faţă de neîndeplinirea condiţiei impuse de dispoziţiile art. 452 C. proc. civ., mai precis nedepunerea, până la data închiderii dezbaterilor, a dovezii existenţei şi întinderii unor astfel de cheltuieli.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 669 din 23 aprilie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Respinge cererea privind plata cheltuielilor de judecată, formulată de intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 C. proc. civ., astăzi, 26 ianuarie 2023.