Res judicata defense inaction for administrative salary recalculation vs. prior civil judgment on differential payment

Şedinţa publică din data de 29 iunie 2023

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel la data de 17.01.2017, sub nr. x/2017, reclamantul A. a chemat în judecată pârâţii Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Timişoara, Tribunalul Arad, solicitând ca prin hotărârea judecătorească ce se va pronunţa să se dispună:

1) obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei la emiterea unui ordin prin care să recalculeze indemnizaţia de încadrare brută lunară cuvenită reclamantului, cu includerea creşterilor salariale de 5%, 2% şi 11% prevăzute de O.G. nr. 10/2007 şi recunoscute prin sentinţa civilă nr. 641/28.05.2008 pronunţată de Tribunalul Caraş Severin, în dosarul nr. x/2007, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 1749/17.11.2009 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în dosarul nr. x/2007, sub sancţiunea plaţii în favoarea reclamantului a unei penalităţi de 100 RON/zi de întârziere.

2) obligarea pârâţilor la plata către reclamant a diferenţei dintre drepturile salariale recalculate potrivit celor de mai sus şi drepturile salariale efectiv încasate, începând cu data menţionată în titlul executoriu şi până în prezent, precum şi a dobânzii legale aferente fiecărei diferenţe lunare calculate de la data scadentei fiecărei diferenţe lunare până la data plăţii efective şi integrale, precum şi la actualizarea acestor sume cu inflaţia calculată de la data scadentei fiecărei diferenţe lunare până la data plăţii efective şi integrale.

În primul ciclu procesual, prin sentinţa civilă nr. 2951/17.07.2017 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâţii Curtea de Apel Timişoara, Tribunalul Arad şi Ministerul Justiţiei, ca inadmisibilă.

Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs reclamantul, solicitând casarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond. De asemenea, cu privire la fondul pretenţiilor a precizat faptul că îşi restrânge obiectul capătului doi al cererii în sensul că solicită obligarea la plata drepturilor salariale doar pentru perioada 13.11.2009 - 8.04.2015. Pentru perioada anterioară datei de 13.11.2009, s-a arătat că sumele au fost plătite ca urmare a executării silite, iar pentru perioada ulterioară datei de 8.04.2015, a obţinut hotărâre judecătorească prin care pârâţii au fost obligaţi la plată.

Prin decizia civilă nr. 4485/17.09.2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal a admis recursul formulat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 2951 din 17 iulie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a casat sentinţa recurată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

2. Hotărârea instanţei de fond

Rejudecând acţiunea, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal - veche a pronunţat sentinţa civilă nr. 157 din 23 aprilie 2021, prin care a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune ca neîntemeiată, a admis excepţia autorităţii de lucru judecat şi a respins cererea astfel cum a fost restrânsă, formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Timişoara şi Tribunalul Arad, pentru existenţa autorităţii de lucru judecat.

Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut, în esenţă, că prin solicitarea de obligare a pârâtului Ministerul Justiţiei la emiterea unui ordin prin care să se recalculeze indemnizaţia de încadrare brută lunară, cu includerea creşterilor salariale de 5%, 2% şi 11% prevăzute de O.G. nr. 10/2007 (recunoscute prin sentinţa civilă nr. 641/28.05.2008 pronunţată de Tribunalul Caraş Severin în dosarul nr. x/2007) reclamantul urmăreşte să obţină recalcularea şi plata indemnizaţiei de încadrare brută lunară cu includerea creşterilor salariale anterior menţionate, desi deţine o hotărâre judecătorească definitivă în acest sens.

3. Recursul exercitat în cauză

Împotriva sentinţei a declarat recurs reclamantul A., criticând-o pentru nelegalitate şi, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ., a solicitat casarea în parte a hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, rejudecarea acţiunii şi admiterea acesteia astfel cum a fost formulată, în sensul (1) obligării Ministerului Justiţiei la emiterea ordinului de salarizare prin care să recalculeze indemnizaţia de încadrare brută cuvenită reclamantului, cu includerea creşterilor salariale de 5%, 2% şi 11% prevăzute de O.G. nr. 10/2007 şi recunoscute prin sentinţa civilă nr. 641/28.05.2008 pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin în dosarul nr. x/2007, definitivă prin decizia civilă nr. 1749/17.11.2009 a Curţii de Apel Timişoara, sub sancţiunea plăţii în favoarea reclamantului a unei penalităţi de 100 RON/zi de întârziere, precum şi (2) obligării pârâţilor la plata către reclamant a diferenţei dintre drepturile salariale recalculate potrivit celor de mai sus şi drepturile salariale efectiv încasate, începând cu data de 13.11.2009 (întrucât până la data de 12.11.2009 drepturile salariale au fost plătite în timpul procesului) şi până la data de 8.04.2015 (întrucât din data de 9.04.2015 reclamantul a obţinut o hotărâre de obligare a pârâţilor la plată), precum şi a dobânzii legale aferente fiecărei diferenţe lunare calculate de la data scadenţei fiecărei diferenţe lunare până la data plăţii efective şi integrale, precum şi la actualizarea acestor sume cu inflaţia.

Precizând expres că nu contestată soluţia pronunţată asupra excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, recurentul a arătat că prin respingerea acţiunii pentru existenţa autorităţii de lucru judecat, instanţa de fond nu a respectat considerentele de la punctele 60, 61 şi 62 din decizia instanţei de recurs nr. 4485/17.09.2020

Astfel, date fiind considerentele conform cărora " ... prin cererea adresată pârâtului Ministerul Justiţiei reclamantul a solicitat exclusiv plata drepturilor salariale . . . . . . . . . .nu şi emiterea unui ordin în acest sens, astfel că şi în ipoteza constatării refuzului nejustificat al autorităţii, aplicând dispoziţiile art. 8 alin. (1) şi art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, instanţa ar fi fost limitată la a dispune exclusiv ceea ce s-a solicitat direct autorităţii, respectiv plata drepturilor salariale, nu şi emiterea unui ordin în acest sens", se poate aprecia că instanţa a refuzat să se pronunţe asupra primului capăt de cerere, vizând obligarea pârâtului la emiterea ordinului de salarizare, pe motiv că aceasta nu a fost solicitată expres prin cererea adresată pârâtului.

Faptul că nu s-a solicitat pârâtului Ministerul Justiţiei, inainte de promovarea acţiunii, emiterea ordinului de salarizare, echivalează cu neîndeplinirea procedurii prealabile prevăzute de art. 7 din Legea nr. 554/2004, iar această excepţie putea fi invocată doar de către pârât, prin întâmpinare, sub sancţiunea decăderii, iar nu din oficiu de către instanţă. În cauză, însă, prima instanţă nu a invocat excepţia lipsei procedurii prealabile pe motiv că nu s-ar fi solicitat autorităţii pârâte emiterea ordinului de salarizare, ci a precizat clar că nu se pronunţă pe primul capăt de cerere din acţiunea introductivă, adică a refuzat să judece acest capăt de cerere.

A mai arătat recurentul că şi în situaţia în care se trece peste acest aspect, nu poate fi ignorat faptul că prima instanţă nu a respectat dispoziţiile instanţei de recurs care a stabilit că în rejudecare trebuie să se procedeze la "o examinare a tuturor motivelor invocate prin cererea de chemare in judecată, în baza cărora reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la emiterea unui ordin prin care să fie recalculată indemnizaţia de încadrare brută lunară prin includerea creşterilor salariale acordate printr-o hotărâre judecătorească defmitivă şi a apărărilor formulate de pârât, pentru a constata dacă a existat un refuz de emitere a unui asemenea ordin şi dacă acesta a fost justificat sau nu, iar ca urmare a soluţionării capătului de cerere principal să analizeze şi capătul de cerere accesoriu ", ceea ce prima instanţă nu a făcut, astfel încât devine incident cazul de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Cel de al doilea motiv de recurs, prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a fost invocat de către recurent ca urmare a faptului că prima instanţă a refuzat să se pronunţe asupra primului capăt de cerere fără să invoce vreo excepţie, apreciind că este limitată de ceea ce s-a solicitat autorităţii pârâte, aceasta neindicând vreun motiv juridic, raţionament logico-juridic sau temei de drept care o împiedică să examineze primul capăt de cerere.

A mai arătat recurentul că este nelegală şi soluţia de respingere a celui de al doilea capăt de cerere, pe excepţia autorităţii de lucru judecat, câtă vreme prin decizia de casare s-a stabilit că doar după ce se va soluţiona primul capăt de cerere, să se treacă la analizarea capătului de cerere accesoriu. Cum prima instanţă nu a analizat pe fond primul capăt de cerere, ea nu putea respinge al doilea capăt de cerere. De altfel, nu poate avea autoritate de lucru judecat un ordin emis de către pârâtul Ministerul Justiţiei în raport de o hotărâre judecătorească, deoarece chiar dacă reclamantul deţine un titlu executoriu prin care ministerul este obligat să plătească majorările salariale, acest fapt nu împiedică emiterea unui ordin care să conţină aceleaşi dispoziţii din hotărârile judecătoreşti.

În acest context, este greşită susţinerea primei instanţe în sensul că reclamantul deţine deja un titlu executoriu cu privire la debitul principal, iar emiterea unui nou titlu pentru aceleaşi pretenţii este inadmisibilă, deoarece hotărârile judecătoreşti au autoritate de lucru judecat, întrucât recurentul nu solicită emiterea unui alt titlu executoriu pentru aceleaşi pretenţii, ci emiterea unui ordin de salarizare prin care să se recalculeze indemnizaţia de încadrare brută lunară cu includerea creşterilor salariale de 18% obţinute prin titlul executoriu. Indemnizaţia lunară a recurentului nu a fost calculată niciodată în acest mod, iar consecinţa emiterii ordinului de salarizare nu poate fi decât plata acestor drepturi salariale pentru perioada în care nu au fost plătite. Întrucât ordinul de salarizare trebuie să respecte hotărârile judecătoreşti care constituie titlu executoriu, recurentul a subliniat faptul că potrivit deciziei Î C. civ..J. nr. 23/2015 drepturile salariale acordate prin hotărâri judecătoreşti, respectiv majorarea de 18%, se încadrează în sintagma "indemnizaţia avută" şi vor fi luate în considerare la stabilirea pensiei de serviciu a magistraţilor. Prin urmare, dacă majorarea de 18% va fi luată în considerare la stabilirea pensiei de serviciu, atunci indiscutabil ea reprezintă o componentă salarială în stabilirea unui cuantum corect al indemnizaţiei brute lunare.

In ceea ce priveşte plata dobânzii pentru drepturilor salariale neacordate si indexarea acestora cu rata inflaţiei, recurentul a precizat că menţine motivele arătate în acţiunea introductivă.

4. Apărările formulate şi recursul incident

Intimaţii-pârâţi Curtea de Apel Timişoara şi Tribunalul Arad au depus întâmpinare, solicitând, în esenţă, respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca legală a sentinţei primei instanţe.

La rândul său, pârâtul Ministerul Justiţiei a depus întâmpinare, dar şi recurs incident împotriva sentinţei curţii de apel, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurentul-pârât a criticat soluţia dată excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de acesta în privinţa celui de-al doilea capăt din acţiunea judiciară, iar nu cu privire la pretenţia constând în emiterea unui ordin de încadrare/stabilire indemnizaţie, apreciind au fost reţinute în mod greşit dispoziţiile art. 11 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004.

Prin respingerea excepţiei prescripţiei au fost nesocotite dispoziţiile art. 2500, coroborat cu art. 2517 din Noul C. civ. conform cărora dreptul material la acţiune se prescrie dacă nu a fost exercitat în termenul de 3 ani, precum şi art. 2524 C. civ. care statuează că "prescripţia începe să curgă de la data când titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea lui."

Caracterul accesoriu al pretenţiei constând în plată nu opreşte instanţa de a soluţiona excepţia prin prisma dispoziţiilor invocate, ci face doar ca soarta sa să depindă pe fond de soluţia dată pretenţiei principale.

De asemenea, este corectă susţinerea potrivit căreia prescripţia poate reprezenta o apărare în ceea ce priveşte justificarea refuzului de a executa hotărârea judecătorească, iar conform cererii de chemare în judecată care se soluţionează, pretenţia constând în "plata diferenţei dintre drepturile salariale recalculate şi cele efectiv încasate, începând cu data menţionată în titlul executoriu şi până în prezent" are ca temei tocmai sentinţa civilă nr. 641/28.05.2008 pronunţată de Tribunalul Caraş Severin în dosarul nr. x/2007, iar nu interpretarea şi aplicarea unor dispoziţii normative cum a fost în cazul hotărârii judecătoreşti care s-a aflat la baza restrângerii pretenţiilor recurentului-reclamant, astfel că hotărârea instanţei este greşită sub aspectul soluţionării excepţiei invocate cu privire la capătul de cerere privind plata.

Având în vedere motivele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 497 din C. proc. civ., s-a solicitat instanţei de control judiciar să admită recursul incident şi, în rejudecare, să statueze cu privire la excepţia prescripţiei dreptului, în sensul admiterii pentru întreaga perioadă anterioară datei de 17.01.2014, pretenţiile corespunzătoare fiind prescrise.

Prin notele scrise depuse la data de 9.03.2023 recurentul-pârât Ministerul Justiţiei a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, solicitând respingerea acţiunii formulate în contradictoriu cu acest pârât ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, date fiind dispoziţiile art. 142 alin. (2), (5), (6) şi 8 din Legea nr. 304/2022, conform cărora Ministerul Justiţiei nu mai exercită atribuţii în legătură cu salarizarea judecătorilor.

5. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

În privinţa recursului declarat de reclamantul A., cu titlu prealabil, Înalta Curte constată că recurentul a invocat şi motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., însă în dezvoltarea recursului nu au fost invocate argumente de ordin critic care să se circumscrie acestuia. Întrucât argumentaţia recurentului se subsumează doar încălcării regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii hotărârii, cererea de recurs urmează a fi examinată doar din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

De asemenea, se apreciază că analiza recursului trebuie să pornească de la dezlegările obligatorii ale deciziei de casare din primul ciclu procesual referitoare la obiectul acţiunii deduse judecăţii.

Astfel, potrivit considerentelor deciziei nr. 4485/17.09.2020 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, obligatorii pentru instanţa de fond conform art. 501 C. proc. civ., acţiunea reclamantului, structurată pe două capete de cerere, vizează solicitarea, întemeiată pe dispoziţiile art. 1, art. 2 alin. (1) şi (2), art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, de emitere a unui ordin de recalculare a indemnizaţiei de încadrare cu includerea creşterilor salariale recunoscute printr-o hotărâre judecătorească definitivă, precum şi plata despăgubirilor materiale reprezentate de diferenţele salariale neîncasate.

De asemenea, prin aceeaşi decizie de casare s-a statuat că "examinarea cererii formulate de reclamant impunea, din partea instanţei de fond, o examinare a tuturor motivelor invocate prin cererea de chemare în judecată, în baza cărora reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la emiterea unui ordin prin care să fie recalculată indemnizaţia de încadrare brută lunară prin includerea creşterilor salariale acordate printr-o hotărâre judecătorească definitivă, şi a apărărilor formulate de pârât, pentru a constata dacă a existat un refuz de emitere a unui asemenea ordin şi dacă acesta a fost justificat sau nu, iar ca urmare a soluţionării capătului de cerere principal să analizeze şi capătul de cerere accesoriu."

În acest context, se constată că instanţa de fond a reţinut, în mod nelegal, că pretenţia concretă dedusă judecăţii este reprezentată de plata drepturilor salariale şi, prin raportare la aceasta, a constatat îndeplinită tripla identitate de părţi, obiect şi cauză prevăzută de art. 430 alin. (1) şi (2) C. proc. civ. faţă de acţiunea ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2007 al Tribunalului Caraş Severin, respingând acţiunea reclamantului pentru existenţa autorităţii de lucru judecat.

În mod evident, nu se poate vorbi despre identitate de obiect şi cauză, câtă vreme dosarul de faţă vizează obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei la emiterea unui ordin de salarizare prin care să fie recalculată indemnizaţia de încadrare/pretins refuz nejustificat de emitere ordin şi plata diferenţelor astfel rezultate, iar dosarul nr. x/2007 al Tribunalului Caraş Severin a avut ca obiect obligarea la plata diferenţelor salariale rezultate din aplicarea majorărilor de 5%, 2% şi 11% prevăzute de O.G. nr. 10/2007, cu titlul de despăgubiri ca urmare a constatării unei fapte de discriminare.

Reţinerea unui alt obiect şi a unei alte cauze a cererii de chemare în judecată reprezintă o nerespectare a caracterului obligatoriu al dispoziţiilor instanţei de control judiciar, iar aceasta, împreună cu greşita admitere a excepţiei autorităţii de lucru judecat, atrag incidenţa cazului de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. invocat de către recurentul-reclamant.

În privinţa recursului incident declarat de pârâtul Ministerul Justiţiei, se observă că acesta vizează exclusiv soluţia de respingere a excepţiei dreptului material la acţiune invocată în privinţa capătului de cerere accesoriu, recurentul solicitând constatarea prescrierii pretenţiilor aferente perioadei anterioare datei de 17.01.2014.

Înalta Curte nu poate primi susţinerile recurentului vizând nesocotirea dispoziţiilor art. 2500, coroborate cu cele ale art. 2517 şi art. 2524 C. civ. şi constată că decizia de casare obliga instanţa să analizeze capătul de cerere accesoriu prin raportare la soluţia dată capătului de cerere principal.

Astfel, dispoziţiile invocate de recurentul-pârât nu pot fi avute în vedere în examinarea excepţiei invocate, întrucât în privinţa cererii reclamantului de plată a diferenţelor de drepturi salariale aferente perioadei 13.11.2009 - 8.04.2015, acordate prin hotărâre definitivă, sunt incidente prevederile O.U.G. nr. 71/2009, prin care s-a dispus eşalonarea plăţii drepturilor salariale recunoscute prin hotărâri judecătoreşti devenite executorii până la data de 31.12.2011 până în anul 2016 inclusiv.

Potrivit actului normativ indicat, procedura de executare silită a fost suspendată de drept până la finalul anului 2016, fiind aşadar suspendat, conform art. 708 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. şi cursul prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantului privind aceste sume, astfel încât, în mod corect prima instanţă a respins excepţia invocată.

Întrucât, potrivit dispoziţiilor art. 498 alin. (2) C. proc. civ. soluţia casării cu trimitere spre rejudecare se poate dispune o singură dată, în temeiul art. 496 din acelaşi cod, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul incident declarat de pârâtul Ministerul Justiţiei, va admite recursul principal declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei primei instanţe, pe care o va casa în parte şi va reţine cauza spre rejudecare, fixând termen în acest sens.

În rejudecare, instanţa de control judiciar va proceda la analiza în fond a acţiunii reclamantului, prin raportare la obiectul acesteia şi în considerarea criticilor reclamantului formulate cu privire la legalitatea refuzului emanând de la Ministerul Justiţiei (act administrative asimilat), precum şi a apărărilor pârâţilor, invocate în legătură cu aceste critici.

Totodată, faţă de apărările din recurs ale Ministerului Justiţiei, privind lipsa calităţii sale procesuale pasive, în considerarea subrogării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în drepturile şi obligaţiile sale, conform art. 142 alin. (6) din Legea nr. 304/2022, instanţa de control judiciar va reţine caracterul lor nefondat, observând că obiectul cauzei priveşte inclusiv analiza legalităţii refuzului Ministerului Justiţiei de a emite un act administrativ, ceea ce impune menţinerea în cauză, în calitate de autoritate publică de la care emană acest refuz.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul incident declarat de pârâtul Ministerul Justiţiei, în ale cărui drepturi şi obligaţii s-a subrogat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, împotriva sentinţei civile nr. 157 din 23 aprilie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal - veche, ca nefondat.

Admite recursul principal declarat de reclamantul A. împotriva aceleiaşi sentinţe.

Casează, în parte, sentinţa recurată şi reţine cauza spre rejudecare.

Fixează termen pentru rejudecarea acţiunii reclamantului la data de 14 decembrie 2023, cu citarea părţilor.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 C. proc. civ., astăzi, 29 iunie 2023.