Conflict of interest for public official issuing salary-increasing decrees for relative: irrelevance of post-issuance fund recovery

Şedinţa publică din data de 13 septembrie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanţele cauzei

Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată iniţial pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2018 la data de 20.12.2018, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta AGENŢIA NAŢIONALĂ DE INTEGRITATE, a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună anularea Raportului de evaluare nr. x/03.12.2018, întocmit de ANI - Inspecţia de Integritate şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 2506/06.11.2019 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei teritoriale a instanţei, excepţie invocată de pârâta AGENŢIA NAŢIONALĂ DE INTEGRITATE şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Timişoara.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal la data de 19.02.2020 sub acelaşi număr de dosar, respectiv nr. x/2018

Hotărârile ce fac obiectul controlului judiciar dedus prezentei judecăţi

Prin încheierea de amânare a pronunţării din data de 27 mai 2020 Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia necompetenţei teritoriale, invocată de către reclamantul A. şi având în continuare nevoie de timp pentru deliberare, în temeiul art. 396 alin. (1) C. proc. civ., a amânat pronunţarea în cauză în data de 10 iunie 2020.

Prin sentinţa civilă nr. 139 din 17 iunie 2020 Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Integritate.

Recursul exercitat în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 139 din 17 iunie 2020 dar şi împotriva încheierii de amânare a pronunţării din data de 27 mai 2020, ambele pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, a formulat recurs reclamantul A., şi, întemeindu-şi cererea pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., a solicitat:

în principal:

1. admiterea recursului, casarea în totalitate a încheierii civile din data de 27 mai 2020 (casarea pentru lipsă de competenţă conform art. 497 noul C. proc. civ.) cu trimitere spre rejudecare la Curtea de Apel Bucureşti instanţa de fond competentă.

2. admiterea recursului, casarea în totalitate a încheierii civile din data de 27 mai 2020 cu trimitere spre rejudecare având in vedere că nu există motivare in ceea ce priveşte excepţia necompetenţei invocate de noi (art. 488 pct. 6 noul C. proc. civ..] făcând imposibilă analiza, în cadrul recursului, a legalităţii şi temeiniciei sale.

în secundar:

admiterea recursului, casarea în totalitate a sentinţei civile nr. 139/2020 ia rejudecare să dispuneţi anularea Raportului de evaluare x/03.12.2018. întocmit de ANI - Inspecţia de Integritate, pe considerentul ca la momentul emiterii Raportului de evaluare nu mai întrunită condiţia folosului material procurat prin cauzarea prejudicii pentru a se reţine conflict de interese.

În dezvoltarea criticilor sale, recurentul a susţinut nemotivarea încheierii civile din data de 27.05.2020 - art. 488 pct. 6 C. proc. civ., arătând că încheierea atacată este nemotivată total din punct de vedere al dispoziţiilor art. 131 alin. (1) din C. proc. civ., care impun obligaţia ca aceasta să îşi verifice propria competenţă şi să motiveze de ce e competentă şi motivată insuficient cu privire Ia efectul depăşii primului termen judecată fără a soluţiona excepţia de necompetenţă precum şi la incidenţa art. 131 alin. [l) din C. proc. civ. privind caracterul interlocutoriu al încheierii de verificare competenţă.

Susţine astfel că încheierea de şedinţă atacată nu cuprinde nici măcar 1 rând în care Curtea de Apel Timişoara să motiveze de ce este competentă. Dispoziţiile art. 131 ali.l din noul C. proc. civ. impun instanţei obligaţia de a verifica şi motiva la primul termen de judecată propria competenţă, lucru inexistent în încheierea atacată. În consecinţă, nu cunoaşte care sunt argumentele legale care au dus la reţinerea spre competenţă soluţionare a prezentului litigiu de către Curtea de Apel Timişoara.

În soluţionarea excepţiei de necompetenţă, judecătorul este chemat să verifice şi să stabilească dacă instanţa sesizată este competentă să judece pricina, şi nu modul de soluţionare a excepţiei de necompetenţă în faţa altei instanţe, întrucât instanţa învestită prin declinare de competenţă nu acţionează ca instanţă de control judiciar faţă de instanţa de declinare.

Or, din lecturarea celor 5 rânduri ale aşa zisei motivări a Curţii de Apel Timişoara se poate obseva uşor faptul că, în soluţionarea excepţiei de necompetenţă judecătorul chemat să verifice şi să stabilească dacă instanţa sesizată este competentă să judece pricina NU a stabilit acest lucru, neexistând o motivare sub acest aspect.

Mai susţine recurentul că, în faţa Curţii de Apel Timişoara a invocat excepţia de necompetenţă teritorială arătând faptul că, Curtea de Apel Bucureşti nu mai avea posibilitatea de a pune în discuţie necompetenţă sa teritorială, efectul depăşirii primului termen de judecată fără a soluţiona excepţia de necompetenţă fiind consolidarea competenţei în favoarea instanţei sesizate, aspect care nu poate fi ulterior ignorat. Prima instanţă sesizată a devenit competentă ca urmare a depăşirii momentului procesual menţionat de art. 133, alin. (1) din C. proc. civ.

Efectul nepronunţării în termen asupra excepţiei de necompetenţă reprezintă stabilizarea competenţei în favoarea instanţei sesizate.

Mai mult, chiar şi în absenţa unei încheieri interlocutorii prin care s-a reţinut competenţa, altfel obligatorie conform art. 131 din noul C. proc. civ. efectul neinvocării în termen a excepţiei de necompetenţă este consolidarea competenţei în favoarea instanţei sesizate, aspect care nu poate fi ulterior ignorat.

Lecturand cu atenţie încheierea atacată nu se identifică în considerentele acesteia nici o referire a instanţei de fond la efectul depăşii primului termen de judecată fără a soluţiona excepţia de necompetenţă precum şi la incidenţa art. 131 alin. [l) din C. proc. civ., sentinţa fiind practic nemotivată sub acest aspect.

0r, atunci când hotărârea nu cuprinde nici o motivaţie a respingerii excepţiei sale sub aspectul reţinerii incidenţei art. 131 alin. (1) din C. proc. civ., fără a arăta în considerentele hotărârii motivele de fapt şi de drept care au dus la soluţia pronunţată în sensul că instanţa poate analiza excepţia de necompetenţă şi ulterior primului termen de judecată chiar după ce s-a considerat competentă, o astfel de hotărâre face imposibilă analiza, în cadrul recursului, a legalităţii şi temeiniciei sale, nemotivarea hotărârii echivalând cu o necercetare a fondului pricinii. Prin urmare, consideră că se impune casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, soluţia casării fiind justificată

Instanţa de fond nu explică absolut deloc cum poate o instanţă de judecată care se declară competentă la primul termen de judecată (administrând probe si luând concluzii pe fond) să se pronunţe ulterior pe necompetenţă sa, trecând peste caracterul interlocutoriu al stabilirii competenţei.

Nu există motivare asupra faptului că instanţa iniţial învestită a devenit competentă, prin acoperirea necompetentei sale iniţiale, nejudecate în termen.

Apreciază că soluţionarea cauzei în circumstanţele expuse impunea în sarcina Curţii de Apel Timişoara obligaţia de a oferi o motivare completă, reală şi explicită în privinţa faptului că o instanţă de judecată care se declară competentă la primul termen judecată (administrând probe si luând concluzii pe fond) are dreptul legal să pronunţe ulterior pe necompetenţa sa, trecând peste caracterul interlocutoriu al stabilirii competenţei, în acord cu exigenţele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b)} C. proc. civ. şi art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

0r, analiza primei instanţe nu evidenţiază absolut deloc, de ce nu se poate reţine în cauză incidenţa art. 131 alin. (1) din C. proc. civ.

Într-o altă critică ce se regăseşte doar în cadrul cererii de recurs transmisă prin poştă, nu şi în cadrul cererii de recurs transmisă pe e-mail, recurentul - reclaman susţine că încheierea civilă din data de 27.05.2020 este nelegală deoarece a fost dată cu încălcarea greşită a normelor de drept material, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Susţine astfel că instanţa a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 131 alin. (1) din C. proc. civ., considerând că instanţa din Bucureşti nu este competentă să judece prezentul litigiu. Efectul nepronunţării Curţii de Apel Bucureşti în termen asupra excepţiei de necompetenţa reprezintă stabilizarea competenţei în favoarea instanţei sesizate, chestiune stabilită în mod clar de dispoziţiile art. 131 alin. (1] din noul C. proc. civ.

În speţa de faţa ne aflăm în situaţia în care, instanţa de fond nu s-a pronunţat pe excepţia necompetenţei, depăşind primul termen de judecată, devenind competentă sa judece cauza ca urmare a pronunţării unei încheieri interlocutorii prin care a reţinut ca este competentă.

Mai mult, chiar şi în absenţa unei încheieri interlocutorii prin care s-a reţinut competenţa, altfel obligatorie conform art. 131 din noul C. proc. civ. efectul neinvocării în termen a excepţiei de necompetenţa este consolidarea competenţei în favoarea instanţei sesizate, aspect care nu poate fi ulterior ignorat.

Dacă instanţa iniţial necompetentă, devenită însă competentă prin nesoluţionarea excepţiei de necompetenţa la primul termen de judecată şi prin faptul că încheiere interlocutorie pe care a pronunţat-o prima instanţă nu poate fi atacată decât odată cu fondul cauzei ar fi, totuşi, considerată îndreptăţită să îşi decline competenţa către instanţa pe care o consideră a fi competentă - în urma unei examinări, desigur, tardive - termenul legal ar rămâne fără niciun efect practic, deoarece declinarea, competenţei făcută în condiţii nelegale ar rămâne în fiinţă, impunându-se atât instanţei de trimitere, cât şi instanţei ierarhic superioare care va pronunţa regulatorul de competenţă.

Faptul că, Curtea de Apel Bucureşti nu mai putea să se pronunţe pe excepţia de necompetenţă atât timp cat s-a declarat la primul termen competentă după care a administrat probe si a rămas în pronunţare, este confirmat chiar de către ÎCCJ prin Decizia nr. 31 din 11.11.2019 referitoare la interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 131 din C. proc. civ., apreciind că argumentele acesteia sunt perfect valabile şi în speţa de faţă, sens în care redă paragrafele 53 şi 54 din cuprinsul deciziei.

Invocă, de asemenea, şi Decizia ÎCCJ nr. 187 din 30.01.2019, susţinând că, în situaţia de faţă la primul termen de judecată din data de 08 mai 2019 Curtea de Apel Bucureşti a admis o cerere de amânare formulată de parte şi a dispus comunicarea către mine a întâmpinării depuse de paratul Agenţia Naţională de Integritate.

La data de 04.09.2019, la al doilea termen de judecată, Curtea de Apel Bucureşti a încuviinţat probele pentru ambele părţi, a luat concluziile reclamantului prin avocat şi a rămas în pronunţare pe fond.

Nici la primul termen de judecată şi nici la al doilea termen de judecată nu s-a pus în discuţie şi nu s-a discutat excepţia necompetenţei teritoriale a instanţei de la Bucureşti, excepţie invocată de ANI prin întâmpinare. Mai mult, în data de 04 septembrie, după ce instanţa a încuviinţat probele pentru ambele părţi şi a luat concluziile părţilor a rămas în pronunţare pe fond.

Mergând pe raţionamentul ÎCCJ din Decizia nr. 187/2019, consideră recurentul că, în speţă, Curtea de Apel Bucureşti nu mai avea dreptul legal de a se mai pronunţa pe excepţia de necompetenţă ulterior rămânerii în pronunţare asupra fondului cauzei.

Consideră astfel că efectul nepronunţării în termen asupra excepţiei de necompetenţă reprezintă stabilizarea competenţei în favoarea instanţei sesizate iar în speţă instanţa de fond nu s-a pronunţat pe excepţia necompetenţei, depăşind primul termen de judecată, devenind competentă sa judece cauza ca urmare a pronunţării unei încheieri interlocutorii prin care a reţinut că este competentă.

Pe fondul recursului, a susţinut recurentul că sentinţa recurată este nelegală, deoarece a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv a interpretat si aplicat total eronat dispoziţiile art. 70 din Legea nr. 161/2003, fiind incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Susţine astfel că nu există conflict de interese prin emiterea Dispoziţiei primarului 59/31.08.2015, întrucât salariatul B. nu a remunerat pentru ajutorul oferit viceprimarului C. să opereze în Registrul Electoral

Aşa cum rezultă foarte clar din prevederile Dispoziţiei primarului nr. 59/31.08.201 s-a dispus împuternicirea viceprimarului C. să opereze în Registrul Electoral cu sprijinul d-lui B., fără remuneraţie. Astfel, prin această dispoziţie, fiul său nu a primit atribuţii de operare în Registrul Electoral, ci doar a fost autorizat să-1 ajute pe vicepirmar în acest demers.

Spre deosebire de Dispoziţiile primarului nr. 69/23.10.2015 şi nr. 82/08.12.2016, în cuprinsul Dispoziţiei primarului nr. 59/31.08.2015 nu se face nici o referire la vreo remuneraţie de care să beneficieze vreuna din persoanele menţionate în dispoziţie, respectiv viceprimarul C. ori salariatul B..

Totodată, din situaţia veniturilor realizate şi încasate de către dl B. (comunicată ANI de către Primăria Comunei Bucovăţ) se putea observa pentru perioada septembrie - octombrie 2015 în care dl B. I-a ajutat pe viceprimarul C. să opereze în Registrul Electoral, nu beneficiat de nici o creştere salariată.

Astfel, întrucât în legătură cu emiterea actului administrativ reprezentat de Dispoziţia primarului nr. 59/31.08.2015, lipseşte un element definitoriu al conflictului de interese, respectiv interesul/folosul patrimonial/material, susţine recurentul că nu există conflict de interese, astfel că, în mod greşit atât prima instanţă cât şi ANI au reţinut că prin emiterea Dispoziţiei nr. 59/31.08.2015 a procurat fiului său B. un folos material şi aceasta constituie conflict de interese în sarcina sa, motiv pentru care susţine că Raportul de Evaluare x din 03.12.2018 trebuie anulat cu privire la această constatare.

Mai susţine deopotrivă recurentul - reclamant că nici prin emiterea Dispoziţiilor primarului nr. 69/23.10.2015 şi nr. 82/08.12.2016 nu se află în conflict de interese, întrucât condiţiile art. 70 din Legea nr. 161/2003 raportat la art. 76 alin. (1) din Legea nr. 161/2003 nu sunt îndeplinite.

Deşi, este adevărat că, prin Dispoziţia primarului nr. 69/23.10.2015 s-a dispus autorizarea d-lui B. să opereze în Registrul Electoral şi majorarea salariului de bază cu 12,5% pentru perioada în care va opera Registrul Electoral, iar prin Dispoziţia primarului nr. 82/08.12.2016 s-a dispus autorizarea d-lui B. să opereze în Registrul Electoral şi majorarea salariului de bază cu 12,5% pentru perioada în care va opera Registrul Electoral şi astfel, pentru atribuţiile de operare în Registrul Electoral în baza Dispoziţiilor primarului nr. 69/23.10.2015 şi nr. 82/08.12.2016, dl B. a beneficiat de o remuneraţie în cuantum total de 8.121 RON, cu toate acestea, arată că, în urma misiunii "Audit financiar asupra conturilor anuale de execuţie bugetară ale Unităţii Administrativ Teritoriale a Comunei pe anul 2017" efectuată la Unitatea Administrativ Teritorială Bucovăţ de către Camera de Conturi Timiş, s-a emis Decizia nr. 31/01.10.2018 în Dosarul nr. x/2018 prin care s-a constatat că sporul acordat fiului său a fost abrogat începând cu data de 01.07.2017 prin apariţia Legii nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fondurile publice.

S-a dispus exonerarea de la plată, în temeiul Art. 2 din Legea nr. 78/2018, a sumelor reprezentând venituri de natură salarială încasate nelegal în perioada 01.07.2017 - 31.03.2018 si recuperarea de la persoanele care au încasat banii a sumelor plătite în perioada aprilie-mai 2018.

Prin urmare, Curtea de Conturi, organ de specialitate având atribuţii de a verifica şi asigura legalitatea cheltuirii banilor publici, a verificat modul de stabilirea drepturilor salariate acordate personalului contractual din cadrul U.A.T. Bucovăţ, inclusiv a salariatului B. şi a dispus prin Decizia nr. 31/01.10.2018 că sumele încasate în perioada 01.07.2017 - 31.03.2018 se exonerează de plată, iar sumele de bani acordate nelegal în perioada aprilie - iulie 2018 se vor recupera de la persoanele care le-au încasat.

Astfel, susţine recurentul că s-a conformat Deciziei nr. 31/01.10.2018 emisă de Camera de Conturi Timiş şi a emis Dispoziţia nr. 76/19.10.2018 prin care a decis recuperarea sumelor acordate necuvenit salariatului B. în perioada aprilie- iulie 2018 în valoare de 1.212 Iei reprezentând sporul de 12,5% acordat pentru atribuţiile de operare în Registrul electoral.

Cum de esenţa conflictului de interese, astfel cum este definit în legea cadru este existenţa interesului de natură patrimonială, iar din cuprinsul documentelor comunicate către ANI în data de 07.11.2018 rezultă că remuneraţia primită de salariatul B. a fost recuperată, recurentul consideră că este de necontestat că la momentul emiterii Raportului de evaluare nu mai era întrunită condiţia folosului material procurat prin cauzarea prejudiciului pentru a se reţine conflict de interese (o parte din remuneraţia încasată fiind amnistiată prin lege - legea fiind mai presus de o instituţie de control precum ANI - iar cealaltă parte fiind restituită).

Aşadar, cum prin emiterea Dispoziţiilor primarului nr. 69/23.10.2015 şi nr. 82/08.12.2016 nu s-a creat în patrimoniul d-lui B. niciun folos material, condiţie esenţială pentru a exista conflict de interese, consideră că Raportul de Evaluare x din 03.12.2018 trebuie anulat.

Faţă de aceste considerente solicită admiterea recursului, în sensul de a se dispune:

în principal:

1. admiterea recursului, casarea în totalitate a încheierii civile din data de 27 mai 2020 (casarea pentru lipsă de competenţă conform art. 497 noul C. proc. civ.) cu trimitere spre rejudecare la Curtea de Apel Bucureşti instanţa de fond competentă.

2. admiterea recursului, casarea în totalitate a încheierii civile din data de 27 mai 2020 cu trimitere spre rejudecare având in vedere că nu există motivare in ceea ce priveşte excepţia necompetenţei invocate (art. 488 pct. 6 noul C. proc. civ.) făcând imposibilă analiza, în cadrul recursului, a legalităţii şi temeiniciei sale.

în secundar:

admiterea recursului, casarea în totalitate a sentinţei civile nr. 139/2020 iar in rejudecare să se dispună anularea Raportului de evaluare nr. x/03.12.2018 întocmit de ANI - Inspecţia de Integritate, pe considerentul că la momentul emiterii Raportului de evaluare nu mai era întrunită condiţia folosului material procurat prin cauzarea prejudiciului pentru a se reţine conflict de interese

Apărările formulate în cauză

Împotriva recursului intimata-pârâtă Agenţia Naţională de Integritate nu a formulat întâmpinare, ci doar Concluzii Scrise, solicitând respingerea recursului, ca nefondat, constatându-se că atât încheierea de amânare a pronunţării cât şi sentinţa, sunt temeinice şi legale

Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin Rezoluţia Preşedintelui completului învestit aleatoriu cu judecarea dosarului din data de 16.12.2020 s-a fixat primul termen pentru soluţionarea recursului la data de 13.09.2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, când, Înalta Curte, considerând că au fost lămurite toate împrejurările de fapt şi temeiurile de drept ale cauzei, în baza art. 394 C. proc. civ. a declarat dezbaterile închise, reţinând dosarul spre soluţionare pe fondul recursului ce face obiectul pricinii deduse judecăţii.

Soluţia şi considerentele instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi cele două hotărâri recurate, prin raportare la criticile formulate şi la normele legale incidente litigiului dedus prezentei judecăţi, Înalta Curte constată că recursul promovat de reclamantul A. este nefondat, urmând a fi respins, ca atare, pentru motivele arătate în continuare:

Cât priveşte contextul factual, se reţine că prezentul demers judiciar vizează solicitarea reclamantului A. de anulare a Raportului de evaluare nr. x/03.12.2018.

În fapt, la data de 25.01.2018, Agenţia Naţională de Integritate a fost sesizată, în temeiul art. 12 alin. (1) din Legea nr. 176/2010, de către o persoană fizică, în lucrarea nr. x/04.08.2016, cu privire la faptul că A., Primar al comunei Bucovăţ nu a respectat regimul juridic al incompatibilităţilor. Activitatea de evaluare s-a efectuat pentru perioada 21.06.2012 - 08.12.2016, iar în baza verificărilor efectuate pârâta a întocmit Raportul de evaluare nr. x/03.12.2018.

În cuprinsul raportului s-a reţinut, în esenţă, că în urma evaluării efectuate privind pe A., primar al comunei Bucovăţ, judeţul Timiş, pentru mandatele 2012-2016 şi 2016-2020, au fost identificate elemente de încălcare a legislaţiei privind regimul conflictelor de interese, întrucât în perioada exercitării funcţiei de primar pentru mandatul 2012-2016, domnul A. a emis 3 acte administrative (dispoziţii privind desemnarea fiului său, domnul B. în vederea operării în registrul electoral), care au produs un folos material (venituri salariale în cuantum de 8.121 RON) pentru fiul său (rudă de gradul I), situaţie ce constituie conflict de interese, în raport cu dispoziţiile art. 76 alin. (1) din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei.

Împotriva Raportului de evaluare nr. x/03.12.2018 emis de Agenţia Naţională de Integritate, reclamantul A. a formulat acţiune în anulare, înregistrată iniţial pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal sub nr. dosar x/2018, iar ulterior, în urma declinării competenţei, dosarul a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Timişioara, secţia contencios administrativ şi fiscal.

Soluţionând acţiunea formulată de reclamant, Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal a respins-o, prin sentinţa civilă nr. 139 din 17 iunie 2020, recurată în cauză.

Anterior, prin încheierea de amânare a pronunţării din data de 27 mai 2020, această instanţă a respins excepţia necompetenţei teritoriale a Curţii de Apel Timişioara, invocată de către reclamant şi, având nevoie de timp pentru a delibera, în temeiul art. 396 alin. (1) C. proc. civ., a amânat pronunţarea în cauză la data de 10 iunie 2020.

Recurentul - reclamant A., prin cererea de recurs ce face obiectul prezentei judecăţi, a criticat atât sentinţa prin care s-a soluţionat fondul litigiului, cât şi încheierea de amânare a pronunţării, prin care instanţa a soluţionat excepţia necompetenţei teritoriale invocate de reclamant, criticile formulate fiind întemeiate de recurent pe motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În cadrul criticilor subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul - reclamant a invocat nemotivarea încheierii de amânare a pronunţării din data de 27.05.2020, susţinând că încheierea atacată este nemotivată total din punct de vedere al dispoziţiilor art. 131 alin. (1) din C. proc. civ. care impun obligaţia ca aceasta să îşi verifice propria competenţă şi să motiveze de ce este competentă, şi motivată insuficient cu privire la efectul depăşirii primului termen de judecată, fără a soluţiona excepţia de necompetenţă.

Aşadar, prin recursul ce face obiectul judecăţii, reclamantul nu invocă încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, invocată în condiţiile legii, ce constituie motiv de casare distinct, reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., ci doar nemotivarea încheierii de amânare a pronunţării, prin raportare la dispoziţiile art. 131 alin. (1) C. proc. civ., din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., conform căruia: " Casarea unor hotărâri se poate cere: 6) când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".

Acest motiv de nelegalitate nu poate fi reţinut.

Analizând încheierea de amânare a pronunţării din data de 27 mai 2020 se constată că instanţa a arătat motivele pentru care a respins excepţia necompetenţei teritoriale invocată de recurentul - reclamant, acestea regăsindu-se în practicaua încheierii.

Soluţionând excepţia necompetenţei invocată în cauză, nu se poate susţine că instanţa nu şi-a verificat competenţa de a judeca pricina, iar omisiunea de a menţiona expres dispoziţiile art. 131 alin. (1) C. proc. civ. nu poate conduce la casarea încheierii de amânare a pronunţării, neputându-se reţine nici nemotivarea acesteia.

În mod corect a reţinut judecătorul de primă jurisdicţie că atât decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cât şi dispoziţiile art. 130 alin. (2) C. proc. civ., invocate de recurentul - reclamant, se referă la momentul invocării excepţiei şi nu la momentul punerii în discuţie a acesteia, iar excepţia a fost invocată de pârât în termenul legal şi doar a fost pusă în discuţie ulterior.

Astfel, având în vedere practicaua încheierii de amânare a pronunţării din data de 27 mai 2020, Înalta Curte nu poate reţine critica recurentului privind nemotivarea acesteia. Respingând excepţia necompetenţei teritoriale, invocată de recurentul - reclamant, pentru considerentele expuse în practicaua acesteia, este evident că instanţa şi-a verificat competenţa şi, neinvocând la rându-i necompetenţa generală sau materială, s-a considerat competentă să judece cauza raportat la dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 554/2004.

Prin urmare, criticile recurentului privind nemotivarea încheierii civile din data de 27.05.2020, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu pot fi reţinute, fiind nefondate.

În ceea ce priveşte criticile aduse aceleiaşi încheieri de amânare a pronunţării din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., constată Înalta Curte că, în esenţă acesta critică tot interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 131 alin. (1) din C. proc. civ., susţinând că efectul nepronunţării în termen asupra excepţiei de necompetenţă de către Curtea de Apel Bucureşti reprezintă stabilizarea competenţei în favoarea acestei instanţe.

Deşi, formal, acesta a criticat încheierea din data de 27.05.2020, în esenţă, recurentul critică soluţia Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ pronunţată în temeiul art. 132 alin. (3) C. proc. civ., prin sentinţa civilă nr. 2506 din data de 06.11.2019, de admitere a excepţiei necompetenţei teritoriale exclusive, invocată de pârâtă, în cadrul întâmpinării şi de declinare a competenţei în favoarea Curţii de Apel Timişoara, în condiţiile în care această hotărâre nu este supusă niciunei căi de atac.

Prin urmare, dat fiind faptul că hotărârea de declinare a competenţei nu este supusă niciunei căi de atac, recurentul-reclamant neavând, aşadar, deschisă calea de atac împotriva soluţiei prin care s-a dispus declinarea competenţei de către Curtea de Apel Bucureşti, instanţa de recurs nu va analiza aceste motive de recurs, constatând că ele sunt inadmisibile.

În continuare, trecând şi la analizarea sentinţei de fond prin prisma criticilor subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată legalitatea acesteia având în vedere următoarele considerente:

Potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, hotărârea fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit. În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente, după cum se va arăta în cele ce succed.

În cadrul acestui motiv de nelegalitate recurentul-reclamant a invocat, în esenţă, interpretarea şi aplicarea eronată de către prima instanţă a prevederilor art. 70 din Legea nr. 161/2003, susţinând că nu există conflict de interese, nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de 70 raportat la art. 76 alin. (1) din norma legală anterior menţionată.

Aceste critici nu pot fi reţinute de către instanţa de control judiciar, având în vedere că, potrivit dispoziţiilor art. 70 din Legea nr. 161/2003:

"Prin conflict de interese se înţelege situaţia în care persoana ce exercită o demnitate publică sau o funcţie publică are un interes personal de natură patrimonială, care ar putea influenţa îndeplinirea cu obiectivitate a atribuţiilor care îi revin potrivit Constituţiei şi altor acte normative.".

Deopotrivă, dispoziţiile art. 76 alin. (1) din acelaşi act normativ prevăd că:

"Primarii şi viceprimarii, primarul general şi viceprimarii municipiului Bucureşti sunt obligaţi să nu emită un act administrativ sau să nu încheie un act juridic ori să nu emită o dispoziţie, în exercitarea funcţiei, care produce un folos material pentru sine, pentru soţul său ori rudele sale de gradul I."

Astfel cum judicios a reţinut şi prima instanţă, aceste prevederi legale se coroborează cu art. 75 lit. a) în Legea nr. 393/2004 privind statutul aleşilor locali, conform căruia "aleşii locali au un interes personal într-o anumită problemă, dacă au posibilitatea să anticipeze că o decizie a autorităţii publice din care fac parte ar putea prezenta un beneficiu sau un dezavantaj pentru sine sau pentru soţ, soţie, rude sau afini până la gradul al doilea inclusiv."

Or, raportat la aceste dispoziţii, Înalta Curte constată că argumentul recurentului în sensul inexistenţei unui folos material pentru fiul său, domnul B., nu poate nu reţinut, raportat la dispoziţiilor art. 76 alin. (1) din Legea nr. 161/2003.

Condiţia legală şi suficientă pentru constatarea conflictului de interese este aceea ca persoana evaluată să aibă un interes patrimonial în emiterea actului administrativ, respectiv posibilitatea prefigurării unui beneficiu sau dezavantaj pentru sine sau pentru soţ, soţie, rude de gradul I, împrejurări de natură a afecta îndeplinirea cu obiectivitate şi imparţialitate a atribuţiilor ce-i revin potrivit legii.

Se constată astfel că reclamantul A., în calitate de primar pentru mandatul 2012-2016, a emis 3 dispoziţii, respectiv: Dispoziţia nr. 59/31.08.2015 privind desemnarea persoanelor împuternicite să opereze în registrul electoral prin care a fost împuternicit viceprimarul C. să opereze în Registrul Electoral cu sprijinul d-lui B.; Dispoziţia nr. 69/23.10.2015 prin care a fost autorizat şi fiul său, domnul B., să opereze în Registrul Electoral, beneficiind de o majorare a salariului de bază cu 12,5%; Dispoziţia nr. 82/08.12.2016 prin care s-a dispus din nou autorizarea d-lui B. să opereze în Registrul Electoral, cu acelaşi beneficiu constând în majorarea salariului de bază cu 12,5%.

Aşadar, pentru atribuţiile de operare în Registrul Electoral, fiul recurentului - reclamant, dl B., a beneficiat de o remuneraţie în cuantum total de 8.121 RON.

Faptul că ulterior Curtea de Conturi a dispus că sumele încasate de fiul recurentului - reclamant în perioada 01.07.2017 - 31.03.2018 se exonerează de plată, iar sumele de bani acordate nelegal în perioada aprilie - iulie 2018 se vor recupera de la persoanele care le-au încasat, iar prin Dispoziţia nr. 76/19.10.2018 emisă tot de recurentul - reclamant acesta a decis recuperarea sumelor acordate necuvenit fiului său nu înlătură conflictul de interese, deoarece, în acord cu instanţa de fond şi Înalta Curte reţine că situaţia de conflict de interese se apreciază la momentul ivirii acesteia, independent de măsurile ulterioare, fiind vorba de două situaţii distincte, fără nici o legătură.

Prin urmare, argumentul recurentului - reclamant privind inexistenţa unui folos material nu poate fi reţinut, atâta timp cât, urmare a dispoziţiilor emise de reclamant, fiul său a obţinut un folos material reprezentat de majorarea veniturilor salariale în cuantum de 8.121 RON.

Aşadar, interesul personal urmărit de recurentul - reclamant este evident, actele semnate de acesta făcând parte din categoria interesului personal.

Recurentul - reclamant nu a manifestat o atitudine neutră, imparţială şi obiectivă faţă de interesele patrimoniale ale familiei sale.

Cum legea vorbeşte despre existenţa unui " interes personal", acest concept poate fi materializat într-o prestaţie/contraprestaţie, dar poate însemna şi o facilitate sau o oportunitate pe care alesul local să o genereze.

Recurentul - reclamant avea posibilitatea de a evita generarea unui conflict de interese prin delegarea atribuţiilor sale referitoare la semnarea documentelor către viceprimar, sau către o altă persoană competentă, astfel cum permit dispoziţiile art. 65 din Legea nr. 215/2001, ce prevăd că " Primarul poate delega atribuţiile ce îi sunt conferite de lege şi alte acte normative vicerimarului, secretarului unităţii adminstrativ -teritoriale, conducătorilor compartimentelor funcţionale sau personalului din aparatul de specialitate, precum şi conducătorilor instituţiilor şi serviciilor publice de interes local, în funcţie de competenţele ce le revin în domeniile respective".

Se constată, aşadar, că emiterea dispoziţiilor anterior menţionate de către recurentul-reclamant nu beneficiază de garanţiile de imparţialitate şi obiectivitate din partea semnatarului, întrucât, prin respectivele acte, fiul acestuia a obţinut un avantaj patrimonial, neavând nici o relevanţă faptul că, ulterior, o parte a acestui avantaj patrimonial a fost recuperat de la beneficiar urmare a deciziei emisă de Camera de Conturi Timiş, iar pentru sumele încasate în perioada 01.07.2017-31.03.2018 aceeaşi autoritate a dispus exonerarea de la plată în temeiul art. 2 din Legea nr. 78/2018.

În acest context, nu se poate stabili cu certitudine dacă fiul reclamantului ar fi fost persoana cu cea mai bună pregătire profesională pentru a efectua operaţiuni în Registrul electoral, astfel încât interesul public să fie satisfăcut corespunzător.

Conflictul de interese în materie administrativă presupune orice act de participare directă sau indirectă la procesul de emitere a deciziei.

Legiuitorul a stabilit în mod expres situaţiile de conflict de interese pentru primari, una dintre acestea fiind generată de emiterea unui act administrativ, încheierea unui act juridic ori emiterea unei dispoziţii în exercitarea funcţiei, care produce un folos material pentru sine, pentru soţul său ori pentru rudele sale de gradul I.

Rolul reglementării conflictului de interese este de a preveni situaţiile în care funcţionarii publici, aleşii locali sau demnitarii ar sluji interesul personal, datorită existenţei unei împrejurări care le-ar aduce acestora, soţilor sau rudelor de gradul I un anumit avantaj. Aceste situaţii includ şi împrejurările în care existenţa unor obligaţii ale funcţionarilor, aleşilor locali sau demnitarilor faţă de orice terţ ar putea afecta imparţialitatea deciziilor lor.

Aşadar, importanţa lor este dată de faptul că simpla lor existenţă prezintă un potenţial pericol de corupţie.

Evaluarea conflictului de interese, în sensul prevederilor Legii nr. 161/2003 presupune analizarea cu obiectivitate a acţiunilor desfăşurate de alesul local în exercitarea funcţiei publice, precum si a necesităţii subiectului de a anticipa că actul este de natură să-i producă, lui sau unei persoane apropiate (sot/sotie/rudă) un avantaj patrimonial.

Or, din situaţia de fapt existentă rezultă fără niciun fel de dubiu că recurentul-reclamant a semnat atât Dispoziţia nr. 69/23.10.2015 cât şi Dispoziţia nr. 82/08.12.2016 prin care fiul său, d-nul B., a fost autorizat să opereze în Registrul electoral, beneficiind şi de o majorare a salariului de bază cu 12,5%, remuneraţia totală ajungând la 8.121 RON.

Contrar celor susţinute de recurentul - reclamant, Înalta Curte constată că sunt întrunite toate condiţiile pentru existenţa unui conflict de interese, şi anume:

- Exerciţiul unei demnităţi publice - reclamantul exercita calitatea de primar al comunei Bucovăţ, judeţul Timiş

- Existenta unui interes personal - în exercitarea funcţiei de primar a emis Dispoziţia nr. 69/23.10.2015 şi Dispoziţia nr. 82/08.12.2016 prin care fiul său, d-nul B., a fost autorizat să opereze în Registrul electoral, beneficiind şi de o majorare a salariului de bază cu 12,5%, remuneraţia totală ajungând la 8.121 RON.

Relevant este că legiuitorul nu distinge cum este obţinut folosul material de către persoana evaluată, simpla posibilitate ca respectivul act să fie semnat sau încheiat fără existenţa unor garanţii de obiectivitate (aşa cum este definit de art. 70 din Legea nr. 161/2003) din partea celui care îl semnează, generează încălcarea regimului conflictelor de interese.

Prin semnarea dispoziţiilor privind autorizarea fiului său de a efectua operaţiuni în Registrul Electoral reclamantul nu a manifestat o atitudine neutră, imparţială şi obiectivă fată de interesele patrimoniale ale sale şi ale familiei sale.

Concret, la efectuarea propunerii de autorizare, nu este posibilă manifestarea unei imparţialităţi în procesul de desemnare a personalului, intrând în conflict: interesul de natură privată ca fiul său să obţină venituri în urma operaţiunilor efectuare în Registrul Electoral, respectiv interesul public ca, în acest registru să efectueze repectivele operaţiuni o persoană cu cea mai bună pregătire profesională.

Prin urmare, emiterea dispoziţiilor de către recurentul-reclamant nu beneficiază de garanţiile de imparţialitate şi obiectivitate din partea semnatarului, întrucât, prin acestea, fiul său a obţinut un avantaj patrimonial. În acest context, nu se poate stabili cu certitudine dacă fiul reclamantului ar fi fost persoana cu cea mai bună pregătire profesională, aptă să efectueze respectivele operaţiuni, astfel încât interesul public să fie satisfăcut corespunzător.

Înalta Curte reţine că nu are relevanţă în speţă şi nu înlătură conflictul de interese faptul că fiul reclamantului era angajat al Primăriei Comunei Bucovăţ încă din data de 23.01.2009, întrucât, pentru generarea şi existenţa conflictului de interese este suficientă doar existenţa unui folos material.

Aşadar, condiţia legală şi suficientă pentru constatarea conflictului de interese este aceea ca persoana evaluată să aibă un interes patrimonial în emiterea actului administrativ, respectiv posibilitatea prefigurării unui beneficiu sau dezavantaj pentru sine sau pentru soţ, soţie, rude de gradul I, împrejurări de natură a afecta îndeplinirea cu obiectivitate şi imparţialitate a atribuţiilor ce-i revin potrivit legii.

Prin implementarea Legii nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, legiuitorul a avut în vedere exclusiv această legătură dintre exerciţiul unei demnităţi publice şi existenţa unui interes personal, tocmai pentru că raţiunea instituirii conflictului de interese este aceea de a înlătura orice suspiciune, orice dubiu rezonabil cu privire la modalitatea de exercitare a atribuţiilor şi competenţelor legale de către primari.

Cu alte cuvinte, din perspectiva legiuitorului, existenţa interesului patrimonial în legătura cu situaţia alesului local este o cauză de imparţialitate şi lipsă de obiectivitate care generează şi conflictul de interese analizat în cauză.

Aşadar, în mod corect a reţinut instanţa de fond că recurentul, în calitatea sa de primar al Comunei Bucovăţ, din perspectiva dispoziţiilor art. 76 alin. (1) din Legea nr. 161/2003, pentru evitarea conflictului de interese, avea obligaţia să se abţină să emită dispoziţiile care au produs un avantaj pentru fiul său, având posibilitatea de a delega semnarea acestor dispoziţii unei alte persoane.

Prin urmare, toate criticile formulate sunt nefondate, soluţia pronunţată de prima instanţă reflectând interpretarea şi aplicarea corectă a cadrului normativ incident cauzei.

Aşadar, instanţa de control judiciar constată că susţinerile şi criticile recurentului sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală, neputând fi reţinut nici motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., invocate de recurentul - reclamant, în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004, raportat la prevederile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat de reclamantul A., ca nefondat, cu consecinţa menţinerii, a legale, a celor două hotărâri atacate (Sentinţa civilă nr. 139 din 17 iunie 2020 şi încheierea civilă din data de 27 mai 2020, ambele pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 139 din 17 iunie 2020 şi împotriva încheierii civile din data de 27 mai 2020, ambele pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 13 septembrie 2022.