Whether the 90-day filing deadline for insurance guarantee claims is a non-suspendable lapse term barring late claims despite final criminal liability findings

Şedinţa publică din data de 13 septembrie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanţele cauzei

Cererea de chemare de judecată

Prin contestaţia înregistrată la data de 12.12.2019 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a -IX - a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2019, formulată împotriva Deciziei nr. 21646/18.11.2019, reclamanta A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor anularea deciziei şi obligarea pârâtului la a analiza în continuare cererea, respectiv sa fie obligat paratul la admiterea cererii de plata pentru suma de 75.000 Euro.

În motivarea cererii reclamanta a arătat, în esenţă, că prin sentinţa penală nr. 1684/2016 Judecătoria Bistriţa a hotărât următoarele:

"Obligă partea responsabilă civilmente - asigurătorul B.. (...) pentru inculpatul C. (...) astfel:

la plata sumei de 150.000 euro sau echivalentul în RON la cursul BNR de la data plăţii, reprezentând daune morale către partea civilă D. la plata sumei de 150.000 euro sau echivalentul în RON la cursul BNR de la data plăţii, reprezentând daune morale către partea civilă A. (...);

(...)

la plata sumei de 7060 RON reprezentând daune materiale către partea civilă D. (...)".

Prin decizia penală nr. 626/A/2017, Curtea de Apel Cluj a hotărât că "reduce daunele morale acordate părţilor civile D. şi A. de la câte 150.000 euro la 50.000 euro pentru partea civilă D. şi 75.000 euro pentru partea civilă A. şi menţine restul despăgubirilor acordate de instanţa de fond".

O cerere având acelaşi obiect, părţi şi cauză a fost înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 16.12.2019, sub nr. x/2019, iar prin încheierea din 20.05.2020 s-a admis excepţia litispendenţei şi a fost înaintat dosarul în vederea ataşării la dosarul înregistrat iniţial (x/2019).

Hotărârea ce face obiectul recursului

Prin sentinţa civilă nr. 465 din 22 iunie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a respins contestaţia formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR, ca neîntemeiată.

Cererea de recurs

Împotriva sentinţei civile nr. 465 din 22 iunie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a formulat recurs reclamanta A., şi, încadrând criticile în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în urma rejudecării, să se dispună anularea Deciziei nr. 21646/18.11.2019 şi obligarea pârâtului la reanalizarea cererii sale, în sensul admiterii cererii de plată a sumei de 75.000 Euro la care este îndreptăţită potrivit sentinţei penale nr. 1684/2016 a Judecătoriei Bistriţa, rămasă definitivă la data de 19.04.2017 prin decizia penală nr. 626/A/2017 a Curţii de Apel Cluj.

În cadrul criticilor de nelegalitate recurenta a susţinut în esenţă că era în plin proces penal la momentul în care a rămas definitivă hotărârea de deschidere a procedurii falimentului iar ipoteza numărul doi apreciază ca nu este aplicabilă în speţă, atâta vreme cât instanţa de judecată a acordat despăgubiri pentru un eveniment anterior şi nu ulterior.

In opinia sa, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta arată că hotărârea primei instanţe a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, în cauză nefiind vorba de un termen de decădere, apreciind că ar trebui aplicat dreptul comun în materie, respectiv prescripţia extinctivă.

Recurenta menţionează că era în plin proces penal la momentul în care a rămas definitiva hotărârea de deschidere a procedurii falimentului iar ipoteza numărul doi apreciază ca nu este la rândul ei aplicabila în speţă, atâta vreme cât instanţa de judecată a acordat despăgubiri pentru un eveniment anterior şi nu ulterior.

In opinia sa există o lacună în acest sens care trebuie interpretată în favoarea sa, cu atât mai mult cu cât legea prevede că dreptul de creanţă se prescrie în termen de 5 ani.

Dispoziţiile normei nr. 16/2015 ale FGA şi respectiv ale art. 14 din L 213/2015 au fos interpretate în mod eronat valorizându-se aceste prevederi legale în sensul decăderii sale din drepturi.

Apreciază ca este inadmisibil ca într-un stat de drept dreptul de a pune în executare o sentinţă să fie realmente îndepărtat pe calea unui act normativ cu o forţa juridica inferioară C. proc. civ. şi prin stipularea unui termen interpretat ca fiind de decădere.

Consideră că se realizează o veritabilă disriminare între persoanele care pun în executare sentinţele potrivit dreptului comun şi cu un termen de prescripţie general şi persoanele care, conform interpretării, ar avea doar un termen de decădere mult mai scurt. O atare prevedere legală, dacă este înţeleasă aşa, nu poate fi decât neconstitutională.

Că, într-adevăr, mai există şi procedura prevăzută de Legea nr. 85/2014 este real însă, independent de aceasta procedură, interpretarea data de instanţa fondului termenului de decădere, aprecisză că este nelegală şi, de asemenea, nu are suport.

În concluzie, solicită admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi, în urma rejudecării, să se dispună anularea Deciziei nr. 21646/18.11.2019 şi obligarea pârâtei la a analiza în continuare cererea sa, respectiv, obligarea acesteia la admiterea cererii de plata în cuantum de 75.000 Euro, sumă la care este îndreptăţită raportat la accidentul de circulaţie în urma căruia a decedat soţul său, potrivit sentinţei penale nr. 1684/2016 a Judecătoriei Bistriţa rămasă definitivă la data de 19.04.2017 prin decizia penală nr. 626/A72017 a Curţii de Apel Cluj.

Apărările formulate în cauză

Împotriva recursului promovat de reclamanta A. intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu a depus întâmpinare, ci doar Note de şedinţă în cadrul cărora a solicitat respingerea recursului, ca nefondat şi menţinerea sentinţei recurate, ca fiind temeinică şi legală.

Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ. şi dispoziţiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, prin Rezoluţia Preşedintelui completului învestit aleatoriu cu soluţionarea dosarului din data de 16.12.2020 a fost fixat primul termen pentru judecata recursului la data de 13.09.2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, când, Înalta Curte, luat act de concluziile formulate de reprezentantul intimatului pe fondul recursului, considerând că au fost lămurite toate împrejurările de fapt şi temeiurile de drept ale cauzei, în baza art. 394 C. proc. civ. a declarat dezbaterile închise, reţinând dosarul spre soluţionare asupra recursului ce face obiectul pricinii deduse judecăţii.

Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra cererii de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, de probele administrate, de normele legale incidente şi de apărările intimatului, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Din circumstanţele concrete ale cauzei, Înalta Curte reţine că, prin acţiunea în contencios administrativ, reclamanta A. a solicitat anularea Deciziei nr. 21646 din 18.11.2019, emisă de pârâtul Fondului de Garantare a Asiguraţilor ("FGA"), prin care s-a respins, ca tardivă, cererea de plată nr. x, înregistrată la Fondul de Garantare a Asiguraţilor la data de 09.08.2019, prin care aceasta a solicitat plata sumei de 75.000 euro reprezentând daune morale, din disponibilităţile F.G.A., daune stabilite de Judecătoria Bistriţa prin sentinţa penală nr. 1684/29.12.2016, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 626/A pronunţată la data de 19.04.2017 de către Curtea de Apel Cluj.

Legalitatea actului administrativ emis de pârât a fost confirmată de prima instanţă, prin respingerea acţiunii reclamantei, ca nefondată, iar o astfel de soluţie este una legală, fiind împărtăşită şi de instanţa de control judiciar, motivat de faptul că reflectă o interpretare şi aplicare corectă a prevederilor legale incidente materiei, nefiind, astfel, fondate criticile subsumate de recurentă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În speţă, chestiunea ce trebuie dezlegată vizează respectarea/nerespectarea unui termen de natură administrativă, reglementat de o lege specială, stabilit în cadrul unei proceduri administrative şi nu contencioase, respectiv natura termenului prevăzut de art. 14 din

Înalta Curte nu poate reţine criticile recurentei, prin care a arătat, în esenţă, că instanţa de fond a interpretat/aplicat greşit dispoziţiile legale privind data naşterii dreptului de creanţă şi natura juridică a termenului de 90 de zile prevăzut de art. 14 din Legea nr. 215/2015. Principalul considerent al reclamantei îl reprezintă inaplicabilitatea prevederilor art. 14 din Legea nr. 213/2015, în condiţiile în care textul art. 14 este lăsat la latitudinea persoanei care pretinde un drept de creanţă (" poate).

A susţinut faptul că ar fi aplicabile termenele de 3 ani şi respectiv 5 ani reglementate de materia prescripţiei extinctive şi nu de decădere de 90 de zile prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015, susţinând astfel că a formulat cererea către pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor în termen legal,

Cu titlu preliminar, Înalta Curte aminteşte că în literatura de specialitate decăderea este definită ca fiind acea sancţiune procedurală ce constă în pierderea dreptului de a îndeplini un act de procedură, dacă nu a fost respectat termenul imperativ prevăzut de lege sau stabilit de instanţă. Prin urmare, aceasta sancţionează neglijenţa de care a dat dovadă partea care nu şi-a exercitat dreptul procesual înăuntrul termenului peremptoriu, fiind destinată să asigure celeritatea procesului civil.

Potrivit dispoziţiilor art. 185 din C. proc. civ., "(1) Când un drept procesual trebuie exercitat într-un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercitarea dreptului, în afară de cazul în care legea dispune altfel. Actul de procedură făcut peste termen este lovit de nulitate".

Prin derogare de la aplicarea sancţiunii decăderii, art. 186 alin. (1) C. proc. civ. prevede că "Partea care a pierdut un termen procedural va fi repusă în termen numai dacă dovedeşte că întârzierea se datorează unor motive temeinic justificate".

Înalta Curte constată că între intimatul - pârât FGA şi recurenta-reclamantă există un raport de drept administrativ, ivit ca urmare a falimentului asigurătorului, în temeiul căruia Fondului îi revine obligaţia de a primi cererea de plată şi de a o soluţiona în raport de dispoziţiile legale în vigoare şi de actele depuse în probaţiune de solicitant. Raportul legal de garantare are o existenţă de sine stătătoare şi nu este accesoriu al raportului juridic din contractul de asigurare, deoarece dreptul la plată se naşte numai în situaţia în care are loc falimentul asigurătorului şi creditorul de asigurări solicită plata despăgubirii din fondurile FGA, conform Legii nr. 213/2015, iar nu din fondurile asigurătorului falit, în procedura falimentului.

Astfel, reţine instanţa de control judiciar că, potrivit dispoziţiilor art. 11 din Legea 213/2015:

"Fondul asigură efectuarea plăţii indemnizaţiilor/despăgubirilor din disponibilităţile sale, către creditorii de asigurări, potrivit condiţiilor şi plafonului de garantare stabilite de prezenta lege", iar art. 13 alin. (3) prevede că. "în vederea efectuării plăţii sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună şi a creanţelor de asigurări înregistrate în evidenţele sale."

De asemenea, potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015: În vederea încasării indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi" iar alin. (2) prevede că:

"Cererea-tip de plată prevăzută la alin. (1) se formulează în scris de către potenţialul creditor şi se depune direct la sediul Fondului sau prin poştă, cu scrisoare recomandată, cu confirmare de primire, prin poşta electronică sau prin alte mijloace ce asigură transmiterea textului actului şi confirmarea primirii acestuia. Odată cu cererea-tip de plată, persoana respectivă anexează înscrisurile justificative, în copie legalizată, din care să rezulte cu exactitate cuantumul sumelor solicitate."

Totodată, art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor stipulează că:

"Pentru încasarea de la Fond a indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva societăţii de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, conform modelului prevăzut în anexa nr. 6. Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorităţii de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condiţiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, şi în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanţele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data naşterii dreptului de creanţă al creditorului de asigurări . . . . . . . . . ."

Astfel, se constată că legiuitorul a stabilit în mod clar şi previzibil momentul la care se naşte raportul juridic de garantare, ale cărui componente sunt dreptul creditorilor de asigurări de a fi plătiţi din disponibilităţile Fondului, corelativ cu obligaţia intimatului de a achita sumele solicitate, prevederile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, coroborate cu cele ale art. 20 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015, reglementând, în mod precis, conduita pe care orice creditor de asigurare trebuie să o adopte, fiind inserate condiţiile şi termenele în care un astfel de creditor îşi poate exercita dreptul de a obţine despăgubirile la care se consideră îndreptăţit.

Aşadar, pentru a se putea naşte pentru pârâtul FGA obligaţia de plată a unei creanţe de asigurări, în primul rând, persoana care pretinde că este titulara unei astfel de creanţe de asigurare are obligaţia formulării unei cereri de plată adresată Fondului într-un termen de 90 de zile, care este un termen imperativ, de sesizare a Fondului cu cererea de plată a persoanei ce se pretinde creditor de asigurare, nerespectarea acestuia atrăgând sancţiunea decăderii din dreptul de a mai formula cererea de plată. Cu alte cuvinte nerespectarea termenului pentru exercitarea dreptului de a formula cerere de plată conduce la pierderea dreptului în discuţie.

Termenul de 90 de zile prevăzut de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 şi art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015 este, aşadar, un termen de decădere, fiind reglementat de legiuitor în vederea exercitării unui drept subiectiv, nesusceptibil de suspendare sau de întrerupere, asemenea termenului de prescripţie.

Astfel, instanţa de control judiciar are în vedere dispoziţiile art. 2.548 din C. civ. din 2009, conform cărora:"(1) Termenele de decădere nu sunt supuse suspendării şi întreruperii, dacă prin lege nu se dispune altfel.

(2) Cu toate acestea, forţa majoră împiedică, în toate cazurile, curgerea termenului, iar dacă termenul a început să curgă, el se suspendă, dispoziţiile art. 2.534 alin. (1) fiind aplicabile în mod corespunzător. Termenul de decădere nu se socoteşte însă împlinit decât după 5 zile de la data când suspendarea a încetat.

(3) De asemenea, atunci când realizarea dreptului presupune exercitarea unei acţiuni în justiţie, termenul este întrerupt pe data introducerii cererii de chemare în judecată sau de arbitrare ori de punere în întârziere, după caz, dispoziţiile privitoare la întreruperea prescripţiei fiind aplicabile în mod corespunzător."

În cauză nu a fost identificată niciuna dintre situaţiile de excepţie apte să conducă la suspendarea, întreruperea sau prorogarea împlinirii termenului de decădere.

Dincolo de aceste aspecte, Înalta Curte constată că art. 2517 C. civ. privind termenul general de prescripţie de 3 ani nu este aplicabil în cauza de faţă, întrucât aceste texte de lege se referă la termenele de prescripţie pentru introducerea unor acţiuni în instanţă pentru ocrotirea unor drepturi materiale.

Or, în cauză, nu este vorba de nerespectarea dreptului material la acţiune, ci de nerespectarea unui termen procedural, instituit prin lege şi a cărui necunoaştere nu poate fi invocată, termen în care persoana păgubită în urma accidentului de circulaţie putea introduce cererea de despăgubire.

Pe de altă parte, acest termen nu poate fi reţinut şi pentru că modalitatea de despăgubire a asiguraţilor, victime ale accidentelor de circulaţie, este reglementată printr-o serie de norme cu caracter special, cum ar fi Legea nr. 132/2017, Legea nr. 236/2017, Legea nr. 237/2015, Legea nr. 246/2015, Legea nr. 95/2006, O.U.G. nr. 54/2016 şi Legea nr. 213/2015, care se aplică cu prioritate faţă de normele cu caracter general, cum ar fi C. civ.

În speţă, dată fiind situaţia excepţională reprezentată de falimentul asiguratorului, cererile de despăgubire, inclusiv în ceea ce priveşte termenul de depunere al acestora, se supun prevederilor Legii nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor.

Prin urmare, susţinerile recurentului-reclamant referitoare la incidenţa dispoziţiilor C. civ., în condiţiile în care procedura de depunere şi de soluţionare a cererilor de plată este reglementată printr-o normă specială, nu pot fi reţinute, întrucât textul de lege la care face referire recurenta-reclamantă se aplică doar în măsura în care legea specială nu conţine dispoziţii care să reglementeze anumite aspecte, or, în speţă, legiuitorul a stabilit reguli procedurale distincte şi precise, statuând inclusiv asupra termenelor în care cererile de plată pot fi depuse.

În aceste condiţii, nu pot fi aplicate prevederile C. civ., astfel cum a susţinut recurenta-reclamantă, deoarece reglementările cu caracter special, cum este Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, derogă de la orice dispoziţii cu caracter general şi se aplică cu prioritate în materia pentru care au fost edictate.

Aşadar, deşi textul de lege nu dispune expres, acest termen de 90 de zile stabilit de art. 14 din Legea nr. 213/2015 este un termen de decădere, fiind un termen procedural, înăuntrul căruia se depune cererea de plată care declanşează procedura administrativă necontencioasă şi prealabilă valorificării drepturilor pretinse de persoana îndreptăţită. Nerespectarea acestui termen are atât ca efect, cât şi ca sancţiune, pierderea dreptului ca urmare a neexercitării sale în termenul legal.

De altfel, natura acestui termen, de decădere, este constant reţinută în jurisprudenţa Înaltei Curţi (a se vedea cu titlu de exemplu deciziile nr. 2685/2021, nr. 5825/2021, nr. 1895/2021, nr. 5291/2021) şi, totodată, a fost confirmată de legiuitor prin modificarea adusă art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, conform Legii nr. 102/2021, în sensul menţionării exprese a sancţiunii decăderii de drept pentru nerespectarea termenului de 90 de zile. Este de subliniat că această modificare legislativă nu introduce un element de noutate, ci reprezintă doar o confirmare a jurisprudenţei şi doctrinei în domeniu.

Mai reţine instanţa de control judiciar, din analiza dispoziţiilor anterior enunţate, că acest termen de decădere de 90 de zile pentru adresarea către Fond a cererii de plată începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior. Aşadar, legiuitorul a fixat expres două momente obiective ca dată de început pentru curgerea acestui termen de decădere: fie data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment (în acest caz dreptul de creanţă fiind născut anterior), fie data naşterii dreptului de creanţă, când acesta s-a născut ulterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment.

Prin sentinţa civilă nr. 966/03.12.2015 pronunţată de Tribunalul Bucureşti în dosarul nr. x/2015 s-a dispus deschiderea procedurii falimentului împotriva asiguratorului B. S.A., această hotărâre rămânând definitivă prin decizia Curţii de Apel Bucureşti din data de 27.04.2016.

Înalta Curte constată că, o condiţie esenţială pentru formularea cererii de plată este idenficarea asiguratorului în raport de care se poate solicita plata iar această identificare a asiguratorului este strict legată de identificarea persoanei vinovate de producerea evenimentului cauzator de prejudicii, potrivit Legii nr. 136/1995, iar, în cazul de faţă, reclamanta nu avea deschis un drept de a formula cererea de plată către FGA anterior stabilirii vinovăţiei conducătorului auto asigurat de S.C. B. S.A., dat fiind că pârâtul FGA putea fi sesizat cu cerere în temeiul Legii nr. 213/2015 doar în ipoteza deschiderii procedurii falimentului asiguratorului RCA, în caz contrar cererea de plată urmând a fi adresată direct asiguratorului.

Deşi reclamanta a luat la cunoştinţă despre producerea prejudiciului la data producerii accidentului - 09.02.2012 - întinderea sa a fost stabilită în mod definitiv prin decizia penală nr. 626/A/2017 pronunţată la data de 19 aprilie 2017 la Curtea de Apel Cluj, prin care s-a modificat sentinţa penală nr. 1684/2016 pronunţată de Judecătoria Bistriţa în dosarul nr. x/2016 şi, fiind vorba despre o creanţă născută ulterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a falimentului, termenul de depunere a cererii de plată la FGA, conform art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2915 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor, s-a împlinit în a 90-a zi de la data naşterii dreptului de creanţă, respectiv de la data pronunţării deciziei penale nr. 626/A/2017 din data de 19 aprilie 2017, ce are caracter defintitiv.

Aşadar, identificarea persoanei vinovate de producerea accidentului şi, implicit, a societăţii de asigurare ţinută la plata despăgubirilor, s-a produs la data pronunţării deciziei penale nr. 626/A/2017, respectiv la data de 19 aprilie 2017, acesta fiind, prin urmare, momentul de la care a început să curgă pentru recurenta-reclamantă termenul legal de decădere de 90 de zile pentru introducerea cererii de plată.

Or, raportat la această dată, 19.04.2017, astfel cum şi prima instanţă a reţinut în mod judicios, prin cererea formulată de reclamantă la data de 08.08.2019 termenul legal de 90 de zile a fost cu mult depăşit.

Aşa fiind, constată intanţa de recurs că prin formularea cererii de plată cu depăşirea termenului prevăzut de lege, recurenta-reclamantă nu au fost suficient de diligentă pentru conservarea drepturilor sale, astfel că interpretarea proprie dată textelor normative invocate de aceasta în memoriul de recurs nu poate fi reţinută, termenele pentru exerciţiul drepturilor subiective ale părţilor având ca scop stimularea activităţii procesuale a acestora prin sancţiunea instituită pentru nerespectarea lor, cum este şi cazul de faţă.

Prin urmare, reţinând că Decizia nr. 21646/18.11.2019 a fost emisă de pârât cu respectarea prevederilor art. 14 din Legea nr. 213/2015 şi ale art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor, Înalta Curte constată că sentinţa recurată, prin care s-a respins contestaţia formulată împotriva acesteia, ca neîntemeiată, este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

În atare situaţie, criticile aduse de recurentă manierei în care prima instanţă a analizat natura termenului prevăzut de dispoziţiile anterior menţionate, sunt nefondate, neputându-se reţine incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul formulat de reclamanta A., ca nefondat, cu consecinţa menţinerii hotărârii atacate, ca legale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 465 din 22 iunie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 13 septembrie 2022.