Whether judicial costs awarded against a bankrupt insurer constitute insurance claims payable by the Insurance Guaranty Fund
Romania (RO)
Legislator summary
AI generatedThe High Court of Cassation and Justice admitted the appeal filed by the Insurance Guaranty Fund, quashed the Court of Appeal’s decision that had ordered the Fund to pay 4,000 RON in judicial costs, and reversed the outcome by dismissing the claimant’s action as unfounded while awarding the Fund 100 RON in appellate costs. The dispute arose from the claimant’s challenge to the Fund’s administrative refusal to cover judicial expenses incurred in a prior penal proceeding against a bankrupt insurance company, with the central issue being whether such litigation costs constitute "insurance claims" payable by the Fund under insolvency regulations. Ruling that judicial costs are a sanction for the insurer's non-compliance and procedural fault rather than a direct contractual liability arising from the risk insured, the Court held that they do not meet the statutory definition of insurance claims under Articles 3(1)(i) of Law No. 503/2004 and 4(1)(a) of Law No. 213/2015, as the Fund is not the successor to the insurer and is not liable for interest or penalties resulting from the insurer’s culpable delay.
Legislator headnote
AI generatedart. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ, art. 15 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004, art. 18 din Legea nr. 213/2015, art. 50 din Legea nr. 136/1995, art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015; Whether judicial costs awarded against a bankrupt insurer constitute insurance claims payable by the Insurance Guaranty Fund: The dispute arose from the claimant’s challenge to the Fund’s administrative refusal to cover judicial expenses incurred in a prior penal proceeding against a bankrupt insurance company, with the central issue being whether such litigation costs constitute "insurance claims" payable by the Fund under insolvency regulations. Ruling that judicial costs are a sanction for the insurer's non-compliance and procedural fault rather than a direct contractual liability arising from the risk insured, the Court held that they do not meet the statutory definition of insurance claims under Articles 3(1)(i) of Law No. 503/2004 and 4(1)(a) of Law No. 213/2015, as the Fund is not the successor to the insurer and is not liable for interest or penalties resulting from the insurer’s culpable delay.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedRelated Decisions
AI generatedKey legal questions extracted by Legislator
AI generatedProcedural basis cited in the operative section for admitting the appeal, quashing the prior judgment, and re-judging the case.
Basis cited for ordering the payment of court costs to the appellant.
Full text
Şedinţa publică din data de 29 iunie 2023
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Cadrul procesual
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la data de 22.09.2020 sub nr. x/2020, reclamanta A. a formulat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, contestaţie împotriva Deciziei nr. 24052/02.09.2020 emise de pârât, în ceea ce priveşte respingerea cererii de plată formulate de reclamantă cu privire la suma de 4000 RON reprezentând cheltuieli de judecată efectuate de reclamantă în dosarul penal x/2019 soluţionat prin sentinţa penală nr. 2235/05.12.2019 rămasă definitiva prin decizia nr. 178/20.02.2020 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti.
2. Soluţia instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 104 din 2 februarie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a fost admisă cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor.
A fost anulat art. 2 al deciziei nr. 24052/02.09.2020 emise de FGA.
A fost obligat pârâtul să emită un act administrativ prin care să admită cererea de plată formulată de reclamanta şi pentru suma de 4000 RON, în plus faţă de sumele stabilite prin art. 1 al deciziei nr. 24052/02.09.2020, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate de reclamantă în dosarul penal nr. x/2019
3. Cererea de recurs
Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond a formulat recurs Fondul de Garantare a Asiguraţilor, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei şi, în consecinţă, respingerea contestaţiei, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea recursului, a arătat că instanţa de fond a soluţionat cauza cu încălcarea prevederilor art. 2 alin. (1), art. 11 şi art. 15 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, art. 21 din Norma nr. 16/2015, art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004, respectiv cu aplicarea greşită a art. 4 alin. (1) lit. a) şi art. 18 din Legea nr. 213/2015.
A susţinut recurentul că a fost respinsă cererea de plată în ceea ce priveşte cheltuielile de judecată motivat de faptul că acestea nu constituie creanţă de asigurare în înţelesul Legii nr. 213/2015, iar recurentul nu este continuator/mandatar/succesor al asigurătorului falit.
4. Apărările intimatei
Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei instanţei de fond ca fiind temeinică şi legală.
În motivare, a arătat că un element esenţial al calificării unei pretenţii ca reprezentând creanţă de asigurări în sensul Legii nr. 213/2015 îl reprezintă izvorul său direct, respectiv contractul de asigurare, norma juridică însăşi încadrând în această categorie "despăgubirile/indemnizaţiile" şi "primele".
Totodată, a invocat intimata dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 136/1995, art. 18 din Legea nr. 213/2015 şi a arătat şi faptul că FGA intervine ca garant pentru respectarea obligaţiei de despăgubire, fără însă a putea opune persoanelor păgubite beneficiul de discuţiune în raport cu persoanele vinovate de producerea accidentului, fiind garantul pentru totalitatea despăgubirilor civile, inclusiv a cheltuielilor de judecată.
II. Soluţia instanţei de recurs
Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport cu motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:
2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante.
În esenţă, chestiunea supusă analizei instanţei vizează cheltuielile de judecată stabilite prin sentinţa nr. 2235/05.12.2019, definitivă prin decizia nr. 178/20.02.2020 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, asupra căreia părţile au opinii contrare, în sensul că acestea reprezintă sau nu creanţe din asigurări în temeiul Legii nr. 213/2015, precum şi dacă izvorăsc sau nu din contractul de asigurare RCA.
Potrivit art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004, creanţele de asigurări sunt definite ca fiind "creanţele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări creanţele Fondului de Garantare a Asiguraţilor, precum şi primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operaţiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului".
Totodată, art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 acordă creanţei de asigurare aceeaşi definiţie, respectiv:
"creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare".
Faţă de aceste dispoziţii legale, Înalta Curte reţine că suma solicitată cu titlul de cheltuieli de judecată nu reprezintă creanţe de asigurări în înţelesul dat de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 deoarece, pe de o parte, prin hotărârile judecătoreşti nu se instituie obligaţia de plată în sarcina Fondului de Garantare a Asiguraţilor, ci în sarcina asigurătorului în faliment, iar, pe de altă parte, acestea trebuie să fie achitate de către Fondul de Garantare a Asiguraţilor doar în măsura în care constituie creanţe de asigurări.
Pe de altă parte, prevederile art. 2214 din C. civ. stabilesc că " În cazul asigurării de bunuri asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptăţite", din interpretarea acestora rezultând că despăgubirea care decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat.
Aşadar, scopul pentru care a fost constituit Fondul de Garantare a Asiguraţilor este acela de a plăti despăgubirile în cazul falimentului unui asigurător, neexistând un suport legal pentru a se considera că temeiul răspunderii Fondului îl constituie contractul de asigurare, pentru a fi incidente textele de lege aplicabile societăţilor de asigurare şi, implicit, pentru a putea fi obligat şi la plata penalităţilor de întârziere, a dobânzilor legale sau a cheltuielilor de judecată.
Dimpotrivă, din interpretarea normelor speciale cuprinse în Legea nr. 213/2015 rezultă că temeiul răspunderii Fondului nu îl constituie contractul de asigurare, ci tocmai dispoziţiile actului normativ menţionat, acesta fiind ţinut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăţi ale indemnizaţiilor or despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, iar nu plăţi ale daunelor interese moratorii, penalităţilor sau cheltuielilor de judecată, întrucât acestea sunt determinate de atitudinea culpabilă a asigurătorului, care nu a înţeles să-şi execute obligaţiile contractuale la termenul scadent.
Având în vedere că pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu este continuatorul societăţii de asigurare, nu i se poate imputa culpa asigurătorului pentru plata cu întârziere a despăgubirilor.
În speţă, în analiza sumei solicitate la plată, intimatul-pârât a reţinut în mod corect că nu este întemeiată cererea de acordare a sumelor reprezentând cheltuieli de judecată, având în vedere că acestea nu reprezintă creanţe de asigurare, ci au o altă cauză juridică decât contractul de asigurare (care presupune asigurarea contra cost a riscului asigurat), fiind obligaţii civile ce rezultă din comportamentul culpabil al societăţii de asigurare. Aceasta, deoarece art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 face trimitere la dobânzile şi cheltuielile la care însuşi Fondul de Garantare a Asiguraţilor poate fi obligat ca urmare a constatării şi reţinerii propriei sale culpe, iar nu la cheltuielile de judecată stabilite în sarcina asigurătorului falit.
Totodată, prevederile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 nu se interpretează în sensul că recunoaşte caracterul de creanţă de asigurări şi cheltuielilor de judecată, deoarece această noţiune se determină prin raportare la normele cuprinse în art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 şi art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, care o reglementează în mod expres.
Cum Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu este succesorul B. S.A., nu i se poate imputa culpa asigurătorului pentru plata cu întârziere a despăgubirilor, apărările intimatei-reclamante din perspectiva încălcării art. 18 din Legea nr. 213/2015 fiind, în consecinţă, nefondate.
Aşadar, recunoaşterea calităţii de creanţe de asigurări este condiţionată de împrejurarea ca despăgubirile solicitate de asigurător şi achitate de Fondul de Garantare a Asiguraţilor să fie izvorâte din contractul de asigurare de răspundere civilă delictuală. Or, în cazul cheltuielilor de judecată solicitate de reclamantă nu este îndeplinită condiţia prevăzută de art. 4 din Legea nr. 213/2015, fiind vorba despre un drept de creanţă izvorât din comportamentul ilicit al asigurătorului, respectiv din nerespectarea obligaţiei de plată în termenul prevăzut de norma RCA, dând naştere la drepturi şi obligaţii extrinseci contractului de asigurare şi numai între părţile raportului juridic generat de fapta culpabilă a asigurătorului aflat în faliment.
Pe de altă parte, este de observat că legea specială nu a prevăzut o garanţie legală şi în ceea ce priveşte daunele-interese moratorii pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător, astfel că intimata-reclamantă nu poate pretinde stabilirea în sarcina recurentului-pârât a altor obligaţii decât cele expres prevăzute de lege, cheltuielile de judecată nefiind, prin urmare, incluse în sfera creanţei de asigurare, pentru ca pârâtul să aibă obligaţia de a le plăti din disponibilităţile aflate la dispoziţia sa.
Este reţinut şi faptul că, potrivit art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., cheltuielile de judecată reprezintă o sancţiune pentru neîndeplinirea obligaţiilor de către partea care a căzut în pretenţii în cadrul unui litigiu. Or, în cauză, Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu a fost parte în dosarul nr. x/2018, ci B. S.A..
Prin urmare, asigurătorul poate datora cheltuieli de judecată solicitate nu în baza contractului de asigurare încheiat cu reclamanta, ci ca urmare a culpei sale în executarea la termen a obligaţiei de plată a despăgubirii, precum şi ca urmare a culpei sale procesuale în demararea litigiului.
Cum s-a arătat anterior, sumele pretinse cu titlu de cheltuieli de judecată reprezintă despăgubiri pentru comportamentul culpabil al asiguratorului, cauza juridică a acordării acestor sume stabilite prin hotărâre judecătorească fiind aşadar diferită, fără legătură cu raportul de asigurare.
În aceste condiţii, Înalta Curte constată că nu a fost demonstrată nelegalitatea deciziei nr. 24052/02.09.2020 emise de Fondul de Garantare a Asiguraţilor, astfel încât motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. este fondat, sentinţa atacată fiind dată cu greşita interpretare şi aplicare a normelor de drept material incidente în cauză.
2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 104 din 2 februarie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Va casa sentinţa recurată şi, rejudecând, va respinge acţiunea ca neîntemeiată.
În condiţiile art. 453 din C. proc. civ., va obliga intimata A. la plata către recurentul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a sumei de 100 RON, reprezentând cheltuieli de judecată (taxă judiciară de timbru achitată conform chitanţei aflate la dosar recurs).
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 104 din 2 februarie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa recurată şi, rejudecând:
Respinge acţiunea ca neîntemeiată.
Obligă intimata A. la plata către recurentul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a sumei de 100 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.
Definitivă.
Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.
Pronunţată astăzi, 29 iunie 2023.