Reference pricing for natural gas: Discretionary limits of administrative authorities in selecting external market hubs under petroleum legislation

Şedinţa publică din data de 4 iulie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

1.1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 29 mai 2019, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta Societatea A. S.A., în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale ("ANRM"), a solicitat:

(i) anularea Ordinului nr. 32/2018 emis de ANRM privind aprobarea Metodologiei de stabilire a preţului de referinţă pentru gazele naturale extrase în România;

(ii) obligarea ANRM la plata de despăgubiri în favoarea reclamantei, estimate provizoriu la suma de 166.850.455 RON reprezentând prejudiciul creat prin emiterea Ordinului a cărui anulare se solicită;

(iii) obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

1.2. Prin cerere completatoare, reclamanta a solicitat anularea Deciziei nr. 9006/28.06.2019 prin care ANRM a răspuns plângerii prealabile formulate de reclamantă împotriva Ordinului nr. 32/2018.

1.3. Prin alte cereri completatoare, reclamanta a solicitat anularea Ordinului ANMR nr. 282/2019 şi a Ordinului nr. 233/2020, ambele de modificare a anexei la Ordinul nr. 32/2018.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1810 din 2 decembrie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a decăzut reclamanta din proba cu opinia de specialitate, a respins excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere având ca obiect anularea deciziei nr. 9006/2019 şi a respins acţiunea formulată de reclamanta Societatea A. S.A., în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 1810 din 2 decembrie 2021, precum şi împotriva încheierilor din 17 noiembrie 2021 şi din 8 decembrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta Societatea A. S.A., întemeiat pe cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârilor atacate şi, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, reţinerea cauzei spre rejudecare şi admiterea acţiunii, astfel cum a fost formulată şi modificată.

1. În motivarea recursului arată că instanţa de fond a pronunţat sentinţa înainte de soluţionarea cererii de recuzare formulate de reclamantă - motiv de recurs subsumat art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. .

Reclamanta a transmis prin email cererea de recuzare la data de 29.11.2021, în termenul de amânare a pronunţării. Art. 49 alin. (2) din C. proc. civ. interzice judecătorului pronunţarea hotărârii anterior soluţionării cererii de recuzare. În acelaşi sens, prin decizia nr. 14/2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii s-a statuat că formularea unei cereri de recuzare nu împiedică efectuarea actelor de procedură în continuarea judecăţii şi nici dezbaterea în fond a procesului, însă împiedică pronunţarea hotărârii anterior soluţionării cererii de recuzare.

Or, în cauză, cererea de recuzare a fost soluţionată după data pronunţării sentinţei, respectiv la 8.12.2021.

În concluzie, instanţa a pronunţat sentinţa la data de 02.12.2021 cu încălcarea obligaţiei de a aştepta soluţionarea cererii de recuzare formulate la 29.11.2021, obligaţie impusă de art. 49 alin. (2) C. proc. civ.

2. Recurenta-reclamantă arată şi că este nelegală respingerea cererii de recuzare, fiind incidente cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ.

Astfel, încheierea de respingere a recuzării este insuficient şi superficial motivată. Prin cererea de recuzare s-a invocat lipsa de imparţialitate a judecătorului fondului rezultând dintr-o serie de aspecte ivite la ultimul termen de judecată. Aspectele invocate, în majoritatea lor, au fost ignorate de instanţa care a soluţionat cererea de recuzare.

De asemenea, cererea de recuzare a fost în mod greşit respinsă întrucât instanţa de fond nu s-a limitat la a discuta cu părţile aspecte referitoare la decăderea din probă, utilitatea probei, încadrarea unei cereri ca fiind modificatoare. Dimpotrivă, instanţa de fond a lipsit de eficienţă toate dispoziţiile anterioare ale primului judecător desemnat în cauză, demonstrând că nu are nicio intenţie să administreze proba cu expertiză. Recurenta-reclamantă se referă la modalitatea şi succesiunea în care au avut loc incidentele procedurale, care au ştirbit flagrant aparenţa de corectitudine şi imparţialitate a instanţei fondului.

3. Un alt motiv de recurs priveşte încheierea de şedinţă din data de 17.11.2021, criticată din perspectiva cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ., pentru decăderea reclamantei din probă, revenirea asupra probei cu expertiză tehnică de specialitate şi respingerea, ca tardivă, a cererii de precizare a câtimii prejudiciului solicitat.

Deşi instanţa de fond s-a pronunţat asupra decăderii şi lipsei de utilitate a probei cu expertiză prin sentinţă iar nu prin încheiere, recurenta-reclamantă critică şi încheierea, considerând că maniera în care au avut loc dezbaterile la termenul de judecată din 17.11.2021 (când instanţa a invocat din oficiu incidentele procedurale) a adus o gravă atingere dreptului său la apărare şi principiului contradictorialităţii, prin lipsa oricărei motivări cu privire la soluţiile procedurale aplicate în cauză.

La termenul din 17.11.2021 instanţa a rămas în pronunţare atât asupra incidentelor invocate din oficiu, cât şi pe fondul cauzei.

Instanţa a pus în discuţie decăderea reclamantei din proba cu expertiză tehnică de specialitate încuviinţată prin încheierea din 12.06.2020 şi revenirea asupra încuviinţării probei, pentru lipsa utilităţii. Instanţa a refuzat să soluţioneze incidentele în şedinţă publică şi a motivat invocarea lor prin durata procesului şi împrejurarea că reclamanta nu ar fi depus la dosar contractele încheiate de specialistul propus cu terţe persoane, în scopul dovedirii expertizei acestuia, motiv pentru care a considerat că persoana propusă nu îndeplineşte calificarea de specialist în domeniu.

Este evident că niciuna dintre susţineri nu poate întemeia decăderea din probă sau revenirea asupra probei şi nu reprezintă o motivare suficientă pentru invocarea incidentelor de către instanţă.

Reclamantei i s-a refuzat dreptul la acordarea unui termen în scopul de a-şi pregăti poziţia faţă de lipsa expertizei tehnice, precum şi cererea de a se decala momentul punerii concluziilor asupra fondului, aspecte care atestă o încălcare a dreptului la un proces echitabil.

De asemenea, cererea reclamantei are un capăt referitor la despăgubiri evaluate provizoriu la suma de 166.850.455 RON, reprezentând prejudiciul creat prin emiterea ordinului a cărui anulare s-a solicitat. Instanţa a refuzat reclamantei acordarea unui termen pentru depunerea unei cereri precizatoare a câtimii prejudiciului solicitat în cauză, cu motivarea că aceasta ar fi o cerere modificatoare tardivă. Chestiunea a fost invocată din oficiu, deşi numai pârâta putea să invoce tardivitatea, presupunând, prin absurd, că cererea ar fi fost una modificatoare.

Indicarea valorii la zi a despăgubirilor nu poate reprezenta o modificare a cererii introductive, aşa cum eronat a reţinut instanţa de fond, fiind incidente prevederile art. 204 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. care permit depunerea cererii precizatoare.

4. În continuare este criticată sentinţa pronunţată pentru motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă se referă la măsurile dispuse prin sentinţă, de decădere a sa din proba cu expertiză şi revenire asupra probei încuviinţate, pentru lipsa caracterului util, arătând că au fost încălcate principiile care guvernează procesul civil: principiul contradictorialităţii, respectarea dreptului la apărare, limitele rolului activ al instanţei.

În privinţa expertizei tehnice de specialitate, instanţa a reţinut iniţial că desemnarea expertului/specialistului tehnic se va realiza prin acordul părţilor, motiv pentru care s-a întocmit o listă scurtă a experţilor ANEVAR. Au avut loc înlocuiri succesive ale specialiştilor desemnaţi, însă la data la care s-a dispus decăderea din probă era depăşită etapa verificării competenţei specialistului ultim propus. Noul judecător al cauzei a arătat că nu este lămurit în legătură cu specializarea expertului, însă o astfel de discuţie nu mai putea avea loc. Mai mult, deşi instanţa nu a precizat ce documente ar putea fi depuse cu privire la specializare, reclamanta a depus astfel de documente referitoare la competenţa expertului B., la solicitarea instanţei. Pârâta nu a contestat specializarea expertului propus şi cu toate acestea instanţa a decăzut-o pe reclamantă din proba cu expertiza de specialitate, refuzând chemarea expertului pentru lămuriri suplimentare.

Nedepunerea de către parte a unor documente lămuritoare cu privire la specializarea expertului nu poate conduce la decăderea sa din dreptul de a administra proba deja încuviinţată. Gradul de specializare al domeniului excede unei analize pe care instanţa ar putea să o realizeze în lipsa administrării probei.

Prin sentinţă se fac aprecieri care nu corespund realităţii. Mai exact, specialistul a completat CV-ul iniţial depus cu date şi explicaţii concrete cu privire la relevanţa activităţii sale în raport de specializarea solicitată în cauză.

Pârâta nu a infirmat realitatea informaţiilor prezentate, iar instanţa a reţinut fără temei că CV-ul specialistului nu este semnat, o astfel de obligaţie legală a reclamantei nesubzistând. Neîntemeiată este şi susţinerea că din CV-ul depus nu reiese că expertul ar fi efectuat vreun proiect referitor la gaze naturale.

A fost ignorată încheierea de încuviinţare a probei din 12.06.2020, prin care s-a reţinut că singurii experţi abilitaţi prin lege să stabilească valoarea bunurilor sunt experţii ANEVAR şi că un astfel de expert ce urma a fi desemnat trebuie să aibă experienţă în domeniul energiei şi gazelor naturale.

Reţinerea lipsei de expertiză a specialistului desemnat este nefondată, acesta fiind membru ANEVAR, care dovedeşte pe calea CV-ului o experienţă şi în domeniul evaluării de active şi fluxuri de numerar specifice categoriei bunurilor fungibile gaze naturale.

Recurenta-reclamantă arată că nu-i revenea în exclusivitate sarcina identificării unei expert/specialist care să realizeze expertiza şi că a depus diligenţe pentru identificarea unui astfel de specialist, aşa încât decăderea sa din probă reprezintă o încălcare a art. 185 alin. (1) din C. proc. civ., precum şi o gravă atingere adusă dreptului la apărare şi o nesocotire a rolului activ al instanţei.

5. Instanţa a reţinut nelegal şi lipsa caracterului util al probei cu expertiza tehnică de specialitate.

În primul rând, revenirea asupra probei a avut loc fără ca vreunul dintre elementele deduse judecăţii să se fi schimbat, ceea ce face ca măsura să fie nejustificată.

Instanţa a reţinut şi că aspectele deduse judecăţii pot fi analizate fără administrarea probei. Acest argument este formal, dovadă stând motivarea hotărârii prin care instanţa şi-a bazat soluţia pe propriile sale teorii raportate la piaţa gazelor, neprobate şi nepuse în discuţia părţilor.

În plus, nu a fost combătută opinia de specialitate extrajudiciară a profesorului C., admisă ca probă în dosar.

În motivarea sentinţei, instanţa reţine aspecte neinvocate de părţi şi nepuse în discuţia părţilor şi invocă concepte şi argumentaţii specifice pieţei gazelor care nu se bazează nici pe probatoriul administrat şi nici pe susţinerile părţilor.

Cu titlu de exemplu, instanţa reţine că Metodologia criticată este dinamică şi permite actualizarea preţului de referinţă în timp real, corespunzător modificării preţului la gaze naturale pe cea mai relevantă piaţă europeană, fără a trimite la nicio probă, ci bazat strict pe un raţionament propriu.

Susţinerile instanţei sunt incorecte şi irelevante pentru stabilirea preţului de referinţă al gazelor naturale, având în vedere că legislaţia privind standardele de evaluare prevede că valoarea bunurilor fungibile se stabileşte având în vedere piaţa pe care aceste bunuri sunt tranzacţionate. Nicăieri în standardele aplicabile nu se prevede că piaţa unui bun mobil trebuie să îndeplinească anumite condiţii restrictive (ex. număr de participanţi sau nivel de concurenţă).

Trimiterea instanţei la "cea mai relevantă piaţă concurenţială" este nefundamentată, reclamanta demonstrând în cauză că hub-ul D. este slab dezvoltat în raport cu celelalte din piaţa de gaze naturale a Europei.

Un alt argument, care nu a fost invocat de ANRM, dar este susţinut de instanţă este acela că preţul de referinţă conform Ordinului anterior nr. 98/1998, se determina tot printr-o formulă de calcul raportată la fluctuaţiile de preţ de pe piaţa mediteraneană, iar nu de pe piaţa românească.

Este de remarcat că ANRM a renunţat la această metodologie, adoptată de altfel în baza altei legi (din anul 2002), tocmai pentru că nu reflecta valoarea gazelor naturale produse în România.

Toate aceste aspecte arată că hotărârea se fundamentează pe argumente incorecte, neprobate şi nedemonstrate, dar şi irelevante, având în vedere că acordarea de relevanţă hub-ului D. vine în contradicţie cu prevederile Legii petrolului nr. 238/2004 care impune stabilirea unui preţ de referinţă pe baza preţului cu care gazele naturale se vând pe piaţa din România.

De asemenea, instanţa nu analizează legalitatea ordinului atacat din perspectiva alegerii indicelui D. pentru determinarea preţului de referinţă, având în vedere că tranzacţiile D. reprezintă cel mult 1% în România şi 10 % din totalul tranzacţiilor cu gaze naturale pe hub-ul D..

6. Din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă invocă lipsa motivelor pe care să se sprijine hotărârea, motivarea contradictorie şi formularea de către instanţă a unor motive străine de natura pricinii.

Analiza prin sentinţă a cuprinsului actelor care au stat la baza emiterii ordinelor contestate este insuficientă. Instanţa a reţinut că ANRM şi-a fundamentat soluţia pe un raţionament propriu, ceea ce este neadevărat.

Instanţa reţine că este suficient că există studiul E. şi prin simpla întocmire a studiului se îndeplineşte dezideratul legiuitorului ca ordinele să fie adoptate pe baza unei fundamentări corespunzătoare.

De asemenea, reţine că nu are posibilitatea de a alege, în condiţiile respectării limitelor dreptului de apreciere al autorităţii, o altă soluţie tehnică posibil aplicabilă sau o altă metodă de calcul deoarece, astfel, s-ar încălca principiul separaţiei puterilor în stat.

Instanţa nu a ţinut seama de limitele analizei de legalitate, problemele de drept ridicate în speţă nevizând oportunitatea emiterii actului, ci încălcarea Legii petrolului şi a altor dispoziţii şi principii legale incidente.

Instanţa s-a bazat pe concepte şi argumentaţii care nu rezultă sau care sunt contrazise de probatoriul administrat, enunţând un raţionament într-un domeniu absolut specializat pentru care era necesar să cunoască opinia unui specialist.

De altfel instanţa nu a răspuns argumentelor esenţiale invocate de reclamantă, pe care le-a sumarizat ca fiind nemulţumiri ale acesteia. Spre exemplu, nu a analizat criticile aduse studiului E..

Pe de altă parte, chiar acest studiu reţine că D. nu este hub-ul relevant şi reprezentativ în Europa şi în piaţă şi că D., de asemenea, nu este relevant, ci relevante sunt contractele pe termen lung.

7. Sub incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă arată că hotărârea este nelegală sub aspectul dezlegărilor privind obiectul acţiunii, limitele învestirii şi limitele analizei de legalitate prin raportare la chestiunile de oportunitate şi principiul separaţiei puterilor în stat.

Reclamanta a criticat metodologia de stabilire a preţului de referinţă pentru gaze naturale extrase din România (PRGNR) pentru că acesta a fost stabilit cu încălcarea dispoziţiilor legale. Nu s-a solicitat instanţei să aleagă o altă metodă de calcul sau să dispună vreo altă soluţie, ci s-a arătat că indicele D. nu are nicio legătură cu valoarea gazelor naturale produse în România.

Metodologia nu trebuie fundamentată pentru a maximiza veniturile la bugetul de stat sau profiturile producătorilor, ci pe criterii legale obiective, pentru a respecta prevederile Legii petrolului şi, în consecinţă, pentru a determina corect valoarea gazelor naturale produse în Româna, având în vedere preţurile cu care acestea se vând.

Instanţa propune o limitare artificială a controlului de legalitate, arătând că argumentele reclamantei ar viza oportunitatea, iar nu legalitatea ordinelor atacate.

Or, toate argumentele din cererea introductivă prin care se susţine irelevanţa studiului E. şi încălcarea dispoziţiilor legale sunt critici de nelegalitate. Marja de apreciere a autorităţii nu este totală şi necenzurabilă, iar delimitarea între dreptul de apreciere al autorităţii publice şi excesul de putere se stabileşte pe baza principiului proporţionalităţii, în sensul că mijloacele de acţiune ale autorităţii nu pot depăşi scopul în vederea cărora sunt folosite, respectiv binele social şi interesul public.

În acest sens, metodologia trebuie să respecte o serie de rigori legale şi principii fundamentale, iar instanţa era chemată să verifice dacă autoritatea a acţionat cu depăşirea sau nesocotirea limitelor legale.

8. O altă critică priveşte interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor legale care vizează adoptarea Metodologiei de stabilire a preţului de referinţă pentru gaze naturale şi obligaţia de fundamentare a ordinelor prin care se stabileşte această metodologie.

Reclamanta a invocat încălcarea dispoziţiilor legale care reglementează obligaţia ANRM de a se raporta la valoarea producţiei brute extrase din România în stabilirea metodologiei de calcul al preţului de referinţă, precum şi obligaţia aceleiaşi autorităţi de a realiza studii de specialitate care să fundamenteze respectiva metodologie.

Astfel, art. 2 din Legea petrolului nr. 238/2004 defineşte preţul de referinţă al petrolului ca fiind preţul stabilit de către autoritatea competentă în baza unei metodologii fundamentate pe studii de specialitate, care se utilizează pentru calculul veniturilor bugetului de stat aferente redevenţei petroliere. Art. 49 din aceeaşi lege prevede că redevenţa petrolieră se stabileşte, pentru operaţiunile petroliere de exploatare a zăcămintelor petroliere, ca o cotă procentuală din valoarea producţiei brute extrase. Art. 92 din Normele metodologice de aplicare a Legii petrolului prevede că redevenţa se calculează ca valoare a producţiei brute extrase înmulţit cu cota procentuală stabilită de lege, unde valoarea producţiei brute extrase este egală cu producţia brută ori preţul de referinţă.

Deci, redevenţa petrolieră trebuie stabilită prin raportare la beneficiile pe care concesionarul le obţine de pe urma concesiunii petroliere, fie că acest beneficiu se raportează la valoarea producţiei realizate, fie că acesta se raportează la valoarea veniturilor încasate.

ANRM, în exercitarea atribuţiilor sale de stabilire a redevenţei petroliere, la nivel infralegal, are obligaţia de a se asigura că metodologia de calcul va avea drept rezultat o valoare care reflectă în mod rezonabil valoarea de piaţă sau veniturile care au fost sau puteau fi realizate de operatorii de gaze de pe piaţă, astfel cum acestea au fost obţinute din tranzacţiile efective din perioada de referinţă.

Intenţia legiuitorului de a stabili valoarea redevenţei prin raportare la beneficiile obţinute de concesionar este confirmată de raportul de control al Curţii de Conturi, dar şi de expunerea de motive a Legii petrolului.

Or, ordinele atacate încalcă prevederile din Legea petrolului şi standardele ANEVAR care impun raportarea la valoarea producţiei naţionale.

Dezideratul alinierii preţurilor la gazele naturale în Uniunea Europeană nu poate reprezenta un criteriu de stabilire a redevenţei pe care un producător român trebuie să o achite statului român. Metodologia trebuie să se raporteze la realităţile pieţei din România, care nu exporta în 2017-2018 şi nu exportă nici în prezent gaze naturale.

În consecinţă, nelegalitatea metodologiei rezidă, pe e o parte, în raportarea la o piaţă externă pe care nu sunt tranzacţionate gazele naturale produse în România, iar pe de altă parte în utilizarea unui indice nerelevant fie şi pentru piaţa din Austria (indicele D. nefiind folosit la calculul redevenţelor nici în Austria).

Deci, metodologia de calcul trebuia să respecte prevederile Legii petrolului şi normele care precizează explicit că prin preţul de referinţă se determină valoarea gazelor naturale produse în România.

Cadrul normativ cere stabilirea preţului de referinţă pentru determinarea valorii producţiei de gaze naturale, iar în conformitate cu legislaţia din România, pentru stabilirea valorii bunurilor este obligatoriu să fie respectate standardele ANEVAR.

Având în vedere că gazele naturale fac parte din categoria bunurilor fungibile, era necesar ca un expert membru ANEVAR să verifice dacă studiul E. respectă standardele ANEVAR de evaluare. Este logic şi de bun simţ că valoarea unui bun este dată de preţul cu care acel bun se vinde pe piaţă şi cu tipul de tranzacţie cu care acel bun se vinde în mod obişnuit.

Curtea de Conturi a constatat că ANRM a încălcat Legea petrolului prin stabilirea preţului de referinţă fără raportare la producţia internă, or instanţa încearcă să sugereze că raportul Curţii de Conturi se referă la dezideratul corelării cu piaţa internaţională.

Mai mult, instanţa pleacă de la premisa greşită că D. permite alinierea la preţurile folosite pe piaţa europeană pentru acest tip de produs şi este în concordanţă cu fluctuaţiile acestei pieţe, situaţie pe de o parte nefundamentată şi pe de alta contrazisă chiar de autorii studiului E. precum şi de opinia de specialitate extrajudiciară.

A mai arătat instanţa că este irelevant că gazul românesc nu se tranzacţionează pe piaţa europeană, punând mai presus dezideratul de a determina un preţ pe baza mecanismelor libere de piaţă din UE. Acest considerent este înfrânt în primul rând de argumentul că D. este un hub de tranzit şi nici măcar autorii studiului E. nu l-au considerat a fi cel mai relevant din Europa.

În realitate, nu există o fundamentare reală a ordinelor atacate, analiza din studiul E. fiind nerelevantă.

9. Dacă în privinţa Ordinului nr. 32/2018 există formal un studiu, nu aceeaşi este situaţia în privinţa ordinelor din 2019 şi 2020, atacate prin cererile modificatoare. Pentru emiterea acestor ordine nu există calcule şi fundamentări. Considerentele instanţei în sensul că noile ordine puteau să aibă la bază acelaşi studiu întrucât condiţiile de funcţionare ale pieţei de petrol şi gaze naturale nu s-au schimbat dramatic în ultimii trei ani nu sunt bazate pe probe şi nu pot fi încadrate în categoria faptelor notorii. În realitate, documentele depuse de reclamantă demonstrează contrariul, respectiv dinamica pieţei.

Studiul E. nu respectă prevederile legale şi standardele ANEVAR, iar autorii săi nu sunt membrii ANEVAR, acreditare care este obligatorie în Româna pentru stabilirea valorii bunurilor.

Niciunul dintre capitolele studiului nu cuprinde o analiză temeinică a pieţei româneşti şi a situaţiei reale din anii 2016-2017. O astfel de analiză ar fi arătat că indicele D. este total necorelat cu preţurile medii la care se comercializează gazele naturale produse în România, indicele respectiv fiind atât mai mare cât şi mai mic faţă de preţurile medii de vânzare ale gazelor naturale produse în România, în funcţie de perioadă.

De asemenea, deşi ANRM a menţionat că la data emiterii Ordinului nr. 32/2018 nu existau date relevante pe BRM, realitatea faptică demonstrează că în anul 2017 existau suficiente date pe BRM, unde se tranzacţionau gaze naturale reprezentând 50% din necesarul de consum în România.

Studiul E. are numeroase vicii şi erori profesionale, nu respectă principiile fiscalităţii şi este în contradicţie cu principiile sistemului economic de impunere şi cu practica internaţională în domeniu.

Toate datele studiului sunt nerelevante cât timp gazele din România nu se puteau exporta fizic. Aşa cum au precizat autorii studiului şi cum şi-a asumat ANRM, stabilirea metodologiei pe baza D. a avut în vedere un unic deziderat şi anume identificarea şi raportarea la preţul cel mai mare, iar nu aplicarea unor criterii legale relevante.

Ca atare, studiul de fundamentare a metodologiei este lipsit de substanţă lipsindu-i orice simulare sau detaliu cu privire la variantele de calcul propuse de producători, bazate pe preţul tranzacţiilor din România.

De asemenea, implementarea prin Ordinul nr. 282/2019 a două principii diferite de calcul a PRNGR (preţ realizat-pentru vânzările în regim reglementat şi D. pentru vânzările pe piaţa concurenţială) arată o incoerenţă majoră în aplicarea principiilor definite de Legea petrolului pentru calculul valorii producţiei brute.

10. Printr-un alt motiv de recurs se invocă excesul de putere al autorităţii pârâte şi încălcarea principiului proporţionalităţii, respectiv nelegalitatea sentinţei, sub aceste aspecte.

Având în vedere că România nu are conexiune cu Europa şi nici cu D., se relevă comportamentul abuziv al ANRM, care se raportează la o realitate paralelă celei naţionale. Susţinerea caracterului obiectiv, transparent şi nediscriminatoriu al mecanismului de determinare a preţului de referinţă nu se bazează pe un probatoriu administrat. Metodologia ar fi trebuit să reflecte caracteristicile pieţei locale atât din perspectiva preţurilor şi veniturilor încasate de pe urma exploatării gazelor naturale cât şi din perspectiva infrastructurii fizice existente şi a costurilor pe care această activitate le presupune.

Or, raportarea redevenţei la preţuri şi volume practicate pe o piaţă inaccesibilă operatorilor din România şi la un indice nereprezentativ reprezintă o măsură inadecvată scopului pretins urmărit şi o încălcare a principiului proporţionalităţii, care trebuie să guverneze activitatea administraţiei publice.

Membrii colectivului E. au specializări nerelevante pentru stabilirea valori bunurilor, nefiind niciunul membru ANEVAR sau specializat în piaţa gazelor naturale.

Cât priveşte considerentul instanţei potrivit căruia piaţa românească de petrol şi gaze este o piaţă de tip monopol, stabilirea preţului fiind realizată în mare parte prin deciziile manageriale ale operatorilor economici majoritari, susţinerile nu subzistă. Recurenta trimite la opinia de specialitate extrajudiciară administrată, din care rezultă că există competitivitate pe piaţa en gros de gaze din România. Or, într-o piaţă naţională care nu exportă gaze naturale, cererea şi oferta relevante nu pot fi decât cele de pe plan naţional.

11. Recurenta-reclamantă reia şi motivul de nelegalitate privind nemotivarea actelor administrative, arătând că în concret decizia ANRM de a alege ca punct de referinţă o piaţă de tranzit străină nu este motivată.

Instanţa afirmă superficial că ar fi existat o dezbatere publică a celor 4 variante de calcul propuse prin studiul E. şi că raportul Curţii de Conturi ar fi stabilit dezideratul raportării la piaţa internaţională.

În realitate, studiul E. nu a fost făcut public şi nu propune 4 variante de calcul, iar alte acte de fundamentare nu au fost întocmite.

Viciul nemotivării actelor administrative nu poate fi acoperit prin acte emise ulterior sau prin hotărârea instanţei de fond. În realitate, pentru alegerea pe care a făcut-o, ANRM nu a oferit niciun fel de fundamentare la data aprobării ordinului din 2018, cele două referate de necesitate publicate prealabil emiterii ordinului nerăspunzând cerinţelor de motivare pentru că nu cuprind un raţionament propriu al autorităţii referitor la alegerea făcută. Mai mult, în privinţa Ordinelor nr. 282/2019 şi nr. 233/2020 nu au fost depuse referate de aprobare ori de necesitate.

12. În consideraţia tuturor argumentelor anterioare, recurenta-reclamantă susţine şi că nu a fost respectată procedura de emitere a actelor administrative prin raportare la prevederile Legii petrolului şi ale Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă.

Instanţa de fond a stabilit netemeinicia criticii referitoare la încălcarea principiului certitudinii impunerii sarcinii fiscale, reţinând că redevenţa petrolieră nu este un impozit, ci este o contraprestaţie datorată statului. Însă, acest principiu trebuie să îşi găsească aplicare şi în cazul redevenţelor petroliere ca o expresie a imperativelor de claritate, precizie, previzibilitate a legii. Or, nivelul redevenţei a devenit imprevizibil prin efectul Ordinului nr. 32/2018, neexistând nicio corelaţie între veniturile încasate de titularii de acorduri petroliere din România şi preţurile de pe hub-ul D.. Pentru titularii de acorduri petroliere este greu să urmărească şi să cuantifice obligaţia de plată fluctuantă care le revine.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă ANRM a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În motivare arată că îi revine atribuţia de stabilire, în condiţiile legii, a preţului de referinţă pentru petrolul extras în România, în vederea stabilirii redevenţei petroliere, în conformitate cu art. 2 lit. e) din H.G. nr. 1419/2009. În conformitate cu art. 54 lit. e) din Legea petrolului nr. 238/2004 trebuie să efectueze studii pe baza cărora să stabilească preţul de referinţă, iar definiţia preţului de referinţă se regăseşte în art. 2 pct. 30 din aceeaşi lege.

În acord cu aceste prevederi şi cu măsurile dispuse de Curtea de Conturi, ANRM a încheiat cu E. un contract de cercetare şi consultanţă pentru stabilirea preţului de referinţă. Studiul pe piaţa de gaze naturale a fost făcut de colectivul de cercetare al Universităţii, care a propus mai multe variante de calcul al preţului de referinţă. Acestea au fost supuse consultării publice, fiind publicate pe site-ul ANRM în mai 2017, ianuarie şi februarie 2018.

A fost aleasă varianta de calcul prin raportare la hub-ul D., având în vedere că acesta este cel mai important în comercializarea gazelor naturale din Europa centrală şi de est.

Alte motive pentru care preţul de referinţă al gazelor naturale din România a fost raportat la hub-ul menţionat sunt: hub-ul tranzacţionează volume mari de gaze naturale importate de vestul Europei din estul Europei; este unul din hub-urile UE care exprimă un preţ valabil pentru volume mari tranzacţionate, contractele transparente pentru ziua următoare fiind cele mai numeroase - ceea ce justifică alegerea preţului acestora ca preţ de referinţă pentru preţul gazelor naturale; la data efectuării studiului şi aprobării metodologiei, piaţa din România nu avea un caracter consolidat, neoferind elemente relevante pentru stabilirea preţului de referinţă, prin comparaţie cu pieţele de gaze naturale din Europa; tendinţa pe plan continental este aceea de a crea o piaţă europeană internă din care să facă parte toate statele membre UE; piaţa gazelor naturale din România este mai aproape de monopol decât de piaţă funcţională astfel că prin această alegere se protejează consumatorii împotriva impunerii unui preţ de către deţinătorii monopolului, preţurile în condiţiile unei pieţe libere fiind dictate în principiu de elementele cerere şi ofertă; statul român, în interacţiunea cu companiile producătoare, are astfel un instrument obiectiv transparent şi incontestabil de stabilire a preţului de referinţă.

Intimata-pârâtă trimite la un raport de investigaţie întocmit de Consiliul Concurenţei în februarie 2018 privind sectorul gazelor naturale din România, care confirmă că preţul de referinţă cel mai relevant este dat de D., Austria.

Strict raportat la motivele de recurs, intimata-pârâtă arată următoarele:

În privinţa cererii de recuzare a judecătorului fondului, aceasta a fost respinsă ca nefondată, imparţialitatea fiind corect apreciată.

În privinţa decăderii reclamantei din proba cu expertiză şi a lipsei caracterului util al unei astfel de probe, arată că decăderea din probă a avut loc întrucât pe parcursul unei perioade procesuale îndelungate reclamanta nu a propus un expert/specialist care să aibă competenţă în analizarea pieţei gazelor.

Faţă de obiectivele expertizei propuse de reclamantă specialiştii propuşi nu aveau niciun fel de experienţă, calificarea lor fiind aceea de evaluatori imobiliari.

Or, preţul de referinţă a fost stabilit de ANRM pe baza unui studiu întocmit de un colectiv de cercetare ai cărui membrii au specializare în piaţa gazelor naturale.

Cât priveşte respingerea cererii de precizare a câtimii prejudiciului, intimata-pârâtă arată că majorarea valorii despăgubirilor reprezintă o modificare a cererii de chemare în judecată.

Cât priveşte criticile aduse sentinţei, intimata arată că alegerea unei variante de calcul al preţului de referinţă nu este o chestiune de legalitate, ci una de oportunitate, alegerea fiind justificată şi motivată prin actele premergătoare emiterii Ordinului nr. 32/2018.

Instanţa a reţinut corect că nu are posibilitatea, respectând limitele dreptului de apreciere al ANRM, să indice o altă soluţie tehnic posibil aplicabilă sau o altă metodă de calcul, pentru că astfel ar fi încălcat principiul separaţiei puterilor în stat.

Recurenta- reclamantă nu a putut preciza ce dispoziţii legale ar fi fost încălcate în procedura de emitere a ordinelor contestate, deşi susţine că instanţa de fond a interpretat şi aplicat greşit legea.

Studiul E. a propus variante de calcul al preţului de referinţă, iar în urma consultării publice, în baza procesului-verbal din 19.12.2017, ANRM a ales varianta preţului la hub. Alegerea a fost motivată de faptul că la data respectivă volumele de gaze naturale tranzacţionate pe BRM şi OPCOM erau mici, irelevante, piaţa locală fiind netransparentă şi imatură.

Recurenta susţine fără temei că alegerea hub-ului de la Viena nu este fundamentată, câtă vreme acesta este principalul hub de tranzacţionare a gazului produs în estul Europei şi importat de ţările din vestul Europei.

Susţine recurenta că nu au fost respectate standardele de evaluare ANEVAR, însă nu precizează care ar fi temeiul legal care impune raportarea preţului de referinţă al gazelor naturale la aceste standarde. Intimata arată şi că, în conformitate cu art. 6 din Legea nr. 163/2015, standardele ANEVAR sunt facultative pe teritoriul statului român.

Faţă de susţinerea că au fost încălcate prevederile Legii petrolului şi cele ale Normelor metodologice de aplicare a acesteia, ANRM arată că nicio astfel de încălcare nu a fost relevată, trimiţând la definiţia preţului de referinţă al petrolului.

De asemenea, nu a fost relevat excesul de putere sau vreo încălcare a principiului proporţionalităţii, metodologia de stabilire a preţului de referinţă raportâţndu-se la principiile unei pieţe libere.

La data emiterii Ordinului nr. 32/2018, piaţa de gaze naturale tranzacţionate la hub-ul de la Viena era cea mai relevantă din punct de vedere al numărului tranzacţiilor şi al volumelor tranzacţionate, rezultând preţul cel mai apropiat de nivelul preţului în Uniunea Europeană.

Piaţa din România nu avea anvergura care să permită o sintetizare semnificativă a tranzacţiilor, aşa încât Ordinul 32/2018 respectă toate cerinţele legale formale şi substanţiale pentru emiterea sa.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este nefondat, pentru următoarele considerente:

1. Un prim motiv de recurs, subsumat cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., este cel potrivit căruia sentinţa a fost pronunţată cu încălcarea art. 49 alin. (2) C. proc. civ., care interzice judecătorului pronunţarea hotărârii anterior soluţionării cererii de recuzare îndreptate împotriva sa.

Înalta Curte constată că la data de 17.11.2021 instanţa de fond a rămas în pronunţare atât asupra a două chestiuni procedurale (decăderea reclamantei din proba cu expertiză tehnică în specialitatea energie-piaţa gazelor naturale şi revenirea asupra probei încuviinţate, dată fiind inutilitatea/neconcludenţa probei), cât şi asupra fondului cauzei.

În termenul de amânare a pronunţării, la 29.11.2021, reclamanta a formulat cererea de recuzare a judecătorului fondului.

Potrivit art. 49 alin. (2) C. proc. civ., formularea unei cereri de recuzare împiedică pronunţarea soluţiei în cauză, aceasta trebuind amânată şi urmând avea loc numai după soluţionarea cererii de recuzare. Însă, textul se referă la cererea de recuzare formulată în timpul judecăţii, înainte de închiderea dezbaterilor. Astfel, potrivit art. 44 din acelaşi cod, pentru motivele de incompatibilitate care s-au ivit ori au fost cunoscute de parte doar după începerea dezbaterilor, recuzarea trebuie solicitată de îndată ce aceste motive sunt cunoscute părţii.

În cauza de faţă, motivele pe care se întemeiază cererea de recuzare au fost cunoscute părţii reclamante la termenul din 17.11.2021 când dezbaterile au fost închise prin ascultarea părţilor inclusiv asupra fondului cauzei şi rămânerea în pronunţare.

Recurenta-reclamantă citează în sprijinul criticilor sale decizia nr. 14/2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, în conformitate cu care formularea unei cereri de recuzare, înainte sau după începerea oricăror dezbateri nu împiedică efectuarea actelor de procedură în continuarea judecăţii, nici dezbaterea în fond a procesului, ci doar pronunţarea hotărârii până la soluţionarea cererii de recuzare.

Dar, dispozitivul acestei hotărâri obligatorii date în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 49 alin. (2) C. proc. civ. are în vedere cererile de recuzare formulate în condiţiile art. 44 C. proc. civ., ale cărui dispoziţii au fost citate parţial anterior, iar nu cererea de recuzare survenită după închiderea dezbaterilor, aşa cum este cazul de faţă.

În situaţia unei astfel de cereri, decizia interpretativă obligatorie nr. 14/2021 arată explicit că aceasta nu împiedică pronunţarea hotărârii (a se vedea considerentul nr. 110 al deciziei).

În concluzie, cererea de recuzare fiind formulată de către reclamantă după închiderea dezbaterilor, nu se poate reţine o încălcare a dispoziţiilor art. 49 alin. (2) C. proc. civ. prin pronunţarea sentinţei recurate anterior soluţionării acestei cererii, care a avut loc prin încheierea din 8 decembrie 2021.

Este de menţionat şi că, potrivit rezoluţiei aplicate pe cererea de recuzare, adresarea acesteia a fost cunoscută de judecătorul fondului la data de 2.12.2021, după pronunţarea sentinţei.

2. Un al doilea motiv de recurs este cel prin care se invocă nelegalitatea respingerii cererii de recuzare, încheierea din 8 decembrie 2021 fiind criticată pentru motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă arată că majoritatea motivelor de recuzare au fost ignorate de către instanţa care a soluţionat cererea şi că recuzarea a fost greşit respinsă având în vedere că judecătorul fondului nu s-a limitat la dezbaterea chestiunilor procedurale ale cauzei, ci a lipsit de eficienţă măsuri dispuse anterior, referitoare la administrarea probelor apreciate concludente în soluţionarea cauzei.

Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile aduse încheierii din 08.12.2021.

Recuzarea s-a întemeiat pe mersul dezbaterilor la termenul din 17.11.2021. Reclamanta a susţinut că invocarea din oficiu a decăderii reclamantei din proba cu expertiză tehnică de specialitate, ca şi a lipsei caracterului util al probei, dar şi vădit nelegala apreciere a caracterului modificator al unei cereri precizatoare a câtimii despăgubirilor pretinse, precum şi exprimarea tendenţioasă a judecătorului fondului ar demonstra lipsa de imparţialitate a acestuia.

În primul rând, se constată că încheierea recurată este motivată în acord cu cerinţele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.. Astfel, instanţa care a soluţionat cererea de recuzare a reţinut că motivele reclamantei vizează măsurile procesuale dispuse de judecătorul fondului în exercitarea rolului său activ instituit de art. 22 din C. proc. civ., situaţie în care nu pot fi reţinute elemente care să nască în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparţialitate.

Ca atare, respingerea recuzării este argumentată, criticile recurentei-reclamante vizând, în realitate, o greşită apreciere de către judecătorul învestit cu soluţionarea cererii de recuzare a aspectelor pe care s-a întemeiat această cerere.

Şi din această perspectivă, Înalta Curte constată că recursul este nefondat întrucât punerea în dezbatere a decăderii din probă pentru neîndeplinirea de către o parte în termenul stabilit a unor obligaţii procesuale, ca şi a utilităţii probei intră în atribuţiile judecătorului fondului. Astfel de măsuri îşi găsesc temei în normele C. proc. civ. şi sunt inapte să creeze în mod obiectiv temeri justificate cu privire la imparţialitate. De asemenea, o eventuală încălcare a unor norme de procedură nu îndreptăţeşte o recuzare, ci poate fi supusă controlului instanţei de recurs.

3. Al treilea motiv de recurs este îndreptat împotriva încheierii de dezbateri din 17.11.2021, încheiere recurată din perspectiva cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ.

Criticile se referă la decăderea reclamantei din proba cu expertiza tehnică de specialitate şi punerea în discuţie a utilităţii probei. Deşi măsurile asupra probatoriului au fost dispuse prin sentinţa recurată, iar nu prin încheierea din 17.11.2021, recurenta-reclamantă critică şi această încheiere premergătoare pentru maniera în care au avut loc dezbaterile asupra aspectelor procedurale, pe care o apreciază de natură a aduce atingere dreptului său la apărare şi principiului contradictorialităţii.

Având în vedere că măsurile procesuale au fost adoptate prin sentinţă, de asemenea criticată pentru aceleaşi motive, Înalta Curte va analiza legalitatea lor în cadrul criticilor aduse sentinţei.

Este de remarcat că prin încheierea din 17.11.2021 au fost dezbătute succesiv atât chestiuni ţinând de cercetarea procesului (administrarea probelor) cât şi fondul cauzei, cu rămânerea în pronunţare pe ambele aspecte. Deşi maniera de conducere a dezbaterilor a fost neobişnuită, în sensul că instanţa a cerut părţilor să pună concluzii pe fond, rezervând pronunţarea asupra unor chestiuni procedurale ţinând de administrarea probelor, totuşi nu au fost încălcate norme de procedură, judecătorul cauzei pronunţându-se cu prioritate asupra aspectelor procedurale şi apoi asupra fondului cauzei. De asemenea, cuvântul asupra fondului a fost acordat în condiţiile în care instanţa a stabilit că nu mai sunt alte cereri de formulat sau probe de administrat, cu excepţia aspectelor legate de administrarea probei cu expertiza tehnică asupra cărora a rămas în pronunţare.

Cât priveşte neacordarea la cererea reclamantei a unui nou termen în vederea depunerii unei cereri precizatoare a câtimii obiectului capătului de cerere în despăgubiri, instanţa apreciind că o astfel de cerere ar avea caracter modificator şi nu ar mai putea fi primită faţă de stadiul judecăţii, criticile recurentei-reclamante se axează pe greşita apreciere a caracterului modificator al cererii pe care avea intenţia să o formuleze.

Înalta Curte constată că nu se indică şi nu se identifică o normă de procedură pe care instanţa de fond să o fi încălcat refuzând amânarea judecăţii la cererea reclamantei de a preciza câtimea despăgubirilor pretinse subsecvent capătului principal în anularea ordinelor emise de ANRM.

O analiză a caracterului modificator sau nu al unei astfel de cereri nu are rost mai înainte de a fi tratate criticile din recurs referitoare la respingerea capătului principal de cerere.

În fine, măsurile procesuale au fost supuse dezbaterii, situaţie care reflectă respectarea principiului contradictorialităţii statuat în art. 14 din C. proc. civ.

4. Trecând la analiza criticilor aduse sentinţei din perspectiva cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

O primă chestiune supusă controlului de legalitate este aceea a decăderii reclamantei din proba cu expertiza tehnică de specialitate în specializarea energie- piaţa gazelor naturale.

Recurenta-reclamantă apreciază că nu putea avea loc decăderea sa din probă pentru motivele invocate de instanţă.

Înalta Curte constată că proba a fost încuviinţată la cererea reclamantei la termenul din 12.06.2020 şi nu a putut fi administrată până la termenul din 17.11.2021, în lipsa identificării unui specialist care să aibă cunoştinţele necesare pentru a răspunde obiectivelor propuse de către reclamantă. Obiectivele au vizat, în esenţă, principiile şi metoda de stabilire a valorii gazelor naturale, respectiv dacă această valoare ar trebui raportată la tranzacţiile efective de pe piaţa românească, unde se comercializează aceste gaze naturale, precum şi o analiză critică asupra alegerii autorităţii pârâte de raportare a preţului de referinţă al gazelor naturale pentru stabilirea redevenţei petroliere la hub-ul D. şi la indicele D..

Recurenta-reclamantă susţine fără temei că nedepunerea unor documente lămuritoare cu privire la specializarea ultimului expert propus nu ar fi putut conduce la decăderea sa din dreptul de a administra proba deja încuviinţată.

În conformitate cu art. 180 alin. (1) coroborat cu art. 185 din C. proc. civ., sancţiunea decăderii intervine în cazul neîndeplinirii de către parte a obligaţiilor procesuale în termenul stabilit de instanţă.

Recurenta-reclamantă susţine nefondat şi că CV-ul expertului B. şi explicaţiile date cu privire la expertiza acestuia ar demonstra că persoana propusă îndeplinea cerinţele specializării în domeniul obiectivelor expertizei.

Astfel de susţineri nu pot fi primite pentru motivele care au fost arătate de către instanţa de fond, respectiv persoana propusă este membru ANEVAR, însă nu are nicio expertiză în domeniul pieţei gazelor naturale. Experienţa în domeniul evaluări de active şi fluxuri de numerar, fie şi ale unei întreprinderi care activează în domeniul tranzacţiilor cu gaze naturale, nu reprezintă o dovadă a specializării în domeniul pieţei gazelor naturale. Evaluările de active şi fluxuri de numerar ale unei întreprinderi nu au legătură cu mecanismele de formare a preţului de referinţă al gazelor naturale.

A mai arătat recurenta-reclamantă că nu îi revenea exclusiv sarcina identificării unei specialist care să realizeze expertiza şi că a depus diligenţe pentru a identifica un astfel de specialist, situaţie în care aplicarea sancţiunii decăderii aduce o gravă atingere dreptului său la un proces echitabil.

Înalta Curte constată că nu s-a produs nicio încălcare a normelor de procedură în privinţa decăderii reclamantei din administrarea probei. Acesteia, în calitate de parte care a propus proba în dovedirea motivelor de nelegalitate a actului administrativ atacat, îi revenea în primul rând sarcina de a identifica un specialist care să aibă competenţa de a răspunde obiectivelor propuse.

Apoi, chiar dacă o parte îşi îndeplineşte diligent obligaţiile procesuale, împrejurarea că un specialist care să răspundă obiectivelor nu poate fi identificat conduce la constatarea imposibilităţii de administrare a probei, situaţie care nu are aptitudinea de a constitui o încălcare a dreptului la un proces echitabil.

5. Este adevărat că instanţa de fond, consecutiv punerii în dezbatere a decăderii din probă, a pus în discuţia părţilor şi revenirea asupra probei încuviinţate, apreciind-o neconcludentă, cu motivarea că aspectele de nelegalitate invocate prin cererea introductivă pot fi analizate şi în lipsa administrării unei astfel de probe.

Recurenta-reclamantă formulează critici şi cu privire la acest aspect, arătând că o revenire asupra probei încuviinţate nu era posibilă în condiţiile în care elementele cauzei avute în vedere la încuviinţarea probei nu s-au modificat.

Înalta Curte apreciază că viziunea recurentei, bazată pe conţinutul art. 259 C. proc. civ., nu este corectă.

Potrivit normei arătate, instanţa poate reveni asupra unor probe încuviinţate dacă, după administrarea altor probe, apreciază că administrarea vreuneia nu mai este necesară. Textul nu trebuie interpretat în sensul că este obligatorie modificarea anumitor circumstanţe ale judecăţii pentru a se putea dispune revenirea asupra unor probe încuviinţate, ci în sensul că judecătorul are libertatea de a socoti că administrarea unei astfel de probe nu mai este necesară în contextul cercetării judecătoreşti întreprinse până la momentul la care este pusă în discuţia părţilor revenirea asupra probei. Aceasta rămâne o chestiune de apreciere a instanţei de fond, eventuala dezlegare a cauzei în lipsa lămuririi împrejurărilor de fapt esenţiale pentru aplicarea dreptului putând fi supusă controlului în calea de atac, în temeiul art. 488 alin. (1) pc. 8 din C. proc. civ.. Însă, în sine, revenirea asupra probei este o măsură procesuală permisă de dispoziţiile art. 259 C. proc. civ., singura condiţie de aplicare fiind punerea acesteia în discuţia părţilor.

Drept urmare, şi criticile referitoare la revenirea asupra probei cu expertiza tehnică sunt nefondate.

A mai arătat recurenta-reclamantă că instanţa şi-a bazat hotărârea pe aspecte neinvocate de părţi şi nepuse în discuţia părţilor şi că a invocat concepte şi argumentaţii specifice pieţei gazelor care nu se bazează pe probatoriul administrat, aspecte care susţin necesitatea administrării probei cu expertiza tehnică de specialitate.

Cu menţiunea că o parte din criticile recurentei-reclamante subsumate caracterului util al probei privesc, în realitate, soluţia de fond, urmând a fi analizate în cadrul cazului de casare prevederile de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că susţinerile recurentei-reclamante sunt neîntemeiate pentru că se reproşează instanţei de fond însuşi raţionamentul pe care se bazează hotărârea, respectiv judecăţile de valoare făcute, ceea ce nu poate constitui argument în susţinerea caracterului util al probei.

În plus, confirmată fiind legalitatea aplicării sancţiunii decăderii reclamantei din proba încuviinţată, chestiunea utilităţii probei rămâne superfluă.

6. O altă critică adusă sentinţei, întemeiată pe art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., este aceea a nemotivării soluţiei de fond.

Înalta Curte constată că argumentele recurentei-reclamante nu evidenţiază nemotivarea hotărârii, ci sunt critici la adresa raţionamentului pe care se întemeiază hotărârea. Astfel, recurenta-reclamantă arată că: problemele de drept ale cauzei vizează chestiuni de legalitate, iar nu de oportunitate, aşa cum a reţinut instanţa; instanţa nu ar fi analizat criticile aduse studiului E.; instanţa a reţinut greşit că au fost respectate dispoziţiile Legii petrolului nr. 238/2004 (art. 2 pct. 30), câtă vreme studiul E. este formal, iar ordinele nu au fost adoptate cu o fundamentare corespunzătoare.

Se constată, din simpla enumerare a criticilor, că acestea nu vizează nemotivarea hotărârii, ci greşita aplicare a normelor de drept substanţial, urmând a fi analizate subsumat art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Sentinţa este conformă cu dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., conţinând argumentele pentru care cererea de chemare în judecată a fost respinsă, raportat la toate motivele de nelegalitate ale actului administrativ invocate de reclamantă.

Cât priveşte susţinerile recurentei-reclamante conform cărora sentinţa este nemotivată în condiţiile în care instanţa se foloseşte în argumentare de concepte specifice pieţei gazelor naturale, neverificate pe calea unei lucrări de specialitate, Înalta Curte le va înlătura, ca nefondate.

Prin expertiza tehnică în specializarea energie-piaţa gazelor naturale cerută, reclamanta urmărea ca un expert ANEVAR specializat în energie-piaţa gazelor naturale să precizeze dacă preţul de referinţă trebuie să se raporteze la tranzacţiile efective de pe piaţa unde s-au comercializat gazele naturale, să expună o opinie asupra reprezentativităţii hub-ului şi indicelui alese de ANRM; să stabilească dacă Metodologia reflectă realităţile şi caracteristicile pieţei gazelor naturale din România din anii 2017-2019 şi dacă beneficiile producătorilor de gaze naturale sunt corelate cu indicele bursier ales pentru stabilirea preţului de referinţă.

Instanţa de recurs constată că dezlegarea cauzei este posibilă şi fără administrarea unei probe de felul celei cerute de reclamantă, aşa cum se va arăta sub incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., raţionamentul pe care se bazează hotărârea urmând a fi verificat din perspectiva aplicării normelor de drept substanţial.

7. În fine, sub incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. se situează toate celelalte motive de recurs, care vizează soluţia de fond.

Sub un prim aspect, recurenta-reclamantă susţine că hotărârea este nelegală în privinţa dezlegării date obiectului acţiunii, în raport de coordonatele învestirii şi ale analizei de legalitate.

Recurenta-reclamantă susţine că instanţa de fond a apreciat, cu aplicarea greşită a dispoziţiilor Legii nr. 238/2004 coroborate cu cele ale Legii nr. 554/2004, că motivele acţiunii în anulare se subscriu unor chestiuni de oportunitate, iar nu de legalitate a actelor administrative atacate.

Înalta Curte constată că instanţa de fond a reţinut cu aplicarea corectă a legii netemeinicia motivelor de nelegalitate şi, de asemenea, a constatat corect limitele dreptului de apreciere al autorităţii, aşa cum se va arăta în continuare.

8. În esenţă, recurenta-reclamantă arată că alegerea prin Ordinul nr. 32/2018 de către ANRM a unui preţ de referinţă al gazelor naturale în funcţie de care se calculează redevenţa petrolieră datorată pentru extracţie de către titularii acordurilor petroliere raportat la un indice bursier extern, respectiv indicele D. al hub -ului D. încalcă dispoziţiile art. 2 pct. 30 şi art. 49 alin. (2) lit. a) din Legea petrolului nr. 238/2004 coroborate cu art. 92 din Normele metodologice de aplicare a Legii petrolului.

Conform textelor normative invocate, preţul de referinţă al petrolului reprezintă preţul stabilit de către autoritatea competentă (anume, ANRM), în baza unei metodologii fundamentate prin studii de specialitate, care se utilizează pentru calculul veniturilor bugetului de stat aferente redevenţei petroliere.

Redevenţa petrolieră se stabileşte, pentru operaţiunile petroliere de exploatare a zăcămintelor petroliere, ca o cotă procentuală (prevăzută de lege) aplicată la valoarea producţiei brute extrase, unde valoarea producţiei brute extrase este dată de înmulţirea producţiei brute cu preţul de referinţă.

Înalta Curte constată că singurul reper legal referitor la sintagma "preţ de referinţă" se regăseşte în cuprinsul art. 2 pct. 30 din Legea petrolului nr. 238/2004, care nu oferă o definiţie propriu-zisă sintagmei, ci arată modul în care preţul de referinţă se stabileşte, respectiv pe baza unei metodologii fundamentate pe studii de specialitate.

În consecinţă, relevanţă deosebită în stabilirea preţului de referinţă o are efectuarea studiului de specialitate, care în cazul de faţă a fost solicitat de către ANRM Universităţii Petrol şi Gaze. Aceasta, prin intermediul unui colectiv de specialişti (mai mulţi profesori-ingineri cu specializare în domeniul gazelor naturale şi un economist) a realizat o analiză minuţioasă a sectorului gazelor naturale, stabilind în final, urmare a revenirii ANRM cu o solicitare de precizări suplimentare, patru opţiuni de stabilire a preţului de referinţă al gazelor naturale.

ANRM, la rândul său, în exercitarea atribuţiilor prevăzute de art. 54 lit. e) din Legea petrolului nr. 238/2004, a ales una dintre variantele propuse de studiul E., respectiv, conform procesului-verbal din 19.12.2017, a decis ca metodologia să aibă în vedere indicele bursier D. de pe hub-ul D. din Austria.

Recurenta-reclamantă susţine fără temei că studiul E. ar fi lipsit de substanţă şi că nu se raportează la repere valabile şi esenţiale pentru stabilirea unui preţ de referinţă al gazelor naturale. De asemenea, susţine fără temei că ANRM nu şi-ar fi fundamentat alegerea referitoare la metodologia de stabilire a preţului de referinţă.

Recurenta arată că ANRM trebuia să se raporteze la valoarea producţiei brute extrase din România, aceasta însemnând că preţul de referinţă trebuie să reflecte valoarea de piaţă a gazelor naturale extrase în România, adică veniturile realizate de operatorii de gaze de pe piaţă din tranzacţiile efective derulate în perioada anterioară emiterii ordinului, indiferent că aceste tranzacţii au avut loc sau nu pe o piaţă centralizată.

Susţinerile recurentei-reclamante nu îşi găsesc temei în dispoziţiile legale pretins încălcate. Prevederile Legii petrolului nr. 238/2004 nu îndrituiesc concluzia potrivit căreia preţul de referinţă s-ar stabili pe baza tranzacţiilor derulate de către operatori pe piaţa românească, chiar dacă, aşa cum arată recurenta-reclamantă, gazele naturale extrase din România nu pot fi exportate, din motive obiective care ţin de sistemul de transport.

Dispoziţiile art. 49 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 238/2004 normează că redevenţa petrolieră se stabileşte, pentru operaţiunile petroliere de exploatare a zăcămintelor petroliere, ca o cotă procentuală din valoarea producţiei brute extrase. Însă, aceste prevederi nu se referă la beneficiile efectiv obţinute din vânzarea producţiei realizate de către titularii drepturilor de exploatare, aşa cum susţine recurenta. Astfel, potrivit art. 92 alin. (4) din Normele metodologice de aplicare a Legii petrolului nr. 238/2004, aprobate prin H.G. nr. 2075/2004, redevenţa petrolieră, în cazul operaţiunilor petroliere de exploatare a zăcămintelor petroliere, se calculează astfel: redevenţa = valoarea producţiei brute extrase x cota procentuală stabilită de Legea petrolului nr. 238/2004, unde: valoarea producţiei brute extrase = producţia brută x preţul de referinţă.

Deci, referirea din art. 49 alin. (2) din lege la valoarea producţiei brute extrase nu are semnificaţia pretinsă de reclamantă şi nu este un element care să determine preţul de referinţă, ci raportul este invers, adică preţul de referinţă determină, înmulţit cu producţia brută, valoarea producţiei extrase.

În lipsa unei definiţii legale, prin preţ de referinţă al gazelor naturale se înţelege, conform sensului uzual în domeniu, preţul stabilit pe o piaţă concurenţială, precum hub-urile de tranzacţionare.

Hub-ul D. este o platformă europeană de tranzacţionare a gazelor naturale, caracterizată de un volum mare de produse tranzacţionate pentru ziua următoare, în timp ce singurele pieţe centralizate din România, respectiv Bursa Română de Mărfuri (BRM) şi OPCOM au înregistrat niveluri reduse ale volumelor tranzacţionate, inapte să asigure referinţe corecte de preţ.

Recurenta-reclamantă a arătat şi că specialiştii E. nu au acreditare ANEVAR, ceea ce ar invalida concluziile studiului.

O astfel de susţinere nu poate fi primită. O.U.G. nr. 24/2011 este actul normativ care reglementează activitatea de evaluare a bunurilor şi funcţionarea profesiei de evaluator autorizat. Deşi gazele naturale intră în categoria bunurilor mobile fungibile, aceasta nu atrage consecinţa că preţul de referinţă ar trebui stabilit de membri ANEVAR, câtă vreme un astfel de preţ ţine mai degrabă de mecanisme bursiere specifice pieţelor de tranzacţionare, decât de o evaluare după standarde ANEVAR, care, de altfel, nu cuprind reguli de evaluare a preţului la gazele naturale.

Împrejurarea că gazele din România nu pot fi exportate nu face ca studiul E. să fie nerelevant şi nici nu împiedică, raportat la cadrul normativ incident, stabilirea de către autoritatea competentă a unui preţ de referinţă raportat la un indice bursier de pe o piaţă centralizată europeană, în special în contextul creării pieţei comune a gazului natural la nivelul Uniunii Europene şi a liberalizării preţului la gaze în România. Un astfel de context face ca raportarea la preţurile de referinţă ale principalelor pieţe regionale (hub-uri europene) să nu fie exclusă.

În România există doi mari producători de gaze naturale, ceea ce conduce la un grad foarte ridicat de concentrare a pieţei şi la riscuri de referinţe administrative de preţ, care afectează politicile comerciale ale companiilor.

Or, sistemul de redevenţe ca obligaţii financiare ale titularilor de concesiuni ce se nasc din uzul resurselor naturale proprietate publică a statului român trebuie raportat la referinţe de preţ în concordanţă cu evoluţiile pieţei.

Recurenta-reclamantă susţine fără temei că studiul nu ar cuprinde o analiză temeinică a pieţei româneşti, iar afirmaţia potrivit căreia preţurile medii la care se comercializează gazele naturale produse în România nu se corelează cu indicii bursieri D. nu este relevantă, câtă vreme o astfel de corelare nu este impusă de Legea petrolului.

Împrejurarea că existau anumite date referitoare la tranzacţiile cu gaze naturale înregistrate pe BRM nu îndreptăţeşte afirmaţia că preţul de referinţă ar fi trebuit să se raporteze la această piaţă centralizată, în condiţiile în care alegerea ANRM este justificată raportat la concluziile studiului E. prin care s-a constatat că BRM nu oferă indicatori viabili pentru preţul de vânzare al gazelor naturale faţă de volumele reduse tranzacţionate, experienţa limitată, nivelul de lichidităţi şi lipsa de încredere în mecanismul bursier. Practic, BRM este o piaţă centralizată în curs de formare, iar nu una consacrată, matură, precum hub-urile de gaze din Europa.

A mai arătat recurenta că însuşi studiul E., dar şi opinia de specialitate extrajudiciară pe care a depus-o la dosarul cauzei ar susţine că hub-ul D. şi, respectiv, indicele D. nu ar fi cele mai potrivite alegeri pentru stabilirea preţului de referinţă.

Aceste aspecte vor fi analizate în cadrul criticilor referitoare la încălcarea de către ANRM a limitelor dreptului său de apreciere.

9. Recurenta-reclamantă arată şi că, dacă în privinţa primului ordin (nr. 32/2018) s-a realizat formal un studiu, nu aceeaşi a fost situaţia la emiterea ordinelor din 2019 şi 2020, de asemenea atacate, pentru care ar fi trebuit să existe alte calcule şi fundamentări.

Înalta Curte constată că ordinele emise în 2019 şi 2020 aduc unele modificări celui din 2018. Astfel, prin Ordinul nr. 282/2019, a fost modificată anexa la Ordinul nr. 32/2018, în sensul introducerii unei formule de calcul al preţului de referinţă pentru gazele naturale vândute la preţ reglementat, pe perioada limitată de aplicabilitate a art. 61 alin. (12) din O.U.G. nr. 114/2018. Pentru restul cantităţilor de gaze, formula de calcul a preţului de referinţă stabilită în 2018 a rămas aceeaşi.

Prin Ordinul nr. 233/2020 a avut loc o nouă modificare a anexei la Ordinul nr. 32/2018, având în vedere expirarea perioadei de aplicabilitate a art. 61 alin. (12) din O.U.G. nr. 114/2018 referitoare la vânzarea la preţ reglementat, conform art. XIII pct. 8 din O.U.G. nr. 1/2020. Astfel, din data de 01.07.2020 s-a eliminat modul de determinare a preţului de referinţă al gazelor naturale vândute la preţ reglementat, revenindu-se în tot la metodologia de stabilire a preţului de referinţă aprobată prin Ordinul nr. 32/2018.

Ambele ordine sunt precedate de referate care arată schimbările legislative ce au impus modificarea parţială a Metodologiei. Având în vedere obiectul şi conţinutul acestor modificări, este întemeiată poziţia intimatei care arată că nu erau necesare noi studii de specialitate, în sensul art. 2 pct. 30 din Legea petrolului.

10. Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile prin care se invocă nelegalitatea sentinţei cât priveşte analiza invocatului exces de putere al autorităţii pârâte şi încălcarea de către aceasta, în adoptarea Metodologiei, a principiului proporţionalităţii.

Recurenta-reclamantă susţine că lipsa conexiunii pieţei româneşti a gazelor naturale cu hub-ul european ales ca reper ar releva comportamentul abuziv al ANRM, care s-a raportat la o realitate paralelă celei naţionale.

Înalta Curte reiterează că susţinerile recurentei potrivit cărora preţul de referinţă ar trebui stabilit pe baza tranzacţiilor efective din piaţa românească nu are susţinere în dreptul aplicabil, ci reprezintă numai viziunea recurentei-reclamante asupra soluţiei optime, pe care ar fi trebuit să o adopte ANRM.

Or, aşa cum a reţinut instanţa de fond, în cadrul controlului de legalitate în contencios administrativ nu se poate interveni în dreptul de apreciere al autorităţii administrative, exercitat cu respectarea limitelor competenţei sale prevăzute de lege şi în condiţiile în care nu se relevă încălcarea unor drepturi ale reclamantei, ci un dezavantaj din perspectiva intereselor economice.

Recurenta arată că şi din studiul E. ar rezulta că hub-ul D. şi, respectiv, indicele D. nu ar fi cea mai potrivită alegere pentru stabilirea preţului de referinţă.

Înalta Curte constată că studiul de specialitate a prezentat avantajele şi dezavantajele variantelor de stabilire a preţului de referinţă. Rolul decizoriu a revenit ANRM, în virtutea normelor care-i atribuie competenţă în acest sens. Astfel, autoritatea pârâtă, prin procesul-verbal din 19.12.2017, a justificat alegerea hub-ului şi a indicelui bursier, arătând că D. este hub-ul cel mai important pentru comercializarea gazelor naturale din Europa centrală şi de est şi, în acelaşi timp, prin condiţiile convenabile de tranzacţionare, facilitează volume tranzacţionate mari. Dintre contractele transparente încheiate prin intermediul platformei de tranzacţionare, cele mai numeroase sunt cele pentru ziua următoare, ceea ce a justificat alegerea preţului acestora ca element de referinţă pentru preţul gazelor naturale.

Acest raţionament al autorităţii este exprimat cu respectarea limitelor dreptului de apreciere.

Recurenta se referă şi la încălcarea principiului proporţionalităţii, arătând în esenţă că Metodologia satisface interesul public, fără să păstreze echilibrul din punctul de vedere al efectelor asupra producătorilor de gaze naturale. Astfel de efecte sunt cele de ordin financiar, recurenta-reclamantă acuzând nivelul mai ridicat al redevenţei datorate potrivit preţului de referinţă din noua Metodologie.

Nici această susţinere nu poate fi primită, adoptarea noului mod de calcul al PRGNR fiind o măsură necesară şi adecvată, aşa cum a subliniat şi Curtea de Conturi, în raportul său de control. Alegerea unui indice bursier de pe o piaţă europeană nu se vădeşte a fi o măsură disporporţionată, reclamanta neinvocând o situaţie în care dezavantajul de ordin financiar ar îmbrăca forma unei sarcini împovărătoare.

Cât priveşte opinia de specialitate extrajudiciară pe care recurenta-reclamantă a depus-o la dosarul cauzei, aceasta nu poate fi considerată probă a dosarului, având aptitudinea numai de a argumenta poziţia reclamantei. Însă, această poziţie nu are relevanţă în soluţionarea cauzei, câtă vreme priveşte strict dreptul de apreciere al ANRM, exercitat fără a se releva un exces de putere, în sensul definit de art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004.

11. Recurenta- reclamantă a reluat şi motivul de nelegalitate privind nemotivarea Ordinului nr. 32/2018 şi implicit şi a celorlalte două subsecvente, arătând că decizia ANRM de a alege ca punct de referinţă o piaţă de tranzit străină nu este motivată/justificată.

Înalta Curte constată că afirmaţiile referitoare la nefundamentarea alegerii pe care a făcut-o ANRM la data aprobării Ordinului din 2018 sunt neîntemeiate. În realitate, în cuprinsul procesului-verbal din 19.10.2017, ANRM, în urma analizei proprii, a reţinut că volumele foarte mici şi irelevante tranzacţionate pe BRM şi OPCOM, respectiv caracterul netransparent şi imatur al pieţei de gaze naturale din România impune o formulă de calcul al preţului de referinţă raportat la un hub european, iar D. este unul din hub-urile UE care exprimă un preţ valabil pentru volume foarte mari tranzacţionate (de 500 miliarde de Smc), contractele transparente pentru ziua următoare fiind foarte numeroase. În categoria contractelor transparente, cele mai numeroase sunt cele pentru ziua următoare, ceea ce a justificat alegerea indicelui D. ca element de referinţă. ANRM a arătat şi motivele pentru care varianta aleasă este preferabilă celorlalte propuse prin studiul E. .

În acest sens, trebuie reţinută şi apărarea autorităţii intimate care trimite la Raportul investigaţiei privind sectorul gazelor naturale - 2018, realizat de Consiliul Concurenţei şi făcut public pe site-ul propriu, care confirmă că alegerea făcută de ANRM se bazează pe argumente raţionale, nicidecum nejustificate, precum susţine recurenta-reclamantă.

12. În fine, o ultimă critică este aceea referitoare la nerespectarea procedurii de emitere a actelor administrative prin raportare la Legea petrolului nr. 238/2004 şi la Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă, din perspectiva caracterului imprevizibil al redevenţei, neexistând o corelaţie între veniturile încasate de titularii de acorduri petroliere din România şi preţurile de pe hub-ul D.. A arătat recurenta că titularilor de acorduri petroliere le este greu să urmărească şi că cuantifice obligaţia de plată fluctuantă care le revine, în funcţie de preţul de referinţă fluctuant.

Criticile sunt nefondate întrucât elementele necesare stabilirii cuantumului redevenţelor sunt clare, iar recurenta-reclamantă le poate cunoaşte, cu diligenţele cuvenite. Împrejurarea că nivelul redevenţei este fluctuant în funcţie de evoluţiile pieţei nu este o critică viabilă din perspectiva încălcării normelor de tehnică legislativă, ci ţine tot de oportunitate şi nu poate fi primită.

Constatând legalitatea soluţiei pronunţate pe capătul principal de cerere, Înalta Curte nu va mai analiza motivele de recurs referitoare la lipsa caracterului modificator al unei cereri de precizare a câtimii despăgubirilor solicitate în considerarea prejudiciului cauzat de emiterea ordinelor atacate.

Pentru toate aceste motive, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul reclamantei, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta Societatea A. S.A. împotriva încheierilor din 17 noiembrie 2021 şi din 8 decembrie 2021, precum şi a sentinţei civile nr. 1810 din 2 decembrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 4 iulie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin intermediul grefei instanţei.