Conflict of Interest in Healthcare: Appeal Dismissed and Evaluation Report Upheld

Şedinţa publică din data de 4 iulie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 9 noiembrie 2021, pe rolul Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Integritate ("ANI", "Agenţia"), a solicitat anularea Raportului de evaluare nr. x din 21.10.2021, emis de pârâtă şi obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 37 din 28 ianuarie 2022, Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal a respins, ca nefondată, acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Integritate.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 37 din 28 ianuarie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamantul A., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, admiterea acţiunii.

În motivarea recursului se arată, în esenţă, că hotărârea recurată a fost dată cu o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 8, 10, 13 alin. (1) şi (2), art. 15, art. 20 şi art. 32 din Legea nr. 176/2010, ale art. 70 din Legea nr. 161/2003 şi, raportat la acestea, ale art. 5, 6, 7 şi 14 din Regulamentul nr. 679 din 27 aprilie 2016 (GDPR).

Se arată că inspectorul de integritate are dreptul de a solicita informaţii şi date care nu sunt publice numai cu privire la persoana evaluată, strict necesare evaluării regimului legal al incompatibilităţilor şi care nu se referă la alte proceduri, precum procedura verificării averii. Inspectorul de specialitate nu este îndreptăţit să solicite date şi informaţii privind veniturile persoanei evaluate şi nici cele privitoare la modificările patrimoniale existente decât dacă a început legal procedura evaluării averii şi a informat persoana/persoanele evaluate.

Strângerea de date cu privire la averea persoanei evaluate nu face parte din activitatea curentă a inspectorilor de integritate decât în cazul în care au declanşat legal procedura de evaluare a averii, în caz contrar se aduce atingere principiului legalităţii activităţii de evaluare, prevăzut de art. 8 alin. (3). Consideră că lipsa unor norme care să interzică această activitate nu înseamnă că activitatea respectivă este permisă. Principiul dreptului civil, potrivit căruia ceea ce nu este interzis de lege înseamnă că este permis, nu este aplicabil în activitatea administrativă.

Veniturile soţului au caracter de bun comun dar acest caracter nu conferă inspectorului de integritate dreptul de a solicita informaţii nepublice despre aceste venituri, decât dacă se începe procedura verificării averii celor doi soţi sau îl informează în prealabil pe soţul ale cărui venituri se verifică, dar care nu este supus evaluării.

Consideră recurentul că acţiunea în cauză nu are nicio justificare în procedura evaluării sale cu privire la respectarea regimului incompatibilităţilor şi conflictelor de interese, singura despre care a fost informat în prealabil, pentru că:

- între regimul incompatibilităţilor şi conflictelor de interese şi veniturile familiei pe perioada dintre anii 2008 şi 2021 nu există nicio legătură, evaluarea având acest obiect vizând doar funcţiile şi activităţile exercitate de recurent, nu averea sa şi a soţiei;

- procedura de evaluare viza doar perioada ianuarie - aprilie 2021, astfel că solicitarea unor informaţii despre venituri anterioare lunii ianuarie 2019 nu era o acţiune nici necesară şi nici legală în procedura desfăşurată.

Solicitarea de informaţii care nu sunt publice, specifică altei proceduri decât aceea oficial declanşată, fără informarea prealabilă prevăzută la art. 13 din lege a persoanelor vizate, atrage sancţiunea nulităţii absolute a Raportului de evaluare, nulitate expres prevăzută la art. 13 alin. (2) din Legea nr. 176/2010.

În procedura de evaluare a conflictelor de interese şi incompatibilităţilor, pârâta ANI are o abilitare legală de a solicita informaţii care nu sunt publice strict limitată la obiectul evaluării şi la persoana evaluată, nefiindu-i permisă cererea unor astfel de informaţiile cu privire la alte persoane sau alt obiect.

Este obligatorie informarea prealabilă a terţei persoane, altfel sunt încălcate drepturile prevăzute de normele GDPR.

Câtă vreme obligaţiile prevăzute de GDPR cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal sunt imperative, încălcarea normelor respective este sancţionată cu nulitatea absolută. Pârâta intimată nu a respectat aceste norme legale, motiv pentru care Raportul de evaluare contestat este lovit de nulitatea absolută prevăzută la art. 13 alin. (2) rap.la art. 20 alin. (5) din Legea nr. 176/2010 coroborate cu normele GDPR citate.

Asupra fondului cauzei, este invocată o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 70 din Legea nr. 161/2003 privind elementele constitutive legale ale conflictului de interese în sensul aprecierii greşite a raportului raportul dintre legea generală şi legea specială.

Susţine că Legea nr. 95/2006 nu derogă de la definiţia legală a conflictului de interese prevăzută la art. 70 din Legea nr. 161/2003.

Legea nr. 95/2006 instituie doar noi cazuri de conflicte de interese, care completează cazurile prevăzute de legea generală, dar nu prevede că definiţia prevăzută la art. 70 citat nu ar fi aplicabilă, adică nu derogă de la acea definiţie.

În speţă, starea de fapt reţinută în Raportul de evaluare nu întruneşte condiţiile prevăzute de lese pentru existenţa unui conflict de interese în senul că nu este suficientă constatarea existenţei formale a unei situaţii prevăzute de lege ca fiind un conflict de interese, ci trebuie să se constate şi faptul că acea situaţie este aptă să influenţeze îndeplinirea cu obiectivitate de către deţinătorul funcţiei a atribuţiilor care îi revin.

Critică faptul că evaluarea finalizată prin Raportul contestat nu s-a preocupat în niciun fel de cercetarea/dovedirea îndeplinirii acestei condiţii şi nici măcar nu s-a referit la ea, iar Curtea de Apel nu a făcut o analiză aprofundată a acestei condiţii.

Consideră că această condiţie nu este îndeplinită în cauză întrucât încheierea contractului de prestări de servicii din 28.01.2019 nu a avut aptitudinea de a influenţa (şi nici nu a influenţat) în vreun fel exercitarea atribuţiilor funcţiei mele, lipsind orice legătură între societatea "B." S.R.L. şi funcţia pe care am fost delegat să o exercit.

Prestaţiile contractuale nu erau executate în secţia condusă de recurent, ci într-o altă structură a Spitalului, iar de executarea lor nu se ocupa personal, astfel că nici măcar timpul alocat de exercitării funcţiei nu era în vreun fel afectat.

Dacă, strict formal, în speţă ar părea întrunite elementele conflictului de interese prevăzut la art. 185 alin. (15) rap.la art. 178 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 95/2006, pentru existenţa conflictului de interese era, aşadar, necesară şi constatarea existenţei condiţiei prevăzute la art. 70 din Legea nr. 161/2003.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă Agenţia Naţională de Integritate a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului declarat de reclamantul A., ca nefondat.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este nefondat, pentru următoarele considerente:

Prima instanţă a interpretat şi aplicat corect în cauză prevederile art. 8, 10, 13 alin. (1) şi (2), art. 15, art. 20 şi art. 32 din Legea nr. 176/2010, ale art. 70 din Legea nr. 161/2003 şi, raportat la acestea, ale art. 5, 6, 7 şi 14 din Regulamentul nr. 679 din 27 aprilie 2016 (Regulamentul privind protecţia datelor cu caracter personal, în continuare GDPR), criticile recurentului fiind nefondate.

Recurentul a criticat, în primul rând, modul de soluţionare de către prima instanţă a dreptului inspectorului de integritate de a solicita date şi informaţii care nu au caracter public în legătură cu alte persoane decât persoana evaluată, invocând normele Legii nr. 176/2010, dar şi cele ale GDPR.

În consens cu opinia primei instanţe, Înalta Curte constată că dreptul la informaţiile menţionate sunt prevăzute de Legea nr. 176/2010 şi au fost respectate în cauză. Astfel, conform art. 13 Legea nr. 176/2010, aplicabil conform art. 20 alin. (5) în cazul evaluării conflictului de interese, datele publice rezultate din declaraţiile de avere au fost consultate înainte de informarea persoanei evaluate iar cele care nu sunt publice, după informarea persoanei evaluate, în speţă, după data de 01.03.2021, respectiv, în iunie 2021.

Cum nulitatea absolută a raportului de evaluare, prevăzută expres de art. 13 alin. (2), vizează exclusiv ipoteza în care persoana evaluată (nu alte persoane) nu a fost informată anterior obţinerii de date şi informaţii care nu au caracter public şi nu a fost invitată să prezinte un punct de vedere faţă de acestea, şi cum această ipoteză nu se verifică în speţă, criticile din recurs sunt nefondate.

Este adevărat că, potrivit Regulamentului European nr. 679/2016, fiecare persoană vizată are dreptul de a exercita o cale de atac judiciară eficientă în cazul în care consideră că drepturile de care beneficiază în temeiul acestui regulament au fost încălcate ca urmare a prelucrării datelor sale cu caracter personal fără a se respecta normele GDPR iar, potrivit legii naţionale (art. 14 indice 11 Legea nr. 129/2018), orice persoană care a suferit un prejudiciu în urma unei prelucrări de date cu caracter personal, efectuată ilegal, se poate adresa instanţei competente pentru repararea acestuia, însă, în speţă, recurentul nu este persoana posibil vătămată, toate criticile făcând referire la persoane terţe. Recurentul nu poate invoca vătămarea drepturilor unor terţe persoane.

În privinţa raportului de evaluare, nu se identifică existenţa unei prelucrări de date personale cu caracter ilegal care să conducă la sancţiunea nulităţii absolute. În aceste condiţii, şi celelalte argumente privind necesitatea informării prealabile a soţiei recurentului, persoană care nu este vizată de procesul de evaluare, nu sunt valide.

Corect a mai sesizat prima instanţă că strângerea de informaţii cu privire la persoana evaluată face parte din activitatea curentă a inspectorilor de integritate, fiind prevăzută de lege (art. 8 din legea nr. 176/2010), astfel că solicitările în cauză nu exced competenţelor ANI. De asemenea, inspectorul de integritate poate solicita oricărei instituţii sau persoane documente şi informaţii necesare desfăşurării activităţii de evaluare.

O altă critică a hotărârii se referă la modul greşit de soluţionare a fondului cauzei.

În esenţă, recurentul a argumentat inexistenţa conflictului de interese pe faptul că nu există o legătură şi o influenţă concretă a situaţiei de conflict de interes cu atribuţiile funcţiei îndeplinite, şi astfel, nu este îndeplinită condiţia prevăzută în art. 70 din Legea nr. 161/2003.

Această dispoziţie generală prevede că prin conflict de interese se înţelege situaţia în care persoana ce exercită o demnitate publică sau o funcţie publică are un interes personal de natură patrimonială, care ar putea influenţa îndeplinirea cu obiectivitate a atribuţiilor care îi revin Constituţiei şi altor acte normative.

Conform art. 178 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, constituie conflict de interese simpla deţinere de părţi sociale la societăţi înfiinţate în baza Legii nr. 31/1990, care stabilesc relaţii cu caracter patrimonial cu spitalul la care persoana evaluată exercită funcţia de conducere.

Art. 185 alin. (15) din aceeaşi lege prevede că dispoziţiile art. 178 alin. (2), referitoare la conflictul de interese, sub sancţiunea rezilierii contractului de administrare şi a plăţii de despăgubiri pentru daunele cauzate spitalului, în condiţiile legii, se aplică şi şefilor de secţie din spitalele publice.

Nu se poate considera că definiţia conflictului de interese prevăzut de art. 70 din Legea nr. 161/2003 este aplicabilă în totalitate cazului de conflict de interese ce face obiectul prezentului litigiu, întrucât art. 178 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 95/1996 exemplifică un caz concret ce conduce la existenţa conflictului de interese fără nicio condiţionare.

Funcţia de şef de secţie presupune atribuţii de îndrumare şi realizare a activităţii de acordare a îngrijirilor medicale în cadrul secţiei respective şi de răspundere faţă de calitatea actului medical (art. 185 alin. (1) şi (4) Legea nr. 95/2006).

Întrucât recurentul este şeful secţiei de chirurgie vasculară a Spitalului care a încheiat cu B. S.R.L. un contract de prestări servicii pentru sterilizarea materialelor sanitare ale spitalului (societate la care recurentul deţine 50% din părţile sociale), contrar opiniei recurentului, nu se poate susţine că nu există nicio legătură ori o influenţă concretă între cele două elemente ale conflictului de interese.

Considerentul decisiv al sentinţei atacate, că norma specială a Legii nr. 95/2006 are aplicabilitate prioritară normei generale, este unul valid din perspectiva faptului că norma specială reglementează un caz concret de conflict de interese care nu este condiţionat sau circumstanţiat şi în care se încadrează situaţia reclamantului.

Cu privire la aspectul cauzei care a dat naştere opiniei separate, în opinia majoritară, chestiunea sesizării Comisiei de disciplină, legată în mod direct de principiului proporţionalităţii aplicării unei sancţiunii, nu au fost ridicate în faţa primei instanţe şi nici nu fac obiectul recursului.

Este adevărat că judecătorul fondului a reţinut că nu pot fi luate în considerare susţinerile reclamantului privind circumstanţele stării de conflict de interese, care, deşi relevă o abatere relativ minoră, remediată cu promptitudine de reclamant, totuşi conflictul de interese există, nefiind influenţat de gravitatea abaterii de la legalitate, însă aceste aspecte nu au fost criticate prin recurs.

Pe de altă parte, instanţa de recurs constată că obiectul judecăţii este reprezentat de un raport de evaluare prin care nu sunt aplicate sancţiuni ci doar se constată existenţa unor incidente de integritate, sancţiunea putând fi aplicată, ulterior, în situaţia rămânerii definitive a raportului de evaluare, de instituţia din care face parte persoana evaluată, în urma unei proceduri disciplinare, aşa cum dispune art. 22 alin. (2) din Legea nr. 176/2010.

Numai în cazul reţinerii unei abateri şi aplicării unei sancţiuni, actul de sancţionare poate fi supus cercetării legalităţii de către instanţa de judecată, cale pe care pot fi ridicate şi pot fi soluţionate, criticile de nelegalitate cu privire la natura abaterii şi sancţiunii aplicate, inclusiv principiul proporţionalităţii sancţiunii.

Art. 22 alin. (2) din Legea nr. 176/2010 fac trimitere implicit la calea legală de verificare a criticilor de nelegalitate cu privire la aceste chestiuni, o cale diferită de cea prezentă.

Conform art. 22 alin. (1) din Legea nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice, raportul de evaluare poate fi contestat numai în ceea ce priveşte starea de conflict de interese/incompatibilitate astfel încât, sesizarea Comisiei de disciplină nu poate fi analizată în prezenta cauză.

Un prim argument este dat de faptul că, analizând constituţionalitatea dispoziţiilor art. 25 alin. (3) din Legea nr. 176/2010, potrivit cărora fapta persoanei cu privire la care s-a constatat starea de incompatibilitate sau de conflict de interese, constituie temei pentru eliberarea din funcţie ori, după caz, constituie abatere disciplinară şi se sancţionează potrivit reglementării aplicabile demnităţii, funcţiei sau activităţii respective, Decizia Curţii Constituţionale 562/2016 reţine în considerente (paragraful 16) că această normă reprezintă o normă de trimitere, stabilind că sancţionarea incompatibilităţii ori conflictului de interese intervine potrivit reglementării aplicabile demnităţii, funcţiei sau activităţii respective.

Un alt argument este că dreptul persoanelor evaluate de a contesta raportul de evaluare la instanţa de contencios administrativ se referă la conflictul de interese de ordin administrativ şi nu la cel de natură disciplinară.

În condiţiile în care prin raportul de evaluare s-a luat măsura de sesizare a Comisiei de disciplină, cenzura instanţei de contencios administrativ ar presupune a se pronunţa cu privire la existenţa sau inexistenţa unei abateri disciplinare, îndeplinirea tuturor condiţiilor de atragere a răspunderii disciplinare şi aplicarea unei sancţiuni, aspecte care excedează competenţei sale.

Raportul de evaluare, prin care se sesizează Comisia de disciplină în vederea efectuării de cercetări specifice cu privire la existenţa abaterii disciplinare, este doar o sesizare şi nu reprezintă un act administrativ pentru a putea face obiectul controlului instanţei de contencios administrativ. Acesta nu întruneşte condiţiile impuse de art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, ci este un act de sesizare în înţelesul dat de dispoziţiile ce reglementează procedura de cercetare disciplinară a persoanei de către Comisia de disciplină.

Dreptul unei autorităţi de a sesiza existenţa unor abateri disciplinare nu poate fi cenzurat în acest cadru procesual, pentru că sesizarea nu produce prin ea însăşi efecte juridice. În caz contrar, întreaga procedură disciplinară, care implică verificarea tuturor condiţiilor de antrenare a răspunderii, cu toate aspectele procedurale ori de fond, ar fi suprimată.

În concluzie, poate forma obiectul unei acţiuni la instanţa de contencios administrativ numai acea parte a raportului de evaluare prin care se concluzionează cu privire la existenţa conflictului de interese de natură administrativă iar sesizarea Comisiei de disciplină este supusă regulilor răspunderii disciplinare.

Aceste considerente nu contravin nici jurisprudenţei recente a CJUE în cauza C-40/21, din 4 mai 2023, având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată de Curtea de Apel Timişoara în legătură cu Decizia 2006/928/CE - Mecanismul de cooperare şi de verificare a progresului realizat de România în vederea atingerii anumitor obiective de referinţă specifice în domeniul reformei sistemului judiciar şi al luptei împotriva corupţiei - Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene - Articolul 15 alin. (1) - Articolul 47 - Articolul 49 alin. (3) - Funcţii publice alese - Conflict de interese - Reglementare naţională care prevede interdicţia de a ocupa funcţii publice alese pentru o durată prestabilită - Sancţiune complementară încetării mandatului - Principiul proporţionalităţii.- în care s-au stabilit următoarele:

1) Articolul 49 alin. (3) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene trebuie interpretat în sensul că nu se aplică unei legislaţii naţionale care prevede, în urma unei proceduri administrative, o măsură constând în interdicţia de a ocupa orice funcţie publică aleasă pentru o durată prestabilită de trei ani împotriva unei persoane faţă de care s-a constatat existenţa unui conflict de interese în exercitarea unei asemenea funcţii, în cazul în care această măsură nu este de natură penală.

2) Principiul proporţionalităţii trebuie interpretat în sensul că nu se opune unei legislaţii naţionale care prevede o măsură constând în interdicţia de a ocupa orice funcţie publică aleasă pentru o durată prestabilită de trei ani împotriva unei persoane faţă de care s-a constatat existenţa unui conflict de interese în exercitarea unei asemenea funcţii, cu condiţia ca, având în vedere toate împrejurările relevante, aplicarea acestei legislaţii să conducă la aplicarea unei sancţiuni adecvate gravităţii încălcării pe care o reprimă, ţinând seama de obiectivul de a asigura integritatea şi transparenţa în exercitarea funcţiilor şi a demnităţilor publice, precum şi de a preveni corupţia instituţională. Această situaţie nu s-ar regăsi atunci când, în mod excepţional, având în vedere obiectivul amintit, comportamentul ilicit constatat nu prezintă niciun element de gravitate, în timp ce impactul măsurii respective asupra situaţiei personale, profesionale şi economice a acestei persoane se dovedeşte deosebit de grav.

3) Articolul 15 alin. (1) din Carta drepturilor fundamentale trebuie interpretat în sensul că dreptul de a exercita un mandat electiv obţinut în urma unui proces electoral democratic, precum cel de primar, nu intră sub incidenţa acestei dispoziţii.

4) Articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale trebuie interpretat în sensul că nu se opune unei legislaţii naţionale care prevede o măsură constând în interdicţia de a ocupa orice funcţie publică aleasă pentru o durată prestabilită de trei ani împotriva unei persoane faţă de care s-a constatat existenţa unui conflict de interese în exercitarea unei asemenea funcţii, cu condiţia ca persoana în cauză să aibă efectiv posibilitatea de a contesta legalitatea raportului în care s-a efectuat această constatare şi a sancţiunii aplicate în temeiul acestuia, inclusiv proporţionalitatea acesteia.

Întrucât această decizie se referă la o situaţie specifică, aceea a aplicării interdicţiei de a ocupa orice funcţie publică aleasă pentru o durată prestabilită de trei ani împotriva unei persoane faţă de care s-a constatat existenţa unui conflict de interese, art. 25 alin. (2) Legea nr. 176/2010, aceasta nu este aplicabilă litigiului de faţă.

CJUE a statuat, într-adevăr, în considerentele răspunsului la a doua întrebare că: "revine instanţei de trimitere sarcina de a verifica, având în vedere toate împrejurările pertinente, dacă severitatea sancţiunii aplicate reclamantului din litigiul principal în temeiul articolului 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010 rămâne adecvată gravităţii conflictului de interese constatat în acest raport, ţinând seama de obiectivul urmărit de legea amintită" şi că " În cazul în care nu aceasta va fi situaţia, instanţa menţionată ar trebui să interpreteze legislaţia respectivă, în măsura posibilului, în sensul că permite aplicarea unei sancţiuni proporţionale, dar care rămâne efectivă şi disuasivă, cu respectarea Deciziei 2006/928." (paragraful 69,70).

Aşa cum se observă, însă, Curtea Europeană se referă la sancţiuni aplicate automat (paragraful 56) or, în prezentul litigiu, prin raportul de evaluare nu sunt stabilite sancţiuni şi nici nu se identifică vreo sancţiune care să intervină de drept (automat), fără parcurgerea procedurii de atragere a răspunderii disciplinare.

Cum reclamantul are dreptul şi posibilitatea efectivă de a formula apărări în procedura disciplinară, fiind reglementate de lege garanţiile unei alte căi efective de contestare, sub toate aspectele, inclusiv proporţionalitatea unei eventuale sancţiuni din perspectiva jurisprudenţei CJUE, dar şi a incidenţei art. 25 alin. (4) Legea nr. 176/2010 (care prevede, prin derogare de la dispoziţiile speciale care reglementează răspunderea disciplinară, că sancţiunile disciplinare nu pot consta în mustrare sau avertisment), considerăm că această jurisprudenţa din cauza C-40/21 nu poate fi aplicată în această cauză din materia contenciosului administrativ.

În plus, aplicabilitatea acestei jurisprudenţe nu poate avea loc din oficiu, direct în recurs, în lipsa criticilor care să vizeze chestiunile juridice tratate în cuprinsul acesteia, nefiind un motiv de ordine publică care să poată fi încadrat în art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru toate aceste considerente, având în vedere că prima instanţă a realizat o legală interpretare şi aplicare a normelor de drept material, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul reclamantei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Cu majoritate:

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 37 din 28 ianuarie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 4 iulie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin intermediul grefei instanţei.

Cu opinie separată în sensul admiterii recursului, casării în parte a sentinţei recurate şi, în rejudecare, admiterii în parte a cererii reclamantului şi anulării în parte a raportului de evaluare nr. x/21.10.2021 emis de Agenţia Naţională de Integritate, respectiv în ceea ce priveşte dispoziţia de sesizare a comisiei de disciplină a Spitalului Judeţean Universitar Timişoara, cu respingerea în rest a cererii, ca neîntemeiată.

Se observă, astfel, că opinia separată nu este formulată în privinţa constatării situaţiei de conflict de interese, ci exclusiv în privinţa consecinţei produse de această constatare, şi anume comunicarea raportului de evaluare comisiei de disciplină a spitalului pentru luarea măsurilor legale care se impun după rămânerea definitivă a raportului, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 176/2010.

Textele menţionate stabilesc că fapta persoanei cu privire la care s-a constatat starea de conflict de interese constituie temei pentru eliberarea din funcţie ori, după caz, abatere disciplinară, ce se sancţionează potrivit reglementării aplicabile funcţiei respective, sancţiunea disciplinară care va fi aplicată neputând consta în mustrare sau avertisment.

În raportul de evaluare s-a reţinut că, în timpul exercitării de către reclamant a funcţiei de conducere de medic şef secţie Chirurgie vasculară în cadrul Spitalului Clinic Judeţean Pius Brînzeu din Timişoara, între spital şi B. S.R.L. (societate în care reclamantul era asociat împreună cu soţia, aceasta deţinând şi calitatea de administrator) a fost încheiat contractul de prestări servicii nr. x/28.01.2019 având ca obiect sterilizarea materialelor sanitare ale societăţii comerciale, situaţie ce constituie conflict de interese, în raport de dispoziţiile coroborate ale art. 178 alin. (2) lit. a) şi 185 alin. (15) din Legea nr. 95/2006.

Esenţiale pentru conturarea prezentei opinii separate au fost împrejurările potrivit cărora contractul s-a executat pe o perioadă scurtă, respectiv până la 11.04.2019, când a fost reziliat, iar valoarea serviciilor în perioada arătată, potrivit a trei facturi emise, a fost de 195 RON.

Deşi reclamantul nu a invocat în mod expres în cererea introductivă aplicarea principiului proporţionalităţii, potrivit căruia activitatea Agenţiei Naţionale de Integritate trebuie să corespundă satisfacerii interesului public şi în acelaşi timp să fie echilibrată din punct de vedere al efectelor pe care le produce asupra persoanei cercetate pentru situaţia de conflict de interese, în cuprinsul cererii s-au regăsit argumente care au fost subsumate de judecătorul fondului aplicării acestui principiu. Dovadă stau referirile la circumstanţele situaţiei de conflict de interese, care relevă o abatere minoră remediată cu promptitudine de reclamant, apreciate însă ca fiind nerelevante întrucât, indiferent de gravitatea abaterii de la legalitate, conflictul de interese există.

Un prim aspect în care opinia de faţă se diferenţiază de opinia majoritară este aceea a limitelor sesizării prin recursul declarat.

Consider că cererea de recurs, întemeiată pe cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., cuprinde critici care pot fi subsumate aplicării principiului proporţionalităţii, câtă vreme recurentul-reclamant susţine că faptele constatate nu reprezintă conflict de interese, în circumstanţele date ale derulării contractului de prestări servicii.

În opinia majoritară s-a arătat că litigiul pendinte poartă exclusiv asupra legalităţii raportului de evaluare, prin care nu sunt aplicate sancţiuni ci este constatat numai incidentul de integritate, motiv pentru care sancţiunea care va fi aplicată corespunde unei procedurii viitoare disciplinare, în care reclamantul va putea să formuleze apărări. S-a mai arătat şi că, în privinţa comunicării raportului de evaluare comisiei de disciplină pentru luarea măsurilor de cercetare a abaterii disciplinare, raportul reprezintă un simplu act de sesizare care nefiind act administrativ nu poate fi supus controlului instanţei de contencios administrativ.

Consider că înaintarea raportului de evaluare comisiei de disciplină a spitalului pentru cercetarea abaterii disciplinare reprezintă, în primul rând, o consecinţă a constatării conflictului de interese, prevăzută de dispoziţiile art. 25 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 176/2010.

Ca efect al constatării situaţiei de conflict de interese, dispoziţia care impune declanşarea procedurii disciplinare face parte din actul administrativ supus controlului judiciar în condiţiile art. 22 alin. (1) din Legea nr. 176/2010. Acest efect nu poate fi disociat de constatarea situaţiei de conflict de interese şi din acest motiv nu poate fi exclus controlului de legalitate.

Împrejurarea că sancţiunea nu intervine de drept, ci va fi consecinţa derulării unei proceduri disciplinare nu joacă un rol esenţial în analiza de legalitate a actului administrativ, din perspectiva principiului proporţionalităţi.

Acest principiu operează în cauză, aşa cum s-a statuat prin Hotărârea CJUE din 04.05.2023 în cauza C-40/2021. Este adevărat că în respectiva cauză aflată pe rolul instanţei naţionale de trimitere s-a regăsit o situaţie în care erau incidente sancţiuni care intervin de drept (respectiv, interdicţia de a ocupa funcţii publice alese pe o durată prestabilită).

Însă, ceea ce a constatat CJUE este că acest principiu poate fi invocat în cazul sancţiunilor care decurg din aplicarea regimului juridic al incompatibilităţilor şi conflictelor de interese, iar sub auspiciile principiului amintit trebuie avute în vedere de către instanţa naţională împrejurările relevante, pe baza cărora să se stabilească dacă o sancţiune pe care legea naţională o prevede este adecvată gravităţii încălcării pe care o reprimă, ţinând seama de obiectivul de a asigura integritatea şi transparenţa în exercitarea funcţiilor şi a demnităţilor publice, precum şi de a preveni corupţia instituţională.

Conform hotărârii evocate, o astfel de situaţie nu se regăseşte când în mod excepţional comportamentul ilicit constatat nu prezintă niciun element de gravitate, în timp ce impactul măsurii respective asupra situaţiei personale, profesionale, economice a persoanei se dovedeşte grav.

Revenind la cauza de faţă, potrivit art. 25 alin. (4) din Legea nr. 176/2010, procedura disciplinară care ar urma să se declanşeze nu se poate solda cu o sancţiune simbolică constând în mustrare sau avertisment, aplicarea unei sancţiuni mai aspre fiind un efect previzibil al raportului de evaluare.

Având în vedere că faptele nu prezintă niciun element de gravitate, aspect care rezultă din circumstanţele derulării contractului de servicii pe o perioadă scurtă de timp, pentru o valoare derizorie şi cu rezilierea respectivului contract la momentul conştientizării situaţiei de posibil conflict de interese, în opinia minoritară, se impunea anularea în parte a raportului de evaluare, respectiv în ceea ce priveşte dispoziţia de sesizare a comisiei de disciplină a Spitalului Universitar Judeţean Timişoara, consecinţele pe care ar urma să le producă derularea procedurii disciplinare asupra reclamantului fiind exagerate în raport cu lipsa de gravitate a faptei.