Veterinary office's 70,000 RON payment claim revived; lower court ruling quashed and remanded for retrial under binding RIL interpretation.

Şedinţa publică din data de 29 iunie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a - contencios administrativ şi fiscal, reclamantul Cabinet Medical Veterinar A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor - ANSVSA şi Direcţia Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor Ialomiţa, obligarea pârâtelor la plata sumei de 70.000 RON (respectiv 10.000 RON/lună de la data intrării în vigoare a Legii nr. 236/2019 şi până la data apariţiei O.U.G. nr. 117/2020, adică de la data de 16.12.2019 - până la data de 24.07.2020), conform art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019, precum şi dobânda legală calculată asupra sumelor datorate lunar, de la data scadenţei acestora şi până la data plăţii efective, sume ce urmează a fi actualizate cu rata inflaţiei calculate pentru fiecare perioadă de la data scadenţei acestora până la data plăţii efective şi obligarea pârâtelor la achitarea cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 1703/15.03.2021, pronunţată în dosarul nr. x/2021, Tribunalul Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale a instanţei şi a declinat competenta de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la data de 23.04.2021 sub nr. x/2021.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1061 din 1 iulie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal au fost respinse excepţia inadmisibilităţii, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Direcţia Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor Ialomiţa, ca neîntemeiate.

A fost respinsă cererea de chemare în judecată promovată de reclamantul Cabinet Medical Veterinar A., în contradictoriu cu pârâtele Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară Şi Pentru Siguranţa Alimentelor şi Direcţia Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor Ialomiţa, ca neîntemeiată.

3. Cererea de recurs

Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond a formulat recurs reclamantul, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei şi, după rejudecare, admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată şi precizată.

În motivarea recursului, a arătat în esenţă că hotărârea instanţei de fond este dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material incidente.

Astfel, instanţa de fond a interpretat şi aplicat eronat dispoziţiile art. IV şi art. V din Legea nr. 236/2019, întrucât din coroborarea acestor norme juridice nu reiese că acordarea sumei de 10.000 RON/lună, pentru beneficiarii contractelor de concesiune/subsecvente/acorduri cadru/acte adiţionale ar fi condiţionată de elaborarea normelor metodologice ale legii.

Faptul că normele metodologice nu au fost elaborate în termenul stabilit în textul legii, dar şi faptul că elaborarea acestora nu apare ca o condiţie a acordării drepturilor stipulate în art. IV din Legea nr. 236/2019 duc la concluzia că, de la data intrării în vigoare a legii şi până la abrogarea acestui articol prin O.U.G. nr. 117/2020, sunt justificate pretenţiile tuturor beneficiarilor contractelor de concesionare/subsecvente/acorduri/acte adiţionale cu privire la plata sumelor stipulate prin art. IV al legii.

Intimata ANSVSA nu era ţinută de elaborarea normelor metodologice deoarece suma de 10.000 RON/lună era clar exprimată, astfel încât ANSVSA nu trebuia să aştepte să fie detaliată vreo menţiune cu privire la plata acesteia.

Instanţa de fond a interpretat şi aplicat greşit şi dispoziţiile art. 15 din O.G. nr. 42/2004, care, de altfel, a fost coroborat greşit şi cu art. 6 din Anexa 2, modificat prin O.U.G. nr. 117/2020.

Mai susţine recurentul că instanţa de fond trebuia să facă o distincţie, dar nu a făcut, între: (i) serviciile de bază, pentru care medicii veterinari au fost şi sunt plătiţi conform deconturilor şi facturilor justificative şi în prezent, atât în baza O.G. nr. 42/2004, cât şi în baza Legii nr. 236/2019 şi O.U.G. nr. 117/2020 şi (ii) serviciile noi - intermediare, prestate pe lângă cele de bază, conform Legii nr. 236/2019.

Tocmai pentru a se face o distincţie între serviciile prestate şi solicitate conform Legii nr. 236/2019 a intervenit O.U.G. nr. 117/2020, astfel încât, în prezent, se eliberează factură şi decont, atât pentru serviciile de bază, cât şi pentru cele noi intermediare.

Recurentul-reclamant a arătat că motivul pentru care nu a eliberat factura pentru perioada de 7 luni până la apariţia O.U.G. nr. 117/2020 care a modificat Legea nr. 236/2019 a fost acela că DSVSA-urile au comunicat beneficiarilor să nu elibereze aceste documente deoarece nu sunt norme metodologice la Legea nr. 236/2019 şi că nu se pot achita aceste servicii noi.

Serviciile noi intermediare sunt efectuate (indiferent că recunosc sau nu pârâtele), întrucât fără desfăşurarea acestor activităţi intermediare medicii veterinari nu ar fi putut niciodată să efectueze serviciile de bază, pentru care au fost şi sunt plătiţi în conformitate cu O.G. nr. 42/2004 şi contractele semnate cu pârâtele.

4. Apărările intimatelor

4.1 Intimata-pârâtă Direcţia Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor Ialomiţa a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

A susţinut, în esenţă, că în mod corect a constatat instanţa de fond că refuzul pârâtelor de a plăti reclamantului suma de 10.000 de RON/lunar în conformitate cu prevederile art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019, respectiv de la data intrării în vigoare a legii şi până la data de 24.07.2020 (data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 117/2020), a fost unul justificat, constatând în acest sens că obligaţia de plată stabilită de art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 nu putea fi pusă în aplicare de pârâte în lipsa normelor metodologice a căror necesitate de adoptare a fost recunoscută, de asemenea, legislativ, prin art. V din cuprinsul aceluiaşi act normativ.

Fără existenţa unor norme metodologice, emise de organele competente şi cărora pârâta Direcţia Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor Ialomiţa nu se poate substitui, această lege nu a putut fi pusă în aplicare de către această pârâtă, iar art. V din Legea nr. 236/2019 a fost abrogat de art. IV din O.U.G. nr. 117/2020, prin chiar preambulul acestei ordonanţe de urgenţă, reţinându-se că aspectul plăţii în sumă de 10.000 RON lunar în favoarea fiecărui beneficiar al contractului încheiat în vederea realizării activităţilor sanitare veterinare publice a fost insuficient reglementat la nivel de legislaţie primară.

4.2. Intimata-pârâtă Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, susţinând în esenţă că dispoziţiile art. V din Legea nr. 236/2019 sunt imperative, în sensul elaborării unor norme metodologice de aplicare a O.G. nr. 42/2004 în termen de 90 de zile de la intrarea în vigoare, astfel că este fără echivoc că dreptul la acordarea sumei de 10.000 RON/lunar nu se poate naşte de la data de 16.12.2019, aşa cum în mod eronat susţine recurentul.

Intimata a susţinut că dreptul subiectiv în temeiul căruia s-a solicitat plata sumei de 70.000 RON, pentru perioada 16.12.2019 - 24.07.2020, nu poate fi valorificat strict în temeiul art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019, mai înainte de elaborarea actelor normative menţionate de art. V din acelaşi act normativ.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport cu motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:

2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante.

Înalta Curte reţine că prima instanţă a constatat că refuzul pârâtei de a achita reclamantului suma de 10.000 RON/lunar pe perioada de timp solicitată este justificat, deoarece obligaţia de plată stabilită de art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 nu putea fi pusă în aplicare în lipsa normelor metodologice a căror necesitate de adoptare a fost recunoscută, de asemenea legislativ, prin art. V din cuprinsul aceluiaşi act normativ.

S-a mai arătat de prima instanţă faptul că prevederile art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 s-au rezumat la a stabili cadrul legal aferent obligaţiei de plată şi cuantumul obligaţiei de plată, fără însă a conţine nicio referire la procedura de urmat pentru recunoaşterea dreptului, astfel că dreptul reclamantului nu putea fi recunoscut exclusiv pe baza prevederilor art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019.

Prin urmare, în opinia judecătorului fondului, această prevedere legală, doar prin ea însăşi, nu instituia în patrimoniul reclamantului "un bun" în sensul Protocolului nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ci doar o vocaţie ce urma să fie concretizată la momentul adoptării normelor metodologice.

Instanţa de control judiciar reţine că, ulterior pronunţării sentinţei recurate, prin Decizia nr. 9 din 29 mai 2023, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii a stabilit că:

"În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 pentru modificarea şi completarea art. 15 din Ordonanţa Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activităţii sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor, precum şi pentru modificarea unor acte normative, aceste dispoziţii sunt aplicabile în absenţa adoptării de către puterea executivă a normelor metodologice de aplicare prevăzute de art. V din această lege, pentru perioada 16 decembrie 2019-23 iulie 2020."

Această decizie fiind obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 517 alin. (4) din C. proc. civ., se constată că, în raport de cele statuate de Înalta Curte prin decizia amintită anterior, se impune rejudecarea cauzei.

Fiind întemeiat motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., pentru respectarea principiului dublului grad de jurisdicţie şi asigurarea tuturor garanţiilor procesuale pe care judecata în primă instanţă le conferă părţilor, Înalta Curte apreciază că se impune casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de Cabinet Medical Veterinar A. împotriva sentinţei civile nr. 1061 din 1 iulie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal. Va casa sentinţa recurată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de Cabinet Medical Veterinar A. împotriva sentinţei civile nr. 1061 din 1 iulie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată astăzi, 29 iunie 2023.