Historical monument listing annulled and case remanded due to invalid reliance on extrajudicial expert report

Şedinţa publică din data de 15 septembrie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2019 pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, urmare a admiterii cererii de strămutare a dosarului de la Curtea de Apel Bucureşti, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale şi Direcţia pentru Cultură a Municipiului Bucureşti, obligarea pârâtei la declasarea şi radierea imobilului situat în Şoseaua x, Bucureşti, din Lista Monumentelor Istorice.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 69 de la data de 20 aprilie 2021 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Culturii în ceea ce priveşte capătul de cerere ce vizează solicitarea de declasare a imobilului. A fost respinsă în rest excepţia ca nefondată.

A fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului, Direcţia pentru Cultură a Municipiului Bucureşti, în ceea ce priveşte capătul de cerere ce vizează obligarea acestuia la radierea imobilului din listă.

Au fost respinse excepţia inadmisibilităţii invocată de către Direcţia pentru Cultură a Municipiului Bucureşti,în ceea ce priveşte pretinsa omisiune sau parcurgere viciată a procedurii prealabile aferentă acţiunii introductive, excepţia inadmisibilităţii invocată de către Direcţia pentru Cultură a Municipiului Bucureşti,în ceea ce priveşte pretinsa omisiune sau parcurgere viciată a procedurii prealabile aferentă cererii completatoare şi excepţia inadmisibilităţii invocată de către Direcţia pentru Cultură a Municipiului Bucureşti, în ceea ce priveşte pretinsa lipsă a calităţii de persoană vătămată a reclamantului.

A respins excepţia inadmisibilităţii invocată de către Direcţia pentru Cultură a Municipiului Bucureşti, în ceea ce priveşte pretinsa lipsă de interes a reclamantului.

A admis, în parte, cererea astfel cum a fost completată şi lămurită formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale şi Direcţia pentru Cultură a Municipiului Bucureşti şi cu intervenienta accesorie B..

Dispune desfiinţarea clasării "din oficiu" a imobilului situat în Şos. x, Sector 1 Bucureşti din Lista monumentelor Istorice făcută în şedinţa din 27.05.1992 a Comisiei Naţionale a Monumentelor Istorice prin care s-a validat Lista Monumentelor Istorice a Municipiului Bucureşti precum şi, parţial, doar în limita dispoziţiilor referitoare la imobilul anterior identificat, a tuturor actelor subsecvente ce au fost emise de pârâţii din cauză, ca efect al introducerii în Listă a imobilului, respectiv a Ordinelor de Ministru nr. 2314/2004, 2361 din 2010 şi 2828 din 2015.

A respins ca fiind rămase fără obiect petitele ce privesc declasarea şi declasarea de urgenţă a imobilului situat în Bucureşti.

3. Cererea de recurs

A. Recursul recurentului-intervenient C.

Împotriva sentinţei nr. 69 de la data de 20 aprilie 2021 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal şi a încheierilor prin care prima instanţă s-a pronunţat asupra excepţiilor invocate în cauză a declarat recurs reclamantul-intervenient C., criticându-le pentru nelegalitate din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., cu solicitarea de admitere a căii de atac, şi casarea sentinţei civile atacate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe.

În dezvoltarea recursului promovat a susţinut că prima instanţă a încălcat principiul legalităţii şi al dreptului la apărare, a aplicat greşit legea incidentă în cauză aducând în argumentaţie o serie de motive străine de natura cauzei, analizând Lista documentelor clasate ca monumente istorice prin raportare la o expertiză extrajudiciară din anul 1996.

La data de 17.09.2021, recurentul-intervenient a formulat o cerere de repunere în termenul de declarare a prezentei căi de atac, invocând ca şi motiv temeinic pentru formularea cu întârziere a recursului o pretinsă nulitate a procedurii de comunicare a sentinţei civile de la fondul cauzei.

B. Cererile de recurs ale Ministerului Culturii şi a Direcţiei pentru Cultură a Municipiului Bucureşti

Prin cererile de recurs recurentul - pârât Ministerul Culturii dar şi recurenta - pârâtă Direcţia pentru Cultură, au criticat sentinţa civilă de la fondul cauzei din perspectiva disp. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţinând că prima instanţă în mod incorect, a reţinut că imobilul ce face obiect al litigiului a fost menţinut nelegal în Lista Monumentelor Istorice.

Ambii recurenţi au invocat aceleaşi critici în susţinerea celor două cereri de recurs, astfel că acestea vor fi sintetizate, în ansamblu, în cele ce urmează.

Au arătat recurenţii că instanţa de fond a nesocotit prevederile disp. art. 60 alin. (1) din Legea nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice, cu modificările şi completările ulterioare, care statuează asupra regimului juridic al monumentelor istorice înscrise în Lista Monumentelor Istorice.

Listele Monumentelor, Ansamblurilor şi Siturilor Istorice din anii 1991-1992 au fost actualizate şi aprobate prin Ordinul Ministrului Culturii nr. 2314/2004.

În anul 2010, Lista Monumentelor Istorice (LMI) din 2004 a fost reactualizată şi a fost aprobată prin OMCP nr. 2361/2010 şi publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 670 bis/2010.

Aceeaşi procedură de reactualizare a LMI a fost aprobată prin OMC nr. 2828/2015 şi publicată în data Monitorul Oficial, Partea I, nr. 113 bis. de 15.02.2016.

Modificările succesive pe care le-a suferit Lista Monumentelor Istorice au avut ca origine, potrivit dispoziţiilor legale, fie considerente care au dus la clasarea unor imobile ca monument istoric, necesitate apărută ulterior aprobării listei precedente, fie în urma radierii imobilelor cu privire la care s-a dispus declasarea. Imobilele clasate anterior şi al căror regim juridic de monument istoric nu a suferit modificări sunt preluate ca atare în noua listă, acestea păstrându-şi calitatea de monument istoric prin efectul legii.

În niciun caz nu s-a impus reluarea, pe baza procedurii prevăzute de Legea nr. 422/2001, a clasării din lista existentă anterior, cu privire la care legiuitorul a dispus în mod expres că rămâne valabilă conform prev. art. 60 alin. (1) din lege.

Mai mult decât atât, potrivit Legii nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice, un imobil nu poate fi înlăturat din LMI decât în urma parcurgerii unei proceduri de declasare, care poate fi solicitată de către proprietarul imobilului, deci, pe cale de consecinţă reclamantul are la îndemână pârghii legale administrative la care poate să recurgă.

În mod greşit, instanţa de fond nu a observat dispoziţiile imperative ale legii mai sus invocate, potrivit cărora un imobil nu poate fi înlăturat din LMI decât în urma unei proceduri de declasare survenite în urma descărcării de sarcină arheologică, dispariţiei sau pierderii calităţii de monument istoric, niciuna dintre aceste trei ipoteze vizate de legislaţia în vigoare nefiind probate în cuprinsul cererii de chemare în judecată, al cererii completatoare sau al cererii precizatoare.

Instanţa de fond a apreciat în mod greşit ca se poate radia din Lista Monumentelor Istorice aprobata prin Ordin al Ministrului Culturii, un imobil în baza Legii nr. 554/2004, încălcând astfel prevederile art. 19 al Legii nr. 422/2001.

Clasarea, declasarea unui monument istoric se poate face prin filtrul organismului de specialitate, conform art. 30 din Legea nr. 422/2001.

Instanţa de fond a admis proba cu expertiză tehnică de evaluare, extrajudiciară, din anul 1996, care a fost întocmită de un inginer, fără ca această probă să fi fost pusă în discuţia părţilor şi fără ca expertul să fie atestat de Ministerul Culturii, încălcând astfel prevederile art. 4 din Normele aprobate prin OMC nr. 2260/2008. Aprecierile expertului extrajudiciar vizează componentele artistice, stilul şi elementele de arhitectură, constatări pe care nu era în măsură să le facă cu încălcarea celor statuate de Comisia Naţională a Monumentelor Istorice.

O critică în plus a adus Direcţia pentru Cultură a Municipiului Bucureşti care a susţinut că reclamantul nu avea calitatea de persoană vătămat, care a depus o serie de înscrisuri pentru a demonstra calitatea de proprietar al imobilului însă nu a depus extrasul de carte funciară.

Pentru toate aceste motive, au solicitat admiterea cererii de recurs urmând a se constata nelegalitatea sentinţei civile atacate.

4. Apărările formulate în cauză.

Prin întâmpinarea formulată în cauză, intimatul-reclamant A. a solicitat respingerea cererilor de recurs, ca fiind nule pentru nemotivare, iar în subsidiar, în cazul în care se va trece peste excepţia de nulitate a recursului, să se respingă recursurile, ca nefiind fondate.

II. Soluţia instanţei de recurs.

Examinând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru motivele ce vor fi expuse în continuare.

1. Argumentele de fapt şi de drept relevante.

În primul rând, în ceea ce priveşte cererea de recurs formulată de recurentul - intervenient C., înainte de a proceda la analizarea criticilor formulate pe fond, Înalta Curte, va analiza cu prioritate dacă a fost respectat termenul de declarare a căii de atac a recursului, prevăzut de art. 20 din Legea nr. 554/2004.

În acest sens, instanţa de control judiciar reţine că, potrivit art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004:

"Hotărârea pronunţată în primă instanţă poate fi atacată cu recurs, în termen de 15 zile de la comunicare", iar potrivit art. 489 alin. (1) din C. proc. civ., republicat:

"Recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazului prevăzut la alin. (3)."

Potrivit art. 182 alin. (1) din C. proc. civ., "Termenul care se socoteşte pe zile, săptămâni, luni sau ani se împlineşte la ora 24:00 a ultimei zile în care se poate îndeplini actul de procedură".

Prin dispoziţiile din C. proc. civ., legiuitorul a impus în sarcina persoanelor interesate exercitarea drepturilor procesuale în condiţiile, ordinea şi termenele stabilite de lege, legalitatea căilor de atac fiind un principiu a cărui respectare este impusă şi de exigenţele art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, concretizând una dintre garanţiile unui proces echitabil.

Căile de atac şi termenele în care acestea pot fi exercitate sunt reglementate prin norme de ordine publică deoarece se întemeiază pe interesul general de a înlătura orice împrejurări ce ar putea tergiversa, în mod nejustificat, judecata unei cauze.

Aşadar, nici părţile şi nici instanţa de judecată nu pot deroga de la termenele prevăzute de lege pentru exerciţiul unei căi de atac şi de la modalitatea în care acestea se calculează.

Înalta Curte reţine că sentinţa civilă nr. 69/2021 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a fost comunicată recurentei-reclamante la data de 06 iulie 2021, conform Procesului-verbal de înmânare aflat la dosarul instanţei de fond. Termenul de 15 zile, prevăzut de art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, înăuntrul căruia trebuia declarată calea de atac a recursului, începea să curgă de la acest moment şi se împlinea la data de 22 iulie 2021, aceasta fiind ultima zi de declarare a căii de atac, potrivit dispoziţiilor art. 181, raportat la art. 184 din C. proc. civ.

În cauză, cererea de recurs a fost depusă la dosar la data de 20.09.2021, conform ştampilei aplicată de serviciul registratură al instanţei-ÎCCJ pe documentul aflat la dosarul instanţei de recurs, aşadar, cu depăşirea termenului legal, absolut şi imperativ prevăzut de art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 182 alin. (2) din C. proc. civ. .

Prin urmare, recurentul a exercitat calea de atac după împlinirea termenului legal şi nu a dovedit că întârzierea s-ar datora unor motive temeinic justificate.

Înalta Curte constată astfel, faţă de actele dosarului, că recursul a fost depus în afara termenului de 15 zile prevăzut de art. 20 din Legea nr. 554/2004, respectiv la data de 26.08.2016, ultima zi în care putea fi promovată calea de atac fiind 22.07.2021.

Înalta Curte are în vedere dispoziţiile art. 487 alin. (1) din C. proc. civ., ce prevăd că " Recursul se va motiva prin însăşi cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile şi în recurs" precum şi dispoziţiile art. 489 alin. (1) din acelaşi act normative, conform cărora " Recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal..."

Se constată că aceste norme instituie în sarcina recurentului obligaţia de a exercita acest drept procesual de atacare a hotărârii judecătoreşti într-un anumit termen, imperativ, prevăzut de lege, declararea recursului după împlinirea termenului legal, atrăgând, conform art. 489 alin. (1) C. proc. civ., sancţiunea nulităţii acestuia.

În cauză, astfel cum s-a reţinut anterior, recurentul a exercitat calea de atac după împlinirea termenului legal, fiind respinsă la termenul de judecată anterior cererea de repunere în termen formulată de partea declarantă a căii de atac deoarece aceasta nu a probat că întârzierea s-ar datora unor motive temeinic justificate, aşa cum prevede art. 186 C. proc. civ., conform cărora:

"(1) Partea care a pierdut un termen procedural va fi repusă în termen numai dacă dovedeşte că întârzierea se datorează unor motive temeinic justificate.

(2) În acest scop, partea va îndeplini actul de procedură în cel mult 15 zile de la încetarea împiedicării, cerând totodată repunerea sa în termen. În cazul exercitării căilor de atac, această durată este aceeaşi cu cea prevăzută pentru exercitarea căii de atac.

(3) Cererea de repunere în termen va fi rezolvată de instanţa competentă să soluţioneze cererea privitoare la dreptul neexercitat în termen."

Cum în cauză, recurentul nu a pretins şi nu a dovedit că a fost împiedicat în exercitarea, în termen, a căii de atac, Înalta Curte va constata că recursul este tardiv declarat, aplicându-se astfel şi sancţiunea juridică a decăderii părţii din exercitarea dreptului de declarare a acestei căi de atac, sancţiune prevăzută de art. 185 alin. (1) C. proc. civ., pentru neexercitarea sa în termenul legal.

Pe cale de consecinţă, ca urmare intervenirii sancţiunii prevăzute de art. 185 alin. (1) C. proc. civ., respectiv decăderea părţii din dreptul de a mai formula calea de atac, Înalta Curte constată că hotărârea civilă de la fond a rămas definitivă pentru respectiva parte procesuală, care nu mai poate formula recurs peste termen.

Analizând cererile de recurs din perspectiva motivului de casare invocat de recurenţi, respectiv art. 488 alin. (1) pct. 8 din Noul C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere atunci când "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material", Înalta Curte apreciază că, în realitate, critica principală a recurenţilor se încadrează la pct. 5 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., respectiv aplicarea greşită a legii procesuale, pe care o găseşte întemeiată şi care va fi admisă pentru considerentele expuse în paragrafele ulterioare.

Prin cererea de chemare în judecată formulată în prezenta cauză reclamantul A. a solicitat obligarea pârâţilor Ministerul Culturii şi Direcţia pentru Cultură a Municipiului Bucureşti la declasarea şi radierea imobilului situat în Şoseaua x, Bucureşti, din Lista Monumentelor Istorice.

Prima instanţă a admis, în parte, cererea astfel cum a fost completată şi lămurită, formulată de reclamantul A., şi a desfiinţat clasarea "din oficiu" efectuată de pârâţi doar în limita dispoziţiilor referitoare la imobilul anterior identificat, situat în Şoseaua x, Bucureşti, a tuturor actelor subsecvente ce au fost emise de pârâţii din cauză, ca efect al introducerii în Listă a imobilului, respectiv a Ordinelor de Ministru nr 2314/2004, 2361 din 2010 şi 2828 din 2015.

Nemulţumiţi de soluţia primei instanţe, pârâţii din cauză au formulat cerere de recurs, invocând motive similare precum şi acelaşi temei de drept, respectiv aplicarea greşită a legii materiale.

Învestită cu soluţionarea cererilor de recurs ale pârâţilor, Înalta Curte apreciază că relevanţă în cauză prezintă critica recurenţilor din perspectiva încălcării principiului contradictorialităţii şi a valorii probatorii a raportului de expertiză extrajudiciară care a fundamentat soluţia primei instanţe de admitere a cererii de chemare în judecată.

În cauză sunt incidente disp. art. 250 C. proc. civ. care prevăd că dovada unui act juridic sau a unui fapt se poate face prin înscrisuri, martori, prezumţii, mărturisirea uneia dintre părţi, făcută din proprie iniţiativă sau obţinută la interogatoriu, prin expertiză, prin mijloacele materiale de probă, prin cercetarea la faţa locului sau prin orice alte mijloace prevăzute de lege.

Totodată, îşi regăsesc aplicarea în speţă şi disp. art. 330 din C. proc. civ. care prevăd:

"(1)Când, pentru lămurirea unor împrejurări de fapt, instanţa consideră necesar să cunoască părerea unor specialişti, va numi, la cererea părţilor ori din oficiu, unul sau 3 experţi. Termenul va fi stabilit astfel încât depunerea raportului de expertiză la instanţă să aibă loc conform dispoziţiilor art. 336.

(2) Când este necesar, instanţa va solicita efectuarea expertizei unui laborator sau unui institut de specialitate.

(3) În domeniile strict specializate, în care nu există experţi autorizaţi, din oficiu sau la cererea oricăreia dintre părţi, judecătorul poate solicita punctul de vedere al uneia sau mai multor personalităţi ori specialişti din domeniul respectiv.

(4) Dispoziţiile referitoare la expertiză, cu excepţia celor privind aducerea cu mandat, sancţionarea cu amendă judiciară şi obligarea la plata de despăgubiri, sunt aplicabile în mod corespunzător în cazurile prevăzute la alin. (2) şi (3).

(5) La efectuarea expertizei în condiţiile prevăzute la alin. (1) şi (2) pot participa experţi aleşi de părţi şi încuviinţaţi de instanţă, având calitatea de consilieri ai părţilor, dacă prin lege nu se dispune altfel. În acest caz, ei pot să dea relaţii, să formuleze întrebări şi observaţii şi, dacă este cazul, să întocmească un raport separat cu privire la obiectivele expertizei.

Aplicând aceste texte de lege speţei de faţă rezultă că modalitatea de administrare a probei cu expertiză precum şi valoarea probatorie raportului de expertiză sunt cele prevăzute de C. proc. civ.

În acest sens, într-o anumită cauză o probă se solicită de către părţi sau se dispune, din oficiu, de către instanţă cu respectarea, desigur, a principiului contradictorialităţii procesului civil, respectiv prin punerea în discuţia părţilor a necesităţii administrării acesteia, părţi care trebuie să exprime un punct de vedere în sensul admiterii/respingerii probei propuse din oficiu sau chiar de către una dintre ele.

Mai mult decât atât, din ansamblul reglementării probelor ce pot fi administrate în cadrul procesului civil, rezultă cu evidenţă faptul că valoare probatorie într-o anumită cauză poate avea doar un raport de expertiză judiciară, care se întocmeşte de un expert judiciar ce are pregătirea profesională adecvată a exprima un punct de vedere de specialitate în domeniul in care este solicitat, iar nu de un raport de expertiză extrajudiciară, care se întocmeşte de un expert la alegerea părţii şi care nu bifează rigorile legale prevăzute de Ordinul Ministerului Justiţiei ce reglementează activitatea expertului judiciar.

În mod total eronat, prima instanţă de judecată şi-a fundamentat soluţia pe înscrisurile existente la dosarul cauzei respectiv înscrisul - raportul de expertiză tehnică evaluări active şi patrimoniu nr. 6353/06.05.1996, al expertului ing. D., constatând că imobilul a fost inclus din eroare în Lista Monumentelor Istorice, aspect ce rezultă pe de-o parte din lipsa oricăror dovezi materiale anterioare sau concomitente emiterii Listei din 1992, şi pe de altă parte din menţiunile raportului de expertiză.

Atribuind valoare probatorie acelui raport de expertiză tehnică, prima instanţă a reţinut şi faptul că, potrivit acestui mijloc de probă, nu existau elemente decorative, detalii de arhitectură, elemente componente sau de decoraţie cu valoare de patrimoniu, arhitecturală sau decorative, care să justifice înscrierea în lista monumentelor istorice.

Înalta Curte apreciază că, aşa cum rezultă din dispoziţiile cu caracter general cuprinse în art. 16 C. proc. civ., "Probele se administrează de către instanţa care judecă procesul, cu excepţia cazurilor în care legea prevede altfel", regulă consacrată de legiuitorul român la nivel de principiu ce guvernează procesul civil, respectiv sub denumirea de principiul nemijlocirii.

Excepţiile de la acest principiu sunt de strictă interpretare şi aplicare, astfel că potrivit C. proc. civ., o probă administrată în afara instanţei ar putea să nu fie luată în considerare, fie pentru că e nulă, fie pentru că e inadmisibilă, nelegală etc.

C. proc. civ. nu utilizează în reglementarea de drept comun cuprinsă în art. 330-340, expertiza extrajudiciară, ci numai expertiza judiciară, deoarece, cum era şi firesc, legiuitorul a reglementat procedura în faţa instanţelor de judecată referitoare la administrarea probei cu expertiză, iar nu procedura în afara instanţei.

Pentru a se constitui într-o expertiză judiciară trebuia ca instanţa să o încuviinţeze ca probă şi să fie administrată în dosarul unde se invocă, însă, pe lângă faptul că această expertiză nu a fost încuviinţată de instanţă, nici nu a fost administrată în prezenta cauză. Simplul fapt al depunerii unei expertize extrajudiciare într-un dosar nu o transformă într-o probă dacă nu a fost încuviinţată de instanţă în acest sens şi nici nu o transformă într-o expertiză judiciară.

În ceea ce priveşte raportul de expertiză extrajudiciară, instanţa trebuia să aprecieze că, nefiind întocmit în cursul procesului civil, acesta nu poate avea valoarea probatorie a unei expertize judiciare.

În contextul procesului civil ce se desfăşoară potrivit principiilor legalităţii şi al rolului activ al judecătorului, iar activitatea experţilor tehnici se desfăşoară potrivit legii în condiţii de independenţă faţă de părţi şi imparţialitate sub controlul judecătorului, folosirea expertizelor extrajudiciare reprezintă o facultate ce nu poate angaja răspunderea părţii care cade în pretenţii.

Între expertul extrajudiciar şi partea ce solicită serviciile sale există o convenţie supusă dreptului comun, potrivit principiului libertăţii de a contracta şi de voinţă, iar utilizarea unei expertize extrajudiciare reprezintă o simplă dorinţă a uneia dintre părţi care îşi asumă cheltuiala, utilizarea unei astfel de expertize, oricât de utilă, nefiind necesară pentru aflarea adevărului, cât timp proba nu poate fi apreciată decât un înscris depus de părţi, fără a putea fi luată în considerare drept părerea unei persoane de specialitate.

Pentru toate aceste considerente, apreciind că prima instanţă a pronunţat o hotărâre nelegală şi netemeinică, care nu poate trece examenul de legalitate impus de cercetarea efectuată în cadrul controlului exercitat în calea de atac, Înalta Curte va casa sentinţa civilă recurată şi va trimite cauza spre rejudecare.

În fond după casare, instanţa de trimitere va proceda la administrarea în cauză a unei probe cu expertiza judiciară de specialitate şi va avea în vedere toate motivele invocate de reclamant prin acţiune, toate apărările formulate de pârâţi prin întâmpinare precum şi toate criticile părţilor recurente subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 care se referă la interpretarea şi aplicarea greşită a legii materiale de instanţa fondului, a căror examinare, în raport de soluţia dispusă prin prezenta decizie, devine inutilă.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, apreciind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va admite cererea de recurs împotriva sentinţei civile nr. 69 din 20 aprilie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, va casa sentinţa civilă recurată şi va trimite cauza spre rejudecare primei instanţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de recurentul - intervenient C. împotriva sentinţei nr. 69 din 20 aprilie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca tardiv formulat.

Admite recursurile declarate de recurenţii-pârâţi Direcţia pentru Cultură a Municipiului Bucureşti şi Ministerul Culturii împotriva sentinţei nr. 69 din 20 aprilie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Admite cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenientul Institutul National al Patrimoniului în interesul recurenţilor - pârâţi Ministerul Culturii şi Directia pentru Cultură a Mun. Bucureşti.

Casează sentinţa civilă recurată şi trimite cauza spre rejudecare primei instanţe.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 septembrie 2023.