Insurance guarantee claim: start of 90-day payment deadline triggered by final pronouncement rather than notification of subsequent criminal judgment

Şedinţa publică din data de 13 septembrie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanţele cauzei

Cererea de chemare de judecată

Prin cererea înregistrată la data de 04.02.2020 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a -IX - a contencios administrativ şi fiscal reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a formulat contestaţie împotriva Deciziei nr. 22205/08.01.2020 emisă de Fondul De Garantare A Asiguraţilor, prin care solicită:

I. 1. Anularea Deciziei nr. 22205/08.01.2020 emisă de Fondul De Garantare A Asiguraţilor, prin care a fost respinsă, ca tardivă, cererea de plată înregistrată sub nr. x/18.09.2019 formulată de A. şi, în consecinţă,

II. 2. Obligarea pârâtului să analizeze şi să soluţioneze pe fond cererea de plată a reclamantei A. pentru suma de 3.765,92 RON şi 10.000 euro. Totodată, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., solicită obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Hotărârea ce face obiectul recursului

Prin sentinţa civilă nr. 834/2020 din 18 septembrie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR, ca neîntemeiată.

Cererea de recurs

Împotriva sentinţei civile nr. 834/2020 din 18 septembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a formulat recurs reclamanta A. şi, încadrând criticile în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi admiterea acţiunii, astfel cum a fost formulată.

În cadrul criticilor de nelegalitate recurenta a susţinut în esenţă că instanţa de fond a interpretat greşit dispoziţiile art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015. art. 13 si 14 din Legea nr. 213/2015

Invocând dispoziţiile art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguratilor, şi art. 14 din Legea nr. 213/2015, a susţinut recurenta că deschiderea procedurii de faliment împotriva B. S.A. s-a făcut prin Hotărârea intermediară nr. 132 pronunţată în data de 16.02.2017 în dosarul nr. x/2016 de Tribunalul Sibiu - sectia a II-a Civilă, devenind definitivă la data de 17.03.2017, termen de la care a început a se calcula cele 90 de zile (pentru creanţele născute anterior rămânerii definitive), conform prevederilor mai sus menţionate.

Prin Sentinta penală nr. 160 din 01.11.2018, pronunţată de Judecătoria Salonta în dosarul nr. x/2017, B. S.A. a fost obligată la plata către reclamanta a sumei de 50.000 euro daune morale si 3.765,92 RON daune materiale.

Prin decizia penală nr. 51/A/2019 din data de 06.02.2019 a Curţii de Apel Oradea - sectia penală pentru cauze cu minori, s-a admis apelul B. S.A. şi s-a diminuat cuantumul daunelor morale acordate reclamantei, de la 50.000 euro la 10.000 euro.

Decizia penală nr. 51/A/2019 din data de 06.02.2019 a Curtii de Apel Oradea i-a fost comunicată reclamantei pe data de 23.07.2019 şi raportat la aceasta apreciază partea a fi data la care ia naştere creanţa sa, respectiv prin decizia penală nr. 51/A/06.02.2019, care a modificat sentinta penală nr. 160/01.11.2018.

Susţine astfel recurenta că, dacă s-ar considera că dreptul său de creanţă ia naştere în momentul pronunţării deciziei penale nr. 51/A/2019 din data de 06.02.2019 a Curtii de Apel Oradea şi nu în momentul comunicării acesteia către reclamantă, ar însemna că pe perioada scursă între data pronunţării şi data comunicării deciziei menţionate să curgă termenul de 90 de zile în care aceasta ar fi trebuit să depună cererea de plată la pârât, deşi nu era în posesia efectivă a titlului din care izvora dreptul său de creanţă.

Or, odată cu depunerea cererii de plată, reclamanta trebuia să depună titlul din care izvorăşte dreptul de creanţă invocat, potrivit art. 14 alin. (12) din Legea nr. 213/2015, obligatie imposibil de executat de vreme ce aceasta nu se afla încă în posesia acestui titlu.

Ca atare, din punctul său de vedere, punct de vedere exprimat si în jurisprudenţa Curtii de Apel Bucureşti (menţionând sentinţa nr. 1977/11.06.2019, sentinţa nr. 1261/0204.2019, sentinţa nr. 1043/19.032019 Sentinţa nr. 243/26.01.2018), termenul de 90 de zile se calculează de la data comunicării deciziei mentionate mai sus, reclamanta fiind în termenul de 90 de zile atunci când a trimis cererea către pârâtul Fondul de Garantare a Asiguratilor.

In concluzie, susţine că instanta de fond în mod greşit a interpretat prevederea legala, dând valenţă tezei potrivit căreia, termenul se calculează de la data pronunţării şi nu de la data comunicării.

Mai arată că, nu in ultimul rând, trebuie avut in vedere faptul că vorbim de latura civilă a sentinţei penale, or în masura în care s-ar vorbi despre o executare, partea ar avea nevoie de titlu legalizat, ca atare este necesar titlul în materialitatea sa, în concret decizia penală.

Solicită astfel admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi admiterea acţiunii, aşa cum aceasta a fost formulată.

Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a invocat, în principal, excepţia nulităţii recursului, apreciind că argumentele menţionate de recurent nu pot fi încadrate în cazurile de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar în subsidiar, din perspectiva fondului cauzei, reiterând, în esenţă, apărările formulate şi în faţa instanţei de fond, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat şi menţinerea sentinţei recurate, ca fiind temeinică şi legală.

Răspunsul la întâmpinări

Deşi întâmpinarea intimatului - pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor i-a fost comunicată în termenul legal, recurenta - reclamantă A. nu a formulat Răspuns la aceasta, astfel cum permit dispoziţiile art. 4711 alin. (4) din C. proc. civ., incidente şi în cazul recursului, conform art. 494 C. proc. civ.

Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ. şi dispoziţiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, prin Rezoluţia Preşedintelui completului învestit aleatoriu cu soluţionarea dosarului din data de 16.12.2020 a fost fixat primul termen pentru judecata recursului la data de 13.09.2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, când, Înalta Curte, după soluţionarea cu prioritate a excepţiei nulităţii recursului, invocată de intimatul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, în sensul respingerii acesteia, a luat act de concluziile formulate de reprezentantul acestuia pe fondul recursului şi considerând că au fost lămurite toate împrejurările de fapt şi temeiurile de drept ale cauzei, în baza art. 394 C. proc. civ. a declarat dezbaterile închise, reţinând dosarul spre soluţionare asupra recursului ce face obiectul pricinii deduse judecăţii.

Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra cererii de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, de probele administrate, de normele legale incidente şi de apărările din întâmpinare, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

În prealabil, Înalta Curte aminteşte că, în ceea ce priveşte excepţia nulităţii recursului, invocată de intimatul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, având în vedere dispoziţiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., aceasta a fost soluţionată cu prioritate în şedinţa publică de la termenul de faţă, în sensul respingerii excepţiei, motivele avute în vedere de instanţă regăsindu-se în practicaua prezentei hotărâri.

Pe fondul recursului, din circumstanţele concrete ale cauzei, Înalta Curte reţine că, prin acţiunea în contencios administrativ, reclamanta A. a solicitat anularea Deciziei nr. 22205 din 08.01.2020, emisă de pârâtul Fondului de Garantare a Asiguraţilor ("FGA"), prin care s-a respins, ca tardivă, cererea de plată nr. x, depusă de reclamantă la data de 12.09.2019 (data poştei), prin care aceasta a solicitat plata, din disponibilităţile F.G.A., a sumelor de 3.765,92 RON - daune materiale şi 10.000 Euro cu titlu de daune morale, stabilite prin sentinţa penală nr. 160/2018, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 51/A/2019 pronunţată la data de 06.02.2019 de către Curtea de Apel Oradea.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a confirmat legalitatea actului administrativ atacat de reclamantă, respingând acţiunea acesteia, iar o astfel de soluţie este împărtăşită şi de instanţa de control judiciar, fiind una legală.

În speţă, chestiunea ce trebuie dezlegată vizează respectarea/nerespectarea unui termen de natură administrativă, reglementat de o lege specială, stabilit în cadrul unei proceduri administrative şi nu contencioase.

Astfel, dintr-o primă perspectivă, Înalta Curte reţine că între intimatul - pârât FGA şi recurenta-reclamantă există un raport de drept administrativ ivit ca urmare a falimentului asigurătorului, în temeiul căruia Fondului îi revine obligaţia de a primi cererea de plată şi de a o soluţiona în raport de dispoziţiile legale în vigoare şi de actele depuse în probaţiune de solicitant. Raportul legal de garantare are o existenţă de sine stătătoare, nu este accesoriu al raportului juridic din contractul de asigurare, deoarece dreptul la plată se naşte numai în situaţia în care are loc falimentul asigurătorului şi creditorul de asigurări solicită plata despăgubirii din fondurile FGA, conform Legii nr. 213/2015, iar nu din fondurile asigurătorului falit, în procedura falimentului.

Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015:

"În vederea încasării indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior."

Relevante sunt şi dispoziţiilor art. 20 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015 potrivit cărora:

"(...) Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorităţii de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condiţiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare şi în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanţele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data naşterii dreptului de creanţă al creditorului de asigurări."

Aşadar, pentru a se putea naşte pentru pârâtul FGA obligaţia de plată a unei creanţe de asigurări, în primul rând, persoana care pretinde că este titulara unei astfel de creanţe de asigurare are obligaţia formulării unei cereri de plată adresată Fondului într-un termen de 90 de zile, care este un termen imperativ, de sesizare a Fondului cu cererea de plată a persoanei ce se pretinde creditor de asigurare, nerespectarea acestuia atrăgând sancţiunea decăderii din dreptul de a mai formula cererea de plată. Cu alte cuvinte nerespectarea termenului pentru exercitarea dreptului de a formula cerere de plată conduce la pierderea dreptului în discuţie.

Totodată, acest termen de decădere de 90 de zile pentru adresarea către Fond a cererii de plată începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior.

Aşadar, legiuitorul a fixat expres două momente obiective ca dată de început pentru curgerea acestui termen de decădere: fie data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment (în acest caz dreptul de creanţă fiind născut anterior), fie data naşterii dreptului de creanţă, când acesta s-a născut ulterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment.

În cauză, astfel cum şi instanţa de fond a reţinut, deschiderea procedurii de faliment a B. S.A.. s-a realizat prin încheierea pronunţată la data de 16.02.2017 în dosarul nr. x/2016 de Tribunalul Sibiu şi a devenit definitivă la data de 17.03.2017.

Deopotrivă, conform datelor rezultate din înscrisurile depuse la dosar şi necontestate de părţi, se constată că dreptul de creanţă al reclamantei a fost stabilit prin sentinţa penală nr. 160/01.11.2018 pronunţată de Judecătoria Salonta, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 51/A/2019 din 06.02.2019 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia Penală şi pentru cauze de minori, prin care s-a redus cuantumul daunelor morale acordate de instanţa de fond .

Din această perspectivă, Înalta Curte reţine că dreptul de creanţă invocat de recurenta - reclamantă îşi are izvorul în sentinţa penală nr. 160/2018, definitivă prin decizia penală nr. 51/A/2019 pronunţată la data de 06.02.2019 de către Curtea de Apel Oradea.

Prin urmare, începând cu data de 06.02.2019, deci, ulterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment a B. S.A.., a fost recunoscut dreptul reclamantei la despăgubire, împrejurare care a atras incidenţa prevederilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015.

Astfel, în raport de prevederile legale antereferite, instanţa de control judiciar reţine că în speţă este vorba despre o creanţă născută ulterior rămânerii definitive a hotărârii de faliment, astfel că termenul de formulare a cererii privind despăgubirea era de 90 de zile de la data naşterii dreptului de creanţă.

În aceste condiţii, termenul legal de 90 de zile instituit de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, în cazul creanţelor de asigurări constatate ulterior acelui moment, a început să curgă din data de 06.02.2019, data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti penale şi s-a împlinit la data de 08.05.2019, aceasta fiind dată limită până la care reclamanta trebuia să învestească Fondul de Garantare a Asiguraţilor cu cererea de acordare despăgubiri.

Faptul că hotărârea penală a fost comunicată recurentei-reclamante ulterior, respectiv la data de 23.07.2019, nu are nicio relevanţă, având în vedere că, din perspectiva dispoziţiilor speciale şi de strictă interpretare ale art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, însemnătate are doar momentul rămânerii definitive a sentinţei penale, respectiv data de 06.02.2019, acest moment fiind plasat ulterior deschiderii procedurii falimentului pentru B.

În acest context, cererea de plată adresată de reclamantă la data de 12.09.2019 este formulată cu depăşirea termenului de 90 de zile stabilit de art. 14 din Legea nr. 213/2015 şi art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor, cum corect a reţinut şi instanţa de primă jurisdicţie.

În acord cu instanţa de fond şi instanţa de control judiciar constată ca fiind relevante în dezlegarea pricinii dispoziţiile art. 551 şi 552 C. proc. pen., conform cărora:

"Art. 551 Hotărârile primei instanţe rămân definitive:

4. la data pronunţării hotărârii prin care s-a respins apelul sau, după caz, contestaţia.

Art. 552 C. proc. civ. pen: (1)Hotărârea instanţei de apel rămâne definitivă la data pronunţării acesteia, atunci când apelul a fost admis şi procesul a luat sfârşit în faţa instanţei de apel.

(2) Hotărârea pronunţată în calea de atac a contestaţiei rămâne definitivă la data pronunţării acesteia, atunci când contestaţia a fost admisă şi procesul a luat sfârşit în faţa instanţei care o judecă".

Aşadar, cum hotărârea penală prin care au fost stabilite daunele ce a făcut obiectul cererii de plată adresată FGA, a rămas definitivă la data pronunţării acesteia, respectiv la data de 06.02.2019, judicios prima instanţă a reţinut că acesta este momentul la care s-a născut dreptul de creanţă al reclamantei şi de la acest moment urmează a fi calculat termenul de 90 de zile pentru formularea cererii de plată.

În raport de sus indicatele aspecte, nu sunt fondate susţinerile recurentei conform cărora data comunicării deciziei penale pronunţate în apel reprezintă data naşterii dreptului său de creanţă, câtă vreme, din demersul de aplicare a sus indicatelor texte normative situaţiei concrete incidente cauzei, rezultă că sentinţa penală nr. 160/01.11.2018 (prin care s-a născut dreptul de creanţă în favoarea recurentei - reclamante) şi decizia penală nr. 51/A/2019 pronunţată la data de 06.02.2019 a Curţii de Apel Oradea (prin care au fost doar reduse daunele morale la care a fost obligată partea responsabilă civilmente B.), putea fi pusă în executare de la momentul pronunţării celei din urmă, respectiv de la data de 06.02.2019, iar nu de la momentul comunicării sale, cum eronat susţine recurenta - reclamantă, dreptul de creanţă derivând din astfel de titluri născându-se la data deschiderii posibilităţii executării lor.

Reiterând caracterul distinct al raportului de drept administrativ de garantare, ce nu este un accesoriu al raportului juridic născut din contractul de asigurare, Înalta Curte apreciază nefondate susţinerile recurentei privind limitările pe care, din perspectiva efectuării concrete a unei proceduri de executare silită a hotărârilor în discuţie, o prezintă lipsa unei copii legalizate a deciziei penale pronunţate în apel, câtă vreme formularea unei cereri de plată în temeiul art. 14 din Legea nr. 213/2015 este o procedură administrativă distinctă de cea a executării silite reglementate de normele de procedură civilă.

Întrucât din cuprinsul dispozitivului deciziei penale nr. 51/A/2019 rezultă reperele aferente cunoaşterii de către reclamantă atât a creanţei (inclusiv din perspectiva întinderii acesteia), cât şi din cea a persoanei debitorului, Înalta Curte apreciază, în limitele particulare ale învestirii sale din prezenta cauză, că nu poate fi reţinută teza efectelor pe care le-ar produce asupra momentului naşterii unui astfel de drept cunoaşterea de către recurentul - reclamant a considerentelor avute în vedere de Curtea de Apel Oradea ce a pronunţat decizia penală anterior menţionată. Cu alte cuvinte, exclusiv din perspectiva identificării momentului naşterii creanţei de asigurare, nu prezintă relevanţă argumentele prezentate în cuprinsul considerentelor hotărârilor ce reprezintă titluri de creanţă, ce vin, în fapt, doar să justifice soluţia pronunţată prin dispozitiv.

Instituirea obligaţiei de comunicare a deciziei penale, reglementată de art. 424 C. proc. pen. reprezintă un aspect normativ distinct de cel ce vizează momentul rămânerii definitive a hotărârii şi de cel al dobândirii caracterului executoriu, ce sunt reglementate de art. 550 alin. (1), art. 551 şi art. 552 C. proc. pen., după cum s-a precizat şi anterior.

Necomunicarea deciziei penale nr. 51/A/2019 motivate nu poate afecta nici caracterul acesteia şi, în special, nici pe cel al sentinţei penale nr. 160/01.11.2018 de hotărâri definitive, nici faptul că acestea au devenit executorii de la data rămânerii definitive şi, din perspectiva obligaţiilor stabilite în sarcina creditorilor de asigurare prin art. 14 din Legea nr. 213/2015 (de ataşare a documentelor justificative la cererea de plată), nu poate fi calificată nici drept impediment de natură a afecta posibilitatea reclamantei de a formula cererea de plată, câtă vreme aceasta avea posibilitatea ca, prin diligenţe proprii, să obţină, spre exemplu, un exemplar legalizat al hotărârii instanţei de fond şi un certificat de grefă care să ateste soluţia pronunţată de Curtea de Apel Oradea.

Or, în contextul în care reclamanta avea deschisă calea accederii la alte înscrisuri emise de autoritatea judecătorească, de natură a atesta dispozitivul unei hotărâri, nu se poate reţine că, în planul posibilităţii formulării cererii de plată reglementate de art. 14 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 213/2015, au existat impedimente obiective care să îngrădească posibilitatea acesteia de a formula o astfel de cerere.

Or, conform prevederilor alin. (2) şi (3) al art. 14 din Legea nr. 213/2015:

(2) Cererea de plată prevăzută la alin. (1) se formulează în scris de către potenţialul creditor şi se comunică Fondului, direct sau prin mandatarii acestuia, la sediu sau prin poştă, prin poşta electronică sau prin alte mijloace ce asigură transmiterea textului actului, cu anexarea înscrisurilor justificative, în copie legalizată, din care să rezulte cu exactitate cuantumul sumelor solicitate; dacă cererea de plată priveşte mai multe dosare de daună sau contracte de asigurare, potenţialul creditor de asigurare anexează o evidenţă conţinând datele de identificare şi sumele aferente fiecărui dosar de daună/contract de asigurare, precum şi orice documente relevante, dacă este cazul.

(3) În cazul imposibilităţii de prezentare a înscrisurilor justificative în copie legalizată, creditorul de asigurări poate prezenta fie copii ale acestora, fie o declaraţie pe propria răspundere, în sensul susţinerii acestor documente justificative, în cerere se va preciza motivul imposibilităţii depunerii lor în copie legalizată; aceste documente vor fi verificate cu evidenţele preluate de Fond de la asigurătorul în insolvenţă.

În raport de aspectele anterior menţionate, Înalta Curte reţine că unica dată ce poate fi identificată drept moment al naşterii creanţei de asigurare este cea a pronunţării deciziei penale nr. 51/A/2019 a Curţii de Apel Oradea, adică data de 06.02.2019. Pe cale de consecinţă, termenul de 90 de zile pentru depunerea cererii de plată a început să curgă de la o astfel de dată şi s-a împlinit la data de 08.05.2019.

Prin urmare, Înalta Curte constată că cererea de plată nr. x depusă de recurenta - reclamantă la data de 12.09.2019 (date poştei, dosarul de fond) şi înregistrată la Fondul de Garantare a Asiguraţilor la data de 18.09.2019, a fost formulată cu depăşirea termenului de decădere reglementat de art. 14 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 213/2015, actul administrativ reprezentat de Decizia nr. 22205 din 08.01.2020, prin care a fost respinsă cererea de plată, ca tardivă, fiind emis de intimatul - pârât F.G.A. în condiţii de deplină legalitate.

Aşa fiind, constată intanţa de recurs că, prin formularea cererii de plată cu depăşirea termenului prevăzut de lege, recurenta - reclamantă nu a fost suficient de diligentă pentru conservarea drepturilor sale, astfel că interpretarea proprie dată textelor normative invocate de aceasta în memoriul de recurs nu poate fi reţinută, termenele pentru exerciţiul drepturilor subiective ale părţilor având ca scop stimularea activităţii procesuale a acestora prin sancţiunea instituită pentru nerespectarea lor, cum este şi cazul de faţă.

Prin urmare, reţinând că Decizia nr. 22205/08.01.2020 a fost emisă de pârât cu respectarea prevederilor art. 14 din Legea nr. 213/2015 şi ale art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor, Înalta Curte constată că sentinţa recurată, prin care s-a respins contestaţia formulată împotriva acesteia, ca tardivă, este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

În atare situaţie, criticile aduse de recurentă manierei în care prima instanţă a dezlegat un astfel de aspect sunt nefondate, neputându-se reţine incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul formulat de reclamanta A., ca nefondat, cu consecinţa menţinerii hotărârii atacate, ca legale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 834/2020 din 18 septembrie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 13 septembrie 2022.