Bar admission exemption for Supreme Court prosecutors excluded by strict interpretation of statutory judge-only privilege

Şedinţa publică din data de 13 septembrie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanţele cauzei

Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 19.02.2019 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal sub nr. de dosar x/2019, reclamantul A. a chemat în judecată pârâţii BAROUL BUCUREŞTI şi UNIUNEA NAŢIONALĂ A BAROURILOR DIN ROMÂNIA, solicitând:

- Sesizarea Curţii Constituţionale a României cu privire la neconstituţionalitatea prevederilor art. 102 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 privind Statutul procurorilor şi judecătorilor (în forma în vigoare la momentul formulării cererii), art. 17 alin. (5) din Legea nr. 51/1995 privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat

- Anularea Hotărârii nr. 3672/07.08.2018 a Consiliului Baroului Bucureşti.

- Anularea Deciziei nr. 418/08.12.2018 a Uniunii Naţionale a Barourilor din România.

- Obligarea pârâţilor la primirea în profesia de avocat a reclamantului cu dispensă de examen.

Hotărârile ce fac obiectul controlului judiciar dedus prezentei judecăţi

Prin încheierea de şedinţă din data de 25 octombrie 2019 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a dispus, printre altele, respingerea cererii de suspendare, astfel cum a fost formulată de reclamantul A., în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate.

Prin sentinţa civilă nr. 484 din 26 iunie 2020 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia lipsei de interes ca neîntemeiată, respingând, ca atare, şi cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâţii BAROUL BUCUREŞTI şi UNIUNEA NAŢIONALĂ A BAROURILOR DIN ROMÂNIA.

Deopotrivă, a obligat reclamantul la plata sumei de 800 RON cheltuieli de judecată către pârâtul Baroul Bucureşti.

Recursul exercitat în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 484 din 26 iunie 2020 dar şi împotriva încheierii de şedinţă din data de 25 octombrie 2019, ambele pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a formulat recurs reclamantul A., şi, întemeindu-şi cererea pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5,6 şi 8 C. proc. civ., a solicitat:

- în principal: admiterea recursului formulat, casarea hotărârii şi a încheierii recurate, si trimiterea cauzei spre rejudecare către Curtea de Apel Bucureşti;

- în subsidiar, în măsura în care se va proceda la rejudecarea cauzei de către Înalte Curte de Casaţie şi Justiţie, solicită admiterea cererii de chemare in judecată formulată, în sensul anulării Hotărârii nr. 3672/07.08.2018 a Consiliului Baroului Bucureşti şi a Deciziei nr. 418/08.12.2018 a Uniunii Naţionale a Barourilor din România, dispunând obligarea intimaţilor la primirea în profesia de avocat, cu dispensă de examen.

Într-o primă critică recurentul, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a susţinut că respingerea cererii de suspendare a judecaţii cauzei s-a făcut cu încălcarea regulilor de procedură căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Astfel, a arătat că în mod greşit şi nelegal prima instanţă a respins cererea sa de suspendare a judecaţii cauzei până la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 17 alin. (5) din Legea nr. 51/1995 şi ale art. 102 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, prin încheierea de şedinţă din data 25.10.2019.

Pentru a pronunţa aceasta soluţie, instanţa de fond a luat în considerare exclusiv susţinerile pârâtului Baroul Bucureşti, reţinând ca, pentru aplicarea art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., o condiţie este "ca cealaltă cauza pentru care s-ar dispune suspendarea judecării prezentului dosar sa fie o cauza aflata pe rolul unei instanţe de judecata si nu o cauza aflata pe rolul altei autorităţi publice din afara sistemului instanţelor de judecata", precum şi ca "din momentul abrograrii acestei dispoziţii exprese (art. 29 din Legea nr. 47/1992 - n.n.) voinţa legiuitorului a fost in sensul ca sesizarea Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstitutionalitate sa nu determine suspendarea judecării cauzelor respectandu-se astfel principiul celerităţii".

Totodată, arată că instanţa de fond a reţinut şi că cererea de suspendare este neîntemeiata prin raportare la posibilitatea părţii de a formula cerere de revizuire, in ipoteza soluţionării favorabile a excepţiei de neconstitutionalitate.

Consideră recurentul că aceste considerente ale instanţei de fond sunt vădit neîntemeiate, întrucat art. 413 alin. (1) pct. 1 permite suspendarea judecaţii cauzei pana la soluţionarea excepţiei de neconstitutionalitate de către Curtea Constituţionala1, dat fiind că textul de lege nu se refera în mod expres la condiţia ca judecata să fie efectuată de o instanţă de judecată în sensul propriu al cuvântului.

Invocând jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie susţine recurentul că instanţa de fond avea obligaţia sa procedeze la analiza celorlalte condiţii în care se poate dispune suspendarea judecaţii, respectiv ca: (i) soluţia pronunţata asupra excepţiei de neconstitutionalitate are o înrâurire asupra soluţionam cauzei si (n) suspendarea judecaţii cauzei este oportuna.

In ceea ce priveşte prima condiţie, inclusiv instanţa de fond a reţinut ca dezlegarea cauzei depinde de modul de soluţionare al excepţiei de neconstitutionalitate, aceasta legătura fiind evidenta, întrucât actele administrative contestate şi soluţia pronunţată de prima instanţa asupra fondului cauzei au fost întemeiate exclusiv pe prevederile a căror constituţionalitate face obiectul excepţiei de neconstitutionalitate.

In ceea ce priveşte cea de-a doua condiţie, respectiv oportunitatea măsurii suspendării, recurentul consideră că instanţa de judecata trebuia să aibă în vedere inclusiv poziţia sa procesuală, acesta solicitând oprirea cursului judecăţii, în condiţiile în care chiar recurentul avea interesul soluţionării cu celeritate a cauzei.

In consecinţă, având în vedere că prima instanţă a respins în mod nelegal cererea de suspendare a judecaţii cauzei până la soluţionarea excepţiei de neconstitutionalitate ridicate în cauză, recurentul a fost privat de soluţionarea fondului cauzei prin raportare Ia prevederile legale care sa fie supuse controlului de constituţionalitate a posteriori.

Or, având în vedere că în materia contenciosului administrativ numai prima instanţă efectuează o veritabilă judecată a fondului cauzei, în timp ce instanţa de recurs efectuează doar o analiza de legalitate a sentinţei pronunţate în prima instanţa, recurentul susţine că a fost privat de soluţionarea prezentei cauze pe fond, motiv pentru care consideră că se impune anularea încheierii recurate si trimiterea cauzei spre rejudecare.

În cea de-a doua critică, recurentul invocă nelegalitatea hotărârii recurate faţă de împreiurarea ca aceasta nu cuprinde motivele pe care se sprijină, apreciind ca fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Susţine astfel că soluţia pronunţată nu are corespondent în considerentele hotărârii, acestea neîndeplinind cerinţele legale în ceea ce priveşte motivarea hotărârii judecătoreşti, astfel cum este prevăzut de art. 425 C. proc. civ.

Arată că, în cauză, prin sentinţa recurată, instanţa nu a procedat la o examinare completa a problemelor deduse judecaţii, ignorând cu desăvârşire o serie de temeiuri juridice invocate de parte prin cererea de chemare in judecata formulată.

O astfel de motivare nu poate face dovada cercetării fondului în mod real şi efectiv, atât timp cat judecătorul fondului a refuzat să explice de ce a apreciat ca neîntemeiate motivele de nelegalitate invocate de parte, motive care erau în măsura să conducă la pronunţarea unei soluţii diferite.

Aceasta omisiune a instanţei, de a avea în vedere motive fundamentale invocate creează o vătămare procesuala semnificativă, întrucât creează prezumţia că prima instanţa nu a luat în considerare o serie de aspecte esenţiale în soluţionarea cauzei.

Astfel cum s-a reţinut in mod unanim in jurisprudenta instanţei supreme, lipsa de motivare a unei hotărâri judecătoreşti nu numai ca nesocoteşte dispoziţiile art. 425 C. proc. civ., ci constituie si o încălcare a art. 6 din CEDO.

Având în vedere că instanţa nu a analizat argumentele prezentate de recurent, prima instanţa nu a răspuns nici măcar implicit la acestea, iar această împrejurare este de natură sa afecteze drepturile procesuale ale părţii, conducând la imposibilitatea de a formula critici de nelegalitate punctuale.

In consecinţă, instanţa de recurs este lipsita de posibilitatea de a înfăptui un real control judecătoresc al hotărârii atacate. Cum instanţa de recurs nu poate sa cerceteze pentru prima data direct în recurs toate indiciile de nelegalitate invocate de recurent, întrucât s-ar încalcă principiul omisso medio, suţine că singura soluţie care se impune în mod legal este casarea hotărârii si trimiterea cauzei la prima instanţa, conform art. 498 alin. (2), având în vedere că soluţia de respingere a cererii sale a fost pronunţată fără cercetarea fondului.

În cadrul ultimei critici, recurentul a invocat nelegalitatea hotărârii recurate din perspectiva încălcării şi aplicării eronate a dispoziţiilor legale, subsumând această critică motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Sub un prim aspect, susţine recurentul că soluţia instanţei de fond este rezultatul greşitei interpretări a prevederilor art. 102 din Legea nr. 303/2004 şi a art. 17 din Legea nr. 51/1995, întrucât, în mod greşit, prima instanţa a considerat ca aceste dispoziţii sunt de strictă interpretare, fiind norme speciale, astfel încât aplicarea lor nu poate fi extinsa la alte cazuri."

Consideră recurentul că această modalitate de interpretare a prevederilor legale menţionate este în vădită contradicţie cu principiul de interpretare "Ubi eadem ratio eadem solutio", principiu a cărui aplicabilitate a fost reţinută inclusiv in jurisprudenta Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie, potrivit căruia atunci când in situaţii diferite s-ar regăsi identitate de motive, pentru ca ele sa fie rezolvate in acelaşi fel, se legitimează adoptarea aceleiaşi soluţii.

Aşa cum au susţinut inclusiv paratele şi cum a reţinut prima instanţa, raţiunea legiuitorului în privinţa prevederilor art. 102 din Legea nr. 303/2004 si ale art. 17 din Legea nr. 51/1995 rezida in profesionalismul si pregătirea judecătorilor care au promovat si exercitat funcţia de judecător la cea mai inalta instanţa de judecata din România.

Astfel, parcursul profesional al magistraţilor creează prezumţia absolută de cunoaştere a dreptului roman, nemaifiind necesara susţinerea examenului de admitere in profesia de avocat, a cărui menire este reprezentata tocmai de verificarea cunoştinţelor de drept ale celor care vor sa acceada la profesia de avocat.

Or, din aceasta perspectiva, nu exista nicio diferenţă între parcursul profesional al judecătorilor care ajung sa profeseze în cadrul Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie şi al procurorilor care ajung sa profeseze în cadrul Parchetului de pe langa înalta Curte de Casaţie si Justiţie"- Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizata si Terorism, având gradul profesional corespunzător Parchetului de pe langa înalta Curte de Casaţie si Justiţie, cum este cazul său.

Astfel, parcursul profesional, în ceea ce priveşte promovarea în magistratura, modalităţile de examinare şi verificare a competenţelor sunt similare. In concret, pentru a atinge gradul profesional de procuror în cadrul Parchetului de pe langa Înalta Curte de Casaţie si Justiţie este imperativa parcurgerea aceloraşi cai de examinare şi filtrare prevăzute de Legea nr. 304/2004 prin care trece un judecător care promovează în cadrul înaltei Curti de Casaţie si Justiţie.

Mai mult, nici măcar in ipoteza tranziţiei între cele doua profesii din magistratura nu există modalităţi suplimentare de examinare care ar putea conduce la ideea ca gradul de pregătire profesionala al judecătorilor este diferit fata de cel al procurorilor.

In mod complementar, trebuie avute in vedere prevederile legale care reglementează profesiile de judecător si procuror, Legea nr. 303/2004 nefacand diferente intre magistraţi. Spre exemplu, art. 73 din Legea nr. 303/2004 prevede ca Stabilirea drepturilor judecătorilor si procurorilor se face tinandu-se seama de locul si rolul justiţiei în statul de drept, de răspunderea si complexitatea funcţiei de judecător şi procuror, de interdicţiile si incompatibilitatile prevăzute de lege pentru aceste funcţii si urmăreşte garantarea independentei si imparţialităţii acestora. ", fara a face diferente între judecători si procurori.

Astfel, susţine recurentul că legea nu distinge între profesiile de procuror si judecător nici in privinţa drepturilor salariale, al drepturilor de securitate socială, a modului de calcul al vechimii in profesie, existând consecventa in egalitatea de tratament acordată magistraţilor.

Având în vedere toate aceste aspecte, prin raportare la criteriile pe care un magistrat ar trebui sa le detina pentru a obţine dreptul de a exercita profesia de avocat definitiv, exista o identitate obiectivă între aceste criterii si calităţile profesionale pe care le-ar poseda un magistrat judecător si un magistrat procuror, sens în care invocă considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 866/2006, conform cărora Curtea Constituţională a retinut că procurorii sunt numiţi în funcţie, ca şi judecătorii, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii şi că acelaşi organ al autorităţii judecătoreşti îndeplineşte rolul de instanţa de judecata in domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor si procurorilor.

De asemenea, Curtea Constituţionala a constatat că statutul juridic constituţional al procurorilor este identic cu cel al judecătorilor în ceea ce priveşte incompatibilităţile stabilite în art. 125 alin. (3) si, respectiv, art. 132 alin. (2), conform cărora funcţia de procuror, ca si aceea de judecător, este incompatibila cu orice alta funcţie publica sau privata, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior.

Astfel, consideră că un magistrat procuror care a avut acelaşi parcurs academic şi a atins acelaşi grad profesional ca un magistrat judecător ar trebui sa beneficieze de un tratament juridic egal cu cel al magistratului judecător.

Sub al doilea aspect, recurentul susţine că o interpretare contrară - precum cea adoptata de instanţa de fond - are caracter discriminatoriu, creând o diferenţiere de tratament juridic unor subiecte de drept aflate in situaţii juridice similare.

Invocând dispoziţiile art. 16 din Constituţia României, O.G. nr. 137/2000, art. 14 şi art. 18 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, recurentul arată că, considerentele reţinute de instanţa fondului contravin si dispoziţiilor constituţionale si jurisprudentei constante a Curţii Constituţionale care a statuat ca principiul constituţional al egalităţii de drepturi se traduce prin reglementarea si aplicarea unui tratament juridic similar unor subiecte de drept aflate in situaţii juridice similare.

Pentru a reţine identitatea de statut juridic al judecătorilor si procurorilor, recurentul solicită a se avea în vedere următoarele aspecte, care au fost ignorate si încălcate de instanţa de fond şi anume faptul că Ministerul Public a fost instituit, prin art. 131 si art. 132 din Constituţia României, ca o componenta a autorităţii judecătoreşti; Procurorii sunt numiti in funcţie, ca si judecătorii, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii si acelaşi organ al autorităţii judecătoreşti îndeplineşte rolul de instanţa de judecata in domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor si procurorilor; Statutul juridic constituţional al procurorilor este identic cu cel al judecătorilor în ceea ce priveşte incompatibilităţile; Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor si procurorilor conţine norme identice sau similare privind incompatibîlitatile si interdicţiile aplicabile funcţiilor de procuror si de judecător, admiterea in magistratura si formarea profesionala a judecătorilor si procurorilor, numirea judecătorilor si procurorilor, accesul procurorilor la funcţia de judecător si al judecătorilor la funcţia de procuror, drepturile si îndatoririle judecătorilor si procurorilor, răspunderea juridica a acestora.

Sub al treilea aspect, recurentul solicită a se avea în vedere natura juridică de act administrativ cu caracter individual a actelor contestate de parte, acestea fiind supuse rigorilor de legalitate si oportunitate cu care trebuie sa fie conform orice act administrativ.

In acest sens, actele contestate sunt supuse inclusiv prevederilor art. 6 din O.U.G. nr. 57/2019, ca normă generală care instituie principiul legalităţii, potrivit căruia autorităţile si instituţiile administraţiei publice, precum si personalul acestora au obligaţia de a acţiona cu respectarea prevederilor legale in vigoare si a tratatelor si a convenţiilor internaţionale la care România este parte"

In concret, susţine că legalitatea unui act administrativ este asigurată numai în măsura in care acesta este conform cu litera si spiritul dispoziţiilor constituţionale, conform cu legile adoptate de Parlament si celelalte acte normative cu o forţa juridica superioara fata de actul emis, respecta regulile privind competenta organului emitent si pe cele privind procedura de emitere si forma actului.

In măsura in care aceste cerinţe nu sunt indeplinite, actul administrativ emis in condiţii de nelegalitate trebuie sa fie anulat, pentru a se asigura restabilirea ordinii de drept si pentru a fi înlăturate vătămările cauzate persoanelor care sunt vizate de actul administrativ nelegal.

Or, având in vedere ca actele contestate, precum si refuzul nejustificat al intimatelor de a da curs solicitării sale încalcă prevederile normelor juridice indicate, recurentul solicită a se constata nelegalitatea acestora.

În concluzie, recurentul solicită admiterea recursului, casarea hotărârii şi a încheierii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare către Curtea de Apel Bucureşti.

În subsidiar, în măsura în care se va proceda la rejudecarea cauzei, solicită admiterea cererii de chemare in judecată formulata, în sensul anularii Hotărârii nr. 3672/07.08.2018 a Consiliului Baroului Bucureşti, si a Deciziei nr. 418/08.12.2018 a Uniunii Naţionale a Barourilor din România, dispunând obligarea intimaţilor la primirea sa în profesia de avocat cu dispensă de examen.

Apărările formulate în cauză

Împotriva recursului formulat de reclamantul A. au formulat întâmpinări ambii intimaţi, respectiv Baroul Bucureşti şi Uniunea Naţională a Barourilor din România, în cadrul cărora, fără a invoca excepţii, aceştia au solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat şi menţinerea sentinţei primei instanţe, ca temeinice şi legale.

Răspunsul la întâmpinări

Recurentul - reclamant A. a formulat Răspuns la întâmpinările intimaţilor, în cadrul căruia, în esenţă, a reluat criticile formulate în cadrul cererii de recurs.

Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin Rezoluţia Preşedintelui completului învestit aleatoriu cu judecarea dosarului din data de 16.12.2020 s-a fixat primul termen pentru soluţionarea recursului la data de 13.09.2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, când, Înalta Curte, considerând că au fost lămurite toate împrejurările de fapt şi temeiurile de drept ale cauzei, în baza art. 394 C. proc. civ. a declarat dezbaterile închise, reţinând dosarul spre soluţionare pe fondul recursului ce face obiectul pricinii deduse judecăţii.

Soluţia şi considerentele instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi cele două hotărâri recurate, prin raportare la criticile formulate şi la normele legale incidente litigiului dedus prezentei judecăţi, Înalta Curte constată că recursul promovat de reclamantul A. este nefondat, urmând a fi respins, ca atare, pentru motivele arătate în continuare:

În ceeea ce priveşte contextul factual, se reţine că prezentul demers judiciar vizează solicitarea reclamantului A. de anulare a Hotărârii nr. 3672/07.08.2018 a Consiliului Baroului Bucureşti şi a Deciziei nr. 418/08.12.2018 a Uniunii Naţionale a Barourilor din România.

În fapt, prin cererea nr. x/18.04.2018 recurentul - petent A., procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism (DIICOT) din data de 15.05.2007 a solicitat primirea în profesia de avocat, fără examen, în temeiul art. 17 alin. (5) din Legea nr. 51/1995, coroborat cu art. 102 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Prin Hotărârea Consiliului Baroului Bucureşti nr. 3672/07.08.2018 s-a respins cererea petentului, cu motivarea că art. 102 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 se referă numai la calitatea de judecător, nu şi la cea de procuror, singura posibilitate de a fi primit în profesie fiind în temeiul art. 17 alin. (1) din Legea nr. 51/1995.

Împotriva acestei soluţii petentul -recurent a formulat contestaţie, soluţionată de Consiliul Uniunii Naţionale a Barourilor din România prin Decizia nr. 417/08.12.2018, în sensul respingerii, ca neîntemeiate.

Soluţionând cererea de anulare a celor două acte administrative, formulată de petentul - reclamant A., Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins-o, ca neîntemeiată, prin sentinţa civilă nr. 484 din 26 iunie 2020, recurată în cauză.

Anterior, prin încheierea de şedinţă din data de 25 octombrie 2019, această instanţă a respins şi cererea de suspendare a judecăţii litigiului până la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate invocate în cauză, cerere formulată de recurentul - reclamant şi întemeiată pe dispoziţiile art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

Recurentul - reclamant A., prin cererea de recurs ce face obiectul prezentei judecăţi, a criticat atât sentinţa prin care s-a soluţionat fondul litigiului, cât şi încheierea de şedinţă din data de 25 octombrie 2019, prin care instanţa a respins cererea sa de suspendare a judecăţii, criticile formulate fiind întemeiate de recurent pe motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul - reclamant a criticat soluţia de respingere de către instanţă a cererii sale de suspendare a judecăţii, formulată în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., susţinând că instanţa de fond era obligată să analizeze dacă soluţia pronunţată asupra excepţiei de neconstituţionalitate are o înrâurire asupra soluţionării cauzei şi dacă suspendarea judecăţii cauzei este oportună.

Aceste critici nu pot fi reţinute de instanţa de control judiciar, raportat la dispoziţiile art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., ce prevăd că "instanţa poate suspenda judecata când dezlegarea cauzei depinde, în tot sau în parte, de existenţa sau inexistenţa unui drept care face obiectul unei alte judecăţi".

Înalta Curte reţine că acest caz de suspendare facultativă, lăsată la aprecierea judecătorului, implică analiza îndeplinirii, în mod cumulativ, a două condiţii, desprinse chiar din norma anterior redată, anume: dezlegarea procesului să depindă, în tot sau în parte, de existenţa sau inexistenţa unui drept care face obiectul unei alte judecăţi şi procesul în care urmează să se stabilească existenţa sau inexistenţa unui drept să fie în curs de judecată.

În speţă, aşa cum a reţinut şi instanţa învestită cu soluţionarea fondului litigiului, cerinţele legale impuse de art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ. nu sunt îndeplinite.

În primul rând, pentru a se putea dispune suspendarea, este necesar ca soluţionarea procesului ce urmează a fi suspendat să depindă de soarta unui alt proces, în sensul ca soluţionarea fondului să fie influenţată de existenţa sau inexistenţa unui drept ce formează obiectul celui de-al doilea proces aflat pe rolul unei instanţe de judecată şi nu o cauză aflată pe rolul altei autorităţi publice din afara sistemului instanţelor de judecată.

În al doilea rând, inexistenţa sau existenţa dreptului trebuie rezolvată de instanţa competentă (prin aceasta înţelegându-se instanţa judecătorească sau alt organ jurisdicţional) în mod definitiv, urmând a fi invocată cu autoritate de lucru judecat în procesul pendinte.

Or, astfel cum în mod corect a reţinut şi judecătorul de primă jurisdicţie, în cauză, cererea de suspendare nu a fost formulată prin raportare la existenţa unei cauze aflate pe rolul unei alte instanţe judecătoreşti, de a cărei dezlegare să depindă soluţia în litigiul de faţă, întrucât solicitarea de sesizare a Curţii Constituţionale a fost promovată în litigiul pendinte, prin urmare nu se poate reţine că ar fi vorba despre o altă judecată avută în vedere în sensul art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ.

Articolul 126 alin. (1) din Constituţia României stipulează că justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege. De asemenea, conform art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, justiţia se realizează prin următoarele instanţe judecătoreşti: Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, curţi de apel, tribunale, tribunale specializate, instanţe militare şi judecătorii.

În cuprinsul Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, la Secţiunea a II-a din Capitolul III privind competenţa Curţii Constituţionale, sunt prevăzute atribuţiile de jurisdicţie ale Curţii Constituţionale, respectiv: controlul constituţionalităţii legilor înainte de promulgare, verificarea constituţionalităţii iniţiativelor de revizuire a Constituţiei, controlul constituţionalităţii tratatelor sau a altor acorduri internaţionale, controlul constituţionalităţii regulamentelor Parlamentului, soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial, soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate ridicate de Avocatul Poporului, soluţionarea conflictelor juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice, respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui României, judecarea contestaţiilor care au ca obiect constituţionalitatea unui partid politic, emiterea avizului pentru suspendarea din funcţie a Preşedintelui României, constatarea existenţei împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea funcţiei de Preşedinte al României, exercitarea atribuţiilor privitoare la organizarea şi desfăşurarea referendumului şi la confirmarea rezultatelor acestuia şi verificarea îndeplinirii condiţiilor pentru exercitarea iniţiativei legislative de către cetăţeni.

În raport de textele legale anterior enunţate, se constată că instanţa de contencios constituţional nu este o instanţă de judecată în sensul dispoziţiilor mai sus citate, întrucât nu face parte din aria instanţelor judecătoreşti enumerate anterior şi nu desfăşoară activităţi jurisdicţionale în privinţa judecăţii vreunui drept, astfel cum este cerinţa instituită prin dispoziţiile art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ.

Nu în ultimul rând, mai reţine Înalta Curte, în acord cu instanţa de fond, că art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, care prevedea suspendarea de drept a judecăţii pricinii în intervalul de soluţionare a excepţiei de neconstituţionalitate, a fost abrogat prin art. I pct. 3 din Legea nr. 177/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 47/1992 şi, în prezent, nu există dispoziţii procesuale exprese în sensul posibilităţii suspendării cauzei, în cazul admiterii cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate, dispoziţiile art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ. neputând servi drept temei juridic în acest sens, pentru argumentele deja expuse.

Aşadar, prin faptul nereglementării unei dispoziţii procesuale exprese în sensul suspendării cauzei în cazul admiterii cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate şi prin abrogarea textului art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 care prevedea suspendarea de drept a judecăţii pricinii în intervalul de soluţionare a excepţiei de neconstituţionalitate, se deduce intenţia legiuitorului de a nu impune cu caracter obligatoriu, imperativ, de drept, luarea de către judecător a unei asemenea măsuri.

Suprimarea unei astfel de suspendării de către legiuitor referitoare strict la sesizarea cu excepţia de neconstituţionalitate în faţa instanţei de judecată nu deschide calea unei alte suspendări, respectiv cea generală prevăzută de art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., urmare a faptului că instanţa de contencios constituţional nu se pronunţă asupra existenţei ori inexistenţei unui drept, ci aşa cum prevede art. 29 alin. (1) asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare.

Aşadar, Înalta Curte reţine că dispoziţiile art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. nu sunt aplicabile în cazul unui incident procedural, cum este excepţia de neconstituţionalitate, pentru a cărei soluţionare se urmează o procedură distinctă. Excepţia de neconstituţionalitate nu este o altă cauză referitoare la existenţa sau inexistenţa unui drept de care să depindă soluţionarea cauzei, ci este calea procedurală prevăzută de Legea nr. 47/1992 pentru controlul conformităţii legii aplicabile cauzei cu normele constituţionale.

În cazul admiterii excepţiei de neconstituţionalitate, remediul pentru soluţionarea cauzei în baza textului de lege declarat neconstituţional este revizuirea prevăzută de art. 509 pct. 11 C. proc. civ.

Faţă de toate considerentele prezentate, nefiind întrunite condiţiile art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte va înlătura criticile recurentului pe acest aspect, constatând că măsura de respingere a cererii de suspendare a cauzei până la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 17 din Legea nr. 51/1995 şi art. 102 din Legea nr. 303/2004, este legală, fiind dată cu interpretarea şi aplicaraea corectă a dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ.

Prin urmare, Înalta Curte, reţinând legalitatea încheierii de şedinţă din data de 25 octombrie 2019, respinge criticile formulate de recurentul - reclamant şi subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., ca nefondate.

Trecând la analizarea criticilor subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., ce reglementează situaţia când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, constată Înalta Curte că, în cadrul acestuia recurentul - reclamant a invocat în esenţă nemotivarea sentinţei recurate, susţinând că instanţa de fond nu a răspuns tuturor criticilor sale, ignorând o serie de temeiuri juridice invocate de parte prin cererea de chemare în judecată.

Aceste critici nu pot fi însă reţinute de instanţa de control judiciar raportat la conţinutul sentinţei recurate.

Contrar susţinerilor recurentului, Înalta Curte constată că hotărârea recurată îndeplineşte cerinţele impuse de art. 425 alin. (1) C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei, instanţa de fond a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se atât la susţinerile părţilor, cât şi la dispoziţiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecăţii.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor."

Verificând conţinutul sentinţei atacate, instanţa de control judiciar constată că aceasta îndeplineşte exigenţele menţionate, întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar şi logic argumentele care au fundamentat soluţia adoptată.

Reţine instanţa de control judiciar că motivul de recurs analizat nu are în vedere fiecare dintre argumentele de fapt şi de drept folosite de reclamant şi fiecare temei de drept invocat de acesta în cererea de chemare în judecată, instanţa având posibilitatea să le grupeze şi să le structureze în funcţie de problemele de drept deduse judecăţii, putând să le răspundă prin considerente comune.

Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătoreşti nu se regăsesc literal toate susţinerile/criticile invocate de reclamant cu privire nelegalitatea celor două acte administrative atacate, sentinţa nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de casare cercetat; prima instanţă reţinând corect situaţia de fapt şi, totodată, realizând o încadrare juridică adecvată.

Dimpotrivă, judecătorul fondului a expus în mod clar şi logic raţionamentul în baza căruia a constatat legalitatea Hotărârii nr. 3672/07.08.2018 şi a Deciziei nr. 418/08.12.2018, ce au făcut obiectul judecăţii, neputându-se reţine astfel nemotivarea hotărârii.

Faptul că recurentul nu împărtăşeşte raţionamentul logico-juridic ce a fundamentat soluţia primei instanţe, respectiv că instanţa nu şi-a însuşit criticile recurentului, dimpotrivă, le-a respins, expunând şi argumentele pentru care a procedat astfel, nu înseamnă că hotărârea este nemotivată.

Reţine Înalta Curte că cerinţa motivării adecvate a unei hotărâri judecătoreşti nu trebuie confundată cu obligaţia de a răspunde tuturor argumentelor prezentate de părţi în vederea susţinerii temeiurilor de fapt şi de drept pe care se întemeiază solicitările părţilor litigante, fiind suficient ca aceasta să răspundă argumentelor esenţiale, aceste argumente putând fi tratate grupat.

Motivarea hotărârii judecătoreşti înseamnă, în sensul strict al termenului, precizarea în scris a raţionamentului care îl determină pe judecător să admită sau să respingă o cerere de chemare în judecată.

O hotărâre motivată corespunzător, astfel încât să fie posibilă exercitarea controlului judiciar asupra sa şi să ofere toate garanţiile unui proces echitabil, cu respectarea prevederilor art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi ale art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, nu poate fi atinsă de un viciu de nelegalitate rezultat din lipsa unui răspuns la fiecare argument cuprins în cererile părţilor, cât timp raţionamentul logico-juridic s-a format cu luarea în considerare a acestor argumente, chiar şi în condiţiile în care nu s-a referit expres la fiecare dintre ele.

Astfel, aşa cum s-a statuat în prg. 20 al Deciziei pronunţate în Cauza Gheorghe Mocuţa împotriva României:

"În continuare, Curtea reiterează că, deşi articolul 6 § 1 obligă instanţele să îşi motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligaţia de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanţele trebuie să răspundă la argumentele esenţiale ale părţilor, dar măsura în care se aplică această obligaţie poate varia în funcţie de natura hotărârii şi, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanţelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)."

În speţa de faţă, instanţa de control judiciar constată că sentinţa recurată respectă exigenţele impuse de art. art. 425 alin. (1) C. proc. civ., pentru a fi considerată motivată, întrucât, raportat la obiectul cauzei, instanţa de fond a expus în mod corespunzător argumentele prin care a înlăturat criticile de nelegalitate expuse de recurentul - reclamant, raportându-se atât la susţinerile părţilor, cât şi la dispoziţiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecăţii, nefiind identificate nici "motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei" pentru a se putea reţine incidenţa motivului de casare invocat.

Contrar susţinerilor recurentului, o astfel de motivare permite exercitarea controlului ierarhic superior asupra legalităţii sale, asigurând, totodată, garanţiile necesare pentru efectivul acces la justiţie şi pentru evitarea arbitrariului în soluţionarea cauzei.

Prin urmare, criticile recurentului privind nemotivarea sentinţei recurate, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., nu pot fi reţinute, fiind nefondate.

În ceea ce priveşte criticile aduse aceleiaşi sentinţe, din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., constată Înalta Curte că, potrivit acestui motiv, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa, deşi a recurs la textele de lege aplicabile speţei, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

În cadrul acestui motiv de recurs recurentul a susţinut în esenţă greşita interpretare a dispoziţiilor art. 102 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 şi a art. 17 alin. (5) din Legea nr. 51/1995.

Aceste critici nu pot fi reţinute de către instanţa de control judiciar, având în vedere că, potrivit dispoziţiilor art. 102 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, în vigoare la momentul cererii:

(2)Judecătorii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cărora le-a expirat mandatul pentru care au fost numiţi ori, după caz, sunt eliberaţi din motive neimputabile îşi păstrează gradul dobândit în ierarhie şi pot ocupa o funcţie de judecător la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi pot reveni pe funcţia de magistrat deţinută anterior sau pe o altă funcţie de judecător ori procuror sau pot opta pentru intrarea în avocatură sau notariat, fără examen.

Deopotrivă, art. 17 din Legea nr. 51/1991, forma în vigoare tot la momentul cererii prevede că:

(1)Primirea în profesie se realizează numai în baza unui examen organizat de U.N.B.R., cel puţin anual şi la nivel naţional, potrivit prezentei legi şi Statutului profesiei de avocat.

(2)Examenul pentru primirea în profesia de avocat se susţine în cadrul Institutului Naţional pentru Pregătirea şi Perfecţionarea Avocaţilor şi se desfăşoară în mod unitar, în centrele teritoriale ale acestuia, având la bază o metodologie elaborată şi aprobată de Consiliul U.N.B.R.

(3)Tematica examenului este unică la nivelul U.N.B.R., iar selectarea subiectelor se face de comisia naţională de examen.

(4)Comisia naţională de examen este formată cu precădere din avocaţi - cadre didactice universitare, care au minimum 10 ani vechime în profesia de avocat. Desemnarea acesteia se face de Comisia permanentă a U.N.B.R., la propunerea barourilor.

(5)Dispoziţiile art. 102 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, se aplică în mod corespunzător, precum şi judecătorilor de la instanţele internaţionale.

Astfel, raportat la aceste dispoziţii, Înalta Curte constată că în mod corect instanţa de fond a reţinut că primirea în profesia de avocat, fără examen, a fost instituită ca excepţie doar pentru persoanele care au deţinut funcţia de judecător la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau la instanţele internaţionale.

Este evident că prin modificarea legislaţiei anterioare care prevedea această posibilitate de primire în profesia de avocat şi pentru procurori, legiuitorul a dorit o schimbare de optică, în sensul că doar Judecătorii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pot opta pentru intrarea în avocatură. Cum dispoziţia legale este foarte clară, instanţa nu poate aplica prin analogie acest text de lege şi procurorilor.

Înalta Curte reţine că dispoziţiile anterior menţionate sunt de strictă şi limitativă interpretare, acestea acordând doar judecătorilor care au activat în cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi celor de la instanţele internaţionale dreptul de a opta pentru exercitarea profesiei de avocat, nu şi procurorilor din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cum este cazul recurentului - reclamant.

Chiar dacă există dispoziţii legale, cum ar fi art. 73 din Legea nr. 303/2004 care nu fac distincţie între judecători şi procurori, totuşi articolul 102 din Legea nr. 303/2004 este de strictă interpretare şi aplicare, acesta făcând deosebire între cele două categorii de magistraţi.

De asemenea, faptul că în articolele 131 şi 132 din Constituţia României, invocate de recurentul - reclamant prin prisma considerentelor Curţii Constituţionale, nu se face nici o distincţie între judecători şi procurori, ambele profesii fiind o componentă a autorităţii judecătoreşti, nu înseamnă că alte prevederi legale nu se poate face distincţie între procurori şi judecători, acesta fiind cazul art. 102 din Legea nr. 303/2004 şi art. 17 din Legea nr. 51/1995.

Aşadar, este fără echivoc că reclamantul, ce deţine funcţia de procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, nu poate fi primit în profesia de avocat, fără examen.

În condiţiile în care reclamantul nu a deţinut funcţia de judecător la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, astfel cum impun dispoziţiile art. 102 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, nu există nici un temei legal care să oblige pârâţii să accepte intrarea recurentului în avocatură, fără examen.

Susţinerile acestuia legate de pretinsa discriminare rezultată din faptul că dispoziţiile art. 102 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor prevăd intrarea în avocatură, fără examen, doar pentru persoanele care au deţinut funcţia de judecător la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, sunt neîntemeiate, din moment ce legiuitorul are dreptul de a institui reguli şi excepţii în ceea ce priveşte organizarea şi exercitarea profesiei de avocat.

În cauză nu este vorba de o discriminare, ci de o excludere a celorlalţi judecători de la alte instanţe să acceadă în profesia de avocat fără examen.

În mod greşit se apreciază de către recurentul - reclamant că este vorba despre magistraţi, în condiţiile în care art. 102 din Legea nr. 303/2004 privind Statutul magistraţilor se referă, în mod exclusiv, doar la judecători, nu la magistraţi.

Înalta Curte nu poate reţine nici încălcarea prevederilor O.G. nr. 137/2000, întrucât, astfel cum şi instanţa de fond în mod corect a reţinut, dreptul instituit de norma legală anterior menţionată reprezintă o recompensă pentru judecătorii din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care, datorită profesionalismului şi a pregătirii lor, au promovat şi exercitat funcţia de judecător la cea mai înaltă instanţă de judecată din România.

De altfel, chiar Curtea Constituţională în cadrul Deciziei nr. 241 din 03 iunie 2020, efectuând controlul de constituţionalitate al dispoziţiilor art. 102 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, a reţinut că acestea nu reglementează un drept al judecătorilor şi al procurorilor, care să vizeze statutul constituţional similar al acestora, ci instituie un beneficiu pentru foştii judecători de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cărora le-a expirat mandatul sau care au fost eliberaţi din funcţie din motive neimputabile iar în reglementarea unui astfel de beneficiu, legiuitorul este liber să prevadă căror categorii de persoane i se aplică, fără ca prin aceasta să se considere că instituie discriminări între beneficiarii normei şi cei care nu beneficiază de aceasta.

Prin urmare, nu se poate vorbi de vreo discriminare sau de vreo lipsă de egalitate în faţa legii, astfel cum eronat susţine recurentul - reclamant, în condiţiile în care legiuitorul poate să legifereze astfel cum consideră de cuviinţă, în sensul să acorde doar judecătorilor din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie anumite privilegii, faţă de procurorii din cadrul Parechetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Faptul că atât judecătorii cât şi procurii au statut constituţional de magistraţi nu are nici o relevanţă din prisma condiţiilor privind intrarea in profesia de avocat. Acestea sunt prevăzute în mod clar prin art. 17 din Legea nr. 51/1991, singura excepţie de la primirea în profesie prin examen fiind stabilită pentru judecătorii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cărora le-a expirat mandatul pentru care au fost numiţi ori, după caz, sunt eliberaţi din motive neimputabile şi pentru judecătorii de la instanţele internaţionale.

Cum excepţiile sunt de strictă interpretare, Înalta Curte constată că recurentul-reclamat nu se încadrează în ipoteza de excepţie prevăzută de art. 17 alin. (5) din Legea nr. 51/1991, cererea sa fiind în mod legal respinsă, ca neîntemeiată.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte constată că soluţia instanţei de fond, de respingere a acţiunii în anulare şi, astfel, de menţinere a actelor atacate, este legală, fiind pronunţată cu interpretarea corectă a dispoziţiilor art. 102 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 şi a art. 17 alin. (5) din Legea nr. 51/1995, criticile recurentului subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., neputând fi reţinute.

Aşa fiind, Înalta Curte reţine că soluţia adoptată a fost corect şi amplu motivată, s-a fundamentat pe interpretarea probelor administrate raportat la prevederile legale aplicabile, astfel încât niciunul dintre motivele de casare invocate de recurentul - reclamant nu poate conduce la reformarea hotărârii atacate.

Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., invocate de recurentul - reclamant, în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004, raportat la prevederile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat de reclamantul A., ca nefondat, cu consecinţa menţinerii, ca legale, a hotărârii atacate.

Totodată, având în vedere cererea intimaţilor-pârâţi din această etapă procesuală, de acordare a cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea prezentei căi de atac şi dovezile depuse şi ataşate la dosar, raportat la soluţia ce se preconizează a fi pronunţată asupra recursului declarat de reclamantul A., urmează a fi obligat recurentul - reclamant A., ca " parte care pierde procesul", la plata către intimatul Baroul Bucureşti a sumei de 400 RON şi la plata către intimata Uniunea Naţională a Barourilor din România a sumei de 800 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în recurs, constând în onorariu de avocat (reprezentare şi asistenţă juridică).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 484 din 26 iunie 2020 şi împotriva încheierii de şedinţă din data de 25 octombrie 2019, ambele pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Obligă recurentul - reclamant A. la plata către intimatul Baroul Bucureşti a sumei de 400 RON şi la plata către intimata Uniunea Naţională a Barourilor din România a sumei de 800 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 396 coroborat cu art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 13 septembrie 2022.