Truck drivers' daily allowances recharacterized as taxable salary reversed; tax assessment annulled in entirety.

Şedinţa publică din data de 21 iunie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată formulată la data de 30.01.2020 reclamanta A. S.R.L, în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, a solicitat anularea pentru suma de 2.757.851 RON a Deciziei de soluţionare a contestaţiei nr. 459/15.11.2019 ca fiind netemeinică, starea de fapt reţinută de organele fiscale de control cu privire la plata diurnelor către angajaţii/şoferii societăţii necorespunzând realităţii şi nelegală, măsurile dispuse încălcând dispoziţiile imperative din Codul muncii privind drepturile salariaţilor, precum şi pe cele ale Codul fiscal cu privire la impozitarea diurnelor în limita plafonului legal neimpozabil. Pe cale de consecinţă, a solicitat, în egală măsură şi anularea Deciziei de impunere nr. xnr. 212/02.08.2019.

Ulterior, la data de 25.05.2020, la solicitarea instanţei, reclamanta a clarificat solicitarea de anulare, în privinţa cuantumului sumei contestate, precizând în mod expres anularea pentru suma de 18.774.230 RON a actelor administrativ-fiscale.

2. Sentinţa instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 47 din 24 iulie 2020, Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de A. S.R.L., în contradictoriu cu Agenţia Naţională de Administrare Fiscală-Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, având ca obiect anularea Deciziilor nr. 459/15.11.2019 şi nr. F-HR 212 din 02.08.2019.

3. Cererea de recurs

Împotriva sentinţei nr. 47 din 24 iulie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamanta A. S.R.L..

În dezvoltarea motivelor de recurs se arată că, hotărârea primei instanţe este nelegală, fiind dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material - caz de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, recurenta suţine că prima instanţă nu a analizat corect, complet şi nu a coroborat probele de la dosar, susceptibile să demonstreze faptul că "societatea a prestat în Austria doar servicii de transport internaţional de mărfuri şi nu a prestat aceste servicii cu caracter ocazional cu alte tipuri de servicii", că această situaţie nu este contestată de organul fiscal de control, ci faptul că şoferii societăţii nu au lucrat efectiv în României şi astfel nu se încadrează în situaţii delegării şi că este netemeinică constatarea primei instanţe cu privire la faptul că societatea nu se încadrează în prevederile art. 9 din Legea nr. 16/2017.

Este netemeinică, arată recurenta constatare primei instanţe cu privire la faptul că societatea nu se încadreza în prevederile art. 9 din Legea nr. 16/2017 (art. 7 din Legii nr. 344/2006) în condiţiile în care dreptul la diurna se referă la "activitatea" angajaţilor societăţii, repectiv la activitatea de "şofer care efecteză operaţiuni de transport internaţional de mărfuri", iar Codul fiscal stabileşte la art. 7 pct. 43 faptul că "transportul internaţional ca fiind orice activitate de transport de mărfuri efectuate de o intreprindere in trafic internaţional (...) care nu are loc exclusiv pe teritoriul României".

Faptul că societatea nu este înregistrată într-un Registrul electronic al operatorilor de transport rutier (art. 10 din O.G nr. 27/2011) conduce la riscul ca societatea să fie sancţionată conform art. 85 din O.G nr. 27/2011 dar nicidecum prin aplicarea unor măsuri fiscale cu privire la drepturile salariale ale angajaţilor societăţii.

Sentinţa civila nr. 42/2020 este nelegală şi din perspectiva considerentelor care susţin recalificarea veniturilor cu titul de "indemnizatei de delegare" (diurnă) în "venituri de natură salarială" operată de organul fiacal în temeiul art. 11 alin. (1) Codul fiscal

Pe cale de consecinţă, reglementările din dreptul muncii, în mod special a dispoziţiilor art. 9 din Lg. 16/2017 aplicate la situaţia de fapt concretă conduc la concluzia că şoferii care lucreză în transport internaţional de mărfuri sunt asimilaţi, potrivit art. 43 din Codul Muncii, cu "persoanelor delegate în afara locului de muncă", iar în temeiul art. 44 alin. (2) beneficiază de "indemnizaţia de delegare", astfel cum această indemnizaţie este prevăzută legal în H.G nr. 518/1995 (legal), iar la nivel convenţional în Contractului Colectiv de Muncă şi Contractele Individuale de Muncă (depuse în probatoriu).

Bazându-se pe dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 16/2017, referitoare la şoferii care au lucrat în trafic internaţional şi care sunt asimilaţi, potrivit art. 43 din Codul muncii, persoanelor delegate în afara locului de muncă, având în vedere şi poziţia autorităţilor administrative în domeniul muncii, respectiv a Ministerului Muncii (răspunsul nr. x/05.11.2018) a Inspecţiei Muncii (răspunsul nr. x/28.11.2018), jurisprudenţa internă redată cu titlu exemplificativ (Curtea de Apel Alba Iulia - Decizia nr. 1227/2019, Tribunalul Braşov - Decizia 154/2019, Tribunalul Bucureşti - Decizia 417/xxxx) şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (C-396/13) a concluzionat că angajaţii societăţii care efectuează transport internaţional de mărfuri în afara României, pe teritoriul altor stare membre ale Uniunii, se încadrează în categoria angajaţilor delegaţi, beneficiari ai indemnizaţiei de delegare.

În final, în susţinerea concluziei că sumele acordate cu titlul de indemnizaţie de delegare pentru perioada în care angajaţii au fost delegaşi în străinătate nu se includ în veniturile salariale, nu se impozitează şi nu constituie bază de calcul pentru contribuţiile de asigurări sociale obligatorii, face analiza dispoziţiilor Codul fiscal active în perioada de referinţă, ale Codului de procedură fiscală şi H.G nr. 518/1995, privind unele drepturi şi obligaţii ale personalului român trimis în străinătate pentru îndeplinirea unor misiuni cu caracter temporar, cu referire expresă la poziţia autorităţilor administrative, respectiv Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală de Coordonare Inspecţie Fiscală (răspunsul nr. x nr. 249/30.01.2019), prin Direcţia Generală de legislaţie Codul fiscal şi Reglementări Vamale (răspunsul nr. x/11.05.2018), prin Direcţia Generală de Coordonare Inspecţie Fiscală (răspunsul nr. A RFC nr. 6437/18.10.2019), prin DGRFP Braşov - Serviciul Asistenţă pentru Contribuabili (material informativ elaborat la data de 12.03.2018). Face referire, în acest context şi la jurisprudenţa internă (Curtea de Apel Târgu Mureş - Decizia nr. 49/2020, Curtea de Apel Alba Iulia - Decizia nr. 1227/2019, Tribunalul Braşov - Decizia nr. 154/2019, Tribunalul Covasna - sentinţa nr. 1383/20.12.2019).

4. Apărările formulate în cauză

Intimata Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Juridică a depus întâmpinare prin care a solicitat admiterea excepţiei lipsei de interes în promovarea recursului în raport de prevederile Legii nr. 72/2022 pentru anularea unor obligaţii fiscal şi pentru modificarea unor acte normative, iar, pe fond, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

5. Soluţia instanţei de recurs

Analizând cu prioritate excepţia lipsei de interes în promovarea recursului, invocată de intimata-pârâtă ANAF, Înalta Curte o va respinge pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., "(1) Instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură, precum şi asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei."

Cu privire la această excepţie, Înalta Curte va avea în vedere faptul că activitatea judiciară nu poate fi iniţiată şi întreţinută fără justificarea unui interes legitim încălcat.

Literatura de specialitate şi practica judiciară au statuat că interesul reprezintă o condiţie generală de exercitare a dreptului la acţiune, ce trebuie îndeplinită în cadrul oricărui proces civil, trebuind să subziste nu doar cu prilejul promovării acţiunii, ci şi pe tot parcursul soluţionării unei cauze.

Interesul reprezintă folosul practic, material sau moral pe care îl urmăreşte cel ce investeşte o instanţă de judecată cu o cerere, acesta trebuind a fi legitim, personal, născut şi actual.

Pornind de la aceste premise teoretice, rezultă că interesul, definit ca folosul practic pe care partea îl poate obţine prin promovarea acţiunii civile, trebuie să se reflecte într-un avantaj material sau juridic în patrimoniul sau persoana reclamantului.

Condiţia interesului se verifică nu numai la introducerea cererii, ci ea trebuie îndeplinită pe toată durata procesului civil, inclusiv în legătură cu exercitarea căilor de atac.

În măsura în care promovarea unei căi de atac nu mai prezintă un folos practic pentru cel care a recurs la ea, acea formă procedurală este lipsită de interes.

În acest context, Înalta Curte constată că Legea nr. 72/2022 din 30 martie 2022 pentru anularea unor obligaţii fiscale şi pentru modificarea unor acte normative menţionează la art. 1 alin. (1) următoarele:

"(1) Se anulează diferenţele de obligaţii fiscale principale şi/sau obligaţiile fiscale accesorii, stabilite de organul fiscal prin decizie de impunere emisă şi comunicată contribuabilului, ca urmare a calificării ulterioare de către organul fiscal a sumelor reprezentând indemnizaţii sau orice alte sume de aceeaşi natură, primite pe perioada delegării, detaşării sau desfăşurării activităţii pe teritoriul altei ţări, de către angajaţi ai angajatorilor români care şi-au desfăşurat activitate pe teritoriul altei ţări, aferente perioadelor fiscale cuprinse între 1 iulie 2015 şi data intrării în vigoare a prezentei legi, şi neachitate."

În acest context, Înalta Curte constată că, Legea nr. 72/2022 dispune anularea unor obligaţii fiscale principale şi/sau obligaţii fiscale accesorii stabilite prin decizie de impunere, iar intimata-pârâtă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Juridică recunoaşte existenţa acestui act normativ, însă atât timp cât actele administrative nu au fost anulate, recurenta-reclamantă justifică un interes în promovarea demersului judiciar şi pe cale de consecinţă, excepţia lipsei de interes va fi respinsă, ca nefondată.

Examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va admite recursul, va casa sentinţa recurată şi va admite contestaţia şi va anula deciziile nr. 459/15.11.2019 şi nr. F-HR 212 din 02.08.2019, pentru următoarele considerente:

Recurenta-reclamantă a învestit instanţa de contencios administrativ şi fiscal cu o cerere prin care a solicitat anularea pentru suma de 18.774.230 RON (clarificare depusă la data de 25.05.2020) a Deciziei de soluţionare a contestaţiei nr. 459/15.11.2019 şi, implicit a Deciziei de impunere nr. xnr. 212/02.08.2019 ca fiind netemeinice, starea de fapt reţinută de organele fiscale de control cu privire la plata diurnelor către angajaţii/şoferii societăţii necorespunzând realităţii şi nelegală, măsurile dispuse încălcând dispoziţiile imperative din Codul muncii privind drepturile salariaţilor, precum şi pe cele ale Codul fiscal cu privire la impozitarea diurnelor în limita plafonului legal neimpozabil.

Prima instanţă a respins cererea dedusă judecăţii reţinând, în esenţă că, urmare a recalificării sumelor acordate cu titlu de indemnizaţie de delegare drept venituri de natură salarială în raport de elementele precis indicate de autoritatea fiscală, în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 55 alin. (4) lit. g) din Legea nr. 571/2003, respectiv art. 76 alin. (2) lit. k) din Legea nr. 227/2005 şi nici cele ale art. 9 din Legea nr. 16/2017 la care reclamanta face referire.

Pe fondul cauzei, Curtea a reţinut faptul că reclamanta critică modul în care organul fiscal a apreciat chestiunea privitoare la diurna - indemnizaţii de delegare pe care A. S.R.L. a acordat-o salariaţilor şoferi pentru activitatea desfăşurată pe teritoriul altei ţări. Reclamanta a considerat că diurnele acordate acestor lucrători nu reprezintă drepturi de natură salarială, ci drepturi de delegare/detaşare care nu se iau în calcul la stabilirea bazei de impozitare.

Organele fiscale au apreciat însă că salariaţii respectivi nu au dreptul la diurnă întrucât statutul lor nu este acela de salariaţi delegaţi/detaşaţi de la locul obişnuit de muncă din România, ci persoanle au fost angajate să presteze servicii exclusive pentru societatea austriacă, iar suma plătită cu titlul de diurnă reprezintă venit salarial, iar prin modul în care a procedat A. S.R.L., aceasta a modificat baza de impunere.

Conform dispoziţiilor art. 9 din Legea nr. 16/2017 "Personalului angajatorilor stabiliţi pe teritoriul României, care efectuează operaţiuni de transport internaţional, fiind trimis să lucreze pentru o perioadă de timp limitată pe teritoriul unui stat membru, altul decât România, sau pe teritoriul Confederaţiei Elveţiene, şi care nu se încadrează în situaţiile prevăzute la art. 5 alin. (2), i se aplică prevederile art. 43 din Legea nr. 53/2003, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi beneficiază de drepturile prevăzute la art. 44 alin. (2) din acelaşi act normativ.

Art. 5 alin. (2) prevede că acest act normativ se aplică în situaţia în care societăţile stabilite pe teritoriul României iau decizia punerii în aplicare a uneia dintre următoarele măsuri cu caracter transnaţional:

a) detaşarea unui salariat de pe teritoriul României, în numele întreprinderii şi sub coordonarea acesteia, în cadrul unui contract încheiat între întreprinderea care face detaşarea şi beneficiarul prestării de servicii care îşi desfăşoară activitatea pe teritoriul unui stat membru, altul decât România, sau pe teritoriul Confederaţiei Elveţiene, dacă există un raport de muncă, pe perioada detaşării, între salariat şi întreprinderea care face detaşarea;

b) detaşarea unui salariat de pe teritoriul României la o unitate sau la o întreprindere care aparţine grupului de întreprinderi, situată pe teritoriul unui stat membru, altul decât România, sau pe teritoriul Confederaţiei Elveţiene, dacă există un raport de muncă, pe perioada detaşării, între salariat şi întreprinderea care face detaşarea;

c) punerea la dispoziţie a unui salariat, de către un agent de muncă temporară, la o întreprindere utilizatoare stabilită sau care îşi desfăşoară activitatea pe teritoriul unui stat membru, altul decât România, ori pe teritoriul Confederaţiei Elveţiene, dacă există un raport de muncă, pe perioada detaşării, între salariat şi agentul de muncă temporară.

Potrivit dispoziţiilor art. 76 alin. (2) lit. K) din legea nr. 227/2005 - Definirea veniturilor din salarii şi asimilate salariilor: "k) indemnizaţiile şi orice alte sume de aceeaşi natură, altele decât cele acordate pentru acoperirea cheltuielilor de transport şi cazare, primite de salariaţi, potrivit legii, pe perioada delegării/detaşării, după caz, în altă localitate, în ţară şi în străinătate, în interesul serviciului, pentru partea care depăşeşte plafonul neimpozabil … ".

Angajaţii societăţii reclamante A. S.R.L., societate ce are ca obiect principal de activitate activitatea de reparare a autovehiculelor, au prestat activitate doar în afara teritoriului naţional, în favoarea beneficiarului extern B., cu care reclamanta a încheiat contractul de prestări servicii . Acest contract stipula că reclamanta în calitate de prestator, oferea servicii de logistică şantier în locaţiile beneficiarului adică la societatea străină, activitate care presupunea inclusiv operarea utilajelor puse la dispoziţie de societatea străină cu angajaţii reclamantei.

Faţă de societăţile care prestează un alt tip de servicii "statice", societatea A. S.R.L. care are autorizat la activităţi secundare codul CAEN 4941 "trasporturi rutiere de mărfuri" (extras Registrul Naţional al Registrului Comerţului filele x volumul II dosar fond şi dosar recurs) care acţionează în mod independent, adică dispunând de o organizare proprie autohtonă şi de libertatea contractuală de a-şi selecta clienţii într-o piaţă liberă, execută în mod în baza contractului de prestări servicii nr. x/01.12.2015 serviciile de logistică şantier în favoarea beneficiarului extern B., cu sediul în Austria.

Astfel, societatea reclamantă, a angajat personal, respectiv "şoferi autocamion/maşină de mare tonaj" pe bază de contracte individuale de muncă, cu scopul efectuării de prestări servicii pe teritoriul Austriei.

Or, în cazul unei societăţi de transport, prin emiterea Ordinului de deplasare, pentru perioada în care şoferii se află în cursă ei vor executa ordine de transport în Europa transportând marfa beneficiarului contractului.

Însă art. 9 al Legii nr. 16/2017 prevede excluderea societăţilor de transport de la această aplicare. Acest articol este iniţial introdus prin art. 71 din O.U.G. nr. 28/2015 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 344/2006 privind detaşarea salariaţilor în cadrul prestării de servicii transnaţionale şi prevede că "Personalului angajatorilor stabiliţi pe teritoriul României, care efectuează operaţiuni de transport internaţional, fiind trimis să lucreze pentru o perioadă de timp limitată pe teritoriul unui stat membru, altul decât România, sau pe teritoriul Confederaţiei Elveţiene, şi care nu se încadrează în situaţiile prevăzute la art. 5 alin. (2), i se aplică prevederile art. 43 din Legea nr. 53/2003, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi beneficiază de drepturile prevăzute la art. 44 alin. (2) din acelaşi act normativ (articol care instituie dreptul la diurnă, cheltuieli de transport şi cazare, n.n.).

Astfel, art. 71 din actul normativ introduce un regim derogatoriu de la prevederile Codului muncii, stabilind că acestor salariaţi li se aplică prevederile art. 43 din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, şi beneficiază de drepturile prevăzute la art. 44 alin. (2) din acelaşi act normative, deoarece şoferii nu desfăşoară activitatea în mod normal pe teritoriul statului român.

Necesitatea excluderii acestei categorii de angajaţi ai societăţilor de transport din categoria celor detaşaţi rezidă dintr-o simplă analiză a Notelor de fundamentare ale O.U.G. nr. 28/2015, care în Secţiunea a doua, punctul 1 - menţionează expres că "prin specificul ei, activitatea desfăşurată de către angajaţii cu funcţia de şofer este continuă şi face parte integrantă din atribuţiile postului, reieşind faptul că deplasările externe nu pot fi încadrate ca activităţi temporare."

Salariaţii care prestează operaţiuni de transport internaţional, prin însăşi natura acestei activităţi, nu pot fi consideraţi a avea "locul normal de muncă" în România. În aceste circumstanţe, în lipsa prevederii exprese referitoare la conducătorii auto, aceştia nu ar putea fi consideraţi salariaţi detaşaţi în sensul Legii iniţiale nr. 344/2006, cu modificările ulterioare. Cu toate acestea, ei sunt salariaţii societăţii reclamante, care le coordonează activitatea şi lucrează pe maşini înmatriculate în România de această societate, maşini care au fost închiriate de reclamantă, sau care îi aparţin în proprietate.

Având în vedere cele de mai sus, salariaţii care efectuează operaţiuni de transport internaţional, fiind trimişi să lucreze pentru o perioadă de timp limitată pe teritoriul unui stat membru al UE, al SEE sau pe teritoriul CE, sunt consideraţi salariaţi aflaţi în delegaţie şi beneficiază de plata cheltuielilor de transport şi cazare, precum şi de o indemnizaţie pe perioada delegării.

A susţinut pârâta că pentru justificarea sumelor acordate cu titlu de "diurne externe", societatea a prezentat situaţii tabelare cu sumele acordate lunar, fiecărui salariat în parte, şi dispoziţii de deplasare, întocmite de societate, fără a prezenta însă documente justificative din care să rezulte că indemnizaţiile specifice delegării au fost acordate salariaţilor cu titlu de rambursare a cheltuielilor generate de delegare, respectiv cheltuieli de transport, cazare şi masa, .

Însă din analiza acestor documente, depuse la dosar, Înalta Curte reţine că aceste diurne au fost acordate cu titlu de indemnizaţie de deplasare - diurnă, filele x volumul I dosar fond. Cheltuielile cu indemnizaţia de deplasare (diurna) au fost înregistrate de societate în contul contabil 625 "Cheltuieli cu deplasări, detaşări şi transferuri pe baza pontajelor angajaţilor (în funcţie de perioada de deplasare), aspect menţionat în cuprinsul Deciziei de soluţionare a contestaţiei nr. 459/15.11.2019 şi a Deciziei de impunere nr. xnr. 212/02.08.2019 şi necontestat de pârâtă.

Locul desfăşurării muncii prevăzut contractual pentru şoferi este sediul societăţii, unde aceştia revin de fiecare dată când se întorc din cursă, emiţându-se Ordinele de delegare. Tocmai acest loc de muncă este cheia înţelegerii necesităţii excluderii societăţilor de transport de la aplicarea prevederilor Legii nr. 16/2017 şi a faptului că ne aflăm tocmai în situaţia delegării, iar nu al detaşării transnaţionale.

Aşadar, Înalta Curte apreciază, luând ca reper dispoziţiile legale naţionale şi europene incidente în cauză, că diurna reprezintă indemnizaţia zilnică ce se acordă unei persoane salariate pentru acoperirea cheltuielilor de deplasare în altă localitate în interes de serviciu, însă statutul salariaţilor şoferi pe transportul internaţional de marfă diferă de cel al salariaţilor delegaţi sau detaşaţi.

Astfel, angajaţilor delegaţi ce efectuează transport internaţional şi care nu se încadrează în situaţiile de detaşare transnaţională, li se aplică prevederile art. 43 din Codul fiscal. Cu alte cuvinte, salariaţii ce activează în domeniul transportului internaţional şi sunt delegaţi temporar, din dispoziţia angajatorului, pentru realizarea unor lucrări sau sarcini corespunzătoare atribuţiilor de serviciu în afara locului lor de muncă au dreptul la plata cheltuielilor de transport şi cazare, precum şi la o indemnizaţie de delegare, în condiţiile prevăzute de lege sau de contractul colectiv de muncă aplicabil.

Aşadar, faţă de toate aceste aspect reţinute, Înalta Curte apreciază că acţiunea de faţă este întemeiată, urmând a fi admisă şi anulate decizia de soluţionare a contestaţiei nr. 459/15.11.2019 şi decizia de impunere nr. x din 02.08.2019.

Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 şi art. 497 teza I din C. proc. civ., raportat la dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va dispune admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, va admite contestaţia şi va anula deciziile nr. 459/15.11.2019 şi nr. F-HR 212 din 02.08.2019

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia lipsei de interes invocată de intimata pârâtă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală.

Admite recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 47 din 24 iulie 2020 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţe recurată şi, în rejudecare:

Admite contestaţia şi anulează deciziile nr. 459/15.11.2019 şi nr. F-HR 212 din 02.08.2019.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 iunie 2022.